ROMA - COLUMBARIUL LUI POMPONIUS HYLAS - SUBTERANE XXXX 2

Columbarium  (termen derivat din latinescul columba – porumbel) era un loc (amenajat cel mai adesea într-un cimitir) în care se depuneau în nișe urnele cu cenușa de la incinerarea decedaților, Nișele se asemănau, prin dimensiuni cu mici cuiburi de porumbei.

Pe timpul Romei antice columbariile erau mari încăperi subterane, în ale căror ziduri erau amenajate micile nișe. Acele nișe erau însemnate cu plăci comemorative, sau cu sculpturi cu efigia decedatului.

Columbarium era o modalitate ieftină de depunerea rămășițelor celor decedați. Ele aparțineau de collegia, un fel de asociații funerare, accesibile tuturor claselor sociale de a găsi un loc de veci. Costurile funerare erau minime. Unii împărați au recurs la alocații funerare, pentru a înlesni cât mai multor supuși săraci să obțină un loc în aceste columbarii.

Columbariul lui Pomponius Hylas este un columbarium din primul secol al erei noi, mormânt comun descoperit în 1831, complet intact. Este situat în Parcul Via Latina, între aceasta și Via Appia, suprafață în care se găsesc multe morminte antice. Deși a primit numele lui Pomponius Hylas, personaj care a trăit Flaviilor (69-96 e.N.), edificiul este datat între anii 14-54 e.N, datorită a douădintre nișele sale (una dedicată unui libert al lui Tiberius și alta unei liberte a Claudiei Octavia, fiica lui Claudiu și Messalina). Mai târziu colombariul a fost cumpărat pentru sine și soție, de către Pomponius Hylas. Atunci s-a adăugat un panou de mozaic pe treptele de la intrare, decorat cu grifoni și un text:

CN(aei) POMPONI HYLAE E(t) POMPONIAE CN(aei) L(ibertae) VITALINIS

(A Gneo Pomponio Hylas Pomponia di Gnao liberti di Vitalino)

Inscripția are și un V (care semnifica vivit) deasupra numelui Pomponiei, ceea ce indica că era încă vie când s-a adăugat panoul de mozaic.

Colombariul a fost un tip de mormânt colectiv mult folosit la Roma în special de către oamenii săraci, care nu-și puteau permite unui loc de veci personal și un monument funerar aparte.

Camera dreptunghiulară a columbariului lui Pomponius Hylas este săpată în stâncă și are o suprafață de aproximativ 4x3 metri. Este remarcabilă complexitatea arhitecturii lui și a decorațiunilor de stuc și de vopsea.

In partea de jos se află o absidă largă, cu un chioșc în centrul podiumului, flancat de două coloane, care susțin friza și frontonul. Toate elementele sunt realizate din cărămidă și tencuială. Pe părțile laterale există două chioșcuri, cu două timpane sparte cu un cadru înclinat. Pe partea dreaptă, pe perete, se încheie cu un alt fronton triunghiular. Intr-un spațiu dreptunghiular creat sub scară este amplasat un sarcofag de lut, acoperit cu țiglă. Partea stângă a mormântului a fost reconstruită ulterior.

Două edicule din frontonul triunghiular, mai mari decât celelalte și decorate cu picturi în culori luminoase din stuc, sunt suprapuse pe patea arhitecturală cea mai veche, care este simetrică cu partea dreaptă. Stilul de decorare și inscipțiile permit atribuirea acestei structuri ca aparținând perioadei Flaviilor. Clădirea originară și restul decorurilor aparțin, totuși, unei perioade mai vechi. Unele inscripții aparțin perioadei lui Tiberius (mai veche cu câteva decenii) și Claudiei Octavia, fiica împăratului Claudius și a Messalinei (perioadă între Tiberius și Nero).

Din această a doua perioadă provin picturile de pe bolta absidei și spațiile subțiri în care sboară figuri feminine, dintre care două sunt cu aripi, arcul de deasupra absidei, cu reprezentări de figuri umane și pegași, timpanul și friza centrală (în care apare un satir între doi tritoni și o scenă dionisiacă. In pățile laterale ale nișei este reprezentată o figură masculină, care ține un rulou, și una feminină, între care se găsește o cistă mistică, reieșind clar sensul dionisiac.

