joi, 17 ianuarie 2013

CRAIOVA - EUGENIU CARADA


           
Eugeniu Carada s-a născut la Craiova la 29 noiembrie 1836. Oltean din partea mamei (născută Slăvitescu).
Despre tatal său, Nicolae Carada, se ştie ca "era bucurestean neaoş, scoborâtor dintr-o familie de boieri de curte, ce îşi aveau casele lor, în secolul al XVIII-lea, in mahalaua Izvorului". Mult timp biografii au susţinut ca după originea tatălui, Carada ar fi fost francez. In anul 1826 Nicolae Carada se afla deja la Craiova, lucru confirmat de actul prin care domnul Ţării Romanesti, Grigore Dimitrie Ghica, îl scutea de dări. In 1831 a avut loc căsătoria dintre Nicolae Carada şi Petriţa Slăvitescu, al cărei tată, Maxim Marici, sârb de origine, preluase patronimul soţiei sale, pentru naturalizare. Familia Slăvitescu era o veche familie de boieri olteni, care s-au găsit menţionaţi în documente din secolul al XVII-lea. Alţi autori, mai puţin informaţi i-au atribuit lui Nicolae Carada origini aromâne sau greceşti.
S-a afirmat ca om politic şi ca economist la punerea bazelor statului român modern, alături de S.A. Rosetti, Ion C. Brătianu şi alte personalităţi ale vieţii sale. Cunoştiinţele sale economice şi talentul scriitoricesc au ajutat la punerea bazelor presei și economiei românești, în cea de a doua jumătate a sec. al 19-lea. Din păcate, personalitatea sa este una puţin cunoscută, cu toate că a jucat un rol de primă importanță în viaţa tării. Pe de altă parte, această situaţie s-a datorat şi modestiei sale, a dorinţei de nu se lăsa pervertit de putere și faimă. A deţinut roluri importante în Unirea Principatelor, la 1859, în cucerirea Independenței, la 1877, a redactat, alături de Ion C. Brătianu, Constituția din 1866 şi a susținut, atât financiar cât și moral, lupta românilor din teritoriile asuprite de Austro-Ungaria. S-a afirmat şi ca scriitor talentat, scrierile lui fiind compuse mai ales din articole din ziare, dar și din piese de teatru și poezii.

Studiile liceale le-a absolvit la Colegiul Național din Craiova, dar după aceasta, a frecventat pentru o perioadă de circa doi ani cursurile de la Collège de France unde a fost puternic influențat de Michel Chevalier și Edgar Quinet. După întoarcerea în ţară, tânărul Carada, de numai 18 ani, a decis să participe la lupta revoluționarilor români, informând revoluționarii emigrați asupra stării lucrurilor din ţară și împărțind broșurile acestora. De altfel, el însuși a compus canțonete cu caracter politic ce au fost jucate pe scenele craiovene.
Odată cu mutarea la București, Carada s-a implicat din ce în ce mai activ în lupta pentru unire. Meritele i-au fost recunoscute când, în 1857, a fost ales ca deputat în Consiliul Municipal al Bucureștiului de către populația cu drept de vot din mahalaua Schitu Măgureanu. In acelaşi an, a îndeplinit funcția de secretar al Adunării ad-hoc a Țării Românești, calitate în care a militat de partea mișcării unioniste. Cu acea ocazie s-a întâlnit cu Ion C. Brătianu, iar ceva mai târziu, în 1859, cu C.A. Rosetti, personalități care i-au fost alături întreaga sa viață. Curând a devenit secretar de redacție la ziarul lui Rosetti, Româunl. Incă din primul articol s-a creionat cultul lui pentru noțiunea de libertate: „Libertatea unui individ n-are alte margini decât libertatea altuia”. Carada a rămas la redacția ziarului Românul timp de 10 ani, până în 1871, când a plecat din cauza intrigilor create în familia Rosetti şi după ce a rupt logodna cu Libia, fiica lui C.A. Rosetti. Și următoarea sa logodnă, cu Jeanne, nepoata lui Jules Michelet, a trebuit să o rupă, deoarece a fost pus să aleagă între căsătoria în Franța și locuirea în continuare în România.
După asasinarea prim-ministrului Barbu Catargiu (20 iunie 1862), Carada a fost acuzat a s-ar fi aflat printre autorii morali ai faptei, fiind arestat pentru o scurtă perioada în iunie 1862. A plecat la Paris, în 1863, pentru a-și completa studiile şi s-a întors în 1865. In realitate, Carada a plecat la Paris şi cu o misiune politică, și anume pentru a pregăti spectrul politic și jurnalistic francez pentru detronarea lui Cuza și aducerea pe tron a unui domn străin, în contextul în care Unirea Principatelor era recunoscută atât de Imperiul Otoman cât și de Marile Puteri doar pe perioada domniei lui Cuza. Și în ţară Carada a luptat împotriva lui Cuza prin intermediul ziarului Românul. Pentru aceasta, a fost arestat și închis. Eliberat, a pleacat din nou la Paris, împreună cu Ion C. Brătianu, de data aceasta pentru a duce tratative cu Casa regală de Hohenzollern pentru aducerea pe tron a lui Carol Ludovic. Abdicarea lui Cuza i-a găsit pe amândoi în capitala Franței.
Eugeniu s-a întors în țară în martie 1866, pregătind venirea lui Carol de Hohenzollern. Patru ani mai târziu, în 1870, Eugeniu Carada împreună cu alți reprezentanți de marcă ai mișcării unionisto-liberale, a organizat o revoltă națională cu scopul răsturnarii regelui Carol. Din motive neclare, tot Eugeniu Carada a emis, prin telegraf, mesaje pentru oprirea revoltei. In noaptea de 7 spre 8 august 1870, către orele 3.00 dimineața, căpitanul Alexandru Candiano-Popescu nu a respectat ordinul lui Eugeniu Carada și a declanșat revolta la Ploiești, episod cunoscut sub numele de Republica de la Ploiești. Deși a fost organizatorul acțiunii la nivel național, Eugeniu Carada s-a dus personal la Ploiești și i-a forțat pe liderii mișcării republicane să înceteze acțiunile. Se spune despre această mișcare că a fost singura înfrângere a lui Carada, și totuși una fericită, fiindcă, nu peste mult timp, Turcul (cum obișnuiau unii să-l numească datorită dârzeniei sale) își va schimba părerea despre monarhia românească, fiind convins ulterior că e singura formă de guvernare care priește României.
In sprijinul acestui lucru a venit faptul că Regele Carol I a fost considerat singurul care l-a înțeles în adâncurile sale și care l-a apreciat corect pe Carada, luptând împreună pentru binele ţării. Impresionant este episodul înmormântării lui Carada: când cortegiul funerar trecea prin dreptul Palatului Regal, la ordinul regelui Carol, cortegiul a fost oprit și garda regală a prezentat onorul cu Drapelul României, drapelul de luptă și fanfara. Curios este faptul că cei doi nu s-au întâlnit niciodată de-a lungul atâtor ani în care au luptat împreună pentru aceeași cauză. De câte ori era chemat la Palat, Carada invoca faptul că e plecat și chiar pleca la Craiova. Când Regele încerca să-l ia prin surprindere, venind neanunțat la sediul Băncii Naționale, Carada ieșea pe o ușă dosnică.
In istoria României a urmat episodul câștigării Independenței, episod în care Eugen Carada s-a remarcat. Alături de Ion C. Brătianu, el a adunat oamenii care să organizeze armata, a procurat acesteia armamentul necesar și a asigurat proviziile. In timpul războiului a trecut mereu Dunărea pentru a avea grijă și de treburile din țară, aşa cum fusese însărcinat de I. C. Brătianu, prim-ministru în acea perioadă. Trebuia să se ocupe de toate treburile funcției lui. De altfel, pentru acele momente a primit Medalia „Trecerii Dunării”, singura distincție pe care a acceptat-o de-a lungul vieții, spunând că, într-adevăr, a trecut Dunărea.

