vineri, 26 noiembrie 2010

ISTANBUL - MOSCHEA ALBASTRA - SULTANAHMED CAMÎI

Trăieşti o încântare privind Moscheea Albastră într-o dimineaţă de azur şi de aur solar. Este una dintre cele mai frumoase şi mai mari moschei din Istanbul şi din lumea islamică, desigur şi cea mai mediatizată. Ea tronează cu îndreptăţită mândrie în faţa venerabilei Biserici Sfânta Sofia, mândrie şi superlativ al creştinismului.
Moscheea a fost fondată de sultanul Ahmed I-ul (1603-1617) la vârsta de 20 de ani, pe aceeaşi axă cu biserica creştină inegalabilă, Sfânta Sofia. Ridicarea viitorului edificiu musulman grandios i-a fost încredinţată arhitectului imperial, Sedefhar Mehmed Ağa, unul din elevii marelui arhitect înaintaş Mimar Sinan. Lucrările au început în anul 1609, iar inaugurarea a avut loc în anul 1617, deşi pe poartă este înscris anul 1616. Edificiul nu era comlet terminat în ultimul an de domnie al ctitorului (1617), ultimile cheltuieli trecînd în sarcina succesorului, Mustafa I-ul.
Datorită faianţei cu nuanţă predominant albastru-verzui, folosită la placarea interiorului, moscheea a primit numele actual, cel de Moscheea Albastră, lăsându-se în planul doi meritul sultanului ctitor şi numele de Moscheea Sultanahmed Camîi, sau numirea populară de Ahmediyya.
Aceasta a fost prima moschee ridicată la Istanbul după scurgerea a mai mult de patru decenii. Ea s-a înălţat peste locul Marelui Palat al împăraţilor bizantini. Spre deosebire de predecesorii lui, sultanul Ahmed I-ul nu a putut finanţa lucrările din prăzile de război, deoarece nu a obţinut nici o victorie semnificativă pe timpul domniei. Cheltuielile imense le-a suportat tezaurul, ceea ce a provocat unele nemulţumiri în jurul său. Multe palate ale unor personalităţi, construite deja pe acele locuri, au fost cumpărate cu sume considerabile şi apoi demolate. Printre acestea s-a aflat şi palatul lui Sokollu Mehmed Paşa. In plus au trebuit demolate resturi din partea sudică a Hipodromului antic. ipodromului
Sultanii care au urmat au folosit această moschee pentru declaraţiile religioase importante. Aici s-au celebrat sărbătorile religioase ale elitei otomane şi tot de aici îşi începeau anual pelerinii drumul lor spre Mecca.
Moscheea Albastră este una dintre cele două moschei din lume şi din lume încadrate de şase minarete. Cea de a doua se află la Adana, în sudul Anatoliei. Când a realizat ctitoria sa, sultanul Ahmed I-ul a fost aspru criticat, fiind învinuit că ar fi încercat să egaleze moscheea cea mai sfântă de la Ka’ba, din Arabia. Pentru a rezolva problema el a subvenţionat construirea celui de al şaptele minaret la moscheea de la Kaba.  La Moscheea Albastră patru minarete sunt plasate în colţurile clădirii centrale. Acestea au câte trei balcoane în consolă cu stalactite. Celelalte două minarete sunt plasate la capătul esplanadei şi au numai câte două balcoane.
O legendă spune că la plecarea în pelerinaj spre Mecca, sultanul a cerut arhitectului să ridice minarete aurite. Din motive financiare, demne de înţeles, maestrul arhitect a considerat că ordinul este imposibil de realizat şi a apelat la un subterfugiu lingvistic.
In limba turcă cuvântul AUR este altin, foarte apropiat de cel ce semnifică cifra şase, adică alti aşa că a construit şase minarete zvelte, minunat dantelate şi cu câte trei balcoane.
