MISIUNEA MILITARĂ FRANCEZĂ CONDUSĂ DE GENERALUL H.M. BERTHELOT - BBB X - PRIMUL RĂZBOI MONDIAL BBB

          In campania din anul 1916, România a suferit un dureros eșec și o pierdere teritorială masivă, din partea Puterilor Centrale, casa regală, autoritățile și trupele române fiind nevoite să se retragă în Moldova, la nord de cursul inferior al Siretului, pentru o refacere și o reorganizare militară. Intrarea României în vâltoarea Primului Război Mondial s-a făcut sub presiunea forțelor Antantei și pe baza unor promisiuni strategice din partea acelora. Aliații din Antantă nu și-au îndeplinit sarcinile militare la care se angajaseră, sarcini menite să mențină presiunea asupra fronturilor cu Puterile Centrale și să trimită întăriri din partea Rusiei, în Dobrogea, la nivel de 200.000 de luptători. Drept consecință Puterile Centrale au putut retrage forțe covârșitoare de pe alte fronturi și din rezerve pentru a le îndrepta împotriva României. Presiunea germană pe frontul din nordul Franței a scăzut simțitor, dar nici nu s-a realizat o presiune a forțelor Antantei, pentru a obliga pe nemți să nu retragă forțe. Nici frontul Antantei din sudul peninsulei balcanice nu a fost capabil să facă progrese în ajutorul României, prin respingerea forțelor bulgare.                         
            Antanta dorea totuși să păstreze combativitatea României, ca un ghimpe în coasta Puterilor Centrale, deși se știa că intrase în război cu resurse materiale de război foarte limitate și avea de luptat pe un front imens de 1200 de Km, mai mare decât frontul susținut de ruși de la Marea baltică la Carpați. 
            Ca urmare s-a decis ajutarea, pe cât posibil, a acestui aliat, România, devenit foarte important. In acest scop s-a trimis Misiunea Militară Franceză când s-a constatat că armata română se afla covârșită de Puterile Centrale și se apăra cu disperare pe linia Carpaților, la trecători. 
          Misiunea Militară Franceză a fost condusă de experimentatul general francez Henri Mathias Berthelot.  Intre octombrie 1916 şi începutul lunii februarie 1917, misiunea a cuprins 277 ofiţeri de infanterie, cavalerie şi artilerie, 88 medici, farmacişti şi veterinari, 37 piloţi şi observatori, 4 ofiţeri de marină, 8 ofiţeri de intervenţii, alăturându-se acestora 1.150 de grade inferioare şi soldaţi, specializaţi în diverse meserii.
            Deşi regele Ferdinand I, împreună cu Marele Cartier General, au rămas până în martie 1917 la Bârlad, mai aproape de linia frontului, Berthelot şi o parte din colaboratorii săi s-au instalat la Iaşi. Aici, prezenţa generalului Berthelot, s-a dovedit benefică, implicandu-se activ în rezolvarea unor sarcini de conlucrare cu reprezentanţii statelor aliate. De astfel, în ianuarie 1917, Berthelot a făcut demersuri la Petrograd pentru a susţine în mod indirect cauza românească alături de a Franţei, unde avut un schimb de replici cu şeful Marelui Cartier General rus din aceea perioadă, V.I. Gurko. Momentul l-a menționat generalul Philippe Pétain în lucrarea sa, Le drame roumain, 1916-1918, publicată la Paris în 1932.                              
Schimburile de vederi dintre generalul Berthelot şi generalul rus V.I.Gurko, care apăra punctul de vedere rusesc, au fost aprinse şi au pus în evidenţă divergenţele profunde. “Sunteţi mai român decât românii”, i-a spus într-o zi Gurko lui Berthelot. In realitate, Berthelot nu era mai român decât românii, ci, prin acţiunea sa susţinea cu energie interesele franceze pe frontul de răsărit”.
                Implicarea generalului Berthelot şi a colaboratorilor săi în procesele de reorganizare ale armatei a avut în prima jumătate a anului 1917 rezultate remarcabile. Sub îndrumarea şi supravegherea atentă a generalului francez au fost reconstituite marile unităţi ale armatei române, au fost organizate centrele de insurecţie şi şcolile militare, soldaţii francezi oferind sprijin active și substanţial acestor activităţi.
               Sub conducerea generalului Henri Mathias Berthelot, divizii întregi au fost rapid readuse la ordinea de luptă. In timpul lunilor de iarnă şi de primăvară, un inventar enorm de arme a ajuns în România prin intermediul liniilor de cale ferată din Rusia. Armata română a primit 199 de avioane de luptă şi de recunoaştere, 2.700 de mitraliere, 1,37 milioane de grenade, 220.000 de puşti, 100 de milioane de cartuşe, 2 milioane obuze de artilerie, precum şi alte materiale de război de strictă necesitate. In campania din toamna anului 1916, trupele române nu avuseseră în dotare grenade.
                 Condiţiile militare de la fronturile române de sud și nord erau foarte îngrijorătoare, iar condițiile de trai din interiorul Moldovei erau grele, marcate de mari lipsuri peste care s-a suprapus o epidemie de tifos. Cu toate acestea, la jumătatea lunii martie armata română a avut un efectiv de 492.403 de cadre militare. Deşi numărul efectivelor nu era foarte mare, acestea au fost grupate în Armata a 2-a, aflată sub comanda generalului Alexandru Averescu, reunind 6 divizii, şi în Armata 1-a, aflată în plin proces de reorganizare și care urma să cuprindă 9 divizii.
              Autoritățile române au apreciat în mod deosebit activitatea generalului H.M. Berthelot, iar drept dovadă, la 21 mai 1917, a fost votată de Parlament acordarea cetăţeniei de onoare a României. I.G. Duca, ministru în guvernul I.I.C.Brătianu, a menţionat în memoriile sale că momentul a produs “o nouă şi călduroasă manifestaţie de simpatie pentru sărbătorit, pentru Franţa şi pentru întreaga Misiune Militară”.Legea a fost propusă de deputatul Constantin Banu şi semnată de regele Ferdinand I-ul la 18 iulie 1917. Satisfăcut de această decizie a autorităţilor române, generalul francez a scris familiei sale în Franţa pentru a o informa că ‘‘Am fost înştiinţat că Senatul şi Camera Deputaţilor m-au proclamat cetăţean de onoare al României cu aclamaţii şi cu o unanimitate de voturi ce mă flatează în mod deosebit.
                 Popularitatea generalului a cunoscut o creştere considerabilă, motivând astfel foarte mulţi ostaşi să se înroleze ca voluntari în armată, printre ei numărându-se foarte mulţi ardeleni şi bucovineni, care au sosit la Iaşi în data de 7 iunie 1917 şi pe care generalul Berthelot i-a primit cu bucurie.. A doua zi a avut loc, în Piaţa Unirii, din Iași, ceremonia de depunere a jurământului de credinţă faţă de rege.
              Folosindu-se de diverse condiţii și sub diverse forme, reorganizarea armatei române a fost încheiată până în iunie 1917, iar planul de acţiune pentru frontul din Moldova a fost finalizat. Obiectivul principal al planului era, fără doar şi poate, eliberarea Munteniei de trupele inamice, ofensiva urmând a fi declanşată la data de 22 iulie 1917. Nemulţumirea lui Brătianu faţă de data declanşării ofensivei l-a determinat pe regele Ferdinand I-ul să convoace în data de 18 iulie 1917 (stil vechi) un consiliu de război, la care au luat parte şi şeful Inaltului Comandament Român, generalul Constantin Prezan, şeful misiunii franceze, Henri M. Berthelot, dar şi reprezentatul rus, generalul Scerbacev. Tot sub preşedinţia regelui, a avut loc câteva zile mai târziu, un alt consiliu, cu aceiaşi protagonişti ca şi la prima întrunire, cu excepţia generalului Alexandru Averescu, care la primul consiliu nu a participat. La consfătuire, conform celor menţionate de Averescu, ‘‘S-a discutat eventualitatea evacuării Moldovei. Era chestiunea unde să se retragă armata. Se prezentau mai multe soluţiuni: Kerson, Poltava şi Harkov”. 
             Retragerea armatei române în Rusia era o opțiune a rușilor, care ar fi lăsat Moldova pradă armatelor germano-austriece. Aceasta ar fi însemnat pierderea totală a  independenței și ștergerea României de pe hartă. Soluția a fost respinsă de toți factorii de răspundere români, susținuți și de regina Maria.
               Inaintea declanşării ofensivei, care trebuia sa înceapă la 22 iulie stil nou, Berthelot a făcut o ultimă inspecţie a frontului, controlând la 27 iunie/10 iulie 1917 frontul destinat Regimentului 47/72 Infanterie, aflat sub comanda generalului Radu Rosetti, urmând ca după două zile să efectueze și o inspecție pe frontul Corpului 6 Armată român. Concluziile finale ale acestor inspecţii au fost  notate într-un raport înaintat regelui Ferdinand I-ul, în care se reliefa faptul că trupele aveau un moral ridicat şi erau foarte bine instruite. Generalul francez mai remarca, în raport, faptul că ‘‘soldaţii sunt dornici să-şi facă datoria”.
                 Conform planului de campanie, de două ori amânat, la 9/22 iulie 1917, Armata I-a română urma a iniţia ofensiva în sudul Moldovei, în zona Nămoloasa, acolo unde, printr-o rară coincidență, își concentrase forțele de ofensivă și mareșalul german von Makensen. Surpriza avea să survină două zile mai târziu, atunci când Armata a II-a, condusă de Alexandru Averescu, învingea inamicul şi ocupa localitatea Mărăşti, aducând astfel primul succes românesc din campania anului 1917 (25 iulie). Insă o zi mai târziu ofensiva rusă, și iomplicit cea română, era oprită în mod surprinzător de Al. Kerenski, devenit conducătorul provizoriu al guvernului rus după alungarea ţarului Nicolae al II-lea, în urma evenimentelor din martie 1917. Ordinul lui Kerenski a provocat în rândul generalilor români şi francezi un sentiment de indignare. Despre acest moment Henri M. Berthelot a notat în memoriile sale:” La prânz lovitură de teatru! Generalul Prezan vine şi-mi spune că o telegramă a lui Kerenski ordonă oprirea atacurilor şi suspendarea oricărei ofensive. Dau fuga la Scerbacev care îmi confirmă informaţia. Ii cer să telegrafieze lui Kerenski pentru retragerea ordinului în ceea ce priveşte frontul românesc. (...) Scerbacev îmi răspunde că este imposibil: telegrama a sosit fără a fi codată, lovitura morală e dată, toate sovietele de pe frontul românesc au ştiut de ea cu o oră înaintea lui şi au comunicat-o trupelor ruse.” 
