O ISTORIE A CĂILOR FERATE ROMÂNE

La 15 septembrie 1830, se deschidea in Anglia prima cale ferata din lume, intre Liverpool si Manchester. La 27 octombrie 1831 linia a fost vizitata de tanarul bursier roman Petrache Poenaru, care, in raportul sau oficial, spunea printre altele:
"Am facut aceasta calatorie cu un nou mijloc de transport, care este una din minunile industriei secolului... douazeci de trasuri legate unele cu altele, incarcate cu 240 de persoane sunt trase deodata de o singura masina cu aburi..."
A fost primul roman care a calatorit cu trenul.

Prima cale ferata construita pe teritoriul Romaniei: "Linia carbunarilor" - Oravita - Bazias

Directorul districtului minier din muntii Banatului, Gustav Granzsteim, prin memoriul sau adresat Baronului Kubek - seful Administratiei Averilor Imperiale de la Viena - in anul 1845, atragea atentia asupra importantei economice a extragerii carbunelui din zona Aninei. Aceasta era o importanta sursa de alimentare cu carbune, la Bazias, a liniilor de navigare pe Dunare.

Intre anii 1845-1846 statul austriac pune stapinire pe toate minele particulare de carbune din Muntii Aninei.
La 31 octombrie 1846 Cancelaria de la Viena aproba planul de construire a unei cai ferate cu tractiune cabalina, care sa transporte carbunele de la Anina la Oravita, ca si constructia fara intarziere a unei cai ferate normale de la Oravita pana in portul Bazias de la Dunare.
La 20 august 1854 s-a inaugurat linia Oravita - Bazias, in lungime de 62,5 km, numai pentru transportul carbunelui, aceasta fiind prima cale ferata construita pe teritoriul de astazi al Romaniei.
Preluata la 12 ianuarie 1855 de catre "Societatea Cezaro-Craiasca Privilegiata a Cailor Ferate Austriece" (St.E.G.), dupa unele imbunatatiri, la 1 noiembrie 1856 a fost deschisa si pentru transportul calatorilor.

Prima linie din lume construita pentru transportul marfurilor a fost in Anglia, "linia carbunelui": Stokton-Darlington (1825), pentru ca in Romania, prima cale ferata pentru transportul marfurilor sa fie tot o "linie a carbunelui": Oravita-Bazias.

Constructia de cai ferate in Romania
Perioada concesiunilor straine

Intre anii 1864-1880, in Principatele Romane constructia de drumuri de fier a inceput prin cateva linii construite de concesiuni straine: Barkley, Strousberg si Offenheim.
Concesiunea Barkley: la 1 septembrie 1865, sub domnitorul Alexandru Ioan Cuza, Guvernul Roman da in constructie companiei engleze John Trevor-Barkley, linia Bucuresti-Giurgiu, linie care a fost terminata la 26 august 1869. Atunci regele Carol I a putut pleca cu primul tren romanesc de la Bucuresti la Giurgiu si de acolo, cu vaporul, mai departe la Viena.
Dupa inaugurarea oficiala, linia a fost data in exploatare pentru transportul de calatori la 19 octombrie 1869, sub directia francezului Dubois.
Concesiunea Strousberg: in septembrie 1866 Parlamentul Roman voteaza legea pentru concesia constructiei liniei Varciorova - Bucuresti - Buzau - Braila - Galati - Tecuci - Roman si Tecuci - Barlad, in lungime totala de 915 km, unui consortiu german in frunte cu doctorul Strousberg. Concesiunea era data pentru o perioada de 90 de ani, pretul constructiei fiind de 270.000 franci aur/km. Statul Roman garanta 7,5% din capitalul investit, drept dobanda si amortisment.
Pentru obtinerea capitalului necesar constructiei, consortiul era autorizat sa emita obligatiuni a caror dobanda era platita pe timpul constructiei de catre consortiu, iar dupa terminarea lucrarilor si darea liniilor in exploatare, de catre Statul Roman, din venitul obtinut prin exploatarea caii ferate. La 10 septembrie 1868 se pune piatra fundamentala a Garii de Nord din Bucuresti, iar la 27 decembrie 1870 se deschide provizoriu linia Bucuresti - Buzau - Braila - Galati - Tecuci - Roman. In primavara anului 1871 ploile distrug o parte a liniei intrerupand circulatia. Guvernul Roman refuza in consecinta plata cuponului pe ianuarie 1871. Compania Strousberg neindeplinindu-si obligatiunile a fost inlocuita prin "Noua Societate a Actionarilor CFR".
La 13 septembrie 1872 se deschidea oficial linia Pitesti - Bucuresti - Buzau - Galati - Tecuci - Roman, iar la 9 mai 1878, linia Pitesti-Varciorova.
In decembrie 1879 si ianuarie 1880 Parlamentul, sub presiunea Germaniei, care conditiona de aceasta recunoasterea independentei noastre, voteaza rascumpararea liniilor construite si administrate de consortiul Strousberg si apoi de "Noua Societate a Actionarilor CFR", si asfel ia fiinta la 1 aprilie 1880 prima directie a CFR, constituita din domnii Kalinderu, Statescu si Falcoianu.
Concesiunea Offenheim: la 24 mai 1868 si in conditii aproape similare cu concesiunea Strousberg, Statul Roman incheie cu consortiul Offenheim o conventie pentru constructia liniilor Roman-Itcani; Pascani-Iasi si Veresti-Botosani, in lungime totala de 224 km.
In decembrie 1869 se da in circulatie linia Roman-Itcani; in iunie 1870 linia Pascani-Iasi si in noiembrie 1871 linia Veresti-Botosani.
Exploatarea liniilor se face insa in conditii foarte proaste, statul trebuind in mod continuu sa plateasca anuitatea (amortismentul si dobanda cumulate in baza unui credit si care se platesc anual) pana cand, la 18 decembrie 1888 este nevoit sa sechestreze liniile, iar in ianuarie 1889 sa le rascumpere, obligandu-se la plata unei anuitati de 3.865.173 lei aur.
Intre timp, in urma razboiului de independenta din 1877, Dobrogea redevenind teritoriu romanesc, Statul Roman rascumpara in 1882 si linia Cernavoda - Constanta, construita sub Imperiul Otoman in 1860 de catre aceeasi companie Barkley, care construise si linia Giurgiu-Bucuresti si care o exploata.
Astfel Statul Roman devine proprietarul tuturor liniilor de cale ferata de pe teritoriul sau, in lungime totala de 1377 km, pe care le exploateaza de acum inainte in regie, cu personalul si controlul sau.

Prima cale ferata construita de ingineri romani - Buzau - Marasesti

La 13 septembrie 1872 s-a deschis linia Bucuresti - Ploiesti - Buzau - Galati - Barbosi - Tecuci - Marasesti - Roman - Suceava.
Un calator care mergea de la Bucuresti la Suceava trebuia sa treaca prin Buzau-Galati-Tecuci-Marasesti spre Suceava, drum lung si costisitor.
Lipsa legaturii directe intre Buzau si Marasesti s-a resimtit pentru prima oara in timpul transporturilor militare din timpul Razboiului de Independenta (1877-1878), mai ales ca portiunea de linie din zona Barbosi-Braila putea fi blocata in orice moment cu artileria turca aflata pe Dunare.
Imediat dupa razboi, la initiativa curajoasa a primului Ministru Ion Bratianu, s-a hotarat sa se incredinteze inginerilor romani constructia caii ferate Buzau-Marasesti. Aceasta reprezenta o prioritate atat politica, strategica cat si economica pentru ca lega pe drumul cel mai scurt caile ferate din Moldova cu cele din Muntenia.
La 30 martie 1879 se publica in Monitorul Oficial legea nr. 591, promulgata de Regele Carol I, prin care linia Buzau-Marasesti se declara de "utilitate publica", proiectele urmand sa fie intocmite de Ministerul Lucrarilor Publice. Linia, in lungime de 90 km a fost studiata, proiectata si executata intre mai 1879 si 1 iunie 1881, de catre Inspectorul General, ing. Dimitrie Frunza, impreuna cu un grup de 22 de tineri ingineri romani.
Constructia liniei a costat 8.548.675,4 lei aur, respectiv 93.214 lei aur/km, fata de 306.000 lei aur/km reprezentand costul liniilor executate de concesionarii straini.
Inaugurarea oficiala a liniei Buzau-Marasesti s-a facut la 18 octombrie 1881 in prezenta Regelui Carol I si a Reginei Elisabeta, a Primului Ministru Ion Bratianu, membrii ai Guvernului, Conducatori ai Directiei Generale CFR si a unui numeros public.
Calea ferata Buzau-Marasesti a fost prima linie din Romania, proiectata si construita cu inteligenta romaneasca.
Caile ferate au patruns in vechile provincii istorice ale Romaniei de astazi pentru prima data in Banat (1854), apoi in Dobrogea (1860), Transilvania (1868), Muntenia (1869), Moldova si Bucovina (1869) si Oltenia (1875).
La 20 august 1854 se inaugureaza in Banat calea ferata a carbunelui Oravita-Bazias, cea mai veche linie de pe reteaua CFR. Pentru aceasta linie s-au adus 13 locomotive sistem Engerth fabricate la Viena.
La 4 octombrie 1860 este inaugurata calea ferata Constanta Port - Cernavoda Port pentru care societatea engleza concesionara "DBSR" aduce primele doua locomotive (Ovidiu si Tomis) fabricate de firma Bayer din Manchester.
In Transilvania pentru caile ferate: Pispocladany - Oradea si Szojl - Arad au fost aduse primele doua locomotive fabricate la firma Mayer din Moulhouse (Franta).
Pentru deschiderea cailor ferate din Muntenia, in perioada 1869-1872, au fost aduse 8 locomotive de la firma engleza "Canada Works-Birkenhead".
Astfel pentru caile ferate construite pe teritoriul Romaniei de astazi, intre anii 1854-1875, au fost aduse in tara locomotive construite in Anglia, Franta si Austria.