Doi defuncți al căror nume se află menționat pe marmura de jos, Granius Nestor și Vinileia Heron, au fost primii  propietari ai columbariului. Pomponius Hylas a devenit proprietar mai târziu. Unul din chioșcurile de la stânga, a aparținut epocii Flavienilor și poartă reprezentări clare ale centaurului Chiron și a lui Achille, iar, probabil, în friză, tortura lui Ocnus, Urnele funerare ale proprietarului și ale soției sale au fost furate în evul mediu și au ajuns la Amalfi, unde se găsesc și astăzi.

ROMA - GRĂDINILE LUI MECENA XXXX

   Horti Maecenatis au fost grădinile ce au fost deținute de bogatul roman Gaius Maecenas Cilnio (68-8 e.A.), de origine etruscă, un consilier puternic și prieten al imparatului Augustus. Grădinile erau situate pe colina Esquilin, din Roma, în preajma porții Esquilin din Zidul servian. .Se găsea, cu aproximație, în colțul de sud-vest a actualei Piazza Vittorio Emanuele al II-lea și era mărginită, la est, cu Horti Lamiani (Grădina Lamiani), așa cum a reiese din surse literare.

Intre anii 42 și 35 e.A., Mecena a creat grădinile și propria vilă pe colina Esquilin,  recuperând o zonă a unei necropole antice, amintită de poetul Horatiu, care a și criticat acțiunea. Dar memoria terenului funerar antic nu a fost, probabil, eliminată în întregime de prietenul lui Augustus, care a păstrat într-o anumită zonă de grădinii  unele monumente funerare valoroase la exterior.

Auditorium Mecena

Se spune că Mecena (Mecenas) a fost primul care a construit la Roma, în grădinile sale, o piscină cu apă termală fierbinte.

Horti (grădinile) au devenit proprietate imperială, după moartea lui Mecena, iar viitorul împărat Tiberius (14-37 e.N) le-a folosit mult timp după întoarcerea sa la Roma din exilul autoimpus pe insula Rhodos..

Nero le-a incorporat palatului său Domus Aurea. Se spune că dintr-un turn situat în acele grădini, Nero a urmărit, probabil, focul ce a cuiprins Roma în anul 64 e.N,. foc care i-a creat loc ca să refacă urbanismul mizer al capitalei învechite.

Grădinile Mecenas se învecinau cu grădinile din proprietatea lui Lucio Elio Lamia (Horti Lamiani). Este dificil de conciliat între indicațiile topografice furnizate de autorii antici pentru a stabili limitele lor și localizarea lor exactă. Cercetătorii nu sunt de acord că s-ar fi extins pe ambele părți ale agger-ului, la nord și la sud de poarta Esquilină. Totuși, faptul că multe morminte din necropola antică Esquilină au fost gasite la nord-vest de colțul din Piazza Vittorio Emanuele al II-lea, zonă situată în afara Porții Esquiline și al agger-lui și la nord de Via Tiburtina Vetus, conduce la concluzia că Maecenatis Horti s-ar fi extins la nord de acea poartă și pe ambele părți ale digului de apărare republican acum în desuetudine (agger-val de pământ ce sprijinea un zid).

In secolul al doilea e.N, Grădinile Mecena au devenit proprietatea lui Marcus Cornelius Fronto (Cirta, 100 - Roma, 166), un profesor de retorică și tutore al lui Marcus Aurelius și al lui Verus Lucius (sunt, probabil, Maecenatiani Horti menționate de însuși orator într-una din scrisorile sale). O însemnare cu numele de Fronto a fost găsită în Auditoriumul lui Mecena.

Singura dovadă arheologică minunat conservată din monumentele vilei lui Mecena o constituie așa-numitul Auditorium al lui Mecena, un triclinium subteran folosit în special vara, decorat cu picturi de grădină și îmbogățit cu sculpturi mici și fântâni. Picturile provin din primul deceniu al sec.1 e.N, etapă în care grădinile au devenit proprietate imperială. Se apreciază că Auditoriul , cu  gradene de teatru era folosit pentru spectacole de recitări și de muzică pe perioadele calde ale anului, când poziționarea subterană și șuvoaiele de apă creau un ambient plăcut pentru Roma.

Numeroasele lucrări de artă găsite, în principal, în secolul al 19-lea, în timpul lucrărilor de construcție a noului cartier Esquilin, atestă existența colecțiilor de artă, de excepție, ale lui Mecena, dar și mobilierul de lux ale reședinței sale. Multe dintre lucrările din marmură și piatră s-au găsit sub formă de fragmente și reutilizate ca material de construcție în pereții unor clădiri noi, potrivit unui obicei bine atestat la Roma.

Printre aceste lucrări s-a găsit o fântână în formă de corn de băut (rhyton), semnată de către Pontios grecul, Aceasta se remarcă printr-un relief fin, cu subiect dionisiac, derivat din modele elenistice ale sec.al 2-lea e.A. S-a mai găsit lucrarea numită Moartea lui Seneca, tot o inspirație după modelele grecești din sec. al 5-lea e.A, dar și o copie a unei Amazoane, originară tot din sec.al 5-lea e.A, o statuie de marmură reprezentând pe Marsyas și o statuie a unui câine din marmură verde.

                                        

                                                                   Corn de băut - rhyton

Foarte importantă este prezența unui grup de Muze perfect integrat în programul decorativ al grădinii, lucrare care, și ea, reflectă bine înclinațiile artistice ale Mecena.

Grupul Auriga Esquilină, este o lucrare cu profil artistic remarcabil de la începutul anilor imperiali, creat în stilul sec.al 5-lea e.A. Această lucrare este, împreună cu statuia lui Marsyas, este un exemplu de succes de recuperare prin reasamblare a fragmentelor găsite în aceeași zonă.

Alte lucrări remarcabile, care reprezintă o reamintire constantă a culturii artistice grecești, sunt reprezentate de un grup de monumente funerare de exterior, originale și copii excelente ale unor opere grecești, cum ar fi statuia lui Demeter, sau luptătorul del Ercole, un original de la sfârșitul sec.al 4-lea e.A, statuia muzei Erato. In plus față de aceste lucrări enumerate succint, s-au mai găsit torsuri de fauni și al zeiței Venus, un ghiveci în forma unui cap împodobit cu ramuri de iederă și flori, un altar rupt, partea de jos a unui grup de eroi și o femeie drapată și șapte Hermeși, filozofi, sportivi, etc. Pe lângă sculpturi s-au descoperit multe mozaicuri, inclusiv cele lucrate în opus vermiculatum montate pe plăci.

Istoria săpăturilor din Grădinile lui Mecena a început cu descoperirea celebrului Auditorium al lui Mecena, până în prezent cea mai valoroasă dovadă arheologică privind reședința somptuoasă a  lui Gaius Clinius Maecenas.

ROMA - SUBTERANE - AUDITORIUM MECENA XXXX

               Auditorium-ul lui Mecenas este o experiență arhitectonică descoperită la Roma (de fapt, un nymphaeum, mai degrabă decât un auditoriu) situată în Largo Leopardi pe colina Esquilin. Astăzi este un site condus de municipalitatea din Roma, care programează vizitarea.

Vedere longitudinală a Auditoriului Mecenas

Cladirea a fost subterană și a făcut parte din Horti Maecenatis (grădinile lui Meceas), fiind descoperită și excavată în 1874. 

Se prezintă sub forma unui subsol mare, dreptunghiular (24.10 x 10.60 m), cu o absidă pe una dintre laturile scurte. S-a dedus că a fost creată în jurul anului 30 e.A.  Gaius Mecenas Cilnius (68-8 e.A) a provenit dintr-o vrche familie etuscă și a devenit un consiler influent, dar și un prieten al împăratului Augustus.  

Absida Auditoriului Mecenas

Marele poet roman Quintus Horatius Flaccus a identificat locul cu Vila de Mecena de pe Esquilin, vilă care a fost construită pe partea de sus a zonei cu o veche necropolă și după nivelarea unui agger antic, adică a unui val de pământ ce susținea un zid. Pe latul Viei Leopardo, edificiul s-a suprapus peste Zidul servian distrugând totul.