             La început de iulie 1917, armata I-a română a pornit din zonele refacere din nordul Moldovei pentru a-și ocupa sectorul de luptă pe malul de vărsare al Siretului. Marșurile trupelor Armatei I-a s-au realizat în cea mai mare parte pe jos și noaptea, pentru a nu fi observate de avioanele inamice. Ea a luat poziție între armatele a IV-a și a VI-a ruse.. In dimineața zilei de 20 iulie, artileria română a început tragerile de reglare asupra liniilor inamice. Tragerile au continuat și în zilele de 21 și 22 iulie. La 23 iulie dim,ineața, pe tot frontal Armatei I-a, aproape șase sute de guri de tun trimiteau dușmanului salutul zgomotos al armatei române reintrate ân luptă după șase luni de tăcere. Pregătirea artileristică propriu zisă începuse. Ea era formidabilă ca putere și înspăimântătoare ca eficacitate. Ingrozitorul bombardament a ținut trei zile, 23, 24, 25 iulie, timp în care s-au aruncat asupra inamicului 170.000 de proiectile, adică 220 de vagoane, cuprinzând 2200 de tone de muniții. Toată lunca Siretului era acoperită de nori de fum negru, galben-roșcat și vârtejuri de  pământ și praf. Pământul se cutremura  de mulțimea neîntreruptă a exploziilor. In după amiaza zilei de 25 iulie întreaga armată era în așteptarea asaltului..Comandamentul Armatei I-a române a primit copiile telegramelor adresate de generalul Șcerbacev armatelor ruse de pe frontal român de oprirea ofensivei, ordonată de Kerenski. Marea încleștare de la Mărășești urma să aibă loc pe parcursul lunii august, când ofensiva a aparținut germanilor și când s-a stins dorința lor de a desființa rezistența acerbă a românilor.
                 Ordinul de suspendare al ofensivei armatelor ruse, emis de Al. Kerenski, nu a fost respectat iniţial de generalul Al. Averescu, pe motiv că acesta nu putea fi aplicat. Decizia generalului român nu a fost pe placul lui Berthelot, mai ales că între cei doi exista o relaţie tensionată, care s-a agravat şi mai mult după alegerea ca şef al Statului General Major al Armatei Române a lui Constantin Prezan, decizie de care Henri M. Berthlot nu era străin. 
               Decizia rusească de suspendare a  ofensivei a provocat generalului Berthelot o stare de îngrijorare, datorată faptului că situaţia de pe frontul românesc s-ar fi putut deteriora, dar şi temerii provocate de încheierea unei eventuale păci separate, sugerând superiorului său din Franţa ca cele două guverne - englez şi francez - să acţioneze pe lângă guvernul rus de la Petrograd pentru ca România să nu fie abandonată, asigurându-l de altfel pe ministrul de Război francez că nici primul ministru Ion I.C Brătianu şi nici şeful Marelui Stat General Major român, Constantin Prezan, nu doreau o încheiere a păcii separate, acestora alăturându-li-se şi regele Ferdinand I. 
           In campania din vara anului 1917 rolul generalului Henri M. Berthelot a fost doar de observator al 
evoluţiilor situaţiei militare de pe front, fără a se implica în conducerea operaţiunilor militare. 
          La 30 iulie 1917, Ferdinand I-ul a cerut schimbarea generalului Constantin Cristescu de la comanda Armatei I, acesta fiind înlocuit, tot la propunerea regelui, de generalul Eremia Grigorescu. Berthelot susţinea în jurnalul său că ,,La 30 iulie, iată o criză în comandamentul român. Situaţia respectivă a şefilor Armatei a IV-a rusă şi Armatei I română nu a fost bine definită şi se simte o gravă neînţelegere între generalii Ragoza şi Christescu”. Nu s-a implicat nemijlocit în schimbarea lui Christescu, dar a considerat decizia oportună, deoarece, după cum menţionează tot el, „nu a arătat destulă energie şi nu reușit o bună conlucrare cu Ragoza (comandantul armatei ruse.), care ar fi vrut să fie deja pe malul drept al Siretului” 
          Confruntându-se cu o situaţie defavorabilă României, din cauza refuzului rusesc de a mai lupta, autorităţile române au fost nevoite să organizeze la 4 august un Consiliu de Război la care participa şi Berthelot. Conform celor menţionate de Brătianu, la consiliu s-a decis ,,să se apere pământul Moldovei metru cu metru” şi numai în cazul unei situaţii defavorabile grave, autorităţile române împreună cu regele să se retragă în Rusia.  
               Deşi conducerea Armatei I a fost schimbată la cererea regelui Ferdinand I, aceasta a dat luptele dintre cele mai grele, culminând cu victoria de Mărăşeşti. Binecunoscuta bătălie de la Mărăşeşti a fost iniţial angajată de Armata a IX-a germană şi de Armata 4 rusă, devenind pe parcurs o bătălie în care aportul trupelor române aflate sub comanda generalului Eremia Grigorescu, a fost esenţial. Desfăşurată de-a lungul a trei etape importante, ce au durat 29 de zile (10 în ofensivă şi 6 de contraatac) şi 13 zile de relativă acalmie, trupele române animate de o vie dorită de revanşă, au dat dovadă de o tenacitate extraordinară, reuşind astfel să stăvilească întreg elanul ofensiv al inamicului. Munca generalului francez depusă la organizarea şi instruirea armatei române şi-a arat roadele în urma acestor bătălii celebre care au reprezentat unul dintre cele mai frumoase capitole ale istoriei ţării.
               Henri M. Berthelot remarca prin intermediul unui raport adresat superiorilor săi, progresele armatei române, dar şi faptele de vitejie ale soldatului român, care conform celor remarcate de acesta enunța ‘‘soldatul este bun, foarte puternic, foarte rezistent, mărşăluitor, nu se plânge niciodată. Românului nu îi este frică de gloanţe. Atacă plin de vitejie în profida mitralierelor şi salvei de focuri a inamicului, cât despre ofiţeri, cu câteva excepţii au dat dovadă de curaj şi devotament, mai ales ofiţerii militari”. Pe lângă remarcile adresate soldaţilor români, generalul Berthelot evidenţiază şi numeroşi ofiţeri francezi, pe care de asemenea acesta îi va menţiona într-un raport expediat în Franţa, la 19 august 1917. In raport, Berthelot a evidenţiat faptele de vitejie şi curaj ale căpitanului aviator Maurice Gand, din misiunea aeronautică franceză, care doborâse un avion german într-o bătălie aeriană dată lângă Bârlad, dar şi ale locotenentului Berge, care a fost ranit şi dat disparut în urma atacului german din zona Slanic, aflat în fruntea Regimentului 46 Infanterie.
               Pentru actele de eroism dovedite pe câmpul de luptă, regele Ferdinand a acordat, la 9 august 1917, ofiţerilor francezi, decoraţii cu înalte ordine şi medalii româneşti. Drept urmare, pentru serviciile aduse artileriei antiaeriene, căpitanul Vincent Francois a fost decorat cu Ordinul ‘‘Steaua României‘‘ cu spade, în grad de cavaler, căpitanii aviatori ai misiunii aeronautice, Maurice Gand, Charles Mallet de Mailly Nede şi locotenentul pilot  Roger Lucy au primit înaltul ordin militar ‘‘Mihai Viteazul” clasa a III-a. Șeful misiunii militare franceze, H.M. Berthelot a fost decorat personal de către regele României, la 23 iulie cu ordinal ”Mihai Viteazul”. De asemenea, în semn de recunoştiinţă a meritelor sale, autorităţile franceze i-au acordat generalului Berthelot, în vara aceluiaşi an, înaltul ordin  ” Legiunea de Onoare” pentru strângerea relaţiilor franco-române. 
              Cu toate că nu a contribuit direct la marile succese române din vara anului 1917, obţinute în bătăliile de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, Misiunea Militară Franceză, în frunte cu generalul Henri Mathias Berthelot, a jucat un rol deosebit de important în reorgranizarea şi instruirea armatei române. Activitatea generalului Henri Mathias Berthelot a fost apreciată şi în rândul unor şefi de partied românești. Astfel la 27 august 1917, şeful Partidului Conservator, Al. Marghiloman, oponent de seamă al Antantei,  a menţionat în memoriile sale faptul că:”Organizarea franceză a dat rezultate minunate. Regele şi principele Carol pretutindeni pe front. Berthelot se ocupa mai cu seamă a dirija instrucţia artileriei grele” De astfel simpla prezenţă a ofiţerilor francezi, atât pe străzi, cât şi prin localurile publice, erau de natură să ridice moralul şi optimismul românilor.
               Ministrul francez de război, Paul Painleve, a recunoscut meritele generalului, cât şi a întregii Misiuni, afimând într-un ordin de zi ”sub evenimente conducerea şefului său, generalul Berthelot care a dat tuturor colaboratorilor săi o impulsionare viguroasă şi strălucită şi le-a comunicat convingerea sa arzătoare şi sentimentul dedicat al datoriei. Misiunea franceză de pe lângă armata română a reuşit în mod strălucit să-şi îndeplinească rolul dedicat, care i-a fost încredinţat. In cursul grelelor şi glorioaselor lupte care au consemnat eşecul ofensivei germane în regiunea Siretului, personalul Misiunii Militare franceze a dat pe câmpul de bătălie probe ale unui devotament şi spirit de sacrificiu căruia comandamentul român i-a adus din plin omagiu contribuind astfel, prin exemplul său, la creşterea moralului armatei române şi aducând un serviciu însemnat la cauza aliaţilor.”
             De asemeanea, generalul commandant al Armatei I-a române, Eremia Grigorescu, şi-a exprimat recunoştiinţa faţă de ofiţerii francezi pentru serviciile aduse României, printr-o scrisoare adresată şefului Misiunii Franceze, H.M. Berthelot. Generalul roman a  menţionat următoarele :‘‘Am găsit la dânşii un neţărmuit devotament, o grijă unică să asigure succesul şi dispreţul complet al primejdiei. Răspunsul lui Berthelot nu a întârziat să apară, mulţumind generalului Eremia Grigorescu  pentru laudele aduse ofiţerilor francezi, care activau în corpurile de trupe şi aviaţie ale Armatei I-a. Nici ofiţerii francezi ai misiunii nu au omis să adreseze cuvinte de laudă soldaţilor români. Intr-un raport înaintat superiorilor săi, un ataşat militar de pe lângă Divizia a 3-a Infanterie, colonelul Charles Vesperini, relata faptul că: ‘‘soldatul român e bun, foarte solid, foarte rezistent, excelent la marşuri, nu se plânge de greutăţi.”            