După terminarea activităților legate de recunoașterea Independenței în cadrul Congresului de la Berlin, din 1878, Carada nu a avut liniște și a înființat, alături de Ion C. Brătianu, Banca Națională a României, în 1880. Deși nu a acceptat funcția de Guvernator, a preluat, într-un final, pe cea de director, după ce I.C. Brătianu l-a amenințat că își dă demisia din Guvern. Aceste refuzuri, precum și multe altele adunate de-a lungul anilor, denotă nu atât demnitatea lui Carada, cât și modestia lui. In ceea ce privește Banca Națională, el însuși a mers la Paris pentru a supraveghea tipărirea biletelor, a organizat numeroase filiale și centre în toată țara, etc. Din toate acțiunile sale se observă spiritul său întreprinzător, spirit ghidat doar de dragostea pentru patrie și de dorința de a dezvolta țara cu puteri românești. El a ajutat și a finanțat numeroase persoane, asigurând dezvoltarea unei burghezii autohtone. Remarcabil este însuși faptul că a compus planurile de construcție pentru Palatul Băncii Naționale. A lucrat în cadrul Băncii circa 30 de ani, asigurându-i o asemenea prosperitate, încât multe personalități ale vremii spuneau că, și în cazul în care niste neghiobi ar veni la conducerea ei, Banca s-ar conduce singură, într-atât de bine organizată era de Eugeniu Carada.
Spre sfâriștul vieții sale, Carada a rămas ultimul dintre cei trei capi ai Partidului Național Liberal, artizani de seamă ai României moderne. C.A. Rosetti și Ion C. Brătianu decedaseră, lăsându-i lui Carada sarcina de a înfăptui Marea Unire. Nici el nu a apucat-o, deoarece s-a sfârșit din viață în 1910. Dar el i-a asigurat izbânda Marii Uniri. L-a aşezat în fruntea PNL-ului pe Ion I.C. Brătianu , convins fiind că doar un Brătianu poate asigura buna dezvoltare a României. Trebuie amintită aici și influența avută de el în familia Brătienilor. A trăit în casa Brătianu timp de mulți ani, le-a asigurat o existență prosperă prin dezvoltarea afacerilor lor, le-a îngrijit până și grădina. Când copiii erau mici, îi ducea în excursii prin Europa și se juca mereu cu ei. Când Ionel a trebuit să meargă la studii în Paris, Carada a fost cel care l-a însoțit, i-a arătat Parisul și mai multe orașe europene, i-a făcut cunoștință cu mai multe personalități franceze. Mai mult, prin scrisorile sale de recomandare, i-a asigurat accesul în numeroase locaţii industriale, cum ar fi atelierele inginerului Eiffel și alte uzine, de care Ionel era în special interesat.
Tot pentru izbânda Marii Uniri, Carada și-a investit întreaga avere, imensă de altfel, în lupta românilor din Transilvania. A subvenționat ziare, reviste și cărți, a contribuit la construirea unor școli și biserici, a plătit cauțiunile revoluționarilor din Transilvania și procesele lor. A pregătit și opinia internațională pentru aceasta unire prin articolele publicate în străinătate și prin propaganda lansată prin prietenii săi de peste hotare.
Eugen Carada a fost unul din cei mai mari români din epoca modernă prin activitatea sa deosebit de eficientă şi devotată ţării în domenii diverse. A știut să mulțumească celor ce au servit România (din dorința lui s-au construit numeroase statui și monumente pentru marii eroi), a știut să renunțe la putere când aceasta era în interesul ţării și a muncit neobosit pentru patria sa, ghidându-se după principiul că e timp destul pentru odihnă după moarte, viața trebuind să fie închinată muncii. S-a stins din viaţă la Bucureşti la 10 februarie 1910.

Pe strada Lipscani, din Bucureşti, la intersecţia cu strada Eugeniu Carada din dreptul Băncii Naţionale, a fost amplasat în 1924 un monument dedicat lui Eugeniu Carada. La dezvelirea monumentului, Liviu Rebreanu a mentionat: „Şi-a început viaţa cu versuri şi a sfârşit-o cu poezia cifrelor.” Monumentul, care era alcătuit dintr-un mic bust din bronz, ridicat pe un soclu cu basoreliefuri şi figuri alegorice şi a fost realizat de Ernest Dubois. Monumentul relizat în 1924 a fost dislocat şi probabil distrus de regimul communist, în 1952.
Sculptorul Ioan Bolborea, autorul ansamblului "Caragialiana", dar si altor statui comandate de Primaria Capitalei, a primit recent un contract de 3,5 milioane lei (aproape 800.000 de euro) de la Banca Nationala a Romaniei pentru realizarea grupului statuar Eugeniu Carada, fondator al institutiei.

La Craiova statuia lui Eugeniu Carada a fost ridicată în scuarul cunoscut în perioada interbelică sub numele de Fântâna lui Romanescu, scuar aflat astăzi str. Arieş, la vest, str. C.D. Fortunescu, la nord și str. Eugeniu Carada, la sud, în vecinătatea Casei Studenţilor. Statuia a fost rodul iniţiativei unui comitet de cetăţeni. Ea a fost turnată în bronz şi este opera lui Mihail Onofrei. A fost dezvelită la 28 martie 1937. Pe o latură a soclului se află inscripţia Eugeniu Carada 1836- 1910. Pe celelalte trei laturi ale soclului sunt fixate basoreliefuri cu momente importante din activitatea marelui patriot: In redacţia ziarului Românul 1859-1870; prezentând proiectul de Constituţie în 1866; pe câmpul de luptă din Bulgaria, în 1877 şi textul Pentru România liberă oricând, oricum, cu oricine şi contra oricui. Eugeniu Carada 1860.
In anul1980, statuia a fost mutată pe str. Maxim Gorki (fosta str. Mdona Dudu redevenită la acelaş nume după 1990), într-un spaţiu verde de vis-à-vis, la răsărit de absida altarului bisericii Madona Dudu. Era plasată într-un părculeț cuprins între str. Maxim Gorki, la nord, str. 7 noiembrie, la apus și str. Matei Basarab, la răsărit.Locul nu era bine ales, era obscur și chiar ascundea monumentul de priviri. In anii de după 1990 statuia revenit pe vechiul ei amplasament, iar strada de la sudul scuarului a primit numele de Eugeniu Carada.

La 15 februarie 2010 a avut loc, la Craiova, comemorarea marelui Eugeniu Carada, fondatorul Băncii Naţionale a României (BNR). Evenimentul a reunit personalităţi marcante ale vieţii economice şi culturale din Oltenia, dar şi din întreaga ţară, guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, participând şi el la simpozionul dedicat celor 100 de ani scurşi de la moartea renumitului economist. După încheierea evenimentului, mai multe coroane de flori au fost depuse la mormântul lui Eugeniu Carada, din Cimitirul Sineasca, dar şi la statuia lui, de pe strada cu acelaşi nume. Comemorarea a avut loc printr-un simpozion organizat la Casa Universitarilor.
Guvernatorul BNR, Mugur Isărescu a  relatat:
“Eugeniu Carada este poate cel mai necunoscut dintre fondatorii României moderne, unul dintre oamenii care au contribuit în mod determinant la crearea unui cadru modern pentru noul stat ce apărea pe harta Europei. Eu m-am apropiat de activitatea sa în special după ce am devenit guvernator şi am văzut că Eugeniu Carada este prezent în pereţii Băncii Naţionale, în spiritul şi organizarea sa”
L-a citat pr Carada:
“Sursa crizelor nu este în lipsa resurselor, ci în lipsa unei economisiri responsabile din partea statului. Deficitul se acoperă prin operaţiuni inteligente”,
Şi a mai povestit:
“A fost 30 de ani directorul Băncii Naţionale a României, fără a fi fost vreodată guvernator. Se spune că avea o aversiune atât de mare faţă de Carol încât nu a vrut să accepte acest post pentru că regele trebuia să semneze decretul său de numire. Printre subalternii săi i se spunea stăpânul, nu pentru că era un despot, ci pentru că se implica în tot ceea ce era relaţionat cu BNR. Deşi nu s-a scris niciodată prea mult, Eugeniu Carada a negociat construcţia podului de la Cernavodă, retrocedarea căilor ferate către statul român, dar a fost şi martorul emiterii primelor bancnote româneşti, comandate la Banca Naţională a Franţei. A contribuit la crearea Constituţiei din 1866 şi a Legii Băncii Naţionale, datorită activităţii sale remarcabile fiind apreciat chiar şi de duşmani”,