Spații adiacente subterane cu legătură la Auditoriumul  Mecenas

După moartea lui Mecenas (8 e.A.), vila a fost anexată la proprietățile imperiale și apoi acordată împăratului Tiberius, după întoarcerea lui din exilul la Rodos. El a realizat o restructurare. Din această fază au rămas picturi de grădină la fântână, picturi din stilul trei al clasificării picturilor romane, picturi care pot fi asemănate cu frescele din grota subterană a vilei Liviei (sfârșitul sec. 1 e.A).

Secțiune longitudinală a Auditoriumului Mecenas

Partea din față a camerei este mai mare decât în spate, în care, de fapt, au fost realizate șase nișe pe fiecare parte. Alte cinci nișe sunt situate pe peretele absidei, deasupra unei cavea (adâncitură semicirculară de teatru) cu șapte gradene circulare, inițial acoperite cu marmura cipollino, ca să formeze un fel de teatru auditoriu mic. Acesta poate fi accesat (în antichitate ca si astăzi), printr-o scară. La cel mai înalt nivel al cavea veneau niște tuburi (mai târziu, blocate).  Șuvoaiele de apă, care curgeau în sală de la această instalație specială, au identificat clădirea drept un nymphaeum cu trepte, probabil decorate cu vaze de flori, astfel că apa curgea scenografic. Ansamblul a fost împodobit cu picturi în nișe cu picturi de gradină, obținându-se impresia unui parc magnific subteran.

Nișă pictată din Auditorium Mecenas

Mediul auditoriului nu a fost izolat, acesta fiind conectat la un sistem de camere și coridoare, din care nymphaeum-ul a făcut parte. Datarea stabilimentului s-a făcut ținând seama de tehnica de construcție (opus reticulatum) cu cărămizi mici de secțiune patrată și zidite cu unul din colțuri în jos. 

Spectacol de muzică modern în Auditorium Mecena

Acest mod de construcție al zidurilor confirmă o perioadă de realizare cuprinsă între sfârșitul Republicii și anii Imperiului timpuriu. Contemporană acelei perioade este o podea acoperită cu mozaic, cu gresie fină albă pictată cu benzi roșii printr-o tehnică specială, numită encausto. Deasupra s-a pus apoi o podea de marmură. O a treia etapă a fost, probabil, zidul de cărămidă ce se odihnește pe partea de jos a cavea.

Intersectarea cu zidul servian

Acest mod de construcție al zidurilor confirmă o perioadă de realizare cuprinsă între sfârșitul Republicii și anii Imperiului timpuriu. Contemporană acelei perioade este o podea acoperită cu mozaic, cu gresie fină albă pictată cu benzi roșii printr-o tehnică specială, numită encausto. Deasupra s-a pus apoi o podea de marmură. O a treia etapă a fost, probabil, zidul de cărămidă ce se odihnește pe partea de jos a cavea.

Auditorium Mecenas văzut din Piazza Leopardi

Conturul copacilor, care pare suflat de vânt, era populat de un număr mare de păsări în zbor și în stare de odihnă. Folosirea nișelor i-au forțat pe artiști să inventeze o modalitate de a ocupa grosimi mai mari, grosimi care au fost decorate cu o ploaie de flori artificiale. Nișele se configurează ca elemente independente în arhitectura camerei, par fi "arcuri de fereastră" de sticlă cu vedere spre o grădină dincolo de care se deschide un spațiu "infinit" fără elemente perceptibile.

ROMA - LUDUS MAGNUS XXXX

             Gladiatorii erau recrutați și antrenați în școli speciale numite ludus, care puteau fi particulare, municipale, sau imperiale, mai târziu. Aceste stabilimente dețineau o suprafață de antrenament, acoperită cu nisip ca și arenele în care urmau să lupte. Unele suprafețe de antrenament au avut, mai târziu, forma ovală, asemănătoare cu acea din arene. Alături de acele suprafețe închise se aflau și celulele în care locuiau gladiatorii și încăperi pentru alte nevoi și servicii.