ROMA - FÂNTÂNA DELL ACQUA FELICE SAU FÂNTÂNA LUI MOISE XXXX

Fontana dell'Acqua Felice, numită și Fântâna lui Moise, este o fântână monumentală situată în districtul Quirinale din Roma. Fântâna a marcat punctul terminus al apeductului Acqua Felice, apeduct antic roman restaurat de către papa Sixtus al V-lea .Ea a fost proiectată și construită  de Domenico Fontana între anii 1585-1588.

La începutul pontificatului papei Sixtus al V-lea (născut Felice Peretti), în 1585, doar unul din apeductele romane antice era încă în serviciu. Era vorba de apeductul Aqua Vergine. Toată populația Romei trebuia să meargă la fântâna unică rămasă în apropiere de actuala Fontana di Trevi. Papa Sixtus și-a luat sarcina de a restabili câteva apeducte antice, inclusiv Acqua Alessandrina, care a fost redenumit Acqua Felice, după numele de la naștere al papei. Noua fântână a marcat punctul terminus al apeductului restaurat. Ea a fost prima fântână monumentală sub forma de perete construită la Roma după cele din antichitate. 

Efortul inițial al arhitectului Matteo Bartolani, de a repune în funcțiune apeductul, a fost un eșec.: Bartolani a calculat greșit panta canalului, astfel încât fluxul de apă a fost mult mai mic decât era necesar pentru a ajunge la Quirinal în locul destinat fântânii sale terminale. Giovanni Fontana a preluat construirea apeductului, care a fost completat de iunie 1587. O fântână a fost construită de arhitectul-inginer Domenico Fontana sub forma unui arc de triumf roman antic. Acesta conținea, la fel ca și fântânile antice romane, o inscripție în onorarea constructorului său. In fiecare dintre cele trei arcuri s-au plasat sculpturi cu teme din Vechiul Testament. Arcul central adăpostea o statuie mare a lui Moise, statuie realizată, în 1588, de către Leonardo Sormani și Prospero da Brescia .

La stânga este Aaron, sculptat de către Giovanni Battista della Porta și la dreapta  este Iosua, sculptat de Flaminio Vacca și Pietro Paolo Olivieri . Apa curge de la statui în bazine, din care patru lei sunt alimentați cu apă.

Statuia de mari dimensiuni a lui Moise a fost criticată la inaugurare pentru că nu respecta proporțiile celorlalte statui, dar fântâna a atins scopul său politic. A fost o declarație de modul în care Biserica Catolică, spre deosebire de cea Reformată, protestantă, a servit nevoilor poporului Romei de pe colina Quirinal.