duminică, 6 ianuarie 2013

CRAIOVA - STR. INFRĂȚIRII ȘI BISERICA POSTELNICUL FIR IN 1988


         
       In anul 1988 str. Infrățirii a fost desființată pe porțiunea sa dintre str. A.I.Cuza și str. Nanterre. Pe această porțiune traseul ei a fost deplasat, exact paralel, cu circa 20-25 de metri spre apus, adică spre centrul orașului. Această nouă stradă, adică jumătate din fosta str. Infrățirii a fost încadrată imediat cu blocuri uniforme de patru etaje, din prefabricate, blocuri cenușii și urâte. Pentru realizarea ei a fost ascunsă în spate și o școală, aflată pe partea de răsărit, școală cu o arhitectură deosebită de cea obișnuită în oraș la școlile primare vechi, ridicate în preajma anului 1900.
        De la intersecția cu str.Nanterre, spre sud, până în str. Silozului, str. Infrățirii n-a mai apucat a fi demolată, așa că trasul său a rămas atipic. Venind dinspre str. A.I.Cuza spre str. Silozului, când se ajunge la intersecția cu str. Nanterre se virează la stânga circa 25 metri pe terminația străzii Nanterre și apoi se virează la dreapta pe traseul cel vechi al str. Infrățirii, cel mărginit de casele tradiționale. Studiind atent acest plan urbanistic, se constată că modificarea trasaeului străzii Infrățirii s-a făcut numai cu scopul de a masca, în spatele blocurilor biserica istorică Postelnicul Fir (sau Firu).
        Ea a rămas ascunsă vederii în spatele ultimului bloc de pe str. Infrățirii, pe partea estică, cel de la intersecția cu str. Nanterre. Un altul, plasat alături, în unghi drept, pe str. Nanterre, completează opturarea vederii spre biserică. Dincolo de acesta, se deschide o cale îngustă pentru pătrunderea din lateral în curtea bisericii.
        In 1990, biserica era împrejmuită de un gard metalic, format din panglici metalice profilate industrial. Intrarea anterioară în incintă a rămas inutilă spre spatele blocului din str. Infrățirii cea nouă. Au rămas acolo trei stâlpi de beton, cu secțiunea patrată cu latura de cica 25 cm, înalți de circa 2,5 metri, cu câte un con de beton deasupra fiecăruia, drept ornament. Ei încadrau atât poarta pietonală, cât și pe cea pentru vehicole.

CRAIOVA - BRAZDA LUI NOVAC


            
       Teritoriul de nord-vest al Craiovei a fost străbătut, în urmă cu 1700 de ani de un val de apărare roman din pământ, de lungime impresionantă. Prin tradiție Valul roman a fost numit Valul lui Traian, sau Troianul sau, în final, Brazda lui Novac. Valul intra în Craiova dinspre satul Mofleni și traversa actualul oraș, spre nord-est, până dincolo de calea ferată Craiova-Timișoara.
       Aceast val de apărare roman pornea, la începuturi, din sud-vestul Olteniei, de la ostrovul Corbului  (lângă Drobeta-Tr. Severin) și mergea spre nord-est, urmând, în general, linia de demarcație dintre dealurile subcarpatice și câmpie, până la Brăila. De acolo traversa sudul Bsarabiei, tot pe direcția nord-est, până la nistru
       Nu se cunosc dimensiunile lui, în secțiune, în momentul amenajării, dar în prezent, respectiv în ultima sută de ani, are lățimea de treizeci de metri și înălțimea de trei metri. Pe latura de nord a Valului, de unde puteau veni atacatorii barbari, era săpat un șanț cu lățimea de 10 metri și adâncimea de doi metri. Trebuie ținut seama că aceste dimensiuni de profil sunt rezultatul ubei tasări de aproape două milenii, la începuturi ele fiind cu mult mai impresionante.
        Din loc în loc, romanii amenajaseră turnuri de observație. Unul a fost identificat în preajma Craiovei, pe dealul Bucovăț, apoi altul la Sărbătoarea, la o distanță de circa 5-6 Km de celălalt. In oraș Valul trecea pe lângă cimitirul și biserica Sineasca, apoi în lungul str. Brazda lui Novac și ajungea la Bariera Vâlcii, unde a fost tăiat de complexul de cale ferată. De acolo, după ce întretaie Drumul Muierii se îndreaptă spre Olt și, mai departe, traversează Muntenia până la Brăila. Distanța totală Valului este de circa 700 de Km.
       Odată cu dezvoltarea orașului Valul a dispărut, dar în cartierul Brazda lui Novac de astăzi era încă vizibil, în anul 1845. Această mare lucrare de apărare a fost săpată pe timpul domniei lui Constantin cel Mare (306-337 e.N). Execuția Valului trebuie pusă în legătură cu intențiile noi de extinderea imperiului și de apărare împotriva barbarilor tot mai insistenți.
Strada Brazda lui Novac s-a numit un timp, până după cel de al doilea război mondial, str. Mărgăritar. Pe atunci era o stradă lungă, mărginită de case mărunte, scunde și chiar sărăcăcioase, toate cu grădini întinse, In anii 1960 și 1970 peste întinderile grădinilor și prin demolarea caselor de pe ambele părți, s-a creat marele cartier de blocuri Brazda lui Novac. Dinspre nord spre centrul orașului, artera s-a dezvoltat pe patru benzi de circulație, până aproape de intersecția cu strada Partizanilor (1989) și întâlnirea cu str. Constantin Brâncuși.

CRAIOVA - LICEUL REGINA ELISABETA


       
In anul 1928 s-a edificat clădirea impozantă a Liceului de fete Regina Elisabeta”, clădire rămasă “pe roșu” până după cel de al doilea război mondial, până în deceniul al 6-lea, când era deja sediul Facultății de Agronomie și, apoi, al Institutului Agronomic, cu facultăți de Agronomie ,Horticultură și Mecanizarea Agriculturii. Edificiul se află cu fațada spre grădina Mihai Bravul, pe latura de sud-est a unei piețe alăturate grădinii, dar despărțită de grădină prin strada Mihai Bravul și de str. Libertății. Intre cele două străzi este cuprinsă o suprafață florară, având în centru statuia de bronz a lui Tudor Vladimirescu (1960), așezată pe un soclu înalt, placat cu marmură alb-roșietică.
Rușii au intrat în Craiova în 26-27 august 1944, după trădarea regelui Mihai a alianței cu Germania și sfidarea măsurilor întreprinse de marteșalul Ion Antonescu pe linia obținerii unui armistițiu avantajos cu sovieticii.

Rușii au avut atitudine de cuceritori nu de aliați pe frontal de vest. Ei au ocupat, în Craiova, Palatul de Justiție, pe lângă alte locaruri publice, printre care și clădirea Liceului “Frații Buizești”. Instituțiile juridice au fost obligate să părăsească Palatul de Justiție și să se mute, în condiții mult inferioare, în clădirea Liceului “Regina Elisabeta”, unde au stat în jur de doi ani. Este probabil ca în aceeași clădire să se fi mutat și Baroul de avocați, alături de instanțele de judecată. Noul regim care era pe cale a se instaura nu a mai acordat vechiul respect “burghez” instituțiilor judecătorești, considerându-le o anexă a regimului politic. Justiția craioveană nu s-a mai reîntors definitiv în fostul său palat.

sâmbătă, 5 ianuarie 2013

CRAIOVA - CĂRĂMIZI ROMANE


             
Cărămizi de proveniență romană s-au găsit în temeliile bisericii și ale chiliilor mănăstirii Coșuna (com. Mofleni), din vestul Craiovei. Mănăstirea s-a ctitorit pe malul răsăritean al Jiului, pe suprafața pe care s-a ridicat cetatea romană Pelendava, cetate consemnată pe harta de proveniență romană, Tabula Peutingeriana. Cărămizi de aceeași proveniență s-au mai găsit în visteriile cișmelelor ce se aflau sub coasta pe care dăinuie biserica Sf. Dumitru, loc numit “cele șapte fântâni”, la Fântâna Popova de pe “drumul Diului” (drumul Vidinului, în cartierul Romanești de astăzi), pe locul de azi al Hotelului Minerva. Pe locul hotelului s-au mai descoperit, la săparea fundațiilor, galerii despre care s-a presupus a fi de origine romană, dar cercetările nu s-au continuat. Alte surse presupun că acele galerii ar fi, totuși, de proveniență medievală. Ele au fost depistate și în jurul anului 1980, când s-a amenajat Crama Minerva, cu intrarea prin str. 24 februarie (str. Nicolăescu-Plopșor după 1990), adică prin spatele hotelului.
In temeliile  vechii clopotnițe a bisericii Sf. Dumitru a fost  găsită o cărămidă romană ștampilată cu inițialele NM, ștampila unui “Numerus Maurorum”, unitate auxiliară romană cu componenți din Muritania, provincia romană din nordul Africii, care cuprindea nordul Algeriei  și Marocului de astăzi.
Unitățile auxiliare din armata romană, numite “numerus” erau formate atât din pedeștri cât și din cavaleriști. Ele aveau rol de unități de susținere a efortului militar, în special pentru amenajări și construcții în spatele și în ajutorul trupelor combative, sau pe teritoriile cucerite. Prin prezența și lucrările lor contribuiau la consolidarea ocupației romane. La Răcari, la circa 30 de Km de Craiova a staționat, un timp, o unitate auxiliară similară, care a construit un mic castru. Aceea și-a inscripționat cărămizile cu inițialele NME (litera E semnifica termenul de ecvestră). “Numerii” erau formațiuni de de trupe neregulate, recrutate de romani din ținuturi mai puțin romanizate ale imperiului și care își păstrau armamentul și modul lor de luptă. Numai comandanții erau romani.
Faptul că s-au găsit la Craiova câteva cărămizi cu inițialele NME denotă legătura dintre unitatea de la Pelendava cu cea de la Răcari, sau trimiterea unui detațament de luptători de la Răcari pentru paza și pentru lucrări la Pelendava. Cărămizi provenite din castrul Pelendava au mai fost găsite și în temeliile unor vechi clădiri civile din Craiova.