                                                 

In ultimile două secole ale republicii, școlile ludus erau foarte numeroase. Cele mai renumite se aflau la Capua, în Campania. La Pompei exista un ludus municipal. La Roma, pe timpul imperiului, împăratul a deținut monopolul jocurilor sângeroase cu gladiatori și al școlilor ludus. Ludus Magnus a fost cel mai celebru dintre cele patru ludus-uri imperiale, mai ales că era construit lângă marele amfiteatru al Flaviilor, cel numit Colosseum. Ludus Magnus dispunea de loje, de intrări proprii și de gradene pe care se puteau așeza cei ce aveau dreptul să asiste la antrenamente.

Ludus Magnus a fost construită sub împăratul Domitianus (81-96 e.N) și reconstruită sub împăratul Traianus (98-117 e,N), dar a fost inaugurată și de Hadrianus (117-138 e.N). Despre existența marelui ludus s-a aflat încă din sec.al 15-lea, când s-a descoperit un plan al Romei desenat pe marmură, la începutul sec. al III-lea e. N, pe timpul lui Septimius Severus. Locul este astăzi mult mai bine cunoscut, cu adevărat delimitat, datorită a două campanii de săpături. Această școlă de luptători necruțători a avut un plan, în principiu, obișnuit, dar mult extins. Curtea sa era înconjurată pe toate laturile de toate construcțiile necesare găzduirii și întreținerii gladiatorilor. O trăsătură interesantă era prezența, în interiorul stabilimentului, a unei reproduceri în miniatură, dar care păstra aceleași proporții, a arenei din Colosseum. Aceea arenă în miniatură permitea gladiatorilor de a-și reprezenta limitele terenului pe care erau nevoiți să lupte în fața spectatorilor. Această arenă mică putea primi și unii spectatori, adică spectatori priviligiați, sau gladiatori ce asistau la evoluțiile colegilor lor.

Ludus Magnus făcea parte dintr-un ansamblu impresionant de infrastructuri, ansamblu destinat să servească Colosseum-ul și spectacolele monumentale. In jurul magnificului amfiteatru au mai fost reperate alte trei școli ludus. Erau două alte școli de gladiatori, ludus dacicus și ludus gallicus și o școală destinată antrenării luptătorilor cu animale sălbatice (venatores), numită ludus matutinus.  In afară de aceste trei școli de luptători, mai erau o seie de edificii legate de jocurile din arenă. Arheologii au depistat următoarele amplasamente:

-          Spoliarum - locul unde erau aduse cadavrele gladiatorilor.

-          Saniarium – infirmeria Colosseum-ului.

-         Armamentarium – armureria principală a amfiteatrului. Armele ce erau folosite de gladiatorii din cele patru ludus erau păstrate și confecționate aici.

-        Summum Choragium – locul unde se depozitau toate mașinăriile scenice ale luptelor și ale altor tipuri de spectacole.

Aceste diferite edificii demonstrează grija pentru aspectulul monumental pe care îl rezervau împărații spectacolelor din marea arenă și importanța pe care o acordau, deasemenea, gusturilor și distracției societății din Roma.

Ludus Magnus era construit între colina Esquilin și Coelius, o zonă deja ocupată de construcții din timpul republicii și din timpul împăratului Augustus. Ruinele încă vizibile ale monumentului aparțin stadiului din timpul lui Traianus, când nivelul lui a fost crescut cu circa 1,5 metri.

Resturile complexului au fost descoperite în 1937, dar săpăturile au fost terminate douăzeci de ani mai târziu. Planul Romei din timpul lui Septimius Severus a  menținut, totuși, o oarecare îndoială privind amplasamentul Ludus-ului Magnus și altor construcții adiacente, dar acum arheologia și-a spus cuvântul.

Pentru a face cât mai eficace legătura dintre Ludus Magnus și Colosseum, a existat o galerie subterană de comunicație. Aceea avea la intrare o lărgime de 2,17 metri. Galeria începea chiar sub amfiteatru și atingea marele ludus în colțul în colțul lui de sud-vest.