CFR, ca instituție, a fost fondată în 1880. La 10 septembrie 1868 a fost finalizată Gara de Nord din București. În ianuarie 1880 Parlamentul României a votat pentru transferul liniei Vârciorova - Roman din administrarea privată a consorțiului Strousberg la administrarea națională, guvernul formând instituția Căilor Ferate Române, care a continuat să existe până în prezent.

In prima jumătate a secolului al XX-lea extinderea rețelei de cale ferayă a continuat cu intensitate. In 1918, Regatul României s-a unit cu regiunile Transilvania, Banat, Basarabia și Bucovina pentru a forma România Mare. Ca urmare, toate căile ferate din aceste regiuni, care au aparținut înainte Austro-Ungariei și Rusiei au intrat în proprietatea CFR. Acest eveniment a fost unul important în istoria CFR deoarece uzina de vagoane de la Arad, aflată înainte sub control Austro-Ungar, a intrat în proprietatea CFR, astfel a început fabricarea a numeroase tipuri de vagoane și locomotive pentru CFR. Tot în această perioadă au fost introduse locomotivele diesel.

In această perioadă, mai multe căi ferate au fost dublate, pentru a permite traficul simultan în ambele sensuri și deci un trafic mai mare. Prima linie cu șină dublă fusese deschisă la 25 ianuarie 1895 pe distanța de 14 km dintre Iași și Lețcani, cu scopul de a facilita lucrările de construcție a liniei Iași - Dorohoi. În continuare au fost dublate liniile:

București - Ploiești (1891-1909) ;Ploiești - Câmpina (1910-1912) ;Constanța - Cernavodă (1931) ; Adjud - Tecuci (1933) ;Teiuș - Apahida (1938-1940) ;Câmpina - Brașov (1938-1941) ;Buzău - Mărășești (1940-1942)
După ce România a devenit o republică comunistă, în 1949, a avut loc o investiție semnificativă în căile ferate. În această perioadă, căile ferate au fost considerate simbol al industrializării rapide a țării sub conducerea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej și a lui Nicolae Ceaușescu. Pe lângă creșterea traficului feroviar și al construcției de noi linii, în special în zonele rurale, electrificarea și dublarea liniilor au ocupat un loc important.
Prima linie electrificată a fost București - Brașov, pe care volumul de pasageri și marfă era foarte mare. Primul proiect pentru electrificarea unor porțiuni din această linie a fost realizat în 1913 de către I. S. Gheorghiu, iar pentru demararea lucrărilor guvernul a luat o serie de hotărâri în anii 1929, 1934 și 1942, urmând ca din 1942 să se treacă la realizarea proiectului. Din cauza războiului lucrul la electrificare a început însă abia în 1959, iar prima porțiune electrificată, Brașov – Predeal a fost deschisă la 9 decembrie 1965. La 20 aprilie 1966 s-a deschis o nouă porțiune, Predeal - Câmpina. Linia a fost totalmente electrificată la 16 februarie 1969 și a funcționat cu energie electrică la tensiunea de 25.000 V și frecvența de 50 de Hz.
Diferite linii au fost de asemenea dublate, inclusiv: Făurei - Galați (1965-1971); Pantelimon - Cernavodă (1969-1971); București - Roșiori de Vede - Craiova (1965-1972); Chitila - Golești (1968-1972); Brașov - Câmpul Libertății (1970-1974); Adjud - Suceava (1972-1975)
La începutul anilor 1970, locomotivele cu abur au fost complet scoase din circulație, fiind înlocuite cu locomotivele diesel și electrice și vagoane construite la uzina Astra Vagoane Arad.

Despre perioada de după 1989 este  rușinos să se mai vorbească despre CFR, deoarece a intrat într-o degradare rușinoasă, datorată guvernanților incapabili, dezinteresați și veroși, Odată scăpată de comunism, întreaga Românie s-a degradat.

 

 

FRĂȚIA SOVIETO - NAZISTĂ PENTRU REÎNARMARE

                

La nivelul discursului public, Germania nazistă şi Uniunea Sovietică erau cei mai mari duşmani de pe pământ. Însă timp de 11 ani, între 1922 şi 1933, Berlinul şi Moscova aveau să colaboreze extrem de strâns într-unul dintre cele mai sensibile şi secrete domenii pentru toate naţiunile: cercetarea militară. Izolate la sfârşitul Primului Război Mondial, atât Germania cât şi Rusia doreau să-şi dezvolte capacităţile militare.

Germaniei i se interziceau astfel de activităţi prin Tratatul de la Versailles, unde capacitatea sa militară era sever restricţionată. Uniunea Sovietică nu avea capacităţile tehnice pentru dezvoltare şi era izolată pe plan internaţional. În 1922 cele două ţări aveau să uimească lumea prin semnarea Tratatului de la Rapallo, intermediat de Turcia. Dacă tratatul dintre Germania şi URSS din aprilie era doar un simplu tratat de cooperare, o serie de acorduri secrete au venit ulterior să stabilească exact cadrul cooperării militare. Liderii militari germani care aveau să-i aducă lui Hitler majoritatea victoriilor au fost pregătiţi în Uniunea Sovietică în perioada în care aliaţii occidentali credeau că Germania nu se va putea reînarma.

Acordul secret

Pe 11 august 1922, armata Germaniei şi Armata Roşie au semnat un acord secret care le permitea germanilor să înfiinţeze baze militare în Uniunea Sovietică. Documentul acoperea problemele cooperării secrete germano-sovietice în domeniul dezvoltării blindatelor, aviaţiei şi armelor chimice. Acordul sovieto-german din 11 august 1922 stabilea principiile acestei cooperări: dezvoltarea tehnologiilor militare avansate, cooperarea în domeniul studiilor teoretice, stabilirea unor programe de pregătire independente de terţi, dezvoltarea şi testarea tactică a sistemelor de armament interzise prin Tratatul de la Versailles (blindatele şi aviaţia); dezvoltarea şi educarea cadrelor militare specializate în toate domeniile militare; dezvoltarea unor noi strategii şi tactici bazate pe noile sisteme de armament. Seriile de pregătire a militarilor germani în URSS nu trebuiau să stea mai mult de un an pe teritoriul sovietic.

Bazele germane stabilite în URSS urmau să fie folosite pentru eforturile de cercetare şi testare, pregătirea tactică, evaluarea pregătirii în domeniile interzise de Tratatul de la Versailles. În schimbul acestor privilegii germanii urmau să permită ofiţerilor Armatei Roşii să facă exerciţii împreună cu ofiţerii lor în cadrul aplicaţiilor din URSS, de asemenea urmând să ofere şi toate informaţiile legate de descoperirile din tehnologia militară. În anul 1924 armata germană a deschis la Moscova un birou pentru coordonarea activităţilor din Uniunea Sovietică. Treptat, mai multe capacităţi industriale au fost transferate în Uniunea Sovietică pentru construirea de prototipuri pentru tancuri, avioane şi submarine. Cooperarea germano-sovietică ar fi trebuit să fie benefică pentru ambele părţi, însă germanii au ştiut cum să profite la maxim de oportunităţile oferite.

Dezvăluirea

Cooperarea secretă în domeniul militar a fost expusă în public pentru prima oară în anul 1926. În condiţiile în care Reichswehr (armata germană din perioada republicii de la Weimar) importa în secret muniţii şi arme interzise din Uniunea Sovietică, social-democraţii germani aflaţi la guvernare au realizat că Moscova se folosea de această rută pentru înarmarea organizaţiilor comuniste clandestine. În toamna anului 1926 social-democraţii germani au protestat public faţă de aceste importuri secrete. Pe 2 decembrie 1926 ziarul britanic Manchester Guardian a publicat un articol în care afirma că în cadrul Reichswehr există o aşanumită Sondergruppe R (Gripa specială R) destinată colaborării militare secrete cu Uniunea Sovietică. Acest articol a provocat o adevărată furtună mediatică. Pe 16 decembrie 1926 comuniştii germani au declanşat o campanie de presă în care au respins toate acuzaţiile social-democraţilor. Până la urmă întreaga afacere a fost muşamalizată, însă semnalul de alarmă fusese deja tras.

Conspirativitate deplină

Cercetările militare germane secrete din Uniunea Sovietică şi programele de pregătire solicitau o organizare extrem de eficientă. Companiile civile şi militare germane au colaborat extrem de eficient pentru a realiza o conspirativitate totală. Mai mult decât atât, germanii au aplicat un sistem de contabilitate dublă extrem de eficient.

Astfel era ţinută o contabilitate publică destinată Consiliului de Control Aliat care verifica respectarea prevederilor Tratatului de la Versailles, ca şi parlamentarilor. Operaţiunile financiare secrete fdin cadrul proiectului comun cu sovieticii erau înregistrate în aşa numitul “Registru Albastru” care putea fi consultat doar de un număr restrâns de militari şi oameni politici. Datorită faptului că rubla sovietică nu era monedă convertibilă iar marca germană a suferit perioade de inflaţie acută a fost stabilit la nivel politic o rată de schimb fixă pentru întreaga perioadă în care proiectul de cooperare a fost pus în aplicare: o ruplă pentru 2,16 mărci. Se estimează că Germania a cheltuit aproximativ 10 milioane de mărci anual – o sumă totală de peste 100 milioane. Din aceşti bani, cei mai mulţi au fost cheltuiţi pentru cercetările de aviaţie.

 

Când trebuiau să plece în Uniunea Sovietică, ofiţerii germani primeau paşapoarte cu nume false emise de Ministerul de Externe. Pentru o acoperire suplimentară aceşti ofiţeri călătoreau de obicei singuri. Germanii erau extrem de atenţi în cadrul acestei operaţiuni: existau inclusiv instrucţiuni pentru modul în care trebuiau să se îmbrace ofiţerii transferaţi pentru pregătire în URSS. Participanţii la programele de pregătire în URSS erau trecuţi în rezervă, astfel încât să nu figureze ca ofiţeri activi. Această practică a “rotirii” ofiţerilor a permis pregătirea unui număr mult mai mare de cadre decât permitea de fapt Tratatul de la Versailles. În cazul în care un ofiţer german murea în URSS ca urmare a unui accident în timpul antrenamentelor cadavrul său era repatriat în secret într-un container care în scripte figura ca conţinând piese metalice. În drum spre Uniunea Sovietică ofiţerii germani treceau prin Letonia, la graniţa cu URSS fiind aşteptaţi , numele lor false fiind trimise în avans pentru a elimina orice fel de confuzii. După încheierea programului de pregătire ofiţerii germani se întorceau acasă prin Leningrad, de unde se îmbarcau pe una din puţinele nave de pasageri existente. Sovieticii nu au avut astfel de probleme: organizaţia care se ocupa de contactele cu germanii nici măcar nu exista din punct de vedere oficial, iar Moscova nu trebuia să dea nimănui socoteală de modul în care îşi cheltuia banii.

Bazele germane din URSS

Şcoala de tancuri germană din Kazan a avut numele de cod Kama şi a început să fie construită în 1926. În 1929 şcoala pentru ofiţeri de blindate “Kama” era funcţională, fiind dotată cu şase tancuri de 23 de tone (înarmate cu tunuri de 75 mm) şi trei tancuri de 12 tone, dotate cu tunuri de 37 mm. Sovieticii au contribuit cu 12 tancuri de tip Carden-Lloyd cumpărate de la britanici. Şcoala a fost condusă de generalul german von Lutz, printre profesori numărându-se şi părintele doctrinei Blitzkrieg-ului, Heinz Guderian. În cadrul acestei şcoli nu erau purtate uniforme, ofiţerii germani participând la cursuri îmbrăcaţi în haine civile. În timpul aplicaţiilor practice, germanii purtau uniforme sovietice, însă fără însemne. În ceea ce priveşte aviaţia, între anii 1921-1924 germanii au construit o fabrică pentru asamblarea de aeronave la Lipeţk. Curusrile au fost demarate în anul 1925 şi au durat până în anul 1933. O fabrică Junkers a fost ridicată la Fili, în apropierea Moscovei. Producţia prevăzută pentru această uzină era de 300 de avioane pe an – cifră care n-a fost atinsă niciodată. Specialiştii germani s-au plâns permanent de faptul că ruşii furau tot ce le pica sub mână. La şcoala de aviaţiei de la Lipeţk germanii au dus 60 de aparate de zbor pe care le-au folosit la antrenamente. În vara anului 1931 au fost organizate aplicaţii de mare anvergură care mimau adevărate bătălii aeriene. Spre deosebire de şcoala pentru tanchişti din Kazan, şcoala de aviaţie de la Lipeţk nu avea un program foarte bine stabilit, punându-se accent pe imaginaţie, inovaţie şi experimente. Până în anul 1933 peste 1.200 de piloţi germani au fost antrenaţi la Lipeţk. Germanii au efectuat inclusiv cercetări pentru dezvoltarea armelor chimice, la baza cu numele de cod Tomka, la Podosinky, în regiunea Samara de pe Volga. Au fost efectuate inclusiv aplicaţii practice pe scară largă în anul 1926. Pe lângă toate aceste baze de antrenament şi cercetare a fost înfiinţată la Moscova şi o şcoală pentru ofiţeri de stat-major, printre absolvenţii căreia s-au numărat viitorii mareşali nazişti Keitel, Mannstein şi Model.

Neîncredere reciprocă

Pe toată perioada acestei cooperări sovieticii au lăudat permanent tehnologia germană. Ofiţerii Moscovei au aflat majoritatea detaliilor referitoare la cercetările germane. Au fost extrem de impresionaţi de faptul că mitralierele grele germane puteau să fie transformate în mitraliere anti-aeriene în mai puţin de 30 de secunde. Tunul anti-aerian german de 75 mm îşi trimitea proiectilele la o distanţă dublă faţă de cea realizată de piesele de artilerie sovietice, iar elementele optice fabricate de Siemens şi Zeiss erau de o calitate mult superioară.

 

Spre dezamăgirea sovieticilor însă, ori de câte ori aveau o cerere mai specială, germanii găseau de fiecare dată scuze pentru neîndeplinirea ei. Adeseori sovieticii aveau sentimentul că germanii ascundeau anumite descoperiri sau concluzii. Pe de altă parte Moscova nu a arătat niciodată germanilor tancul lor T-34, cel mai bun tanc proiectat înainte de izbucnirea războiului. Germanii erau de foarte multe ori nemulţumiţi de stagiile petrecute alături de sovietici, deoarece le erau furate bunuri comune pentru ei (săpunuri, stilouri, pastă de dinţi, unelte, dulciuri) care însă lipseau în totalitate din Uniunea Sovietică.

 

 

ARMATA ROMÂMĂ - DECĂDERE DUPĂ 1989

         

Daca in perioada comunista Armata Romana era o forta a Europei de est si avea in componenta peste 300.000 de oameni, sute de avioane de lupta si cateva mii de blindate si tancuri,astazi Armata Romana este doar o umbra a ceea ce a fost odată. In anii de după revoluţie politicienii români au avut grijă să distrugă şi să submineze sistematic puterea de lupta a Armatei Române lăsându-ne fără tancuri, fără avioane şi după părerea mea şi fără oameni, pentru că cei 75.000 de oameni care alcătuiesc astăzi Forţele Armate Romane sunt mult prea puţini. Dacă pe timpul lui Ceausescu România a construit distrugătorul Marasesti,care după părerea multora ,inclusiv a ruşilor şi americanilor a fost o realizare destul de importantă având în vedere că ţară era destul de izolată de restul lumii. După revoluţie politicienii au avut grijă să taie, să distrugă şi să vândă tot ce s-a putut. Astăzi România, a ajuns în situaţia în care nu mai are avioane de lupta şi aceasta este doar o parte a problemei pentru că sunt multe, foarte multe echipamente depăşite şi uzate atât fizic cât şi moral. Faptul că România a intrat în UE şi NATO a făcut pe mulţi să creadă că dacă România ar fi atacată de Ucraina sau Rusia noi am fi protejaţi de aliaţi însă îmi aduc foarte bine aminte vorbele unui politician german al cărui nume îmi scăpa acum care a zis că: germanii, francezii şi britanicii nu-şi vor trimite fii la moarte pentru voi. Bineînţeles aceasta era doar opinia dânsului pentru că şi eu cred că în caz că România ar fi atacată UE şi NATO ar interveni într-o oarecare măsură, însă dacă noi vom fi făcuţi praf înainte ca aliaţii să intervină atunci totul va fi în zadar. Noi ar trebui să avem capacitatea să respingem un atac rusesc sau ucrainean şi să rezistăm cel putin o săptămână însă în condiţiile date şi în faţă unui atac România ar pierde supremaţia aeriană şi asta înseamnă dezastru. In primul rând, în capul listei ar trebui să se afle problema dotării RoAF cu avioane multirol ca Eurofighter, Rafale sau F/A 18 pentru că aceaştea sunt avioane care cumpărate întru-un număr suficient ar asigură României supremaţia aeriană. Însă noi toţi putem să facem scenarii, să spunem ce trebuie făcut să ne dăm de trei ori peste cap că vrem mai multe tancuri şi elicoptere de atac, drone de supraveghere şi atac la sol ca global hawk, submarine şi distrugătoare că totul este în zadar pentru că nu noi decidem. Decid politicienii aleşi de noi, corupţi până în măduva oaselor care nu se gândesc decât cum să fure şi ei mai mult, n-avem armata? Las-o bre că nu ne trebuie, n-avem avioane de lupta? Păi ce să facem cu ele domle? Facem o afacere şi va dăm 96 de elicoptere de atac Cobra la un preţ foarte bun şi posibilitatea să le fabricaţi şi în ţară sub licenţă? Păi ce să fac cu ele, împotriva cui să lupt? Zise japitța politică! Ei bine probabil că o să vadă ei în viitorul apropiat la ce ne trebuie o armata puternică. Trăiască România şi Armata Romana !