ROMA -BISERICA SANTA SUSANNA ALLE TERME DI DIOCLEZIANO XXXX

Primul lăcaș de cult creștin ce a existat aici, pe locul basilicii Santa Susanna, pe la la sfârșitul sec.al 3-lea. Atunci ocupa o casă particulară, o domus ecclessiae, casă de reunire clandestină a unei grupări creștine Excavațiile din sec.al 19-lea au găsit pereții actualei biserici aliniați cu cei subterani ai casei creștine antice. Există presupuneri cu rădăcini legendare că acea casă antică a fost un  titulus al papei Caius (283-296). Titulus-uri au fost numite primele locașuri parohiale din Roma, locașuri care nu luaseră forma de biserici. Identificarea acelei case cu cea care a servit papei Caius nu este un fapt în totalitate sigur, ci tot legendar. Tot legendară este și o altă ipoteză, cum că în acel loc a fost martirizată Santa Susanna.

Prin tradiție (lipsită de documentare), prima biserică a fost construită pe locul titulus-ului în anul 330 e.N, sub domnia împăratului Constantin cel Mare. Un sinod din anul 565 a fost primul eveniment unde s-a menționat biserica Santa Susanna ca fiind în activitate și că ea ar fi fost inițial casa unui patron al comunității creștine din preajmă. Cu toate acestea s-a menținut tradiția că ea a fost locul unui martiraj al unei fecioare. O legendă privind acel martiraj a fost scrisă târziu, în sec.al 6-lea. Acel eveniment sângeros este o ficțiune romantică în care se menționează că legendarul creștin Caius a fost unchiul martirei, iar un alt personaj creștin, Gabinus, a fost tatăl ei și chiar copropietar al titulus-ului.

Papa Leon al III-lea (795-816) a redecorat și restaurat bătrânul și sărăcăciosul edificiu creștin. A rezultat o bazilică în formă de T  cu douăsprezece coloane pe fiecare parte. Lăcașul a fost reconstruit din nou sub papa Sixtus al IV-lea (1471-1484).

In 1587, papa Sixtus al V-lea a adăugat bisericii o clădire pentru o nouă comunitate de călugărițe cisterciaene. Cardinalul Girolamo Rusticucci a recostruit din nou biserica între anii 1593-1603, cu ajutorul arhitectului de renume Carlo Maderno. Arhitectul a creat bisericii o fațadă în stilul baroc, obișnuită vremii sale.

Mănăstirea cisterciană a avut mare succes, asatfel încât a fost capabilă de a organiza o nouă comunitate fiică la Nepi, în 1618. Maicile au fost expulzate de către francezi, pe timpul lui Napoleon, între anii 1811 și 1814. Ele au fost din nou deposedate de către guvernul italian, după 1870, dar li s-a permis să ocupe o mică parte a mănăstirii lor originare.

In 1921, papa Benedict al XV-lea a autorizat transformarea bisericii, în biserică națională pentru Statele Unite ale Americii. Această cedare s-a realizat de facto în 1922 (în mod oficial din 1924), iar Părinții Pauliști au primit responsabilitatea pastorală pentru această biserică tradițională. Numele lor oficial este "Societatea misionară a Sfântului Apostol Pavel", fondată în New York City.

Fațada  bisericii este o capodoperă realizată de Carlo Maderna și terminată în 1603. Derivată din operele Contra-Reformei al căror tip este fațada de la biserica Gesu, ea se distinge, în acelaș timp, prin dorința de a rupe austeritatea cu ajutorul coloanelor semi-angajate, prin efectele de lumină create de nișe și prin frontoane. Se poate admira armonia care domnește între cele două etaje prelungite de volute laterale.
La interior prezintă o decorație caracteristică manierismului roman. Pereții navei unice sunt acoperite de picturi în frescă prezentate ca niște tapiserii, picturi datorate lui Baldasare Croce (1558-1628). Ele ilustrează istoria legendară a Susannei din Vechiul Testament. Retablul de la altar reprezintă tăierea capului sfintei Susanna, pictură realizată de Tommaso Laureti. In cor, scenele, pictate de Cesare Nebbia (1536-1614) și de Paris Nogari (1558-1628) se referă la istoria sfintei Susanna și a altor martiri ale căror relicve sunt păstrate de biserică. Coloanele răsucite, care încadrează picturile navei, au fost, probabil, adăugate în sec.al 17-lea, după ce Bernini a executat baldachinul basilicii Sfântul Petru (1624), coloane care au servit ca inspirație. Decorația din stuc în presbiteriu a fost lucrată de Matteo Zocolini. Tot în presbiteriu, pe zidul din stânga, se află o mare frescă a lui Croce, reliefând martiriul sfântului Gabinius.

Locul sfânt al bisericii s-a găsit timp de 17 secole lângă Termele lui Diocletianus, între acestea și Zidul servian, vechiul zid al Romei.

ROMA - ARCUL LUI SCIPIO AFRICANUL XXXX

Arcul de Scipio Africanul, sau arcul Scipionilor ( în latină fornix Africani) este unul dintre cele mai vechi arcuri de triumf din Roma, construit în secolul al 2-lea e A

Arcul se întindea peste Clivus Capitolinus, un drum care ducea din valea Forumului Roman pe Capitoliu, pe terasa care ocupa o mare parte din culmea Capitoliului.

Conform celor relatate de Titus Livius, arcul era construit de Publius Cornelius Scipio, cunoscut sub numele de Scipio Africanul, în 190 e.A, înainte de a părăsi Roma pentru campania din Grecia, în luna iulie a aceluiași an. El a plecat ca împuternicit al fratelui său, Lucius Cornelius Scipio Asiaticus.
Arcul nu a avut nici o legătură cu triumful celebru al lui Scipio Africanul asupra cartaginezilor, în 201 e.A. și nici nu a fost un Arc de Triumf în accepțiunea de mai târziu.

In acest caz calificativul de Arcul de Triumf ar fi necorespunzător. Practica de a ridica arcuri de triumf a fost comentată de Pliniu cel Bătrân, drept o "nouă inventie" (Novicio invento) aproape două secole și jumătate mai târziu. Deci, monumental lui Scipio ar fi mai degrabă calificat drept "fornix de Scipio,", un tip de arc onorific pentru sprijinirea unor statui decorative, formă constructivă atractivă, în mod deosebit ornamentală. Arcul de Triumf, arc cu o formă mai elaborată din punct de vedere al dimensiunilor și ornamentației a apărut în epoca imperială. Orice urmă a arcului lui Scipio Africanul s-a pierdut și nici mărturii scrise nu au parvenit. Important este de știut că marele personaj roman a dorit să lase o urmă a trecerii sale prin istoria orașului și să îmbogățească Forumul.

ROMA - ANAGLIFELE LUI TRAIAN XXXX

Anaglifele lui Traian (latină Plutei Traiani), sunt două panouri de marmură, decorate cu basoreliefuri, datând de la începutul sec.al 2-lea. Ele oferă informații valoroase despre topografia Forumului Roman în cel de al doilea secol e.N. Forumul este prezentat pe toată lungimea panoului în fundal.

Area Ficus, Olea e Vitis cu statuia Marsyas

Plutei Traiani au fost expuse pe esplanada centrală a Forumului Roman, dar localizarea lor exactă nu este cunoscută. Au fost găsite în septembrie 1872 sub o clădire medievală cunoscută sub numele de Torre del Campanaro, în fața Arcului lui Septimius Severus. Este posibil ca ele să fi fost amplasate pe o bază în această parte a Forumului, sau poate au decorat Rostrele Imperiale unde au înconjoarat marmura neagră Lapis Niger. O altă ipoteză este că cele două panouri cu reliefuri să fi fost așezate de fiecare parte a pătratului de pământ sacru în care era plantat un smochin, un măslin și o viță de vie.- Area Ficis, Olea și Vitis.

Primul panou 

Cele două panouri au o lungime de aproximativ 5 metri și au fost găsite orientate pe o axă sud-vest-nord-est. Pe fețele interioare este dăltuită procesiunea suovetaurilia, un porc, un berbec și un taur, care se orientează spre sacrificiu.

