TRONUL ROMEI - CLAUDIUS I (TIBERIUS CLAUDIUS CAESAR AUGUSTUS GERMANICUS)

Ani de viaţă 10 a.Ch. - 54 d.Ch.

Impărat roman 41 - 54 d.Ch.

Claudius I-ul  Tetradrahmă

Claudius I-ul a urmat la tron nepotului său de frate, sceleratului Caligula. Accederea lui Caludius la tron a fost o surpriză a istoriei şi cu atât mai mult a populaţiei romane şi a apropiaţilor familiei imperiale. Claudius nu fusese luat niciodată în calculele familiei imperiale, ale Senatului sau ale oamenilor simpli, pentru accederea la tron.

            El era fiul lui Drusus, fratele mai mic al împăratului Tiberius, şi al Antoniei Minor, fiica lui Marcus Antonius. Drusus murise într-un accident de călărie, în Germania, înainte ca Tiberius să devină împărat şi urmaş al lui Augustus, prin adopţiune. Pe această filiaţie, Claudius era fratele mai mic al celebrului general Germanicus, general a cărui amintire, iubită populaţiei, l-a ajutat să obţină, fără contestaţii semnificative, tronul.

            S-a născut la Lugdunum (Lyon), în Gallia, la 1 august în anul 10 a.Ch. In copilărie a fost victima a numeroase boli care şi-au lăsat amprenta asupra slăbiciunii corpului şi spiritului, slăbiciuni care s-au adăugat unor infirmităţi congenitale, dificultăţi de mers şi de vorbire. Totuşi, de copil, a avut o înclinaţie deosebită spre disciplinele liberale şi chiar a publicat adesea lucrări ţn diferite domenii, cu predilecţie istorie.

            Era desconsiderat în familie, fapt ce trebuie să-l fi marcat profund pentru viitor, accentuându-şi nesiguranţa şi timiditatea. Mama sa, Antonia, spunea adesea că el “este o arătare de om pe care natura numai a început-o, fără a o termina” Iar dacă acuza pe cineva de prostie, spunea că este mai prost decât fiul său Claudius.

            Bunica sa Augusta, Livia Drusilla, l-a privit totdeauna cu dispreţ. Nu i-a vorbit decât foarte rar, nu i-a dat sfaturi decât prin bilete scurte şi aspre, trimise prin intermediari.

            Sora sa Livilla, când a auzit că va deveni împărat, blestema în gura mare soarta aşa de nedreaptă şi crudă a poporului roman.

            Bunica lui dinspre mamă fusese Octavia, sora lui Augustus, soţia lui Marcus Antonius şi căsătorită cu acesta în urma unei tranzacţii între Octavianus şi Antonius, pentru reîntărirea triumviratului

            Augustus, fratele bunicii, era şi el foarte sceptic în ceea ce priveşte pătrunderea tânărului Claudius în viaţa politică. Nu vedea cu ochi buni nici afişarea lui în public.

            Se pare, deci, că toţi ai săi, mama, Antonia, bunica, Livia Drusilla, bunicul prin alianţă şi Tiberius, unchiul său, l-au stimat foarte puţin. Aceasta, cu toate că existenţa retrasă şi dedicată studiului îl ridica mult peste contemporanii săi.

            Din cauza sănătăţii şubrede, cu ocaia unui joc de gladiatori, organizat de el şi de fratele său în memoria tatălui lor, a fost nevoit să prezideze cu capul acoperit cu o glugă, ceea ce era împotriva obiceiului. Iar în ziua când a îmbrăcat toga virilă, a fost dus de lectică în Capitoliu cam pe la miezul nopţii, fără nici-o solemnitate şi ascuns de ochii lumii.

            Cu toate că familia îl obliga să trăiască în izolare, n-a fost lipsit, totuşi, niciodată de respectul oamenilor şi de stima publică. Ordinul cavalerilor l-a ales de două ori şeful unor delegaţii: prima oară, când au cerut să ducă ei, pe umeri, corpul neînsufleţit al lui Augustus şi a doua oară când au dorit să aducă mulţumiri consulilor pentru suprimarea lui Seianus. Ba mai mult, când Claudius apărea la spectacole, cavalerii se ridicau în picioare şi-şi dezbrăcau mantalele.