Cu modestie, modernizarea armatei române necesită, în următorii 10 ani, 13 miliarde euro, doar pentru programele mari de înzestrare, planificate atât pentru forțele aeriene, cât și pentru cele terestre și navale.  Inainte 1990 se aprecia că forțele armate trebuiau să albă o dotare cu 4500 de tancuri, 450 de avioane de luptă, 380 de elicoptere, 85 de instalatii de rachete tactice, 6.500 de instalatii de artilerie si rachete antitanc, 5.500 de masini de lupta ale infanteriei etc. Efectivele menținute sub arme erau de peste 300.000 de oameni (360.000).

Serviciul militar obligatoriu a fost eliminat din 2007, astfel că numai infractorii mai știu cum să folosească o armă. Tineretul român a devenit inapt să-și apere țara, în așteptare să se ploconească servil oricărui invadator, chiar albanez.

In schimb se ține evidența pentru carnea de tun, cu vârsta de recrutare la 18 ani :

Disponibili pentru serviciul militar	5.061.984 bărbați, vârsta 15–49 (2005), 4.975.427 femei, vârsta 15–49 (2005),
Apți pentru serviciul militar	3.932.579 bărbați, vârsta 15–49 (2005), 4.076.288 femei, vârsta 15–49
Număr anual de persoane care împlinesc vârsta necesară	172.093 bărbați (2005 est.) 165.547 femei (2005 est.)
Personal activ	90.000 (locul 47)
Personal în rezervă	104.000

 

 

 

CEAUȘESCU - PROBLEME LA REALIZAREA TANCULUI ROMÂNESC

           

In şedinţa din 31 mai 1989 a Consi­liului Apărării RSR, generalul Vasile Milea i-a prezentat lui Nicolae Ceau­şescu concluzia generală din documentul intitulat "Raport privind asi­gu­ra­rea producţiei de componente elec­tronice necesare realizării teh­ni­cii militare prevăzute în Programul Unitar de Dezvoltare a Industriei de Apă­ra­re 1989-1995, cu deosebire a echipamentelor pentru blindate, aviaţie, marină, radiolocaţie, transmisiuni şi cu laser.

" În discursul său, minis­trul Apărării Naţionale a afirmat: "Vă rog să-mi permiteţi să vă ra­portez în mod deosebit în legătură cu problema calităţii la tancuri şi la aviaţie că, din punct de vedere al electronicii, fiabi­litatea nu întotdeauna s-a ridicat la încadrarea în parametrii stabiliţi. Sunt consumuri mari la carburanţi, la lubrifianţi, peste normele admise. Am încercat de multe ori, dar nu am reuşit să facem prea mult în această problemă, care ne preocupă în conti­nua­re. Deja unităţile noastre s-au dotat, am început şcolarizarea, însă în­tâmpinăm greutăţi din acest punct de vedere.
" La aceeaşi reuniune, generalul Ion Coman, fost minis­tru al Apărării, a declarat: "Este ade­vărat, s-au făcut multe lucruri, armata a fost dotată, înzestrată şi s-a mai şi exportat. Însă, cu tot efortul făcut, nu este rezolvată problema tancului de 800 CP care, atât din punct de vedere al cantităţilor planificate, cât şi din punct de vedere al calităţii, lasă foarte mult de dorit. Sunt probleme la motor şi transmisie şi, cu toate analizele fă­cute la fabrică şi la poligon, nu este re­zolvată problema tancului de 800 CP."
Decizia privind fabricarea de tancuri în România a aparţinut lui Nicolae Ceauşescu şi a fost impusă de acesta la mijlocul anilor '70. Astfel, conform Hotărârii Consiliului Apă­rării RSR din 13 mai 1974, a fost iniţiat un program "de fa­bricare în ţară a tancului mijlociu ro­mânesc, cu greutatea de aproximativ 40 tone, echipat cu un tun calibru 100 mm. Motorul de 800 CP al acestui tanc ur­ma să fie asimilat pe bază de li­cen­ţă. Datorită dificul­tă­ţi­lor în obţine­rea licenţelor, s-a aprobat ca la rea­lizarea modelului expe­ri­mental şi a primului lot de 10 tancuri mijl­ocii româ­neşti să se folo­seas­că mo­­toare de 580 CP şi unele agrega­te de tipul celor existente pe tancu­rile T 55-100, aflate în înzestrarea ar­ma­tei."
La 28 iunie 1976, generalul Ion Co­man, ministru al Apărării Naţionale, şi Ioan Avram, ministrul Industriei Construcţiilor de Maşini, i-au raportat lui Nicolae Ceauşescu faptul că, "deşi nu se asigură în totalitate cerinţele de mo­bilitate (ale tancului TR-580 - n.r.) din tema de pro­iec­tare, datorită pu­terii mai reduse a motorului, s-au creat condiţii pentru elaborarea principalelor soluţii tehnologi­ce, urmând ca, după rea­li­zarea în ţară a grupului energetic de 800 CP, tancul echipat cu acest agre­gat să răspundă performanţelor pre­văzute în tema iniţială.
Până în prezent a fost realizat un model experimental, în două exemplare, care, în urma probelor efectuate, confirmă soluţiile tehnice adoptate, majoritatea organelor şi agregatelor executate în concepţie originală comportându-se corespunzător.
Lotul de 10 tancuri, în curs de fa­bricare până în luna martie 1977, va fi folosit ulterior pentru încercarea agregatelor şi aparaturii realizate în concepţie proprie, definitivarea unor tehnologii de producţie şi şcolari­za­rea personalului ce va participa la fa­bricarea tancului şi a celui care îl va exploata în unităţi.
Concomitent, în baza Decretului Consiliului de Stat nr. 38 din 03 aprilie 1975, s-a trecut la executarea lucrărilor de investiţie la întreprinderea meca­nică Mârşa, în vederea realizării ca­pacităţilor necesare fabricării tancurilor. În şedinţa din 19.09.1975, Consiliul Apărării a hotărât ca agregatul energetic de 800 CP să fie executat în ţară, pe bază de proiecte proprii, folosindu-se modele importate.
Pentru îndeplinirea acestei hotă­râri, Ministerul Industriei Construc­ţiilor de Maşini a luat măsuri de asi­milare a motorului şi transmisiei, astfel ca prototipul să fie omologat la finele anului 1980, iar fabricaţia de serie să înceapă din anul 1983.
Aceasta determină o decalare cu cinci ani a programului şi reeşalo­narea asimilării tancului mijlociu cu motor de 800 CP de concepţie proprie. (...) De asemenea, s-a elaborat un program şi s-a trecut la proiectarea şi asimilarea echipamentelor electro­nice de conducere a focului de pe tanc, stabilizatorului tunului, instalaţiilor de stingere a incendiilor şi de pro­tecţie antiatomică."
In planul respectiv s-a stabilit ca omologarea prototipului şi seria zero a tancului TR-580 (T 55-100, cu motor de 580 CP) să fie realizate în anul 1977, respectiv 1978, iar pro­ducţia de serie să înceapă în anul 1979. În acest sens, Nicolae Ceau­şescu a aprobat fabricarea a aproximativ 600 de tancuri TR-580, echi­pate iniţial cu motoare din import (Polonia), iar din anul 1981 cu mo­toare produse în ţară.
Generalul Tiberiu Urdăreanu, şef al Direcţiei Tancuri şi Auto în acea perioadă, afirma în 1981 că "proiectul tancului a fost realizat la Institutul 111, în cooperare cu institutele de profil ale ministerelor participante la programul de tanc şi cu specialişti din partea beneficiarului, respectiv Direc­ţia Tancuri şi Auto", iar "documen­taţia a fost expediată direct la întreprinderile de profil ale ministerelor. (...) în varianta Direcţiei Tancuri şi Auto, acesta (TR-580 - n.r.) era un tanc pe care să "şcolim" industria. În consecinţă, trebuia produs în cantităţi mici." Din păcate, la începutul anilor '80, Nicolae Ceauşescu au ordonat sistarea importurilor de produse speciale pentru industria românească de apărare. Această măsură a afectat ca­litatea tancurilor româneşti. La 11 iulie 1982, generalul Tiberiu Urdăreanu a menţionat în jurnalul său: "Totul trebuie să se producă în ţară, a decis şeful statului şi comandantul nostru su­prem. Nu s-a precizat dacă decizia va fi valabilă şi la război.
Măsura în sine este corectă pentru o armată în condiţiile în care toţi ve­ci­nii noştri, mai puţin iugoslavii, ne sunt ostili. Numai că această sarcină ar trebui însuşită şi aplicată de circa 100 de întreprinderi implicate în in­dustria de tehnică militară. Unele din acestea, chiar dacă s-au străduit, nu au reuşit. De exemplu, etanşei­ta­tea nu putea fi asigurată datorită ca­lităţii necorespunzătoare a garnitu­rilor, iar sistemul de conducere a focului nu era fiabil din cauza componentelor electronice neperformante."

TR-85 M1

Pentru urgentarea fabricării tancului TR-800 (T 55-100, cu motor de 800 CP), generalul Victor Stănculescu a ob­ţinut în luna august 1982 apro­bă­rile pentru transferarea programului res­pec­tiv la Direcţia Tancuri şi Auto. O lu­nă de zile mai târziu, prototipul tan­cu­lui se afla în poligonul de la Mihai Bra­vu (judeţul Giurgiu), pentru tes­tări. În acelaşi timp, colonelul in­giner Şte­fan Popa, directorul Fabricii de Ma­şini Grele Speciale, a primit ordin de la generalul Tiberiu Urdăreanu să rea­li­zeze omologarea tancului până la sfâr­şitul anului 1982. Aceasta era deja în întârziere cu 8 luni faţă de terme­nul stabilit iniţial (31 decembrie 1981). Din păcate, sistarea importu­rilor de pro­duse speciale, impusă de Nicolae Ceau­şescu, a complicat programul tan­cului TR-800. Până la sfârşitul anu­lui 1982, întreprinderea de Maşini Gre­le Bu­cu­reşti nu a livrat turelele pla­nificate, iar în­treprinderea "Hi­dro­me­canica" din Braşov nu a reuşit să ­fa­brice transmi­sia pentru TR-800. În cele din urmă, omologarea tancului TR-800 a avut loc la 6 august 1983, la în­treprinderea "23 August" din Bu­cu­reşti. Un an mai târziu, câ­teva exemplare din seria zero au participat la parada militară desfă­şu­rată cu prilejul sărbătoririi zilei naţionale a Ro­mâ­ni­ei.

TR-85 M1

Defilarea tancurilor TR-800 la 23 au­­gust 1984 nu a constituit şi o re­zol­vare a problemelor cu care se con­frun­tau inginerii militari şi civili care lu­crau la proiectul respectiv. Acestea au continuat în anii următori, iar în şedinţa din 31 mai 1989 a Consi­liului Apă­rării, Nicolae Ceauşescu a ame­ninţat că va suspenda producţia de tan­curi, ca urmare a deficienţelor constatate la garniturile de cauciuc şi curelele de transmisie ale celor două pro­totipuri de tancuri, trimise la pro­be în străi­nătate. La reuniunea respectivă, pro­blemele au fost descrise în mod clar şi succint de Ion Radu, vi­ce­prim-mi­nistru al guvernului şi pre­şedinte al Consiliului de conducere a activităţii din ramurile construcţii de maşini şi metalurgie: "În ceea ce priveşte tancurile pe care le-am dus în Maroc, ştiind că avem nişte probleme de etanşeizare la o serie de garnituri, aşa cum a subliniat tovarăşul Coman, am găsit nişte soluţii cu armata şi, cu o valoare foarte mică, am pus piese din import la transmisie şi la motor.
Impreună cu chimia, am acţionat la «Întreprinderea de articole teh­nice din cauciuc» de la Braşov pentru că livrează produse de calitate proastă, şi mai trebuie să acţionăm. Timp de 30-40 de zile nu există nici un fel de scurgere din cauza garniturilor, dar, în contact cu produsele petroliere, curelele de transmisie încep să curgă singure.

TR- 85 M1
Avem capacităţi suficiente în acest an, şi tehnice, şi de producţie, şi oa­meni pregătiţi, ca să putem îm­bu­nă­tăţi radical situaţia necores­pun­ză­toare pe care dumneavoastră aţi subliniat-o ca urmare a ne­rea­lizării pla­nului de înzestrare în anul 1988."
Ordinul lui Nicolae Ceauşescu a fost categoric: "Consider că este necesar ca în două săptămâni să-mi prezentaţi programul cu problemele pe care le mai avem în ce priveşte calitatea şi în cât timp - în câte săptămâni şi luni - vor fi complet soluţionate. Nu se poate merge mai departe în felul acesta!."

TR-85 M1

După lovitura de stat de la 22 de­cembrie 1989, inginerii români s-au străduit să rezolve problemele men­­ţionate prin utilizarea unor materiale de completare din import. Totodată, s-a încercat îmbunătăţirea sistemului de conducere a focului. Acesta nu avea performanţe deo­se­bite deoarece tele­metrul laser nu era integrat în apara­tul de ochire pe timp de zi, iar calculatorul balistic avea un număr limitat de corecţii care puteau fi introduse îna­inte de deschiderea focului.

In mai puțin de un deceniu România a realizat un tanc dintre cele mai competitive pe plan mondial, fancul TR-85 M1.

CEAUȘESCU - INIȚIATORUL TANCULUI ROMÂNRSC

           

Tancurile romanești au apărut din dorința lui Nicolae Ceaușescu, pentru a rezolva problema dotarilor armatei și a evita dependența față de URSS, pe la mijlocul anilor ‘70 ( conform Hotărârii Consiliului Apă­rării RSR din 13 mai 1974), Ceaușescu a dat dispoziție să se facă o uzină specială unde să se construiască tancuri românești. După câteva experimente la Sibiu, Mizil ăi Ceptura – Prahova, în 1978, toți specialiștii au fost aduși la București, la Fabrica de Mașini Grele Speciale, o clădire construită langă halele “23 august”, cunoscute astazi drept Faur.

TR-85 M1

 

In aparență, “fabrica de tancuri” nu aparea pe niciun document public. “Pentru ca era o chestiune considerata secretă, în acte nu figura, nu exista. Era militarizată, cu garduri mari și sârmă ghimpată. Era o securitate strictă, iar toți angajatii, și cei civili, intrau și ieșeau cu legitimații speciale”. Până în 1989, UMB “duduia de tancuri”. “Se produceau anual în jur de 200 de bucăți.

După așa-zisa Revolutie, uzina a fost plimbată pe la mai multe ministere, a intrat și pe lista de privatizare a AVAS, iar acum a ajuns în curtea Ministerului Economiei. Potrivit unor surse, un tanc românesc produs la UMB ajunge cam la 1.500.000 de dolari, iar prețul crește în funcție de dotări.

In hala de montaj a Uzinei Mecanince București (UMB) stau alaturi, unul langa altul, “tatal” și “fiul”. Ii cheamă TR 85 si TR 85 M1. Pe cel de-al doilea, militarii îl stiu și de “Bizon”. “T” vine de la tanc, “R” de la romanesc, iar cifra reprezinta anul de fabricatie. Dacă primul este 100% românesc, la “Bizon” au participat, prin 1996, și francezii cu îmbunătățiri, așa că i s-a adaugat “M” de la modernizare

Tancul Abrams - SUA - 57,2 tone, viteza 67 km/oră, cost 5,4 dolari

 

De la înființare până în prezent, UMB a produs tancuri doar pentru Armata Română, care are în dotare în jur de 300 astfel de modele. “Au existat câteva discuții de export cu egiptenii, însă nu s-a concretizat nimic pana acum”.

Tancul produs in România este de talie mijlocie. Greutatea lui este de 50 de tone, cu vreo 12 mai puțin decat Challengerul armatei britanice. Nu se prea poate face comparație între tancurile de aceeași clasă, fiecare tip de tanc are calități și puncte mai slabe. Nici să fie prea greu nu este bine, să nu se miște ca o broască testoasă. Specialiștii noștrii au ajuns la concluzia ca acest tip de tanc este cel mai potrivit pentru relieful de la noi.

Tancul Challenger, Marea Britanie, greutate 62,5 tone, viteza 59 km/oră, cost 4,2 milioane dolari

 

Tancul nostru are putere mare de foc, trage până la 6.000 de metri, lovitură directă, în timp ce Leopardul nemțesc nu bate mai departe de 3.000 de metri (aprecierea actualului director al UMB despre tancul Leopard). Motorul are 860 de cai-putere, aproape jumatate față de cât are Abrams-ul american, însă specialiștii spun că se mișcă foarte repede, cu 60 km/h, mai putin cu 7 km/oră decat cel produs de Statele Unite.

Tancul rusesc T-90, greutate 46,5 tone, viteza 60 km/oră, cost 2,8 dolari

 

 

O alta calitate a tancului românesc este aceea că poate să tragă și din mers, fiind dotat cu giroscop modern, iar o parte dintre tancuri nu pot face lucrul acesta, trebuie să se oprească.

Nouă rezervoare de motorină asigură tancului nostru o autonomie în jur de 400 km, cu 150 mai putin decat T-90 al rușilor, sau Leclerc-ul frantuzesc. Inăuntru sunt așezate scaune detașabile la fiecare dintre dispozitive. Spațiul este îngust, un iad pentru un claustrofob. Incap 4 militari – comandantul, ochitorul, încărcătorul și mecanicul conductor. Se spune printre militari ca cei patru servanți trebuie sa fie “mici, negri si al dracului”. Inaltimea maxima: 1,68 m. Aceasta nu este însă o trgulă.

Cei patru tanchiști care încap în tancul românesc au maximum 10 secunde la dispoziție să descopere ținta, să ochească și să tragă focul, altfel: “Din vânători devin vânați”.

In luna iunie 2012, societatea Romarm a anunţat că este pe cale să vândă tancuri româneşti TR-85M1 columbienilor. Ştirea a fost privită de mulţi cu neîncredere.

Anunţul Romarm se referea la negocierile pe care le poartă cu statul columbian pentru livrarea de echipamente militare în valoare de un miliard de dolari. Printre produsele care îi interesează pe sud-americani figurează şi cel mai modern tanc românesc, TR-85M1, supranumit Bizonul. Caracteristicile superioare ale tancului românesc vorbesc numai specialiștii. Se pun în discuție cinci elemente de bază care determină eficienţa unui tanc: modernitatea sistemelor de ochire şi de foc, mobilitatea maşinii, preţul de cost, preţul de întreţinere şi nivelul de pregătire al echipajului.

Colonă de TR-85 M1

Diferenţa principală dintre tancul TR-85, de generaţie anterioară, şi cel de astăzi constă în faptul că acesta din urmă are computer de bord, adică este un tanc inteligent şi este aproape la fel de uşor de condus ca şi un automobil. TR-85M1 întruneşte aproape toate calităţile unui tanc de ultimă generaţie. Calculatorul de bord, sistemul de ochire, muniţia folosită şi motorul sunt la nivelul celor mai bune pe plan mondial. Avantajul tancului românesc faţă de celebrele M1 Abrams, american, sau Leopard, german, de pildă, pe care am avut ocazia să le conduc, este preţul de întreţinere foarte mic. Tancul românesc costă numai 1.500.000 dolari.

Tanchiştii cred că arma lor e importantă şi că nu va dispărea niciodată din războaie, deoarece pentru a ocupa un teritoriu este nevoie de trupe terestre, iar acestea vor înainta întotdeauna însoţite de tancuri. Această părere este îmbrăţişată de toate cadrele militare de planificare din țările bine înarmate.

TR-85 M1

Cele mai moderne tancuri sunt M1 Abrams (SUA), Challanger (Anglia), Leclerc (Franţa), Leopard (Germania), Merkava (Israel), T-90 (Rusia). Pe lângă ele s-a strecurat recent şi TR-85M1, tancul românesc. Ca preţuri, diferenţa este destul de mare între aparatele occidentale - M1 Abrams, de pildă, care costă 5,4 milioane de dolari sau englezescul Challenger, la 4,2 milioane de dolari - şi cele ruseşti de aceeaşi generaţie, adică T-90, al căror preţ ajunge la jumătate: 2,8 milioane de dolari. TR-85M1, în varianta pe care românii le-a prezentat-o columbienilor, cea cu un motor mai puternic decât cel clasic de 860 de cai, este imbatabil, la preţul de 1,5 milioane de dolari bucata.

Tancul inteligent românesc detectează dacă o rachetă antitanc a pornit către el şi lansează imediat contramăsuri, adică grenade de bruiere a loviturilor inamice. Concomitent, mecanicul schimbă imediat poziţia blidatului, iar racheta antitanc se îndreaptă către grenadele de contramăsură.

TR-85 M1

După ce computerul identifică ţinta, în 0,3 secunde, tancul poate trage cu o cadenţă de 7 lovituri pe minut, dacă stă pe loc, şi 4 lovituri pe minut, în mers. Împotriva tancurilor inamice foloseşte proiectile ce pot perfora un blindaj gros de o jumătate de metru.

Are un tun de calibrul 100 mm şi poate lovi ţinte prin ochire directă la 6 km, sau prin conducerea indirectă a focului, pe coordonate transmise de cercetaşi, la distanţa 14,6 km.

TR-85 M1

 

Prima unitate de tancuri din Armata Română a fost înfiinţată în 1921, dar până în 1977 toate unităţile foloseau blindate de import. Începând cu 1970 se pune problema propriei producţii de blindate. Se încearcă şi copierea tancului sovietic T-72 şi astfel ia naştere TR-125, care însemna Tanc Românesc cu tun de calibru 125. Nu au fost fabricate decât cinci bucăţi, militarii fiind nemulţumiţi că maşina era greoaie.

In 1985 apare un alt tanc 100% românesc, numit TR-85. Acesta era inspirat de T-55 rusesc, considerat, în anii ’60, spaima trupelor NATO - adică era cel mai bun din lume la vremea respectivă.

In 1997, TR-85 a intrat în modernizări şi, printr-o colaborare româno-franco-israeliană, a ieşit TR-85M1, un tanc la standardele actuale ale NATO.

FALSA REVOLUȚIE ROMÂNĂ -VARIANTĂ

        

 Un anume transfug în SUA, pe nume Michael Olteanu a făcut pentru presa română o seamț de dezvăluiri despre așa-zisa Revoluție română, cade fapt, știu azi toți românii, o sordidă lovitură de stat ochestrată din afara țării. Nu putea fi o revoluție pentru orice revoluție din istorie a avut o Doctrină şi mai mulţi Doctrinari. România a avu parte de o Lovitură de stat, pe fondul unei răscoale populare parţiale. Acel transfug amintit mai sus a dat multe informaţii, care pot fi adevărate, dacă el a lucrat în structurile de informaţii CIA, cu legături în KGB. Deci trebuie ascultat:  

Dupa vizita din China lui Mao-Tze-Dong, Nicolae Ceausescu a inceput o campanie sustinuta de “indepartare” de patria muma U.R.S.S.. O schimbare de politica nu era de loc usoara, avand in vedere ca marea majoritate a generalilor de securitate si armata facusera “studii” in U.R.S.S. si vorbeau curent limba rusa. Nu trebuie uitat ca R.S.R. avea cel mai ridicat procentaj de spioni sovietici, in special militari (G.R.U.), pe cap de locuitor in lagarul socialist…Noua politica a fost insa foarte persistenta si in anii 1980, toate posturile de comanda erau in mana unor generali de incredere, loiali “tovarasului si tovarasei”.

Economia “socialista” nu mergea insa de loc si atunci a inceput o campanie de vanzare masiva pe valuta catre Occident. Se vindeau in special nemti, evrei si carne de porc…La un moment dat, Marin Ceausescu i-a sugerat “tovarasului” ca ar fi bine sa vanda sisteme de armament moderne sovietice unor parti interesate ca Statele Unite,de exemplu. Problema principala era ca RSR nu mai primea de mult ultimele tipuri de armament sovietic, iar pentru cel existent in dotare aveau restrictii de instrainare.

Excelenta carte a lui Liviu Valenas “Fabrica de spioni” relateaza pe larg dificultatile unei tentative de vanzare a unui tanc T72 aflat in dotarea armatei R.S.R. Tratativele au continuat si au fost terminate cu success pentru livrarea a 7 sau 8 tipuri de rachete tactice aer-sol si sol-aer, pe care Nicolae Ceausescu le-a cumparat dela bunul sau prieten Moammer Gaddafi si care ne-au fost livrate pe coasta de Est in schimbul a catorva zeci de milioane de dolari depusi de C.I.A. intr-un cont cifrat la o banca elvetiana. Ghinionul lui Ceausescu a fost ca ultra-vigilentul G.R.U. l-a fotografiat pe fratele sau Marin Ceausescu, ajuns consiler la Ambasada RSR din Austria, intr-un meeting secret cu seful nostru de statie C.I.A. din Viena in vara anului 1987. Atunci a fost pecetluita soarta familiei Ceausescu si a inceput proiectul de lovitura de stat care nu a avut nimic in comun cu miscarile populare anti-comuniste din Europa Orientala si Centrala in anul 1989.

Sotii Ceausescu si Marin Ceausescu au fot condamnati la moarte de catre G.R.U., cu aprobarea lui Gorbaciov. Una din pricipalele acuzatii la simulacrul penibil de proces judiciar al sotilor Ceausescu din 23-25 Decembrie 1989 a fost ca au vandut systeme avansate de armament Statelor Unite, care i-a platit prin intermediul unei banci elvetiene. Guvernul american a incercat sa salveze viata lui Marin Ceausescu, dar echipa operativa C.I.A. a sosit la ambasada romana din Viena in momentul in care echipa GRU-Spetsnaz care il spanzurase pe Marin Ceausescu in subsolul ambasadei tocmai parasea cladirea…Gorbaciov a facut o investitie masiva de bani si resurse umane pentru inlaturarea lui Ceausescu. A inceput cu reactivarea “fosilelor” spionajului sovietic din generatia lui Brucan, Iliescu si Walter Roman (fost agent NKVD in Spania in 1936, devenit “profesor de marxism-leninism” la Politehnica din Bucuresti unde am studiat intre 1965 si 1970, dupa ce am iesit din inchisoare in 1964), precum si a “generatiei tinere” a lui Petre Roman si Gelu Voican-Voiculescu.

Problema esentiala a lui Gorbaciov era ca “fosilele” nu aveau access la generatia curenta de comandanti ai securitatii si armatei, care erau loiali familiei Ceausescu. Pe de alta parte, “bascularea” securitatii si armatei de partea guvernului sovietic era absolut esentiala, intrucat in RSR nu exista nicio societate civila sau culturala nationala, totul fiind distrus de dictatura absoluta si tembelismul national traditional.

Prima etapă – Operatia “Troika”

La sfarsitul lui Iulie 1989 a fost infiintat un comandament central la Kishinev (fost Chisinau) si au fot selectati aproape 15,000 de ofiteri si subofiteri apartinand la trei servicii diferite:

1 – Komitet Gosudarstvenoy Bezopasnasti (K.G.B.) – Committee for State Security – Comitetul pentru Securitatea de Stat,
2 – Glavnoye Razvedyvatelnoye Upravleniye Generalnogo Shtaba (G.R.U.-GSh.) – Main Intelligence Directorate of the General Staff – Directiunea Generala de Informatii a Marelui Stat Major,
3 – Voyska Spetsialnogo Naznacheniya (Spetsnaz) – Force for Special Purposes – Forta Militara pentru Scopuri Speciale, unitati subordonate fie la G.R.U. fie la K.G.B in 1989, iar actualmente subordonate G.R.U. sau F.S.B. (Federalnaya Sluzhba Bezopasnosti Rossiyskoy Federatsii) – Federal Security Service of the Russian Federation – Serviciul Federal de Securitate al Federatiei Ruse.

Au fot formate circa 5,000 de echipe de catre trei ofiteri sau subofiteri reprezentand cele trei servicii, iar fiecare echipa a fost dotata cu un autoturism (marea majoritate Lada) special prevazute cu compartimente pentru ascunderea armamentului, munitiei si a explozivelor. Participantii au luat la Chisinau lectii speciale de limba romana si geografia Romania cu o durata de trei luni, in diverse cazarme ale orasului. Incepand cu a doua jumatate a lunii Octombrie 1989, echipele Troika au fot introduse ca “turisti” in Romania, in ritmul de circa 150 masini pe zi. Au fost trimise in majoritatea judetelor, dar destinatiile prioritare au fost Timisoara si Bucuresti.

Timisoara a fot aleasa ca o buna cadidata pentru “demonstratii populare anti-Ceausescu”, datorita apropierii relative de Europa de Vest si datorita prezentei unui vechi “prieten” al G.R.U., pastorul protestant Tokes. Transfugul Michael Olteanu susţine că a citit cateva rapoarte trimise de un capitan KGB, care fusese recrutat mai inainte si lucra pentru SUA ca agent dublu. Aqcela a descris in detaliu actiunile din Calea Ghirocului si dela resedinta lui Tokes. La un moment dat in seara zilei de 16 Decembrie 1989, colonelul KGB care era comandant operativ al “operatiei Tokes” a cerut sa se faca “numarul”, adica identificarea tuturor protestatarilor din jurul locuintii lui Tokes. “Si ne-am alarmat, fiindca noi (echipele Troika) eram peste 80% din participanti. Noroc ca a doua zi a venit ordinul sa ne deplasam la Bucuresti…”

Actiunea importanta era acum la Bucuresti unde 2 generali sovietici si un numar de ofiteri superiori KGB or GRU care toti vorbeau “moldovineste” au dus tratative timp de aproape doua saptamani cu diversi generali romani de securitate si armata pentru a asigura “bascularea” …Echipa sovietica de negociatori era in contact radio quasi-permanent cu comandamentul operatiei Troika din Chisinau. Ei au prezentat ultima propunere a lui Gorbatchev pe 17 Decembrie 1989, care promitea in mod solemn ca niciun salariat al Ministerului de Interne sau al Ministerului Fortelor Armate nu va fi concediat, arestat sau judecat, si ca toti acesti salariati vor fi promovati in masa si salariile le vor fi marite corespunzator…Propunerea a fost acceptata de aproape toti conducatorii securitatii si armatei la 20 Decembrie 1989. Singura exceptie a fost un general de armata care era ministru adjunct; el a refuzat si a fost imediat “sinucis” de “negociatori”. Generalii care acceptasera propunerea lui Gorbaciov au cerut apoi lui Ceausescu sa organizeze faimoasa ”adunare populara” din 22 Decembrie 1989.

Pare deosebit de interesant faptul ca toate aceste negocieri cu conducatorii securitatii si armatei au fost purtate exclusiv de catre militarii sovietici care nu au implicat, evident din motive de securitate, echipa de spioni civili destinati fazei urmatoare, operatia “Flanela”. E foarte probabil ca marea majoritate a securistilor care au executat lovitura de stat sovietca nu au stiut cine sunt noii conducatori politici ai Romaniei pana cand i-au vazut pe “flanelisti’ defiland pe ecranele televizoarelor…

Etapa a doua – Operatia “Flanela”

Ziua de 22 Decembrie 1989 a inceput inainte de ora 7 dimineata pentru trei agenti operativi CIA care lucrau in cadrul Ambasadei Americane la Bucuresti. Erau imbracati “romaneste” si au ajuns devreme in Piata Palatului, asa ca au asistat la toate fazele faimosului meeting. Au vazut cum s-a construit “dreptunghiul” si “razele”, care erau o procedura standard la toate meetingurile publice a lui Ceausescu. “Dreptunghiul” era constituit din circa 200 de securisti masati sub balconul dela care urma sa vorbeasca Ceausescu. Dela “dreptunghi” plecau “razele” constituite din cate doi (uneori trei) securisti umar la umar, mergand spre exterior. Intre aceste “raze” erau apoi plasate grupurile de muncitori si alti membri de partid adusi cu autobuzele. Aceasta descriere tehnica e probabil plictisitoare, dar se va vedea ca este foarte importanta pentru meetingul din 22 Decembrie 1989.

Cand Ceausescu a ajuns la punctul in care a facut o pauza, securitatea a pus la difuzoare o inregistrare a unor rafale de mitraliera. Am vazut filmul meetingului si vad si acum privirea speriata a lui Ceausescu care nu intelegea ce se intampla. Emil Bobu intra pe balcon in spatele lui si-i spune: “E SECU!”. In momentul acela Ceausescu a inteles ca securitatea a trecut de partea sovieticilor si ca partida era pierduta. Acesta este momentul in care niste “tineri curajosi” au inceput sa alerge prin multime strigand: “Jos Ceausescu! Jos cu dictatorul”. Oamenii nostri dela Ambasada Americana au remarcat imediat ca acesti “tineri curajosi” nu alergau dela periferia masei de oameni catre centru. Ei alergau intotdeuna dinspre “dreptunghi” spre periferie, si ALERGAU NUMAI PRIN “RAZELE” DE SECURISTI, unde evident se simteau in siguranta. Era clar ca erau toti securisti…

Trebuie relatat un eveniment amuzant, raportat de un informator din Tulcea. La 21 Decembrie 1989 Petre Roman era in Delta Dunarii la vanatoare de mistreti. Incepand dela 10 dimineata toti cei care lucrau la comitetul judetean de partid din Tulcea au fot mobilizati sa-l gaseasca pe Petre Roman pe care-l cauta la telefon cu insistenta “cineva” dela Bucuresti. L-au gasit in fine in jurul pranzului si convorbirea telefonica a fost foarte scurta: “Da, tovarasu! – “BAI PETRICA, FLANELA E MAINE!” – “Am inteles. tovarasu!”… Dupa care “Petrica” se dadea de ceasul mortii sa ajunga in Bucuresti in aceeasi seara, fiindca altfel se facea “revolutia” fara el…

A doua zi dupa masa a inceput defilarea la televizor a “flanelistilor”, tovarasi cu pullovere si flanele, dar fara sacouri sau costume de haine, care a durat mai bine de doua saptamani. Securitatea lor personala era asigurata de echipele Troika care s-a ocupat deasemenea de organizarea fazei urmatoare a loviturii de stat…

Etapa a treia– “Teroristii”

De indata ce caderea lui Ceausescu a deveni cunoscuta, o multime de oameni de buna credinta, informati asupra evenimentelor din celelate tari din Europa de Est, au crezut ca totul s-a schimbat si ca au devenit peste noapte “LIBERI”. Aceasta era o problema majora pentru securitatea care trecuse de partea sovieticilor cu conditia de a-si mentine puterea intacta. Ei trebuiau sa arate “prostimii” ca nu sa schimbat nimic si ca FRICA, nu libertatea este baza noii “societati”.

S-a organizat imediat, cu colaborarea echipelor Troika, faza denumita “Teroristii” care a inceput chiar in seara de 22 Decembrie 1989. Unitatile USLA au inceput sa joace prin rotatie rolul de “teroristi” si de “anti-teroristi”. Aceiasi militari de securitate erau o noapte “teroristi” si noaptea urmatoare “anti-teroristi”. Aceasta faza a durat cateva saptamani si s-a soldat cu sute de morti, oameni nevinovati impuscati in strada. De multe ori mortii erau transportati dela o strada la alta, ca sa se propage terroare in toate cartierele.

Daca fazele anterioare, Troika si Flanela, au fort execute ireprosabil, faza Teroristii nu a dat in totalitate efectele scontate. O multime de oameni de buna credinta credeau ca sunt intr-adevar liberi si se comportau ca atare, infiintand sau reinfiintand vechi partide si organizatii politice. In plus directia afacerilor religioase din securitate era complet blocata pentru un motiv foarte simplu: asa-zisul “Patriarh al Bisericii Ortodoxe” (Teoctist-Anticrist cum ii strigasera in fata credinciosii in Decembrie 1989), care se spune ca avea grad de general de securitate, a crezut cu adevarat ca a sosit momemtul sa dea socoteala pentru toate crimele comise de conducerea securista a bisericii romane in ultimii 41 de ani, si s-a retras la o manastire, refuzand sa mai “conduca” Biserica Ortodoxa.

In 1948 Gheorghiu-Dej si Ana Pauker au numit “Patriarh” pe un preot de tara din Oltenia care petrecuse doi ani de inchisoare in lagarul dela Targul Jiu unde Gheorghiu-Dej era deasemenea internat. Preotul Marina fuseses condamnat pentru complicitate cu o banda de hoti de cai. Imediat dupa “hirotonisire” Justinian Marina a participat la distrugerea Bisericii Greco-Catolice din Romania. Toti episcopii Greco-Catolici au fost arestati, condamnati si au murit in inchisoare ca adevarati martiri ai credintei. Mii de preoti Greco-Catolici de toate varstele au fost deasemnea arestati si condamnati la 15-20 de ani de inchisoare.

Am cunoscut in inchisoare in perioada 1959-1964 cateva zeci de preoti Greco-Catolici care supravietuisera din 1948. Am toata admiratia pentru acesti preoti adevarati, martiri ai credintei care isi continuau vocatia de preoti in conditiile de exterminare din inchisoare. Un exemplu: parintele Crisan, var al excelentului profesor de matematici Iacob Crisan care mi-a fost profesor 4 ani la Liceul Matei Basarab din Bucuresti. Dumnezeu sa-i ierte si sa-i odihneasca! Toate proprietatile Bisericii Greco-Catolice din Romania, incluzand pests 2,500 de biserici si alte cladiri au fost confiscate si trecute in patrimoniul Bisericii Ortodoxe Romane, “condusa” de Justinian Marina. Faptul ca securittea comunista controla conducerea Bisericii Ortoxe nu insemna ca preotii si monahii trecusera in serviciul Satanei. In primavara anului 1958, Justinian Marina a ordonat tuturor preotilor si monahilor Bisericii Ortodoxe sa semneze angajamente cu organele securitatii locale ca vor informa asupra oricaror fapte sau intentii de a actiona impotriva guvernului comunist, MARTURISTE IN TAINA SPOVEDANIEI.

Spre cinstea lor vesnica, mii de preoti ortodocsi AU REFUZAT sa semneze aceste angajamente cu Satana…Ei au fost toti arestati si condamnati intre 10 si 20 de ani de inchisoare. Am intalnit sute de preoti ortodocsi intre 1959-1964. Numai in lagarul Gradina dela Piatra Frecatei in Balta Brailei erau 3 “brigazi” de preoti (150 de persoane). “Cum sa tradez eu sfanta taina a spovedaniei? Inseamna ca nu mai sunt preot!” imi spunea cu lacrimi in ochi un preot batran, trecut de 75 de ani, care a si murit cateva luni mai tarziu…Dumnezeu sa-i ierte si sa-i odihneasca pe acesti martirii ai credintei si ai neamului romanesc, care au impartasit soarta miilor de preoti Greco-Catolici si Romano-Catolici…

Mai tarziu, cand Ceausescu a inceput constructiile faraonice, sute de biserici au fost daramate fara ca conducerea securista a Bisericii Ortodoxe Romane sa protesteze in niciun fel. Demolarea de biserici istorice de mai mare valoare a avut loc şi în ţări occidentale, di raţiuni de modernizare urbanistică.

Acestea sunt crimele majore ale conducerii securiste a Bisericii Ortodoxe Romane si motivul pentru care Teoctist-Anticrist credea ca a sosit ora judecatii pana in prima saptamana a lunii Aprilie 1990, cand securitatea l-a convins in fine ca nimic nu s-a schimbat si i-a promis solemn ca va putea sa pastreze toate proprietatile furate dela Biserica Greco-Catolica.

In România, proprietăţile Bisericii Greco-catolice au fost restituite cu greu, mai ales datorită credincioşilor ortodocşi, spre deosebire de Ungaria, Slovacia, Cehia, Ucraina, Bulgaria, Serbia, Croatia si Slovenia, unde şi proprietăţile greco-catolice au fost mai mici.  Transfugul ridică această problemă pentru că, probabil a fost dator acestei Biserici..

In perioada Ianuarie-Aprilie 1990 toti salariatii Ministerului de Interne si ai Ministerului Fortelor Armate au fost avansati in grad si salariile li s-au marit in mod corespunzator salarizarea. De exemplu, seful tribunalului militar al sectorului 2 Bucuresti care in 1959 era capitanul Pruna Liviu si care ajunsese in 1989 general-maior, a fost avansat direct general-colonel si numit de Iliescu sef al Justitiei Militare din Romania “post-revolutionara”. Faptul ca el condamnase in August 1959 la 225 ani inchisoare pe cei 12 membri ai organizatiei Frontul Eliberarii Nationale dela Liceul Matei Basarab a fost desigur ceva minor comparat cu cele cateva zeci de condamnari la moarte pe care le-a “pronuntat” in perioada 1958-1959.

Intre timp “turistii” din operatia Troika s-au intors progresiv acasa in U.R.S.S., pana in mai 1990, dar situatia politica in Romania continua sa fie critica, cu toate eforturile securitatii de a “cultiva” frica si teroarea.

Etapa a patra – “Mineriada”

Astfel ”conducerea post-revolutionara” a hotarat sa organizeze o varianta romana a “revolutiei culturale” a lui Mao-Tze-Dong si mobilizat importante resurse financiare si umane care au asigurat “succesul stralucit” al MINERIADEI din Iunie 1990. Au dezlantuit salbaticia fara precedent a lumpen-proletariatului impotriva “dusmanilor poporului”. Mii de oameni au fost batuti si maltratati, sute de oameni au murit sau au fost schiloditi pe viata. Scopul era unul singur si anume sa impuna frica si teroarea fara de care securitatea nu putea functiona. Si au avut un success deplin care a asigurat rolul dominant al securitatii pana in ziua de astazi. “Tovarasi minieri, va multumesc!” dixit criminalul Iliescu.

Stiati ca efectivele fortelor de securitate in Romania (Serviciul Roman de Informatii, Serviciul Informatii Externe, Serviciul de Protectie si Paza si alte cateva mai mici), au crescut cu peste 10% intre 1989 si 2010? Au crescut foarte mult si capacitatile tehnologice ale securitatii care in 2011 inregistreaza “toate convorbirile telefonice”, si filmeaza toate intalnirile “suspecte”, ca şi în Occident.

Trebuie comparată Romania cu fosta Cehoslovacie unde securistii au fost linsati pe strada in 1989 adresele lor fiind publicate la toate oficiile de posta. Sau cu Germania de Est, unde li-sa interzis securistilor sa intre in cladirile unde lucrau. Sau cu Bulgaria unde tuţi salariatii securitatii, dela ministru pana la gardian, au fost demişi într-o singură zi (24 DE ORE).