Suprafețele externe sunt decorate cu scene care se referă la evenimente istorice care au avut loc sub domnia lui Traian. Scena celui de al doilea panou reprezintă mai degrabă un eveniment al domniei timpurii a lui Hadrianus. Ambele scene au loc în Forumul Roman. Monumentele acestuia sunt prezentate în fundalul baso-reiefurilor. La fiecare panou, în prim-planul de la un capăt, se remarcă statuia lui Marsyas. (personaj mitologic grecessc.

Relieful primului panou reprezintă, probabil, instituția Alimenta a lui Trajan, un sistem de împrumuturi pentru proprietarii italieni ale căror interese servesc la finanțarea ajutorului acordat unor copii. Pe partea stângă, împăratul, care se afla pe Rostra, înconjurat de lictori, se adresează mulțimii din Forum și pare a distribui sume de bani. In centru, împăratul este instalat pe un podium în mijlocul Forumului, cu o figură feminină care transportă un copil în brațe, o personificare a Italiei.

In relieful celui de-al doilea panou, împăratul Trajan, sau Hadrian, plasat mult în dreapta, astfel că nu poate fi bine identificat, a dat ordinul de a se arde documentele îngrămădite în fața Rostrei. Acele documente legate în perechi de o curea (volumina) sunt registre scutite de impozit. După Suetonius sumele neplătite de la începutul domniei lui Hadrtianus  se ridicau la 900 de milioane de sesterți și registrele au fost efectiv arse. Evenimentul a avut loc, în mod tradițional, în forumul lui Traian și nu în Forumul Roman, dar artistul a vrut probabil să stabilească scena într-un cadru simbolic, adică în Forul Roman.

Al doilea panou

Cele două panouri se puteau descifra unul după altul, fiind sculptate în același timp. Ambele evenimente de pe panouri aparțin Principatului lui Traian care, de asemenea, la scurt timp după victoria sa asupra dacilor, în 102, a anulat datoriile debitorilor.

In fundalul fiecăreia dintre cele două scene este prezentată o succesiune de monumente. Se pare a fi de aceeași parte a Forumului, partea de sud, care apare pe ambele scene.Totul este văzut de un privitor plasat în partea de nord și se află la înălțimea statuii lui Marsyas, așa cum este indicat pe ambele panouri. Statuia se află în partea dreaptă a ruminalis ficus. Nu este cunoscută semnificația plasării acelei statui în spațiul sfânt al celor trei plante, ficus, olea și vitis, spațiu ce a fost, probabil închis da anaglife.  

Pe primul panou se disting de la dreapta Rostra de Cezar, Arcul lui Augustus, Templul Dioscurilor, Vicus Tuscus (reprezentat de un spațiu) și arcadele de la Basilica Julia. Pe al doilea panou, de la stânga la dreapta, apare după arcadele bazilicii, un spațiu gol pentru Vicus Iugarius, Templul lui Saturn, un arc marcând începutul căii Clivus Capitolinus, Templul lui Vespasian și în final Rostra.

Aceste două piese magnifice de marmură, reprezintă o dovadă a nivelui artistic atins în sec.al 2-lea la Roma și au darul de a completa imaginea de ansamblu a Forului Roman în sec.al 2-lea e.N. Ele sunt o comoară artistică și istorică, deși nu constituie un edificiu.

ROMA - AREA FICUS, OLEA, VITIS XXXX

Suprafața (area) cu smochin, măslin și viță de vie (în latină, Ficus, Olea, Vitis), a fost o zonă sfântă de pe esplanada din Forum Romanum, zonă care nu a fost niciodată pavată. Ea a fost destinată a face loc creșterii unui smochin, unui măslin și unei vițe de vie.

Area Ficus, Olea și vitis

Suprafața sacră era situată în apropiere de Lacus Curtius și înaintea Rostrelor imperiale.

Este vorba de un spațiu deschis sub cerul liber, de formă pătrată, cu latura de circa  4 metri. In solul afânat a fost plantat un smochin și o viță de vie. Mai târziu a fost adăugat și un măslin pentru a face umbră. Statuia lui Marsyas,este reprezentată pe  Plutei Traiani, care se afla în apropiere.

Plutei Traiani (anaglyfele lui Traian) sunt două panouri de marmură ornate cu basoreliefuri, panouri care datează de la începutul sec.al 2-lea e.N. Acestea sunt în prezent expuse în Curia Julia. Ele oferă informații valoroase despre topografia Forumului Roman în cel de al doilea secol e N, care este prezentat pe toată lungimea în fundalul basoreliefurilor.

Una din Anaglyfele lui Traian

Nu se cunoaște semnificația plantării și protejării seculare a celor trei plante, dar este sigur că faptul este legat de timpurile legendare ale începuturilor Romei.

Cei doi copaci și vița de vie, plante vizibile astăzi, s-au plantat în 1956.

ROMA - PORTICUL DANAIDELOR - ARCUL OCTAVIUS - (AREA APOLLINIS) XXXX

Octavius, denumit mai târziu Octavianus și supranumit Augustus (63 e.A-14 e.N) și-a stabilit reședința pe colina Palatin. Locuința sa era departe de a se numi un palat, dar el i-a dat caracter public. In apropire, spre nord, s-a amenajat casa Liviei, soția sa de o viață.

In anul 28 e.A., la 9 octombrie, Augustus a înălțat în imediata apropiere a casei sale templul lui Apollo, zeu care nu făcea parte din pantheonul roman și al cărui cult fusese exclus din Pomerium până la acea dată. Sanctuarul a fost strâns legat de Domus Augusti prin săli și culoare boltite, decorate cu fresce. După construirea templului, aici au fost aduse și Cărțile Sybiline de la Templul lui Jupiter Capitolinul și plasate în piedestalul statuii lui Apollo.

Ceremonia Jocurilor seculare (ludi saeculares), reinstaurate și dezvoltate de Augustus, în anul 17 e.A, s-au derulat parțial în templul lui Apollo de pe Palatin. Senatul se reunea și el adesea aici, pe timpul domniei lui Augustus, semn că puterea trecuse în mâinile principelui.

Octavius promisese construirea unui templu dedicat lui Apollo, în anul 36 e.A, pe timpul campaniei împotriva lui Sextus Pompeius, înaintea bătăliei de la Nauloshus. Probabil că făcuse acea promisiune deoarece, în prima tinerețe urmase studii la Apollonia, în Grecia. Evenimentele nu i-au permis să pună în practică promisiunea imediat după victorie, așa că a mai făcut o promisiune de a construi templul, în anul 31 e.A, înainte de bătălia de la Actium, loc care se afla în apropierea unui templu grecesc dedicat lui Apollo (Apollo Actius), care domina de pe un promontoriu. După Actium zeul a devenit protectorul său în războaiele ce urma să le mai poarte.

Templul a fost distrus de un incendiu la 19 martie 363 e.N, dar Cărțile sybiline au fost salvate.

Planurile lui Augustus în raport cu templul lui Apollo au fost mai mari, astfel că s-a ajuns la un complex de edificii împrejurul său. S-a mai construit un portic (Porticul Danaidelor), căruia i s-a adăugat o bibliotecă cu două secțiuni (Bibliotheca Apollinis) și un arc (Arcul Octavii - dedicat tatălui împăratului), construite toate pe o terasă de 70 de metri pe 30 de metri, cu o structură de opus quadratum.

Este probabil ca templul să fi fost construit în relație cu porticul care îl înconjura, sau îl învecina. Intre coloanele de marmură galbenă antică ale porticului se găseau amplasate statuile de marmură neagră ale celor cincizeci de fiice ale lui Danaos, în fața cărora au fost așezate statuile ecvestre ale soților acestora, fii lui Aegyptus, și o statuie a lui Danaos cu sabia scoasă.

La răsărit de Porticul Danaidelor, un alt portic asigura legătura cu biblioteca, care era împărțită în două mari săli, fiecare prelungită de câte o absidă. Una era consacrată operelor autorilor latini, iar cealaltă operelor autorilor greci. Zidurile erau decorate cu coloane între care se găseau portretele  scriitorilor celebri. Biblioteca a fost distrusă în incendiul din anul 64 e.N, pe timpul luii Nero și a fost restaurată de către Domitianus. Aici se reunea uneori Senatul.