In centrul Ludus-ului Magnus se afla arena ovală, înconjurată de o mică cavea (zona de tribune înconjurătoare), pentru un mic număr de spectatori. Cavea era înconjurată de un portic rectangular (circa 100 de metri fiecare  latură) cu coloane din travertin. Porticul corespundea cu un număr de încăperi folosite de gladiatori pentru prezentări, în urma victoriilor din arenă. Numai câteva frânturi de coloane au fost ridicare pe locurile unde au stat odinioară.

In colţul de nord-vest al porticului, a fost restaurată una din cele patru fântâni triunghiulare care serveau în antichitate. O mare parte din structurile stabilimentului din cărămidă au fost acoperite, la origine, cu plăci de marmură.

Intrările în Ludus Magnus erau situate pe marile lui axe. Cea din latura de nord a edificiului, ce corespundea cu Via Labicana, era probabil rezervată personajelor importante, ce ajungeau la locurile decorate pentru onor în cavea.

Existenţa acelui Ludus Magnus s-a terminat, ca şi a Colosseum-ului, odată cu interzicerea și sfârşitul spectacolelor cu gladiatori. Inainte de mijlocul sec.al 6-lea e.N. zona nu se mai afla în sarcina nimănui şi au fost construite multe biserici, cu toate că populaţia se diminua continuu.

ROMA - TEMPLUL LUI HADRIANUS XXXX 1

Templul împăratului Hadrianus a fost ridicat în Câmpul lui Marte și vestigiile lui se pot vedea astăzi în Piazza di Pietra. S-au păstrat încă mărturii frumoase și grandioase dintr-o latură întreagă a peristilului său, resturi sub forma unor coloane impresionante incluse într-o latură a Bursei moderne a Romei.

Templul a fost ridicat în cinstea împăratului Hadrianus, divinizat după moarte, de către succesorul său, Antoninus Pius, în anul 145 e.N.. Coloanele de pe o latură a peristilului au fost incluse într-o clădire din secolul al 17-lea, de către arhitectul Carlo Fontana, pentru a găzdui administrația vamală papală. In prezent, acolo se găsește sediul central al Bursei de Valori din Roma.

Acest templu a primit, pentru un timp, numele greșit de Templul sau Bazilica lui Neptun.

A fost un templu peripter și octostil, cu câte 13 coloane laterale în stil corintic. In prezent s-au mai păstrat numai 11 coloane, cu înălțimea de 15 m, ridicate pe o fundație (podium) la 4 m înălțime, din peperino, podium îngropat acum sub dărâmături.  Deasupra colonadei se mai distinge o parte din arhitrava originală.

Zidurile ce compuneau cella au fost inițial acoperite cu un placaj de marmură, după cum reiese din găurile vizibile. Rămășițe din cella sunt vizibile încă în interiorul clădirii Bursei de Valori: Planul avea o absidă, cu o bolta semicilindrică.

Templul a fost înconjurat de o mare piață cu portic, cu coloane de marmură și o deschidere cu formă de arc de triumf pe partea laterală dinspre Via Lata (acum Via del Corso). Acest arc a fost numit Arcul lui Antoninus, sau Arcul Claudius, sau arcul Tosetti, după numele unei familii de proprietari ce au stăpânit acel loc. Vestigii ale arcului au persistat până în secolul al 18-lea.

Reliefurile care ornau arcul înfățișau provinciile romane, alternand cu panouri ce reprezentau trofee, astăzi păstrate în Muzeele Capitoline, în special în Palatul Conservatorilor. Ele sunt o reflectatre a politicii pașnice promovate de Hadrianus (117-138 e.N).

Resturile Templului lui Hadrianus sunt o mărturie a minunilor arhitecturale ale Romei antice. Pietrele de pavaj din Piazza di Pietra sunt realizate din pietre templului.

Această piață se găsește în imediata apropiere, spre sud, de Piazza di Montecitorio și de Piaza Colonna, împreună cu care formează un triunghi cu vârful spre nord. Totodată, spre apus, pe strada îngustă, Via Pastini, se face legătura cu Piazza de la Rotonda, adică cu piața din fața Pantheonului. O legătură scurtă a pieței di Pietra face legătura cu Via del Corso.