EROUL CONSTANTIN MUȘAT - PRIMUL RĂZBOI MONDIAL BBB X


            
Constantin Mușat s-a născut la data de 10 septembrie 1890 în satul Domnești, astăzi în comuna Clinceni (județul Ilfov), în familia lui Ivan Mușat – plugar și al Chirei Ivan Mușat. Familia sa s-a mutat apoi în satul Smârdan din județul Călărași. Plecarea în Bărăgan poate fi legată de împroprietăririle ce au urmat războiului de independență. A terminat studiile primare de 5 clase în satul Bogata (comuna Rasa) din județul Călărași, absolvind în iunie 1903, când a obținut media 8,65, în fața unei comisii.
După moartea tatălui său, familia sa s-a mutat în satul Floroaica din județul Călărași. La scurtă vreme după ce s-a mutat în satul Floroaica, Constantin Mușat a plecat la București pentru a învăța meseria de croitor. Acest lucru este confirmat și de menționarea mașinii de cusut între bunurile deținute ca avere, dar și de înscrierea croitorului Costică Ivan Mușat în Tabelul de meseriași ai satului Ciocănești – Mihai Vodă (viitorul sat Floroaica), pe anul financiar 1910/1911.

      La 1 noiembrie 1911, Constantin Mușat a fost recrutat la Cercul de Recrutare Ialomița din Călărași, în registrul cu tinerii contingentului 1912, fiind repartizat inițial la Regimentul de Infanterie „Matei Basarab” – Dobrogea și apoi la Regimentul 2 Grăniceri în ale cărui scripte se afla și în momentul decesului său. Trebuia să fie lăsat la vatră la 1 noiembrie 1914, dar declanșarea primului război mondial i-a schimbat cursul vieții. In momentul începerii primului război mondial se afla concentrat în batalionul 1 al Regimentului 2 Grăniceri, dispus în sectorul Muntelui Susai. Intrarea țării in război, în august 1916, l-a purtat dincolo de graniță, luptând în defileul de la Predeal, participand la luptele pentru eliberarea Brașovului și la Câineni (Vâlcea), frontul de la Olt, unde a murit și generalul David Praporgescu.
      Odată cu înfrângerile suferite de armata română, a participat la confruntările cu inamicul de-a lungul defileului Oltului, iar apoi, cu regimentul din care făcea parte s-a retras în Munții Vrancei.
In bătăliile date la Rapa Rosie, a fost rănit de mai multe ori, dar a refuzat să fie îndepărtat de pe câmpul de luptă. Intr-unul din atacuri o schija i-a străpuns brațul stâng.
       A fost operat de urgență, dar severitatea rănii a făcut necesară amputarea mâinii. După o perioadă de recuperare, la Iași, s-a prezentat în fața comisiei medicale. Deși pentru oricare alt soldat pierderea unui membru ar fi însemnat indiscutabil lăsarea la vatră, Constantin Mușat a insistat să îi fie permis să își servească în continuare țara, cu sarcina de grenadier.
Nezdruncinat în dorința sa, în ciuda faptului că tocmai suferise o traumă gravă, s-a aruncat din nou in valtoarea războiului. A fost citat prin înalt ordin de zi și avansat la gradul de caporal.
        Incă de pe atunci devenise o legendă printre ceilalți ostași, dar și un exemplu. Nefiindu-i în putință a trage cu arma, Constantin Mușat arunca grenade cu brațul drept, spre admirația camarazilor săi care se îmbărbătau văzându-l pe acesta cum luptă în primele rânduri. Cu un picior înfipt ferm în pământ, cerând să i se dea grenade, așa și-a găsit și obștescul sfârșit, pe timpul confruntărilor de la Oituz, în august 1917.
        A murit in timpul apărării dealului Coșna, într-una din cele mai brutale încleștări ce s-au dat în timpul razboiului, mii de ostași români dându-și viața pentru această culme.
Cu mai mult de trei sferturi din țară cotropită, armata română a opus o dârză și ultimă rezistență în timpul luptelor din așa-numitul "triunghi de foc".

        Din aceasta cauză, bataliile de la Mărăști, Mărășești și Oituz, din vara lui 1917, pot fi considerate punctul de cotitură al războiului românilor, un miracol ce s-a înfăptuit datorită voinței de fier a acelor români ce au încleștat cu dârzenie glia strămoșească și au refuzat a-i da drumul. 
Jertfa lui Constantin Mușat nu a rămas fără ecou. In 1923, ostasii Regimentului 2 Graniceri au ridicat o cruce pe locul unde caporalul Mușat și-a pierdut viața.
      Crucea ridicată de foștii camarazi a fost apoi mutată, în 1977, lângă Monumentul Eroilor de pe dealul Magura, închinat celor 14.000 de ostași morți în timpul Bătăliei de la Oituz. Pe amplasamentul vechii cruci a fost ridicată o alta asemănătoare.
    O contribuție importantă a avut-o și sculptorul Ion Dimitriu-Bârlad, acesta fiind însărcinat cu realizarea a trei statui dedicate eroului, aceste monumente luând toate numele de "Ultima grenadă a caporalului Mușat".
      Una dintre ele se află la Bârlad, una la Brăila și ultima la Bușteni. La dezvelirea celei din urmă, la data de 9 septembrie 1928, a luat parte și Regina Maria, venită pentru a omagia memoria caporalului.
In prezent, tot în Bușteni, au început să aibă loc anual ceremonii dedicate intrării Romaniei în razboi, un moment special fiind acordat cinstirii personalității eroului Constantin Musat.

vineri, 4 ianuarie 2013

CRAIOVA - VASILE CÂRLOVA


           
Până în anul 1871 cimitirele Craiovei se aflau în preajma bisericilor, sau a mănăstirilor. Incepând cu acel an s-a hotărât scoaterea cimitirelor în afara orașului, după modelul apusean, din motive de ordin sanitar, al sistematizării urbane și al liniștii publice (deoarece pe atunci jelitul, sau bocitul era un obicei foarte uzitat și chiar exagerat). Pe deasupra acele cimitire erau locuri de adunare ale cerșetorilor, care agresau pe trecători și deveniseră foarte înghesuite, cu multe morminte neîngrijite, care creiau un aspect neplăcut și trist.

Un astfel de cimitir bisericesc se afla și la biserica ”Maica Precista de la dud” (Madona Dudu), întinzându-se mult la răsărit de absida altarului, spre centrul orașului de atunci, adică spre “Răscrucii Mici” (intersecția dintre dintre actuala str. Unirii și str. Lipscani.

Atunci s-au creat în Craiova cimitirele Sineasca și Ungureni, ambele la margine de oraș. Locul pentru cimitirul Sineasca a fost donat de boieroaica Sinescu, de unde i-a provenit și numele.

Osemintele celor înmormântați în cimitirele mici ale bisericilor au fost mutate în noile cimitire, cu respectarea normelor tradiționale de vechime a mormintelor. La mutarea osemintelor și ale monumentelor funerare unde răposau personae cunoscute, urmașii s-au ocupat după posibilități, cu atenția cuvenită și cu noi slujbe religioase. Au existat, însă, o mulțime de morminte neîngrijite și nerevendicate de nici un urmaș.