Intrarea sub Porticul Danaidelor se făcea pe sub un arc triumfal, numit arcul lui Octavius, arc ce purta statuile zeităților Apollo și Artemis, lucrate de un sculptor numit Lysias.

Săpăturile arheologice au adus la lumina zilei vestigii ale templului, vestigii ale podiumului și o frântură de scară în partea de sud-vest. S-a făcut vizibil și pavimentul de marmură, un fragment de coloană și un capitel corintic, ce se găsesc expuse. 

ROMA - ARCUL FABIUS XXXX

Arcul lui Fabius (în latină: Fornix Fabiorum sau Fornix Fabianus) este prima construcție asemănătoare unui Arc de triumf construită pe suprafața Forumului Roman și este totodată una dintre cele mai vechi construcții din Roma.

Rămășițe ale arcului au fost identificate la nord de templul lui Caesar, el traversând Via Sacra, la capătul de est al Forumului Roman, aproape de Regia.

Din perioada arhaică, o poartă, probabil o simplă grindă groasă, plasată între două ziduri, marca intrarea în Forumul de atunci, pe Via Sacra. 

Pe timpul celebrării victoriilor militare, luptătorii treceau pe sub acea poartă ca act de purificare față de violența de care dăduseră dovadă pe timpul războiului. Acea poartă arhaică a fost înlocuită printr-un mic arc (fornix) de către consulul Quintus Fabius Maximus, în anul 121 e.A, pentru a celebra victoria asupra Allobrogilor, o populație galeză.

Este vorba de unul dintre primele astfel de monumente ridicate la Roma. Arcul scipionilor și acesta au condus ca model la ridicarea a numeroase Arcuri de Triumf, sau comemorative, mai ales în epoca imperială. Monumentul a fost restaurant de către nepotul lui Quintus Fabius Maximus, în anul 56 e.A.

Arcul este citat de multe ori în opera lui Cicero, fapt ce a permis localizarea lui prin deducție.

Arhitectura nu a putut fi dedusă cu precizie din fragmentele găsite. O ipoteză descrie arcul cu o singură deschidere de 3,945 metri lărgime, compus din blocuri de tuf și de peperino, acoperite cu plăci de travertin. Niște fragmente ale unei inscripții, găsite în apropierea locului îi sunt atribuite: Q. FABIUS L. F. MAXS]UMUS [AID. CUR. RESTIT]UIT …ORI.

Trebuie reținut că s-a prezentat numai o ipoteză, dar că existența arcului nu poate fi contestată.

ROMA - BISERICA DI SAN CARLO AL CORSO XXXX

In frumoasa biserică Santi Ambrogio e Carlo al Corso este rezumată una dintre expresiile cele mai de succes ale barocului roman. Actualul edificiu relevă dorința comunității lombarde de la Roma pentru a sărbători canonizarea Sf. Carol Borromeo, în 1610. Fațada are o arhitectură foarte simplă pentru stilul baroc și crește în înălțime. Interiorul este decorat abundent și are un dom frumos, pe un tambur realizat de Pietro da Cortona, artistul arhitect care a contribuit mult la terminarea noului edificiu, realizând și decorația din stuc a bolții.

Biserica Sfinților Ambrozius și Carlo al Corso este o basilică minoră în Roma, și în mod tradițional este biserica lombarzilor, în special a milanezilor, la Roma.

Constructia a început, în 1612, peste clădirea din secolul al zecelea. Titlul de cardinal al bisericii a aparținut și aparține în mod tradițional Arhiepiscopului de Milano.

La data de 29 august 1471, papa Sixtus al IV-lea a aprobat înființarea Frăției lombarzilor din Roma, care erau numeroși în Cetatea Eternă, și le-a donat bătrâna biserică San Nicolas Toffo pe Câmpul lui Marte, pe Via Lata (via Corso). Acesta a fost redenumită Sfântul Ambrozius (episcop la Milano în sec.al 4-lea e.N și mare personalitate a creștinismului incipient). Apoi a fost dedicată și sfântului Carol, pentru a sărbători canonizarea lui Carlo Borromeo, în 1610 (Arhiepiscop de Milano). Biserica a fost reconstruită de către Frăția lombardă din Roma cu propriile fonduri.

A fost proiectată inițial de Honorius Longhi, având la bază o donație a Cardinalului Alessandro Luigi Omodei din Milano. Biserica include un ambulatoriu mare în spatele altarului, soluție constructivă inspirată de la Catedrala din Milano și de la alte biserici lombarde.

Fațada bisericii este mult mai simplă decât cea propusă inițial, din lipsă de fonduri .

Ca și decorarea cu stuc a bolții (1669), cupola a fost realizată de Pietro da Cortona și este a treia ca mărime de la Roma ( după Basilica Sfântul Petru și Sant'Andrea della Valle).

Interiorul este foarte luminos. Este lucrat în stuc, imitație de marmură, și decorat cu fresce . Acest interior este una dintre cele mai bune exemple de spectacol grandios al barocului roman târziu. Altarul magnific din transeptul din dreapta, realizat de Paolo Posi în mosaic, conține o copie a Neprihănitei Zămisliri  de Carlo Maratta, din biserica Santa Maria del Popolo.

In prima capelă din stânga, altarul Sfântului Barnabas este realizat de Pier Francesco Mola .

Deasupra altarului, marele retablu (panou pictat și sculptat) spre slava Sfinților Ambrozius și Carlo este o capodoperă de Carlo Maratta .

Biserica adăpostește deasemenea Trinitatea de Tommaso Luini și bustul de marmură al cardinalului Luigi Omodei, în naos, de Augustin Cornacchini.

Două lucrări ale sculptorului italian contemporan Mario Fernando Paonessa sunt și ele adăpostite în bazilică. Basilica este o biserică spre care se îndreaptă pelerinaje, în acest caz pelerinajul lombarzilor sosiți la Roma.

ROMA - TEMPLUL ZEIȚEI ISIS XXXX

Templul zeiței Isis numit Iseum în vorbirea curentă romană a fost un sanctuar vechi, acum dispărut. Templul dedicat zeiței egiptene a fost situat în Campus Martius (Câmpul lui Marte), în Roma, între Saepta și Templul zeiței Minerva, la stânga Pantheonului.

Curtea sa interioară a fost decorată cu obeliscuri mici din granit de culoare roșie sau roz, granit de Syena (Assuan). Obeliscurile s-au importat în primul secol al erei noi și s-au alăturat în perechi. Sanctuarul era impresionant prin dimensiuni și prin numărul de obeliscuri, astfel ca el să reproducă atmosfera egipteană. Multe dintre obeliscuri s-au găsit, rupte și, uneori, foarte incomplete, în preajma bisericii Santa Maria sopra Minerva, ridicată la stânga Pantheonului.

In evul mediu, obeliscurile decopertate, totuși, în număr mare, au fost destinate a orna diverse noi obiective ale Romei papilor. Acestea și altele de dimensiuni mai mari au avut darul de a reda prestanță unei Rome devastate în evul mediu timpuriu.

Cultul zeiței Isis a pătruns în Imperiul Roman pe la sfârșitul celui de al doilea secol e.A.

Pe timpul celui de al doilea triumvirat s-a construit un templu dedicat zeiței străine, Isis, pe Campus Martius, chiar în inima Imperiului Roman. Cultul zeiței străine nu a fost agreat de o mare parte a populației și a conducătorilor. Era îmbrățișat în special, de liberții proveniți din Egipt. Ca urmare, a fost distrus de mai multe ori (în anii, 58, 53, 50 și 48 e.A). In acele situații erau distruse capelele și statuile zeiței. In anul 43 e.A, după moartea lui Caesar, noii triumviri au acceptat ridicarea unui adevărat templu al zeiței pe cheltuiala stastului. Mai târziu, însă, împăratul Tiberius (14-37e.N.) a dispus distrugerea Iseum-ului și aruncarea statuii zeiței în Tibru.