            La rândul său, senatul a dat un decret prin care i se acorda dreptul să fie numit, în mod extraordinar, în rândurile preoţilor lui Augustus. Altă dată s-a aprobat să i se refacă, pe banii Senatului, o casă distrusă de un incendiu. Mai târziu s-a dorit să i se acorde dreptul de a-şi da avizul la decizii în rândul consulilor.

            La acest ultim decret s-a opus unchiul său Tiberius, aducând ca motiv imbecilitatea lui Claudius şi promiţând că-l va despăgubi. Cu toate acestea, prin testament, Tiberius l-a numit pe rândul al treilea al moştenitorilor, lăsându-i două milioane de sesterţi şi recomandându-l, printre celelalte rude, armatei, senatului şi poporului roman. In concluzie, familia imperială era jenată de semi-infirmitatea lui, situţie care într-o lume de luptători era greu de acceptat, mai ales când se punea pe picioare o dinastie.

            Pe parcursul întregei perioade de excludere a sa din viaţa politică şi de la onoruri, a făcut studii ştiinţifice care se refereau mult la literatură şi gramatică. Mai târziu când a ajuns împărat, a profitat de autoritatea suverană pentru a introduce, pentru un timp, trei noi litere în alfabetul latin, antisigma, digama eolică şi o a treia literă necunoscută, probabil, un i consonant. A compus în latină “Memorii” şi opt cărţi sub titlul “Apoligie lui Cicero” destul de erudită, care se opunea cărţilor lui Asunis Gallus şi multe alte opere istorice în limba greacă. După nişte celebre table de bronz descoperite la Lyon, în 1528, se cunoaşte textul pe care l-a pronunţat, în anul 48 d.Ch, la admiterea unor gali în senat.

            A fost un erudit istoric. In tinereţe a scris mai ales istorie la îndemnul lui Titus Livius şi al lui Sulpicius Flavius. A început istoria sa de la moartea dictatorului Iulius Caesar, dar a trecut la vremurile mai apropiate căci simţea că nu va putea scrie liber şi adevărat despre timpurile anterioare, fără a ofensa pe mama şi bunica sa. A lăsat două volume din prima istorie şi patruzeci din a doua. A mai scris opt volume despre viaţa sa.

            Şi pe timpul domniei a scris mult, dar totdeauna lucrările i-au fost citite de un lector, datorită greutăţilor în vorbire pe care le-a avut toată viaţa. Toate acestea probează că dacă Claudius nu a reuşit o afirmare în viaţa de zi cu zi, în schimb a fost departe de a nu se realiza ca valoare intelectuală.

            Cu toate că făcea parte din familia imperială prin căsătoria bunicii sale, Livia Drusilla, cu Augustus, a fost ţinut totdeauna în afara politicii. Augustus nu i-a acordat decât însărcinarea de augural. Tiberius i-a conferit numai ornamentele consulare, iar nepotul său Caligula a făcut din el un consul pentru două luni, alegându-l drept coleg de consulat (37 d.Ch.). După patru ani a fost ales din nou consul prin tragere la sorţi.

            Prezidând, uneori, spectacolele în locul lui Caligula, primea aclamaţiile poporului care striga: “Trăiască unchiul împăratului” sau “Trăiască fratele lui Germanicus”.

            Oricum nimic nu părea să îl desemneze ca viitor împărat, atunci când împlinea vârsta de 50 de ani. Ridicarea sa la tron a fost imprevizibilă pentru toată lumea.

            In momentul în care Caligula a fost asasinat, Claudius s-a refugiat într-un pavilion al palatului de pe Palatin. Un soldat din garda pretoriană l-a descoperit printr-o întâmplare, după o draperie, l-a tras din ascunzătoare şi l-a salutat ca împărat, tocmai în momentul când Claudius se aruncase în genunchi pentru a cere îndurare. A fost dus după aceea în tabăra pretorienilor.

            In acel timp, senatul şi consulii se sfătuiau cum să reinstaureze republica. Dar pretorienii ţineau la părerea lor şi la împăratul lor, aşa că, sub imperiul ameninţării cu forţa, senatul a ratificat repede dorinţa acelora. In noua situaţie ieşit repede la iveală că sub apatia lui Claudius exista o judecată iute, atunci când se concentra. El a promis fiecărui ostaş pretorian 15.000 de sesterţi. Astfel, a devenit primul împărat roman ridicat la tron prin voinţa soldaţilor şi mai ales prin corupţia lor, cu bani. Exemplul său urma a fi folosit în viitor de mulţi alţi pretendenţi la tron.

            Augustus când a creat corpul pretorienilor a avut în vedere apărarea împăratului într-o Romă mereu fierbinte, clevetitoare şi plină de comploturi. Nu-şi imaginase că prin garda pretoriană va da naştere celui mai periculos analist al monarhiei şi celei mai periculoase forţe de manevră în schimbarea împăraţilor. Imediat după Augustus forţa pretoriană începuse să-şi scoată colţii. Tiberius a fost asasinat cu ajutorul lui Macronius prefectul praetoriului, iar Caligula a fost ridicat la tronul moştenit tot prin acea susţinere. Asasinarea lui a survenit în urma unui complot la care au participat pretorieni. Caludius, la numai 25 de ani de la moartea lui Augustus, a fost efectiv aşezat pe tron de garda pretoriană mituită, fără să fi avut drept de moştenitor desemnat, sau ereditar.

            Noul împărat, stângaci, timid şi indecis, s-a dovedit, pe timpul a treisprezece ani, o plămadă uşoară pentru liberţii săi şi pentru soţii. A fost, desigur, o domnie a liberţilor, Claudius abandonând în mâinile lor administraţia curţii şi a serviciilor statului. Patru dintre ei au jucat un rol, aproapiat de cel de vice-împăraţi, atrăgându-şi avantaje enorme: Pallas, Narcisses, Polybus şi Callistus.

            Aşa cum a afirmat energic Tacitus, în ale sale “Anale”: “Nimic nu li se părea lor dificil, cu un prinţ care nu avea nici-o afecţiune şi nici o ură care nu-i fusese sugerată sau prescrisă”.

            Trebuie ştiut, totuşi, că în acest regim al libertăţilor, multe măsuri excelente au emanat de la Claudius. El a un impuls viu treburilor publice. Au fost executate lucrări de mare anvergură, dintre care unele plănuite încă de Iulius Caesar, sau Augustus, rămase nerealizate din cauza greutăţilor. Roma s-a dotat cu două noi apeducte “Aqua Claudia” şi “Anionovus”, lucrări enorme care au costat nu mai puţin de 55 milioane de sesterţi. Au fost aduse la Roma izvoarele bogate şi reci ale apelor claudine numite: Caeruleus, Curtius şi Albudinus, precum şi apa de la Anio. Construcţiile apeductelor erau din piatră şi deversau în rezervoare frumos amenajate.

            O altă lucrare a fost asanarea lacului Fucinus, lucrare discutată încă de pe timpul lui Augustsus. Pe o lungime de trei mii de paşi s-a realizat străpungerea, săpând dintr-o parte pe sub munte, iar în cealălaltă săpând un canal. A terminat, cu greutate canalul după unsprezece ani, deşi au lucrat la el treizeci de mii de oameni. Inainte de a seca lacul Fucinus, Claudius a organizat o luptă navală (se numea “Naumahie” ). In acel spectacol de gladiatorii a luptat în două flote, una siciliană şi alta din Rodos, cu douăsprezece trireme fiecare Lupta a îănceput la sunetul de trompetă al unui Triton de argint, care fusese ridicat în mijlocul lacului, cu ajutorul unei maşini.

            La Ostia a amenajat portul aşa cum plănise însuşi Iulius Caesar. A întărit malurile Tibrului şi a înălţat două puternice diguri, aruncate în plină mare şi luminate de un far. In acesr fel s-a creat o rudă artificială. Suetonius relatează că la baza unui dig, pentru consolidare, a fost scufundat vasul pe care fusese adus Obeliscul din Egipt.

            A terminat şi arcul de triumf de marmură al lui Tiberius, de lângă teatrul lui Pompeius, început de senat şi apoi părăsit.

            Legislaţia romană s-a îmbogăţit sub domnia lui Claudius, Unele reforme au fost fericite: asimilarea omorului sclavilor cu cel al oamenilor liberi, ameliorarea condiţiei juridice a mamei de familie etc. Claudius a trăit cu clarviziune sentimentul exact al rolului civilizator al imperiului, atunci când a luat hotărârea de a ţine piept prejudecăţilor învechite ale aristocraţiei romane printrîo măsură novatosre, acceptarea în senat Romei a primilor cetăţeni ai Galliei “pletoase”. (Galii purtau plete).

            Domnia sa n-a fost lipsită nici de glorie militară. In anul 43 d.Ch., împăratul în persoană, a început cucerirea Britaniei, supunând sudul insulei, iar generalul său, Corbulo, a oprit triburile germane la malurile Rhinului. In anul 51 d.Ch., în cinstea împărătesei Agrippina (Minor Iulia) s-a fondat, pe malul stâng al fluviului, în ţinutul ubienilor, unde s-a născut, o colonie militară care a primit numele ei, Colonia Agippinensis. Acolo se află în prezent marele oraş german Köln (numit până în secolul trecut şi Colonia şi unde s-a realizat pentru prima dată “Apă de Colonia”).

            După ocuparea ei, Britania a devenit cea mai vestică provincie a imperiului. Ulterior, în 43 d.Ch. Licia, în 44 d.Ch. Indeea, iar în 46 d.Ch. Tracia, au fost transformate în provincii romane. In Africa s-au creat provinciile Mauretania Caesariană şi Mauretania Tungitană. Printre enumerările de teritorii ataşate imperiului se remarcă, ca o ironie a soartei că un împărat roman semi-infirm şi nerăzboinic şi-a legat numele de o extindere semnificativă a Imperiului Roman.

            Marea nenorocire a lui Claudius a fost aceea de a se fi lăsat dominat de soţiile sale.

            Pe când era încă destul de tânăr, s-a logodit de două ori: întâi cu Aemilia Lepida, strănepoata lui Augustus şi a doua oară cu Livia Medullina, care purta şi porecla de Camilla, fiind din neamul vechi al dictatorului Camillus. Pe cea dintâi a repudiat-o încă fecioară, fiindcă părinţii săi supăraseră pe Augustus. Cea de a doua s-a îmbolnăvit şi a murit chiar în ziua când era fixată căsătoria. După aceste două logodne au urmat patru căsătorii.

            Intâi s-a căsătorit cu Paustia Urgulanilla, al cărui tată primise onorurile triumfale şi după aceea cu Aelia Petina, fiica unui consular. A divorţat de Petina din cauza unor supărări, iar de Urgulanilla din cauza desfrânării ei şi a unei bănuieli de omucidere.

            După aceea s-a căsătorit cu Valeria Messalina fiica vărului său primar Barbatus Messala (39­40 d.Ch.). Aceasta era cea de a treia soţie cu care trăia chiar în momentul încoronării sale.

            Imediat după ocuparea tronului, Claudius a trebuit să facă faţă unei conspiraţii care urma să-l înlăture de la putere. Conspiraţia a fost condusă de Annius Vinicianus şi Camilus Scriboniamus, guvernatorul Dalmaţiei, dar a eşuat repede tocmai datorită ostaşilor, care numai după cinci zile, l-au trădat pe cel ce-i răsculase.

            Cei doi răzvrătiţi, care vroiau să se instaureze republica, au provocat în rândul  aristocraţiei romane o veritabilă teroare.

            O altă teroare s-a dovedit a fi Messalina, soţia care a devenit celebră prin intrigile, cruzimea şi desfrâul ei. A determinat executarea unor bărbaţi care îi refuzaseră avansurile sau la care râvnea, a salvat amanţi de la moarte sau dezonoare, a răpit un artist (mim) de pe scenă pentru a-şi satisface un capriciu. Ea avea o putere nemăsurată asupra soţului ei, dispunând onoruri, vânzând favoruri, torturând, sau executând în public, pe adversari. Şi-a acordat titlul de “Augusta” şi dreptul de a asista la toate adunările. Ceea ce a pierdut-o a fost războiul cu liberţii lui Claudius. Ea a reuşit să-l ducă la pierzanie pe Polybus, însă Narcissus a reuşit să o elimine. Libertul a profitat de o supremă bravadă a împărătesei. Inamorată de tânărul Caius Silius, l-a făcut să-şi repudieze soţia şi în timpul unei absenţe a lui Claudius, s-a măritat cu acesta. Narcissus a smuls împăratului, speriat pentru viaţa sa, ordinul de condamnare la moarte. Messalina a fost executată în grădinile lui Lucullus, unde ucisese pe unul din bărbaţii ce-i căzuseră victimă (48 d.Ch.).

            Foarte repede, subjugat de farmecele Agrippinei (Minor), fiica fratelui său Germanicus, Claudius s-a căsătorit a patra oară. Era căsătorie incestuoasă, dar aprobată, prin aranjamente, de către senat.

            A avut copii de la trei soţii: de la Urgulanilla, pe Drusus şi Claudia; de la Petina, pe Antonia, iar de la Messalina, pe Octavia şi pe Britannicus. Drusus a murit de când era mic, iar pe Claudia a abandonat-o deoarece nu era sigur asupra paternităţii sale. Pe Antonia a căsătorit-o cu Cneius Pompeius Magnus, apoi cu Faustus Sylla, tineri din înalta nobilime. Pe Octavia a căsătorit-o cu fiul său vitreg Nero (fiul ultimei soţii, Agrippina Minor).

            Pe Britannicus, singurul fiu, l-a recomandat încă de mic armatei şi poporului. Era purtat alături de tatăl său cu orice ocazie, când se puteau provoca aclamaţiile populare. Dintre gineri a adoptat, mai târziu (50 d.Ch.), pe Nero, ceilalţi doi fiind nu numai refuzaţi dar, se pare, chiar omorâţi cu complicitatea lui Claudius.

            Adoptarea lui Nero, sub presiunile Agrippinei Minor şi a libertului Pallas, a trecut pe planul doi drepturile de unic moştenitor ale lui Britanicus.

            Subordonat, în actele de domnie liberţilor săi şi alr soţiilor, Claudius s-a comportat fără vigoare şi fără fermitate. Astfel s-au manifestat mai accentuat scăderile caracterului său, inegalitatea de spirit în luarea hotărârilor: când circumspect şi înţelept, când imprudent şi repezit, adesea uşuratic şi asemănător unui nebun. Pe deasupra a permis, ca în numele lui, să se comită fapte reprobabile sau mârşave de către anturajul amintit: daruri revocate, judecăţi anulate, numiri în serviciu contrafăcute, sau modificate pe faţă, ucideri, exproprieri şi multe acte de corupţie. Din această cauză, a libertăţilor de care s-au bucurat liberţii şi soţiile nu se poate stabili cu o oarecare exactitate câte din faptele reprobabile ale guvernării lui Claudius au pornit de la el, au fost aprobate de el, sau de câte a ştiut. Prin conduita slabă în conducere şi-a pătat loarte mult domnia..

            Planurile Agrippinei de a-şi vedea pe fiul, Nero, moştenitor prin adopţie, au găsit sprijin la libertul Pallas, la Burrus şi Seneca. Nero fusese născut în anul 37 d.Ch. din căsătoria Agrippinei cu senatorul Cneius Domiţius Ahenobarbus.

            După actul de adopţie Claudius a devenit inutil Agrippinei şi conjuraţilor ei. A apărut şi teama că împăratul nu va lăsa ca fiul legitim, Britannicus, să piardă dreptul la succesiune şi deci fiul adoptiv, Nero nu va ajunge să ocupe tronul.

            Agrippina era însă inteligentă, ambiţioasă şi lipsită de scrupule. Ea a recurs la serviciile unei celebre otrăvitoare, Locusta, pentru a se debarasa de soţul şi unchiul său. In cursul unei perioade de indispoziţie, lui Claudius i s-a pus otravă într-o farfurie cu ciuperci, mâncarea sa favorită (54 d.Ch.).

            Nici după moarte necazurile lui Claudius nu au luat sfârşit. Succesorul său, Nero, s-a opus ca să-i acorde titlul de “divi” (divin) defunctului. Deasemeni, Seneca a râs de Claudius într-un pamflet crud “Apokolokyntosis” sau “Metamorfoza într-un dovleac” unde amintea de nişte aventuri ridicole şi imaginare ale sufletului fostului împărat. Seneca vroia să se răzbune în acest fel pe faptul că fusese exilat de Claudius, pentru opt ani, în insula Corsica.

            Ca om Claudius a fost nefericit toată viaţa: s-a născut cu defecte fizice şi psihomotorii, a fost tratat totdeauna ca o fiinţă nedorită, a condus un imperiu fără a fi iubit de cei ce-l înconjurau şi care îi pătau reputaţia, a fost ucis mişeleşte, nu a reuşit să-şi ridice unicul fiu la tron şi a fost batjocură după moarte.

            Poate că de dincolo de moarte a avut parte de zâmbete atunci când a văzut că soarta le-a jucat renghiuri şi i-a batjocorit pe cei care i-au făcut viaţa grea şi chiar i-au luat-o (nu a murit de moarte bună nici Agrippina, nici Seneca, nici Nero şi nici mulţi alţii).

            Tânărul Britannicus, considerat ca pericol legitim pentru tronul lui Nero a fost destinat morţii, prin otrăvire, din ordinul noului împărat, care era şi el un tânăr. Britannicus avea 14 ani (41­55 d.Ch.), iar Nero avea 18 ani când a ordonat moartea fratelui vitreg (născut în 37 d.Ch.).

            Atât Britannicus cât şi Nero erau ultime vlăstare ale familiei Claudia ce se găseau în umbra tronului. Britannicus făcea parte din ilustra familie prin linie bărbătească, ca fiu al lui Claudius, iar Nero prin linie femeiască, prin mama sa Agrippina.

            Claudienii aduşi la domnie de către Augustus prin adopţia lui Tiberius nu au reprezentat o onoare pentru familia imperială furnizând conducerii imperiului o serie de indivizi, de ambele sexe, marcaţi fizic şi psihic. Chiar Claudius, care nu s-a ridicat nici pe departe la nivelul de duritate, răutate şi apăsare psihică a celorlalţi membri ai familiei, a avut şi el doza lui de cruzime şi instabilitate.

            Cu toate acestea domnia lui a reprezentat pentru Imperiul Roman un moment de relaxare politică internă, de sedimentare administrativă şi legislativă, de extindere teritorială şi de construcţii de mare amploare cu caracter util şi militar. Pe lângă un larg sistem de fortificaţii la Rhin şi Dunăre, provinciile au beneficiat de o administrare bună şi de o bogată activitate edilitară, cu şosele, porturi şi poduri. Claudius a fost primul împărat care a intuit că populaţia provinciilor trebuia atrasă şi politic în amplul proces de romanizare.

            Provincialii care primeau cetăţenia romană, cu drepturi politice, deveneau mai ataşaţi cauzei romane şi mai sensibili la asimilarea rânduielilor şi civilizaţiei romane.