Planul moscheei este inspirat din cel al bisericii Sfânta Sofia, construită cu mai mult de un mileniu înainte, şi din cele ale unor edificii construite în secolul anterior de arhitectul Sinan, respectiv planul moscheei lui Soliman I-ul Magnificul (Süleymaniye) şi planul Moscheei lui Baiazid al II-lea (Bayezid al II-lea), ambele inspirate tot din planul biseicii Sfinta Sofia. Concepţia ei generală este realizarea de vârf a două secole de dezvoltare a arhitecturii religioase otomane, fiind considerată ultima mare moschee din perioada clasică otomană.
Arhitectul şi-a întemeiat planul inspirându-se după cel al moscheei Şehzade (1543-1548), operă a lui Sinan. Totuşi planul este neregulat deoarece a trebuit să fie adaptat după constrângerile impuse de terenul afectat.
Moscheea Albastră are o cupolă magnifică, care atinge la interior înălţimea de 43 de metri, cu un diametru la bază de 23,5 metri. Patru pilaştri gigantici cu secţiune circulară, placaţi cu marmură în partea de jos şi cu faianţă în partea de sus, suportă cupola gigant şi o parte din greutatea unor semi-cupole laterale. Cei patru pilaştri masivi amintesc de moscheea Selimiye de la Edirne, o altă capodoperă a lui Sinan. Se pare că Arhitectul Mehmed Paşa s-a simţit timorat de grandoarea edificiului aşa că a supradimensionat pilaştrii, degradând parţial proporţiile elegante ale cupolei prin talia lor opresivă. Aceste “picioare de elefant” au în partea de jos multiple striaţii de marmură, în timp ce în partea de sus este pictată şi separată de cea de jos printr-o bandă cu cuvinte aurite. Privită din exterior, moscheea prezintă o succesiune armonioasă de cupole şi semi-cupole, într-o armonie perfectă care conduce privirile spre vârful cupolei centrale.
Moscheile imperiale otomane aveau o sală de rugăciune, o curte exterioară şi o curte interioară. Cu timpul urbanismul a înghiţit curţile exterioare, cele pe care erau amplasate, mausolee, şcoli coranice (medrese), băi turceşti, (hammam), cantine pentru săraci, spitale, ospicii, şi altele. Curţile exterioare erau suprafeţe înconjurătoare afectate moscheilor imperiale, dar fără împrejmuiri, fapt ce a dus treptat la restrângerea lor. Unele din edificiile din preajm au dispărut, iar altele au primit noi utilizări. 
Clasica curte exterioară a Moscheei Albastre s-a contopit astăzi cu împrejurimile urbane, precum anticul Hipodrom şi parcul dinspre biserica Sfânta Sofia. De aceea vizitarea începe prin poarta curţii interioare, poartă de piatră unde este suspendat un lanţ de fier cu zale mari, fixat de la ambele capete pentru a forma o buclă mare în jos. A fost pus acolo pentru ca de fiecare dată când sultanul ajungea acolo călare să fie obligat să încline capul, ceea ce însemna, desigur, o mişcare de respect pentru Alah. Din păcate majoritatea vizitatorilor nu remarcă acel lanţ grosier şi nici nu-i află rostul.
Privită din interiorul curţii, poarta cu lanţ este magnific dantelată în piatră cu stalactite arabice. Suprafaţa curţii interioare este complet pavată cu dale mari. Ea are aceeaşi întindere ca şi sala de rugăciune de sub cupolă, având un plan dreptunghiular de 64x72 de metri. Perimetrul curţii este bordat de 26 de coloane de granit, cu capiteluri bogat dăltuite. Colonada formează un portic pe trei laturi, acoperit de 30 de mici cupole. Centrul curţii este ocupat de o fântână octogonală acoperită, în jurul căreia sunt distribuite egal scăunele de piatră pe care se aşează credincioşii pentru spălarea rituală. Apa ţâşneşte prin robinete moderne, iar susurul lor te îndeamnă să-ţi astâmperi setea. Nu este permis şi, pe deasupra, robinetele sunt fixate prea jos, foarte apropiate de jgheabul de scurgere.