In anul 38 e.N., Caligula a permis cultul și construirea unui nou Iseum în Câmpul lui Marte, probabil pe vechiul lui amplasament. Acesta s-a construit pe modelul unui templu classic, cu o parte deschisă la intrare și o curte în aer liber, spre sud. La capătul aleii din curtea deschisă, decorată cu obeliscuri aliniate de o parte și de alta a drumului de acces, se ajungea la templul în sine. Acesta era dreptunghiular, la capătul dromos-ului central, străjuit de obeliscuri. Templul dreptunghiular era locuința divinității și adăpostea statuia sa. Templul a avut  aproximativ 100 m lungime și 60 m lățime.

Templul a fost distrus în anul 80 e.N, dar împăratul Domitianus a construit unul nou.

Mai exista un templu al zeiței Isis la Pompei (Iseum Pompei). Acela data din secolul 2 e.A.

Descoperirile arheologice din Pannonia au sugerat existența unui Iseum în orașul Poetovio (curent Ptuj) și un altul la Siscia.

La Roma, Iseum și Serapeum (templul lui Serapis) apareau strâns legate. Clădirea semicirculară, depistată sub absida bisericii Santa Maria sopra Minerva, oferea o fațadă principală spre nord (în prezent Via del Seminario). Este posibil să fie identificată ca Iseum.

Conform unei alte ipoteze, clădirea ar putea fi porțiunea semicirculară a Serapeum-lui. In acest caz, clădirea dreptunghiulară, care se extinde la nord poate fi identificată drept Iseum. Se presupune că exista o piscină lungă în curtea sanctuarului, iar obeliscurile erau aliniate pe două rânduri pe fiecare parte a bazinului.

Oricum, în absența unei excavări științifice recente, este dificil să se imagineze cum erau organizate o astfel de abundență de obeliscuri (din care cunoaștem cel puțin zece reamplsate) Cum ar putea găsi un loc într-un spațiu relative mic.

Provenite de la templul lui Isis se pot enumera următoarele obeliscuri reamplasate: obeliscul de la Pantheon, cel de la villa Celimontana, cel din piața Minerva, cel de la monumentul Dogali, cel din piața Boboli din Florența, cel din fața bisericii Santo Domingo din Urbino, cel care este încă îngropat în preajma bisericii Sfântul Ludovic al Francezilor, cel de la Munchen, cel ce se află încă îngropat în preajma bisericii Santa Maria della Minerva și cel din Piața Navona (obelisc de talie mijlocie care s-a aflat, probabil, între templele lui Isis și Serapis și a fost incorporat în Fântâna celor patru Fluvii).

Cultul lui Isis era exercitat de către preoți, care erau, în cea mai mare parte, veniți din Egipt. Unele documente iconografice prezintă preoții lui Isis impodobiți cu pene de vultur. Picturi murale înfățisand scene din cultul lui Isis au fost descoperite la Herculaneum.

. 

ROMA - LISTA FÂNTÂNILOR ORNAMENTALE XXXX

Pe parcursul tuturor epocilor istorice la Roma a existat o înclinație deosebită pentru fântâni. Acestea au împânzit încă din antichitate orașul supraaglomerat și suprapopulat. Fântânile din epoca antică s-au folosit intens și în evul mediu, cu toate că întreținerea lor a lăsat mult de dorit. In epoca modernă, odată cu modernizarea distribuirii apei, fântânile stradale și-au pierdut rapid importanța, dar în locul lor romanii au creat fântâni ornamentale. In acest fel s-a perpetuat tradiția fântânilor stradale, cu efect benefic pentru ambient și estetică urbană. Astăzi Roma este bogată în fântâni publice ornamentale, fântâni care îi îmbogățesc zestrea artistică. Lista fântânilor moderne poate constitui un obiectiv de traseu turistic de-a lungul câtorva zile. Multe dintre acestea au fost amintite în lucrare prin capitole separate. Se dă mai jos o listă instructivă pentru un tuist:

• Fontana dell'Acea (piazzale Ostiense)
• Fontana dell'Acqua Acetosa (piazzale dell'Acqua Acetosa)
• Fontana dell'Acqua Felice ou Fontana di Moïse (piazza San Bernardo)
• Fontana dell'Acqua Paola (Gianicolo, via Garibaldi)
• Fontana delle Anfore (piazza dell'Emporio)
• Fontanella delle Api (via Veneto)
• Fontana degli Artisti (via Margutta)
• Fontana del Babuino (via del Babuino)
• Fontaine Barcaccia (piazza di Spagna)
• Fontana della Botte (via della Cisterna)
• Fontana del Cortile (via Margutta)
• Fontana della dea Roma (piazza Capitol)
• Fontana della Dea Roma (piazza del Popolo)
• Fontana dei Dioscuri (piazza del Quirinale)
• Fontana del Facchino (via Lata)
• Fontanelle dei Leoni (piazza du Capitole)
• Fontana dei Libri (via Straderari)
• Fontana dei Monti (via di San Vito)
• Fontana del Moro (piazza Navona)
• Fontana delle Naiadi (piazza della Repubblica)
• Fontaine de la Navicella (via della Navicella)
• Fontana dei Navigatori (piazza del Porto di Ripetta)
• Fontana del Nettuno (piazza del Popolo)
• Fontana del Nettuno (piazza Navona)
• Fontana dell'Obelisco (piazza del Popolo)
• Fontana della palla di cannone (viale della Trinità dei Monti)
• Fontana del Pantheon (piazza della Rotonda)
• Fontana della piazza d'Aracoeli (piazza d'Aracoeli)
• Fontana della piazza Campitelli (piazza Campitelli)
• Fontana della piazza delle Cinque Scole (piazza delle Cinque Scole)
• Fontana della piazza Colonna (piazza Colonna)
• Fontana della piazza Nicosia (piazza Nicosia)
• Fontana della piazza dei Quiriti (piazza dei Quiriti)
• Fontane della Piazza San Pietro (piazza San Pietro)
• Fontana della piazza Sant'Andrea della Valle (piazza Sant'Andrea della Valle)

ROMA - FÂNTÂNA JUTURNA XXXX

Fântâna nimfei Juturna s-a aflat în colțul de sud-vest al Forului Roman, la baza colinei Palatin, între templul lui Castor și Polux și cel al zeiței Vesta. Inainte de construirea primului apeduct, izvorul nimfei Juturna era unul dintre cele mai vechi și importante din Roma. Se considera că apa izvorului avea proprietăți curative. Cei bătrâni și cei bolnavi veneau să depună ofrande lângă fântână pentru a se asigura de binefacerile nimfei Juturna în vederea însănătoșirii.

Fântâna construită peste sursa de apă era asociată și unui altar dedicat nimfei. In latină fântâna se numea lacus Iuturnae, nume cu care se desemna atât izvorul, cât și altarul amenajat alături.

Conform legendei, altarul marchează locul în care, în anul 498 e.A, gemenii Castor și Pollux au făcut o oprire pentru a lăsa caii să bea, pe timp ce veneau la Roma pentru a anunța victoria romană în bătălia de la Lacul Regillus, prima mare victorie militară a romanilor. Un templu a fost dedicat lor în Forul Roman. Tot potrivit legendei, zeitatea în sine ar fi apărut deasupra izvorului după victoria romană de la Pydna, în 168 e:A.

In sec.al II-lea e.A, pe timpul când era cenzor Lucius Aemilius Paulus, izvorul a fost amenajat și împodobit cu un grup statuar care îi reprezenta pe Dioscuri și caii lor, pentru a se comemora evenimentul legendar. In 117 e.A, fântâna a fost reconstruită de către Lucius Caecilius Metellus.

Fântâna a fost deteriorată de un incendiu și restaurată în anul 14 e.N de împăratul Tiberius(14-37 e.N). In timpul Imperiului, atunci când o altă sursă (izvor) a secat, Vestalele au folosit fântâna Juturna pentru alimentarea cu apa necesară efectuării ceremoniilor religioase. Fântâna a fost modificată în sec.al 4-lea e.N pentru a face loc construirii unei statio aquarum.

In Evul Mediu, izvorul a continuat să fie folosit și mulți pelerini au continuat să vină la ea pentru a beneficia de proprietațile sale de vindecare.