Săpăturile recente au pus în evidență baza fostului templu, realizându-se un șanț larg, care să dea posibilitate turiștilor să admire lucrarea originală romană ascunsă cu 4 metri de depuneri în două milenii.

ROMA - SUBTERANE - BASILICA SUBTERANĂ DE LA PORTA MAGGIORE XXXX 1

             Basilica subterană de la Porta Maggiore, din cartierul Prenestino-Lambicano, este considerată majoritar drept o basilică neopitagoriciană. Cu toate acestea se mai discută și alte destinații ale vestigiului. Se mai presupune că ar fi putut fi un mormânt, sau basilică funerară, nympheum, sau templu neopitagorician.

Lucrarea subterană a fost descoperită întâmplător în 1917, în urma prăbușirii unei bolți din ale sale. Peste aceasta fusese construit un viaduct care suporta căile ferate ce duceau la gara centrală a Romei (stazione Termini) și, la nivelul solului, linia de tramvai care deservea cartierul din Via Prenestina. Apare bizară lipsa de grijă a constructorilor de căi ferate de a nu sonda suficient terenul în adâncime. Este considerată, de unii autori, cea mai importantă descoperire făcută în Roma de la descoperirea Catacombelor. Se pare că guvernul italian a fost de aceeași părere și nu a precupețit eforturile financiare, luând măsura de a devia calea ferată Roma-Napole și de a îndepărta talusul care acoperea vestigiul.

S-a constatat și existența unui puț circular și apoi a unui mare coridor subteran, înclinat ușor, cu o pantă de cica 15%. Coridorul parcurge o direcție paralelă cu lungimea basilicii, după care cotește în unghi drept și corespunde din lateral cu vestibulul basilicii. Basilica a fost găsită umplută cu resturi și pământ până la o treime din înălțimea interioară. Direcția responsabilă de săpături a luat măsura golirii imediate a unei părți din coridor și întregii basilici. Panta ușoară a coridorului și diferența de circa 10 metri între calea Prenestina antica și baza basilicii demonstrează că în antichitate nu se putea intra în aceasta din urmă decât după o parcurgere relativ lungă, în semiobscuritate, luminată numai din timp în timp de o gaură în plafon. Ceva mai bine luminat era vestibulul patrat, asemănător cu atriumul care preceda vechile biserici creștine.

Structura subterană a basilicii prezintă acel vestibul, sau pronaos patrat, a cărui deschidere din plafon constituia unica sursă de lumină. Din pronaos se pătrunde într-o mare sală basilicală cu trei nave separate prin șase pilaștri groși. La capătul navei centrale se găsește o absidă semicirculară cu raza de 1,55m.

Lucrarea se întinde pe o suprafață de 12 x 9 m și are o înălțime de 7 m. Navele laterale au lățimea de 2 m, iar cea centrală de 3m.  Pilaștrii au secțiune de circa 0,95 x 1,15 m și sunt uniți prin arcade scunde. Ei sunt înconjurați de bande duble negre, care delimitau, probabil, o decorație mozaicală, sau un placaj cu marmură, decorații care au fost, cu siguranță jefuite. Tot o bandă neagră dublă înconjoară perimetral și basilica. Acestă bandă este întreruptă în dreptul absidei, asemănător cu întreruperea balustradei din palatul de la Knosos (Creta) în dreptul amplasamentului tronului. La absida din această basilică se văd bine urmele unui scaun (thronos) atașat odinioară de zid.

Spre deosebire de arcadele scunde care unesc pilaștrii, bolțile navelor sunt cilindrice. Pereții și bolțile sunt acoperite cu decorații din stuc alb reprezentând o siută de scene mitologice, care au ca teme destinul sufletului și secretele inițierii în Mistere. Se poate vedea în special : Zeus răpind pe Ganymeda, Medeea dând o poțiune dragonului care păzea Lâna de Aur, pe care Jason îl pusese să o păzească, poetesa Sappho aruncându-se în mare (interpretare ce nu este acceptată de toți analiștii), precum și Victorii înaripate, capete de Meduze, copii care se joacă, suflete conduse spre infern, un rit de căsătorie, obiecte de cult, animale și un un pitic revenind acasă după o vânătoare și încă multe alte subiecte.

Pavimentul vestibului este realizat din mozaic de piatră albă. Vestibulul (pronaosul) este încojurat și de o dublă bordură de piatră neagră. O alta, tot dublă, formează în centru un careu la un nivel puțin inferior. Unghiurile acestui ultim careu de linii negre sunt ornate cu palmete. In centru se află un puț săpat în tuf  și prevăzut cu un canal de deviație. Acesta a fost, probabil, amplasamentul unui agheasmatar, așa cum se aflau în fața templelor grecești. Basilica este pavată ca și pronaosul (vestibulul)

Conservarea excepțională a decorurilor de stuc se datorează timpului foarte scurt de folosire a locului, câțiva ani cel mult. Datortă fragilității structurilor și decorurilor, accesul, care nu se poate face prin poarta originară, încă neexplorată, este aproape în totalitate interzis publicului.

ROMA - SUBTERANE - INSULA CAPITOL SAU ROMANA XXXX

               

In Roma antică marile imobile de locuințe, construite pentru populația săracă, sau cu poziție medie, se numeau insulae. Acestea puteau ajunge la înălțimi de până 5-7 etaje și nu aveau o siguranță constructivă corespunzătoare, atât datorită materialelor proaste folosite de proprietari, cât și datorită excesivei lor înghesuieli pe străzi înguste și nesistematizate. Acele imobile înalte s-au dezvoltatat prin suprapopularea orașului din ultima parte a existenței Republicii și începutul perioadei Imperiului. Primii împărați au fost obligați să limiteze înălțimea clădirilor, datorită neajunsurilor pe care le produceau.

Imobilul cunoscut astăzi sub numele de Insula Capitol, sau Insula Romana a fost descoperit în anul 1927, atunci când a fost demolată biserica barocă Santa Rita de Cascia. Ruinele imobilului sunt retrase față de drum, în mare parte ascunse de arbori și de treptele bisericii Santa Maria in Aracoeli.

Insula Capitol, construită din cărămidă la exterior și beton la interiorul zidului, pe cel puțin patru etaje, a fost construită la începutul sec.al 2-lea e.N. Este contemporană cu piațele lui Traian, dar are o scară modestă. Baza sa se afla la 9 metri sub nivelul actualului trotuar, iar primele trei caturi aveau destinația de magazine simple, cu perete plin spre colina din apropiere. In cel de al doilea etaj se afla un magazin mai larg, iar cel de al treilea avea un balcon ce atingea scara. Această insula este unul dintre cele mai minunate exemple existente ale unui imobil din cărămidă, spre deosebire multe altele care erau realizate din mult lemn.

In sec.al 11-lea, etajele superioare ale imobilului s-au încorporat în biserica San Biagio Mercatello, adică a pieței, arhitect fiind Boccabella. Piața se afla în apropiere începând cu sec.al 11-lea până în 1477, dată la care a fost mutată în Piața Navona.

Biserica San Biagio a fost donată de papa Alexandru al VIII-lea, în 1658, Confreeriei Sfintei Coroane a lui Iisus Christos.

O altă biserică s-a ridicat deasupra, în 1665, de către arhitectul Carlo Fontana, aceea fiind biserica Santa Rita de Cascia.

Pe timpul lucrărilor arheologice din 1927 s-a descoperit și clopotnița romană cu ferestre cu giurgiuvele., dar și o absidă cu pictură din sec.al 14-lea, reprezentând depunerea lui Christos înconjurat de Sfânta Fecioară și de Sfântul Ioan.

    Insula a fost săpată pe cele cinci-șase etaje. Parterul său a fost ocupat, ca mai totdeauna, de tabernae, de portic, sau depozite care corespundeau cu o curte centrală. In interior existau scări din lemn care conduceau la mezanin și la primul etaj. Camerele de la etajele superioare erau destinate locuirii, având podele de lemn și ferestre mici. Deoarece camerele de la etajele superioare erau mai mici, rezultă că erau destinate închirierii celor mai săraci chiriași. Aceste edificiu de cinci-șase etaje putea adăposti circa 350 de plebei, adică de două ori mai mulți decât decât cele obișnuite în acel timp și construite din mult lemn.