In cimitirul de la biserica Madona Dudu a fost înmormântat și Vasile Cârlova, unul dintre primii poeți români. El fusese ofițer de ”călăreți” (1809-1831) aflat în garnizoană la Craiova, la data morții lui premature. Osemintele sale au fost transferate, fără nici o grijă, în cimitirul Sineasca unde au avut parte de o groapă comună. Nici locul acelei gropi nu a fost cunoscut după mai mulți ani. Nimeni nu s-a gândit să înalțe măcar un monument al său în orașul în care și-a sfârșit zilele.
Vasile Cârlova, poet și ofițer român, a scris numai cinci poezi, dar a intrat în Istoria Literaturii Române pentru că a introdus în literatura noastră faimoasa temă a preromantismului european. S-a  născut la 4 februarie 1809 la Buzău ca fiu al medelnicerului Ioniță Cârlova, fost ispravnic de Buzău. A a vut ca înaintaș, pe linia tatălui, pe Luca, episcop de Buzău, trimis în misiuni diplomatice de Mihai Viteazul. Pe linia mamei se trăgea din familia Lăcustenilor, din Locusteni, Dolj (azi com. Lăcusteni).
La 6 iulie 1830 a fost al treizecișitreilea dintre voluntarii angajați în miliția națională, unde va servi cu gradul de sublocotenent.
In 1831 a scris „Marșul românilor” sau „Odă oștirei române cu ocazia înălțării steagului național”, versuri ce au circulat tipărite pe foi volante (cenzura a făcut să nu poată fi tipărite decât postum, în 1839, în „Curierul Românesc”).
La 18 septembrie 1831, Vasile Cârlova a murit la Craiova, în urma unei boli infecțioase. A fost îngropat în curtea bisericii Madona Dudu, după cum s-a amintit. A mai scris Păstorul întristat, Ruinurile Târgoviștei și Rugăciune.    








joi, 3 ianuarie 2013

CRAIOVA - BARBU ŞTIRBEI


                
Barbu Dimitrie Știrbei, s-a născut în august 1799, la Craiova şi a murit la 12 aprilie 1869, la Nisa. A domnit în Țara Românească între iunie 1849 şi  29 octombrie 1853, într-o primă domnie și între 5 octombrie 1854 - 25 iunie 1856, în a doua domnie. Domnia lui a urmat domniei fratelui său Gheorghe Bibescu şi Revoluţiei de la 1848.
Barbu Știrbei a fost, deci, fratele domnitorului Gheorghe Bibescu, fiul lui Dimitrie Bibescu si al Ecaterinei Văcărescu. In afară de Gheorghe a mai avut un frate, pe Ion (Iancu) Bibescu, personalitate de seamă a Craiovei şi ocârmuitor al acesteia între 1842-1848.  Tânărul Dimitrie fost adoptat de bogatul său unchi, Barbu Știrbei, căruia i-a preluat numele.
După ce a studiat istoria și științele de stat la Paris (1817 - 1821), devine sub domnia lui Alexandru Ghica visternic (director al visteriei), pentru ca între 1829 și 1847 să ocupe alte funcții importante în administrația publică: ministru de interne, de culte, de justiție etc. și secretarul comisiei de redactare a Regulamentului Organic. De educaţia lui s-a preocupat cu mare atenţie tatăl său, Dimitrie Bibescu, ca şi de educaţia celorlalţi doi fraţi, educaţie care capul de familie a apreciat că trebuie făcută în occident. In timpul studiilor la Paris, în 1819, a fost inițiat într-o lojă masonică.
Monumentul domnitorului de la Craiova

Neamul Bibeştilor, din care provenea domnitorul Dimitrie Ştirbei, a descins din viţa moşnenilor olteni, oameni care trăiau după legile pământului, împărţindu-se între administrarea ocinilor lor şi slujirile obşteşti. Intre aceşti boieraşi s-a distins căpitanul Mihai Bibescu, fiul lui Tudor, stabilit pe la anii 1700 în comuna gorjeană Jupâneşti. Mihai Bibescu a avut trei fii şi o fiică: Ion, Dumitru, Constantin şi Ancuţa. Dintre aceştia patru, Dumitru va ajunge, printr-o ascensiune fulminantă, în vârful ierarhiei vremii sale, devenind în anul 1821 mare logofăt al Ţării de Jos, al patrulea om ca importanţă după domn şi membru al sfatului domnesc. Din căsătoria sa cu nobila Ecaterina Văcărescu, descendentă a familiei Brâncoveanu, Dumitru Bibescu a avut trei fii: Dimitrie, Gheorghe şi Ioan. Dimitrie a fost înfiat de bogatul său unchi Barbu Ştirbei, de la care şi-a luat şi numele.
Născut, aşa cum spune marele istoric Nicolae Iorga, în cetatea banilor, tânărul Dimitrie Bibescu, devenit prin înfiere Barbu Dimitrie Ştirbei, a avut parte de o aleasă educaţie. Dimitrie a primit primele învăţături în casa părintească. Aici a asimilat temeinice cunoştinţe de istorie şi literatură, învăţând chiar franceză şi greacă. Absolvind cursurile Colegiului „Sfântul Sava“ din Capitală, tânărul Ştirbei a mers la Paris pentru a studia dreptul. Experienţa culturală dobândită aici a contribuit la formarea tânărului aristocrat în spiritul reformator, consolidându-l ca adept al noului, al emancipării economice, sociale şi politice. Anii de învăţătură la Paris s-au încheiat 1821, atunci când viitorul principe a revenit în ţară, stabilindu-se la Braşov. De acolo va lua parte la efervescentele mişcări revoluţionare ce puseseră în mişcare toată Ţara Românească. Era simpatizantul noilor schimbări, dar le dorea realizate pe o cale pacifistă.
S-a căsătorit cu distinsa Elisabeta Cantacuzino, o moldoveancă ale cărei rădăcini mergeau până la familia Brâncovenilor. Dumnezeu le-a binecuvântat căsătoria cu şase vlăstare: Grigore, Gheorghe, Alexandru, Dumitru, Fenareta şi Alexandrina, majoritatea dintre aceştia ajungând printre elitele timpului. Ascultând sfaturile tatălui său, Barbu s-a mutat cu familia, în anul 1825, în Bucureşti, oferindu-şi serviciile primului principe pământean ajuns la putere după mai bine de un secol de domnie fanariotă.
După ce a îndeplinit mai multe funcţii de conducere, Babu Ştirbei este numit la 26 august 1833 în postul de mare logofăt al treburilor bisericeşti, eschivalentul ministrului cultelor din zilele noastre. Aflat în această funcţie, a iniţiat lucrări de restaurare a mai multor mănăstiri şi biserici, monumente de artă medievală, precum Bistriţa, Tismana, Dealu, Curtea Veche şi „Sfântul Spiridon“ din Bucureşti. A părăsit această funcţie la 29 ianuarie 1835, în locul său fiind numit Scarlat Mihăilescu.
Incă din 1835, Ştirbei a fost membru activ al Eforiei Şcolilor, alături de vornicul Alexandru Filipescu şi de hatmanul Ştefan Bălăceanu. Viitorul domn a încurajat în permanenţă din această poziţie învăţământul predat în limba maternă, lucru de altfel concretizat prin efortul său şi al celorlalţi efori: „Rezultatul cel mai mare al organizaţiei şcoalelor de acum este că toate învăţăturile se urmează în limba românească. Rezultatul nepreţuit, care sigur poate insufla un caracter naţional şi tânărului înstrăinat pentru împlinirea învăţăturii sale, va păstra în sine, în tot locul, neşters acest sentiment de naţionalitate“, spunea tânărul aristocrat.
Monumentul Barbu Știrbei de la Rm.Vâlcea

Biserica „Sfânta Treime“ din Craiova, a fost ctitorie a familiei Ştirbei. Stolniceasa Dumitrana, mama vornicului Barbu Ştirbei, părintele adoptiv al viitorului domn, a ridicat la marginea cetăţii Băniei o frumoasă biserică purtând hramul Sfintei Treimi. Construirea acestui sfânt lăcaş a avut loc între 1765-1768, urmând ca biserica să deservească nevoile spirituale ale familiei boiereşti. În anul 1840, Barbu Dimitrie Ştirbei reface din temelie biserica, aşezând o pisanie nouă, care se mai păstrează şi astăzi. De ctitoria familiei sale, viitorul domn a purtat o grijă deosebită, înzestrând-o cu tot necesarul pentru a se putea întreţine, rânduind aici preoţi care să ţină sfintele slujbe, iar, de câte ori se afla în Craiova, domnitorul participa alături de familie la Sfânta Liturghie. Datorită prezenţei familiei Ştirbei în viaţa Bisericii „Sfânta Treime“ din Craiova, aceasta s-a bucurat de cinstea de a fi paraclis voievodal, ea păstrând şi astăzi denumirea de Biserica Ştirbei. În curtea acestei ctitorii voievodale, arhitectul francez Jean Leconte de Nouy a construit o frumoasă statuie în cinstea domnitorului ctitor, scoţând în evidenţă apropierea acestuia de cei în suferinţă în mijlocul cărora se regăsea, dar şi credinţa lui puternică în Dumnezeu, pe care se sprijinea întotdeauna. Biserica Ştirbei este, astfel, singura biserică din Craiova ce are ctitorul lângă ea în permanenţă.
In anul 1849, Rusia încheiase cu Poarta tratatul de la Balta Liman şi, din cauza „conflictelor regretabile“, aşa cum le numise Nicolae Iorga, au hotărât să dea Principatelor Române o nouă orânduire politică. Astfel, domnii erau numai „înalţi funcţionari“, aleşi pe o perioadă de şapte ani, iar Adunările, ca organe incomode şi nesupuse, au fost înlocuite cu Divanele ad-hoc. În aceste condiţii, vine pe tronul Ţării Româneşti aristocratul Barbu Dimitrie Ştirbei. În acelaşi timp, în scaunul Moldovei a fost ales Grigorie Ghica, ginerele lui Ioan Sandu Sturza. „Amândoi erau încă tineri, foarte culţi, cu intenţii nobile, patrioţi desăvârşiţi, muncitori şi cinstiţi“, aşa cum îi descria marele istoric.
Inscăunarea noului principe al Ţării Româneşti a avut loc fără fală, Ştirbei deplasându-se la mitropolie aproape lipsit de alai. Printre măsurile reformatoare adoptate de noul domn s-a numărat şi dezrobirea deplină a ţiganilor, o lecţie de emancipare pe care principele a dat-o contemporanilor săi şi posterităţii. De asemenea, printre reformele sale s-a numărat şi o nouă lege agrară (1850-1851), care aducea ţăranilor, dacă nu proprietatea de pământ nădăjduită în 1848, cel puţin desfiinţarea unor corvezi sau abuzuri, care până atunci apăsau greu pe umerii lor.
Caracterul distins şi puternic al domnitorului muntean este descris de marele Iorga prin cuvinte sugestive: „Domnul muntean n-avea nimic nesănătos romantic întrânsul, nu arăta niciodată nehotărâre şi nu avea nici o slăbiciune personală“.
Bustul Barbu Știrbei în curtea Palatului Regal
(azi Muzeul de Artă)