Partea de sud a Forumului a fost degajată începând din anul 1900. Au fost descoperite vestigii ale fântânii, majoritatea datând din timpul Imperiului, dar și resturi de pe timpul Republicii. Fântâna a fost mai bine degajată și pusă în evidență.

Ea constă dintr-un bazin pătrat de aproape 5,13 metri lungime , 5,04 metri lățime și 2,12 metri adâncime. Cavitatea este pavată cu dale de marmură. In mijlocul bazinului se află un altar dreptunghiular de 1,78 metri înălțime, a cărui bază are aproximativ 3 metri lungime de 2 metri lățime. Pe acestă bază se sprijineau, probabil, statuile de marmură reprezentand pe Dioscuri cu caii lor .

In apropiere se află un altar ce poartă reprezentări ale Dioscurilor și a Herei cu Jupiter, pe o parte și cu Leda de cealaltă. Altarul acesta a fost așezat acolo de timpul împăratului Hadrianus .

La aproximativ 4 metri sud de bazin se află un alt altar constând dintr-o cella pentru o statuie a nimfei Juturna și un mic pronaos cu două coloane . In față se află un altar pe care figurează un relief ce reprezintă pe Juturna și pe fratele ei Turnus. Intre cei doi a fost construit un arbore circular cu o inscripție reamintind că sanctuarul a fost restaurat de către Barbatius Pollio, edil în a doua jumătate a sec. 1 e.A.

ROMA - PIAȚA DEL POPOLO XXXX

Piața del Popolo este una dintre cele mai mari și mai populare piețe ale Romei. Ea este plasată în partea de nord a orașului vechi, lângă porțiunea de nord a  zidului lui Aurelianus și lângă istorica Porta Flaminia, punctul de plecare și sosire dinspre nord. Tot din acest punct se urma traseul Viei  Flaminia, cea mai uzitată cale romană spre nordul peninsulei italice. La începuturile evului mediu timpuriu, suprafața pieței era o suprafață în părăsire, fără trăsături urbanistice.

Această parte îndepărtată a Câmpului lui Marte (Campus Martius) a început să fie urbanizată spre mijlocul anilor 1500, iar prima fântâna din centrul pieței a fost construită în anul 1572, proiectată de arhitectul Giacomo della Porta ( 1533-1602 ).

Intre secolele al 16-lea și al 17-lea, piața îmbrăcat din ce în ce mai mult și un caracter monumental. In 1589, s-a ridicat în centrul suprafeței un obelisc egiptean, la cererea papei Sixtus al V-lea ( 1585-1590 ), apoi, în anii 1600, a fost transformată Porta del Popolo (fostă Porta Flaminia) de Gian Lorenzo Bernini și s-au construit bisericile gemene Santa Maria dei Miracoli și Santa Maria di Montesanto, pentru a da echilibru și prestanță intrării pe Via del Corso (fostă Via Lata). Prin această poartă și prin această piață vastă, alăturată ei, pătrundeau în oraș majoritatea pelerinilor, așa că papii doreau să-i dea prestanță și fast.

La sfârșitul secolului al 18-lea, s-a simțit nevoia unui nou aranjament urbanistic și a unei noi îngrijiri al întregii suprafețe, care nu dispusese de un plan unitar de la început. Amenajarea finală a urmat proiectul inițiat de Giuseppe Valadier, în 1811. Lucrarea a fost continuată cu contributia arhitectului francez LM Berthault, în anii de guvernare napoleoniană, cu sculpturi și fântâni dedicate zeiței Roma și lui Neptun. Ansamblul urbanistic a devenit astfel un tot unitar, echilibrat și elegant. Pentru eliberarea suprafeței eliptice proiectate, Valadier a fost nevoit să opereze și demolări, printre care o clădire mănăstirească de lângă biserica Santa Maria del Popolo.

Fântâna cu lei din centrul pătrat dimprejurul obeliscului a înlocuit fântana din sec.al 16-lea ( demontată și apoi reasamblată în Piazza Nicosia ). Leii de marmură albă în stilul egiptean, din preajma obeliscului aruncă pe gură șuvoaie de apă. In partea de răsărit a pieței s-a realizat o racordare cu terasa superioară de pe dealul Pincio printr-o compoziție monumentală de terase și de arcade amesecate cu vegetație.

Uu fapt ieșit din comun s-a petrecut în piață, la 18 decembrie 1813, pe când statele papale erau anexate de Napoleon imperiului său. Guvernarea franceză era asfixiată de faptele bandelor de răufăcători care infestaseră orașul. Drept represalii, francezii au instalat o ghilotină. după modelul revoluției lor. Locuitorii Romei au ironizat acțiunea ocupanților supranumind ghilotina drept noul edificiu.

In lucrarea sa de organizare a pieții, Valadier a trebuit să țină seama de edificiile mai vechi, la care nu se putea renunța, ci se cerea numai o armonizare a lor în plan urbanistic. Biserica Santa Maria del Popolo a fost pusă în evidență prin degajarea ei de unele clădiri mănăstirești de pe partea sa dreaptă. Aceasta se află în partea nordiocă a pieței, alăturată Porții del Popolo și este ridicată pe o platformă care să o ferească de inundațiile Tibrului. O scară lată cât aproape întrega fațadă conduce la nivelul intrării în biserică.

Un alt edificiu, de care a trebuit să țină seama Valadier, a fost Poarta del Popolo, prin care se pătrunde din afara zidurilor în piață. Vechea poartă Flaminia nu a satisfăcut cerințele papei Pius al IV-lea, așa că între anii 1562-1565 a dispus remodelarea părții din afara porții. El o dorea demnă de a anunța vizitatorilor, care veneau dinspre nord, splendoarea capitalei sale. Blazonul familiei Medicis domină ansamblul exterior. După nouă decenii, în 1655, cu ocazia venirii la Roma a reginei Cristina a Suediei, convertită la catolicism, Bernini a decorat fașada interioară a porții cu două vute ce susțin o ghirlandă și blazonul familiei papei Alexandru Chigi, aflat atunci pe scaunul pontifical. Poarta del Popolo a văzut trecând pe sub ea nenumărate celebrități. La 14 mai 1814, Pius al VII-lea, eliberat de Napoleon, a avut parte de o primire delirantă la această poartă istorică a Romei.

Obeliscul egiptean a fost plasat în centrul pieței, în anul 1589, din dispoziția papei Sixtus Quintus, de către Domenico Fontana. In 1823, papa Leon al XII-lea i-a cerut lui Valadier să-i orneze soclul cu vase de piatră și cu lei de marmură. Obeliscul fusese adus din Heliopolis, din Egipt, din dispoziția împăratului Augustus și plasat pe Spina din Circus Maximus.

Bisericile Santa Maria di Montesanto și Santa Maria dei Miracoli, care încadrează intrarea pe Via del Corso, constituie o frumoasă realizare de urbanism a arhitectului Carlo Rainaldi. Concepute ca fond pentru obelisc și ca decor teatral pentru intrarea pe Via del Corso, aceste biserici nu sunt asemănătoare decât aparent. Spațiul unde trebuia inserată Santa Maria di Montesanto fiind mai strâmpt decât cel al bisericii surori, Santa Maria dei Miracoli, Rinaldi a ridicat prima biserică pe un plan eliptic, cu cupolă dodecagonală, iar pe cea de a doua pe un plan circular, cu cupolă octogonală. Iluzia similitudinii este dată de dimensiunile fețelor tamburilor fiecărei cupole orientate spre piață. Santa Maria di Montesanto a fost construită prima, între 1662-1667, de către Rainaldi și între 1671-1675 de către Bernini. Construcția bisericii surori, Santa Maria dei Miracoli a fost  dirijată de către Carlo Rainaldi până în 1677 și terminată în 1679 de Carlo Fontana.

Din piață pornesc trei artere importante în evantai spre zona centrală a Romei, Via del Corso la mijloc, spre Piața Veneția, Via Babuino, la stânga, spre Piața Spaniei și Via Ripetta, la dreapta, spre Mausoleul lui Augustus, pe malul Tibrului.