In sala de rugăciune, adică în moscheea propriu zisă, se poate pătrunde prin trei portaluri diferit plasate pe laturi. Prima, cea de acces dinspre curtea interioară, este intrarea principală şi cea mai mare. La ea se ajunge urcând un număr de trepte largi până la platforma de piatră pe care este aşezat monumentul. Pe timpul zilei, poarta este obturată de o draperie din piele de cămilă. Credincioşii şi vizitatorii se strecoară pe lângă ea.
Dincolo de intrare se deschide un spaţiu imens, un spaţiu aerat şi senin, caracterizat de o lumină caldă pe tot timpul zilei. Zidurile înconjurătoare, dintre cupola pierdută la înălţime ameţitoare şi pardoseală, sunt străpunse de 260 de ferestre, cele mai multe cu vitralii colorate discret. Sticla colorată a fost oferită sultanului de către Senioria veneţiei, dar în prezent multă este de provenienţă modernă. Pe timp de Ramadan, când soarele îşi prelinge razele peste faianţele albastru-verzui şi peste covoarele roşii de pe pardoseală, sala de rugăciune fascinează pe vizitatori.
Pentru rugăciunile de seară şi de noapte moscheea este luminată strălucitor. Nu se face nici o economie de energie. Din cupolă este prins un candelabru imens, total deosebit de cele cu care suntem obişnuiţi în Europa. Este un candelabru circular cu diametru larg cât toată baza cupolei, care poartă sute de becuri pe circumferinţă. Candelabrul nu dispune numai de un singur cerc, ci de patru cercuri concentrice aşa că numărul de becuri poate atinge o mie, sau mai mult. Părţile laterale ale spaţiului sunt şi ele luminate fără economie. Toate candelabrele sunt apropiate de pardoseala sălii, astfel încât iluminaţia este feerică pentru cei de jos. Odinioară, marele număr de lămpi erau aurite şi cu putre preţioase. Printre globurile sticlă se puteau găsi ouă de struţ şi globuri de cristal.
Iluminarea generoasă a interiorului este o caracteristică a tuturor moscheilor din Turcia, spre deosebire de cea a bisericilor creştine. Este mai surprinzătoare şi lipsită de economie.
De jur-împrejurul spaţiului interior, pe trei laturi, se desfăşoară galerii ridicate la nivelul unui etaj, destinate femeilor ce participă la rugăciune. Pardoseala galeriilor destinate femeilor se sprijină pe coloane delicate şi au pereţii acoperiţi de cele mai frumoase faianţe ale ediciului.
Pe partea de jos a zidurilor şi în galerii toată decoraţia cu faianţă este realizată cu 21.000 de plăci fabricate în sec.al 17-lea la Iznik (antica Niceea), reprezentând mai mult de cincizeci de modele florale. Desenele delicate de pe plăcile de faianţă reprezintă flori de liliac, garoafe, lalele, trandafiri şi chiparoşi, toate în nuanţe albastru-verzui şi maro-roşcat. Unele dintre plăcile din spate ale galeriei din spate au fost recuperate de la palatul Topkapî, incendiat în anul 1574. Preţurile ridicate au determinat ca în ultima parte a lucrărilor placile să fie de mai slabă calitate, cu un colorit mai estompat şi cu un alb mai puţin clar.
Islamul nu permite reprezentarea divinităţilor cu figură umană aşa că în moschei nu există nici o reprezentare a vreunei fiinţe umane. Este de bănuit că acest precept a fost împrumutat pentru o perioadă de unii împăraţii bizantini, numiţi iconoclaşti. Acei împăraţi au interzis reprezentările sfinţilor în biserici, a icoanelor de orice fel şi chiar au distrus ornamentaţia cu reprezentări umane din bisericile existente.
Decoraţiile cuprind versete din Coran, dintre care multe sunt opera Seyyid Kasim Gubari, considerat ca cel mai mare caligraf al timpului său. Mari panouri de pe peteţi conţin nume de califi şi versete coranice executate în sec.al 17-lea de caligraful Ametli Kasim Gubarim, dar au fost acesea restaurate. Pavimentul este acoperit de covoare donate de credincioşi şi reînnoite atunci când se uzează.