In conjunctura conflictelor sociale din prima jumătate a secolului al XIX-lea, între stăpânul moşiei pe care se găsea aşezată Mănăstirea Radu Vodă şi locuitorii Buftei, la 13 martie 1845 are loc un schimb de moşii între mănăstire şi marele vornic Barbu Constantin Ştirbei, astfel încât teritoriul de la Buftea-Flămânzeni a intrat sub stăpânirea acestuia. În 1850, domnitorul Ţării Româneşti, Barbu Dimitrie Ştirbei, a început construirea palatului de la Buftea, proiect ce va fi finisat mai târziu de urmaşii săi. Ansamblul princiar a fost completat cu o frumoasă capelă construită în stil neogotic, cu altar şi gropniţă, fiind împodobită cu marmură albă de Carrara sculptată şi cu vitralii poleite cu aur. Pictura îi aparţine marelui pictor Gheorghe Tattarescu, rudă cu familia Ştirbei. În prezent se mai păstrează doar câteva fragmente din icoana Maicii Domnului cu Pruncul. Capela de la Buftea a fost construită cu destinaţia de a fi necropola familiei Ştirbei. Aici se găsesc mormintele domnitorului Barbu Ştirbei, al prinţului Alexandru Ştirbei şi ale rudelor acestora. Ctitoria domnitorului de la Buftea rămâne un testament de neşters pentru posteritate.
La scurt timp după ce colonelul Alexandru Ioan Cuza a urcat pe scaunul de domn al Ţării Româneşti, Barbu Ştirbei a părăsit ţara stabilindu-se la Nisa, în Franţa. Trece la cele veşnice pe data de 14 aprilie 1869, fiind adus şi înmormântat în necropola familiei sale de la Buftea. În memoria sa, marele poet Mihai Eminescu a compus o poezie epitaf, iar Nicolae Iorga a scris, în 1910, monografia „Viaţa şi domnia lui Barbu Dimitrie Ştirbei, domn al Ţării Româneşti“.
Domnitorul Barbu Ştirbei a iubit Bucureştiul, poate mai mult decât orice principe valah care l-a precedat. Ambiţia de a face din capitala Ţării Româneşti un oraş european, în rând cu marile metropole ale timpului său, l-a urmărit încă de când nu era domn şi stătea mai mult în umbra fratelui său mai norocos (sau poate mai puţin norocos, dacă ne gândim la revoluţia de la 1848), Gheorghe Bibescu.
Deşi nu era lipsit de sentimente patriotice, aşa cum ştim din propriile mărturii, pe care nu le putea exprima cu uşurinţă sub supravegherea Rusiei şi a Austriei, care au şi ţinut Principatele sub ocupaţie militară în timpul Războiului Crimeii, a avut parte de trista reputaţie de domn reacţionar. Refuzul de a permite întoarcerea din exil a vechilor revoluţionari paşoptişti îşi avea raţiunile lui. Avea nevoie de un răgaz, pentru a construi aici ceva durabil, pentru români, înainte de a construi în ochii străinătăţii. Şi a folosit acest răgaz pentru a da un impuls nou renaşterii urbane a Bucureştilor.
Un palat şi un salon model
Dorinţa lui Barbu Ştirbei de a ridica prestigiul Bucureştiului printr-o susţinută operă de urbanizare şi salubrizare este mult mai veche decât perioada în care a domnit asupra Ţării Româneşti (1849-1856).
Înainte însă de a vorbi despre Barbu Ştirbei şi despre palatul său, una dintre bijuteriile arhitectonice ale capitalei, se cuvine să aflăm cum arăta Bucureştiul în al patrulea deceniu al secolului al XIX-lea. Reputatul istoric şi profesor universitar Andrei Pippidi (preşedinte al Comisiei Naţionale a Monumentelor istorice, în perioada 1997-2001), a reprodus în recenta carte a domniei sale „Oameni şi case din Bucureşti” impresiile (inedite în istoriografia noastră) ale unui călător francez, publicate în Magasin universel din 1836. Ce aflăm de aici despre boierimea bucureşteană? Că „în afară de câţiva tineri care au studiat în Europa, boierii au puţină învăţătură, în ciuda înclinaţiior fireşti pe care le arată pentru orice fel de studiu”. Despre limba franceză, călătorul nostru ştie că „este acum foarte răspândită printre ei şi este limba de care se servesc de obicei în societatea aleasă.” Despre modă, francezul reţine amănuntul conform căruia doar „tinerii de ambele sexe au adoptat costumul european; croitorii germani şi francezi îi îmbracă pe bărbaţi, iar femeile recurg la talentele unei modiste franţuzoaice care s-a stabilit recent în Bucureşti.”
Cât priveşte aspectul urbanistic al capitalei valahe, aflăm că străzile sunt deja pavate cu „bucăţi de stâncă aduse de la munte” (se renunţase aşadar la podirea cu bârne a arterelor), iar „casele din oraşul propriu-zis n-au, de obicei, decât un singur etaj, iar zidurile lor de cărămidă au un metru grosime. (...) Pentru a acoperi casele se folosesc scândurele de brad; totuşi, unele dintre ele sunt acoperite cu olane sau chiar cu plăci de tablă.”
Am dat aceste exemple pentru a alătura, ca un contraexemplu, un alt fragment, aparţinând tot unui călător francez, datând din septembrie 1835. El se referă la palatul Ştirbei. Aflat aproape de punctul de intersecţie al Căii Griviţei cu Calea Victoriei, operă a arhitectului francez Sanjouand, palatul se număra printre puţinele bijuterii arhitectonice ale Bucureştiului, mai ales prin impresionanta sa faţadă, pusă în valoare de cele patru splendide cariatide care o împodobeau. Iată cum descria francezul, într-o scrisoare către un prieten, atmosfera din palatul lui Barbu Ştirbei de pe Podul Mogoşoaiei (care a adăpostit succesiv Muzeul de artă populară şi Muzeul Colecţiilor obiectelor din sticlă şi porţelan) :
„Peste [...] săptămână ne ducem de mai multe ori la recepţiile de seară ale d-lui Ştirbei. Acest salon e singurul [...] din Bucureşti unde se ştie a sta de vorbă. D[omnul] Ştirbei e capul aristocraţiei ţării; crescut la Paris el vorbeşte şi scrie franţuzeşte ca d-ta şi ca mine. Ieri deci, erau adunate vreo douăsprezece persoane: patru francezi, iar ceilalţi tineri munteni. Domnul Ştirbei tocmai primise cel din urmă roman al lui George Sand; ne citi vreo treizeci de pagini, pe care le ascultarăm cu desfătare şi vie emoţie.”
Aşadar, Barbu Ştirbei se bucura în anul 1835 de această măgulitoare reputaţie... „capul aristocraţiei ţării”. Iar titularul ei luptase pentru a o câştiga. Cine era el?
O carieră de invidiat
Fiu al micului boier oltean Dimitrie Bibescu (care în anul 1821 îndeplinea funcţia de mare logofăt al Ţării de Jos) şi al Ecaterinei Văcărescu, fiica adoptivă a vornicului Barbu Ştirbei, Barbu adoptă în anul 1813 numele de familie al bunicului său după mamă. A avut doi fraţi, pe Gheorghe (viitorul domnitor) şi pe Ioan, împreună cu care a luat de la cea mai fragedă vârstă drumul Parisului, în vederea desăvârşirii studiilor, după (se pare) o scurtă perioadă de audiere a cursurilor de la Sfântul Sava.
Intoarcerea din capitala Franţei a avut loc în anul 1821, anul în care în Ţara Românească se consuma „zavera” condusă de Tudor Vladimirescu. In aceste condiţii, după cum s-a spus mai sus, Barbu Ştirbei nu a intrat în Bucureşti, oprindu-se la Braşov.
Din această perioadă datează şi căsătoria lui cu Elisabeta Cantacuzino, care îi va dărui patru băieţi şi două fete. Tot la Braşov l-a ajuns vestea restaurării domniilor pământene în Principate, scaunul domnesc de la Bucureşti fiind ocupat de Grigore al IV-lea Ghica. Acolo, la Braşov, tinerii boieri rusofili, văzând în Grigore Ghica, instrumentul Porţii (ce-i drept pământean, nu fanariot), constituiseră o „Societate politică şi literară” din care făceau parte, în afară de fratele lui Barbu, Gheorghe Bibescu, boierii Filipeşti, Ion Câmpineanu şi Al. Villara.
Prudent, Barbu Ştirbei s-a desolidarizat de ei, acceptând colaborarea cu noul domn şi oferta acestuia de a ocupa funcţii în administraţia Curţii (fiind rând pe rând biv vel căminar, clucer, sameş al Vistieriei). Această ascensiune vertiginoasă i-a mijlocit pătrunderea în saloanele marilor familii boiereşti bucureştene Lenş, Romanit, Brâncoveanu, Văcărescu, Golescu, dar şi invidia (nu scutită de conflicte) a fraţilor domnului, spătarul Alexandru Ghica (viitor domn) şi Constantin Ghica, fiind văzut ca un posibil rival.
Barbu Ştirbei era un oaspete frecvent al casei Goleştilor de pe Podul Mogoşoaiei (ulterior palat domnesc) pe care o vizita ca apropiat al lui Dinicu Golescu, boier cu vederi luminate care, după călătoria lui în Europa (1824-1826), fondase în acest spaţiu „Societatea literară românească”. Visul lui Barbu Ştirbei de a face din Bucureşti un oraş în rând cu marile capitale europene poate fi urmărit încă din anul 1829, când a făcut parte din „Comisia pentru înfrumuseţarea Bucureştilor”, fiind cooptat un an mai târziu într-un comitet de salubritate publică. Programul Comisiei, privind sistematizarea capitalei (inspirat fără îndoială de Barbu Ştirbei) prevedea croirea unor drumuri largi străjuite de „copaci care să închipuiască aleiuri”. Şi continua, argumentând că aceste uliţe va îndemna pe mulţi a-şi face locuinţă acolo, cu mult mai bine decât pe uliţele cele strâmte de vreme, oraşul se va afla mutat în acele mahalale şi soarta Bucureştilor se va asemăna cu soarta tuturor oraşelor Europei, unde cetatea ce se zice veche este cea mai urâtă vedere, în vreme ce cetatea cea nouă arată o frumuseţe deosebită, un aer folositor, mulţumire şi sănătate celor ce lăcuiesc într-însa. Rezultatele activităţii acestei comisii s-au putut vedea în 1832, după ce a început trasarea arterei cunoscute mai târziu drept „Şoseaua Kiseleff” (deoarece această operă de sistematizare a început sub coordonarea generalului rus Pavel Kiseleff, care administra Principatele după pacea de la Adrianopol şi instituirea protectoratului ţarist asupra Ţărilor Române), între dumbrava Bănesii şi bariera Podului Mogoşoaiei.
Dar, pentru împlinirea visului său, Barbu Ştirbei trebuia să ajungă domn. Lipsit de ambiţii princiare, deşi a candidat alături de fratele său Gheorghe Bibescu pentru tronul Munteniei, între 1842-1843, i-a acordat în cele din urmă acestuia voturile şi partizanii din Adunarea Obştească, temându-se ca nu cumva partida oligarhică a marii şi vechii boierimi, refractară la reforme, să-şi impună propriul candidat. Stând în umbra fratelui său, l-a sfătuit şi determinat pe acesta să înceapă, încă din primul an de domnie, trei lucrări de interes public în Bucureşti: Şoseaua Kiseleff, Parcul Cişmigiu şi construirea Teatrului cel Mare (viitorul Teatru Naţional).
Revoluţia de la 1848 nu i-a dat timp să le termine. Fuga lui Bibescu la Braşov, după ce acceptase proiectul de Constituţie elaborat la Islaz, a lăsat Bucureştii pradă luptei între guvernul provizoriu, recunoscut anterior de Bibescu, şi elementele reacţionare conduse de cei doi colonei Odobescu şi Solomon. În plus, capitala a trebuit să suporte şi dubla invazie străină... ţaristă şi otomană. Barbu Ştirbei a aşteptat să treacă furtuna. Şi aşteptarea i-a fost răsplătită. În anul 1849 a venit şi timpul său.
De la un eşec politic...
Învestit ca domn al Munteniei în anul 1849, prin înţelegerea celor două mari puteri, Rusia Ţaristă şi Imperiul Otoman, Barbu Ştirbei se vedea prins între nemulţumirea şi presiunile boierimii vechi, care îl considera un „om nou” şi cererile revoluţionarilor paşoptişti de a reveni în ţară din exilul la care erau condamnaţi... cereri pe care noul domn le-a respins, mai mult obligat, decât de bunăvoie. Poziţie ingrată care i-a atras eticheta de domn reacţionar. În umbra acestui sacrificiu de imagine, Barbu Ştirbei s-a putut ocupa în voie de mai vechile sale proiecte privind transformarea Bucureştilor în oraşul care, încă de pe atunci, va câştiga reputaţia unui „mic Paris” al Orientului creştin.
Ataşat de vechiul şi somptuosul său palat de pe Podul Mogoşoaiei, Barbu Ştirbei şi-a stabilit aici reşedinţa, în timp ce vechiul palat domnesc (fost al familiei Golescu, pe care Ştirbei îl cunoştea foarte bine) a adăpostit, din 1851 batalionul model condus de căpitanul Alexandru Macedonski (tatăl viitorului poet omonim) şi de maiorul Emanoil Culoglu. Interesul lui Ştirbei Vodă pentru pregătirea armatei pământene (a Miliţiei Naţionale cum i se spunea), pentru înzestrarea ei nu atât cu armament, cât mai ales cu cadre specializate, s-a tradus prin înfiinţarea unei Şcoli de Ofiţeri care funcţiona pe strada Izvor. Acolo viitorii elevi erau admişi numai prin concurs. Condusă de coloneii Ion Em. Florescu şi I. Voinescu I şi de maiorii Salmen şi Dimitrie Pavel şcoala a pregătit tineri ofiţeri ca Ioan Cornescu, Matei Vlădescu, Constantin Barozzi, Gheorghe Slăniceanu şi alţii.
Bucureştii se umpleau de uniforme, spre plăcerea tinerelor domnişoare şi a doamnelor care îşi pierdeau timpul la recepţiile organizate în saloanele Capitalei. Dar Războiul Crimeii, început ca un conflict între Rusia şi Imperiul Otoman, avea să arunce capitala într-o situaţie de criză marcată de ocupaţiile militare succesive rusă şi otomană şi de un scurt exil al lui Ştirbei lângă Viena. În curând tinerii ofiţeri români îşi vor cunoaşte rivalii. Aceştia vor fi militarii austrieci ai generalului Johann B. A. Coronini, care intră în Bucureşti, odată cu Barbu Ştirbei, în luna septembrie a anului 1854, ca urmare a unei convenţii cu Turcia, conform căreia Imperiul Habsburgic primea în administraţie Principatele în schimbul retragerii trupelor ruse.
Abuzurile trupelor de ocupaţie de sub comanda generalului Alemann nu s-au lăsat aşteptate. Documentele timpului înregistrează ciocniri între populaţia bucureşteană şi soldaţii austrieci care nu s-au ferit să întrebuinţeze armele, maltratându-i pe cetăţeni. O serie de incidente violente au apărut şi între ofiţerii români şi cei austrieci, materializate în altercaţii şi posibile provocări la duel, iar situaţia a scăpat de sub controlul Poliţiei Capitalei, al cărei prefect Radu Rosetti a fost demis de Ştirbei, la cererea Curţii de la Viena. Să nu uităm că, în acelaşi timp, la Iaşi, ginerele domnitorului Moldovei Grigore Al. Ghica, Costică Balş, care deţinea şi funcţia de prefect al Poliţiei şi-a surprins soţia, pe tânăra şi frumoasa Natalia în dormitor, în braţele colonelului austriac Stolberg. În urma unui duel cu pistolul, Balş a rămas pe teren, Ghica fără ginere, iar Natalia fără soţ. Până aici mergea aroganţa militarilor străini. Nu este exclus ca şi la Bucureşti să se fi înregistrat altercaţii similare. Această stare constantă de tensiune şi insecuritate a găsit ecou în paginile publicaţiei Gazette de Cologne, în numărul din august 1855, în care o corespondenţă trimisă din Bucureşti semnala în capitala Ţării Româneşti „mai bine de patruzeci de asasinate”, pe parcursul unui singur an de ocupaţie austriacă... în ciuda observaţiilor căpitanului austriac Stefan Dietrich, care remarca buna organizare a ordinii publice, asigurată de „numeroşi gardişti” care „cercetează pe toţi trecătorii fără deosebire”.
În faţa acestor încălcări flagrante ale demnităţii sale de principe, indignat de felul în care Bucureştiul luase aspectul unui oraş sub stare de asediu, Ştirbei ar fi declarat în faţa oficialităţilor militare vieneze că Ţara Românească era „turcă, franceză, engleză, numai austriacă nu”, atrăgându-şi criticile generalului Coronini care constata „deplorabilul spirit de animozitate care animă organele administrative ale ţării.”
... la un succes edilitar
Aceste aspecte însă nu trebuie generalizate. Între ofiţerii austrieci se numărau şi alţii, puţini ce-i drept, cu alte preocupări decât crearea unor situaţii conflictuale. Pe unul dintre ei, Stefan Dietrich, l-am amintit deja. El mai remarcă şi marile pieţe unde se ţin târgurile zilnice şi admiră toamna bucureşteană cu „zile curate şi dulci” sau cu „nopţi luminoase şi plăcute”. Un alt ofiţer, căpitanul Friedrich Jung, schiţează, aşa cum arăta C. C. Giurescu, un plan al oraşului „împărţit pe culori, cu uliţele, instituţiile publice, bisericile, casele principale, grădinile, viile şi livezile” Bucureştiului. Acestuia i se mai alătură maiorul R. A. Borroczyn care litografiază un alt plan al oraşului. De unde acest interes faţă de Bucureştii domnitorului Barbu Ştirbei? Înainte de a-l explica, să vedem ce are de zis consulul francez la Bucureşti Eugène Poujade care, ca ginere al lui Constantin Ghica (fost spătar sub domnia fratelui său Alexandru Ghica şi potenţial aspirant la tronul muntean) şi, prin urmare, ostil lui Ştirbei, aduce un omagiu involuntar principelui, prin observaţiile asupra capitalei valahe: „E oraşul contrastelor [...], se văd aici palate sau cel puţin case de locuit frumoase şi cocioabe îngrozitoare...; bărbaţi eleganţi şi femei elegante, îmbrăcate după ultima modă a Parisului şi ţărani înveşmântaţi ca dacii de acum două mii de ani [...] albanezi în haine murdare străbătând străzile şi vânzând bragă... şi prăvălii unde sunt expuse dulciuri de la Boissier şi de la Potel şi Chabot. Viaţa orientală, ce se duce, şi cea europeană, care o înlocuieşte, merg cot la cot, se purced ca într-o panoramă.” Iorga numea această perioadă în istoria capitalei Munteniei, „Bucureştii romantismului francez”. Etichetă potrivită unui oraş despre viaţa căruia un avocat francez la Curtea de Casaţie din Paris vorbea în termenii următori după o vizită întreprinsă în 1853 şi 1856: „Obiceiurile noastre sunt atât de deplin adoptate de clasa bogată, încât seratele de la Bucureşti par a fi date în Chaussée d’Antin. (...) Modele noastre sunt urmate la Bucureşti ca şi la Paris, cărţile noastre sunt singurele admise în biblioteci; profesorii sunt francezi, educaţia unui boier şi a unui parizian sunt asemenea.”
Ziaristul lyonez Eugène Jouve, poposit aici în timpul Războiului Crimeii, oscilează între entuziasm şi dezamăgire: „Am găsit aici mult mai multă bogăţie, animaţie, lux parizian decât mă aşteptam; şi totuşi, abia poţi numi un mare oraş această adunătură informă de magazine bogate, de colibe jalnice, de palate frumoase, de monumente, de grădini, de maidane şi de băltoace.” Faptul că tocmai sub domnia lui Ştirbei „viaţa europeană” o înlocuieşte pe cea „orientală” se poate justifica prin câteva realizări de excepţie. Să le luăm pe rând. Amenajarea parcului Cişmigiu, ale cărei lucrări începuseră încă sub domnia lui Gheorghe Bibescu, este finalizată de către Barbu Ştirbei, motiv pentru care parcul îi şi poartă un timp numele. A fost proiectat după planurile arhitectului peisagist Karl Meyer, adus de la Viena pentru a coordona croirea Aleii celei Mari sau a Şoselei (Kiseleff). Austriacul s-a înhămat la această muncă titanică de edificare a unei grădini „evropeneşti”, în inima Bucureştiului, alături de Barbu Ştirbei, despre care se spune că „venea de două ori pe zi să vadă cum merge treaba”. Inaugurarea parcului a avut loc în anul 1852 şi, până în anul 1856, anul în care ia sfârşit Războiul Crimeii, a smuls admiraţia unor oaspeţi străini printre care se numără şi vestitul socialist german Ferdinand Lassalle care, după ce observa trei cafenele şi un restaurant, aflate pe latura dinspre actualul bulevard Schitu-Măgureanu, găsea că Cişmigiul „întrece cu mult tot ceea ce ar putea oferi Germania. Lumea vine după-amiaza să asculte muzica militară, într-o zi cea românească, în alta cea austriacă şi în cealaltă, cea turcească.” Starea de război existentă atunci, cumulată cu mandatul scurt al domniei lui Ştirbei, nu i-au acordat principelui răgazul materializării unui alt proiect prezentat, aşa cum ne informează Ulysse de Marsillac, de doctorul Carol Davila... cel al viitoarei grădini botanice.
Cişmigiului i s-a mai adăugat şi edificarea Teatrului cel Mare (viitorul Teatru Naţional) a cărui inaugurare a avut loc la 31 decembrie 1852/12 ianuarie 1853. La spectacolul de deschidere asistă şi domnitorul cu soţia sa, doamna Elisabeta, însoţiţi de consulii străini, în timp ce Cezar Bolliac şi gazetarul Carcalechi  au înregistrat cu lux de amănunte detaliile vestimentare ale spectatorilor... de la fracurile publicului masculin la toaletele feminine. La aceste însemnări se mai adaugă şi cele ale ziaristului britanic O’Brien, care recomanda Teatrul drept „unul din cele mai frumoase şi izbutite teatre ce poţi găsi într-un oraş european.” Pe bună dreptate, scriitorul şi istoricul Mircea Constantinescu sublinia faptul că „Teatrul cel Mare stăruie pe Podul Mogoşoaiei (Calea Victoriei) ca un simbol al emancipării artistice nu doar a Bucureştilor, ci a Ţărilor Române înseşi.”
Construirea unui pod peste Dâmboviţa, introducerea în 1856 a iluminatului stradal cu gaz şi pavarea cu piatră a Căii Beilicului (actuala Ştirbei Vodă) reprezintă alte realizări remarcabile ale acestei domnii. Salba de hoteluri („Hôtel de France”, „Hotel zur Stadt Wien”, „Otel St. Petersburg” sau „Hôtel de Londres”) care au înlocuit puţin ospitalierele hanuri, precum şi noile case boiereşti, proiectate de arhitecţi ca Villacrose şi Tilloye, sau numerosele croitorii, frizerii, florării, şcoli de dans şi ateliere de optică, dispuse toate în zona centrală a Bucureştiului, au sporit prestigiul scurtei domnii a lui Barbu Ştirbei. În 1856, la părăsirea tronului, în urma expirării mandatului său de şapte ani, „venerabilul prinţ Ştirbei, atât de inteligent şi devotat intereselor ţării sale” (Ulysse de Marsillac) lăsa în urmă un „mic Paris” în plin avânt urban, pentru a lua calea străinătăţii şi a muri, departe de oraşul pe care l-a iubit atât de mult, la Nisa, în anul 1869.