Partea superioară a moscheii lui Ahmed I-ul, pereţii, arcurile şi bolţile au fost decorate în frescă cu o culoare predominant albastră. Ansamblul decoraţiei este completat cu caligrafii şi arabescuri aurite. Mihrabul (nişa de rugăciune - altarul) şi mimberul (tronul de vineri) sunt executate din marmură albă de Marmara, reprezentând exemple rafinate a sculpturii din epoca construcţiei. Mihrabul are sculptate stalactite şi un panou dublu de inscripţii deasupra. Lemnul sculptat şi încrustat cu fildeş sau cu sidef, de la porţile de acces, de la obloanele ferestrelor de la parter şi de la tronul de rugăciune, sunt şi ele excelente exemple de sculptură. Marmura lojei sultanului (Hünkâr Mahfil), împreună cu grilajul de bronz ce o înconjoară, reprezintă alte preţioase munci artistice şi dovezi de talent. Loja este susţinută de zece coloane de marmură. Ea are propriile mihraburi, ornate odinioară cu jad roz şi aurit. Mai avea şi pupitre încrustate şi aurite pentru corane.
In fosta curte exterioară a moscheei se află, conform tradiţiei, mausoleul ctitorului, sultanul Ahmed I-ul, mausoleu vecin cu Fântâna germană de la capătul fostului Hipodrom antic. Tot acolo s-a construit şi medresa (şcoala pentru Coran). Ambele se ridică în colţul de nord-vest al moscheii, la o oarecare depărtare, înspre biserica Sfânta Sofia.
In partea de nord-est a edificiului, înspre ţărmul Mării Marmara, se ditinge un mic pavilion, mai puţin vizitat şi prezentat, pavilion prin care sultanul avea acces direct la loja sa. După anul 1978 în spaţiul acela s-a organizat cu un interesant muzeu de tapiţerie. Imaginea laturii de nord este îmbogăţită de două  loggii suprapuse şi prelungi. Cea de la parter se află la nivelul platformei generale a moscheei. Capătul ei apusean se deschide în curtea interioară, pe platforma intrării principale. Cea de la etaj este acoperită cu semi-cupole mărunte. Structura loggiilor diversifică ornamental acea latură a moscheei, gonind austeritatea zidăriei de piatră.
Se spune că asemănător lui Mahomed al II-lea Cuceritorul, sultanul Ahmed I-ul a dorit ca moscheea lui să întreacă în dimensiuni şi ornamentaţie biserica Sfânta Sofia, luată ca pradă de la creştini, dar nu a reuşit. Planurile avântate ale arhitectului Sedefkar Mehmed Ağa, nu au egalat pe teren dimensiunile maxime ale bisericii concurente. La data ridicării moscheei toată splendida decoraţie în mozaic a Bisericii Sfinta Sofia fusese acoperită de  o tencuiala grosieră şi de varul turcilor, menite a ascunde ornamentaţia creştină. Aşa că în domeniul bogăţiei interioare nu a existat un termen de comparaţie solid nici pentru sultan şi nici pentru arhitect. Deşi strălucitor, prin coloritul şi luciul faianţei, interiorul moscheii a rămas sărăcăcios şi provincial în raport cu cel al lăcaşului creştin. Inălţimea cupolei, la interior, este de 55,60 metri la Sfânta Sofia şi numai de 43 de metri la moschee. Diametrul cupolei Sfintei Sofia atinge 31-32 de metri la bază, iar al moscheii numai 23,5 metri.
Cu toate acestea Moschea Sultanahmed rămâne unul dintre cele mai impresionante monumente ale lumii, un superlativ al arhitecturii şi ornamentaţiei otomane. Ea a fost vizitată şi de Papa Benedict al XVI-lea la 30 noiembrie 2006, pe timpul unei vizite în Turcia. Cu acea ocazie a spus: Toţi credincioşii se identifică cu un Dumnezeu unic şi demonstrează o adevărată fraternitate.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu