duminică, 27 februarie 2011

TRONUL ROMEI - TITUS (TITUS VESPASIANUS AUGUSTUS)

Ani de viață 41 -81 e.N.
Impărat roman 79 - 81 e.Ch.
Cel mai mare dintre fii lui Vespasianus a preluat supranumele de la tatăl său numindu-se Vespasianus, iar fiul cel mic a luat numele, de Domitianus, după numele mamei lor, Domitilla. Fiul cel mare a urmat la tron tatălui său, care făcuse mult bine imperiului. El s-a numit simplu, Titus, pentru posteritate.
            Tradiţia istorică a păstrat despre el o amintire deosebit de favorabilă, datorită calităţilor sale fizice şi sufleteşti, calități care s-au manifestat printr-un comportament mult apreciat de toată lumea. Ponderat, deschis, cinstit şi optimist în relaţiile cu oamenii şi serios cu îndatoririle sale, a reuşit să câştige o afecţiune care a dăinuit peste veacuri şi în istoriografie. Era amintit ca unul dintre cei mai buni împăraţi:”Amor et deliciae genesis humani “. Toată aprecierea generală nu l-a scutit, însă, conform tradiţiei vieţii politice romane, de defăimări, sau de ură atât, pentru perioada cât a fost împărat, 79 ­ 81 d.Ch., cât şi înainte, sub domnia tatălui său. In orice caz el a continuat, pentru scurtul timp acordat de viață, tradiţia luminoasă a dinastiei Flaviilor, fiind un urmaş demn al lui Vespasianus.
            S-a născut la 30 decembrie 41 d.Ch., la Roma. A crescut la curte, cu Britannicus, fiul împăratului Claudius, ucis mai târziu de Nero prin otrăvire. S-a instruit alături de Britannicus la aceleaşi discipline şi cu aceiaşi profesori. Intre cei doi copii s-a legat o prietenie foarte strânsă. La maturitate, Titus a păstrat o amintire profundă vechiului camarad din copilărie.
In amintirea și prețuirea timpului petrecut la curte, a aşezat o statuie de aur a lui Augustus în palatul de pe Palatin şi i-a ridicat şi o statuie equestră din fildeş, care era purtată la ceremoniile din circ şi pe care a însoţit-o chiar Titus , uneori.
Calităţile fizice şi spirituale ale lui Titus au strălucit încă din copilărie şi s-au dezvoltat frumos odată cu înaintarea în vârstă. Frumuseţea sa era distinsă, însoţită de multă graţie şi demnitate. Forţa trupească îi era remarcabilă, deşi nu era de statură înaltă. Dispunea de o memorie deosebită şi se adapta la toate îndeletnicirile, fie paşnice, fie militare. Dispunea de un antrenament excelent în mânuirea armelor şi la călărie.
Posedând la perfecţie vorbirea latină şi greacă obţinută prin profesorii din copilărie, se exprima uşor în cuvântări, iar în scris, ajunsese de improviza poeme cu repeziciune. Nu era străin nici de muzică, avea o voce plăcută şi se putea acompania cu unele instrumente. Repeziciunea la scris era însoţită de talentul de a copia orice scris fără să se cunoască falsul.
            S-a remarcat ca tribun militar în Germania şi Britannia, cu multă modestie. Renumele pe care şi l-a format în acele provincii se regăsea în mulţimea de portrete, de statui şi de inscripţii ce i-au fost dedicate. După campaniile militare a traversat o perioadă de activitate civilă, când a practicat avocatura, cu cinste şi străduinţă.
            Prima lui soţie s-a numit Aricidia Tertulla şi era fiica unui cavaler roman, fost prefect al cohortelor pretoriene. După moartea prematură a acesteia, s-a recăsătorit cu Marcia Furnilla, dintr-o familie aristocratică, cu care a avut o fiică, dar de care a şi divorţat destul de repede.
            După ce a îndeplinit funcţia de questor, sub împăratul Nero, a primit comanda unei legiuni în Iudeea. Acolo comandantul tuturor trupelor era tatăl său, Vespasianus, iar Titus era locotenent.
            Comandându-şi legiunea s-a remarcat prin cucerirea a două foarte puternice cetăţi, Taricheia şi Gamala. Ca şi tatăl său, era foarte energic şi avântat în luptă, un exemplu pentru subordonaţi. Vitejia şi frumuseţea ţinutei îl făceau iubit şi respectat de trupe.
            După preluarea tronului de către Galba, a fost trimis de Vespasianus la Roma să-l salute pe noul împărat din partea sa. Galba îi fusese superior lui Vespasianus în Germania şi se cunoşteau bine.
            Pe drum Titus a aflat, însă, de revolta lui Otho şi de uciderea lui Galba, ceea ce l-a făcut să se întoarcă trecând prin Corint şi Cipru.
            Circulau zvonurile că alegerea acelui traseu de întoarcere era legată de iubirea ce o purta reginei Benerice, fiica lui Agrippa, regele Iudeei, măritată prima dată cu Irod, regele Caldeei şi a doua oară cu Polemon, regele Ciliciei. Se pare că mai târziu această iubire a determinat divorţul de cea de a doua soţie. Pentru Titus, Benerice a fost precum Cleopatra pentru Iulius Caesar.
            Pe timpul când tatăl său ajunsese împărat, Titus a adus-o pe Benerice la Roma şi voia să o ia de soţie. Opoziţia romanilor a fost atât de mare încât căsătoria nu s-a realizat.
            După anul 69 d.Ch., a rămas comandant al trupelor din Iudeea, desemnat de Vespasianus. In anul următor, 70 d.Ch., a cucerit Ierusalimul, centrul rezistenţei disperate a iudeilor şi a incendiat templul lor sacru. In ultimul asalt a Ierusalimului a ucis 12 apărători cu 12 săgeţi şi a ales acea zi victorioasă drept zi de naştere a fiicei sale de la Marcia Furnilla.
            Victoria de la Ierusalom a generat o aşa mare bucurie în rândul soldaţilor, încât l-au salutat cu titlul de împărat, iar la plecarea sa din provincie a fost rugat să rămână sau să-i ducă pe toţi cu el. De la această deosebită popularitate în rândul trupelor şi de la faptul că a mers în Egipt unde s-a închinat lui Apis şi a pus diadema pe cap, a apărut o bănuială că ar avea intenţia de a se rupe de tatăl său ca să ia puterea în Orient. Zvonurile i-au ajuns şi lui la ureche aşa că s-a grăbit să meargă la Roma pentru a spulbera suspiciunile.
            Fusese declarat caesar  încă din 69 d.Ch., imediat după preluarea puterii de către Vespasianus. O dată cu reîntoarcerea la Roma a devenit coregent al imperiului şi prefect al pretoriului. Din acel moment şi până la moartea tatălui său s-a bucurat de puteri depline în imperiu, primind în îngrijire aproape toate treburile statului. Dicta scrisori în locul tatălui său, redacta decrete şi chiar citea în senat discursuri în locul împăratului.

Titus - Luvru
             Prefectura pretoriului a condus-o cu severitate şi violenţă, ştiind că pretorienii au fost totdeauna focar de trădare al tronului şi focar de corupţie pentru cei ce doreau să manipuleze această forţă.
            Alienus Caecina, generalul lui Vitellius, învingător alături de Valeus în lupta de la Bedriacum, împotriva lui Otho şi învins apoi de Antonius Primus, generalul ataşat lui Vespasianus, în lupta de la Cremona, trecuse de partea lui Vespasianus şi fusese răsplătit cu libertate şi drepturi civile. Titus a prins însă vestea că Caecina pregătea o revoltă, aşa că a fost neiertător ca şi cu pretorienii. După o masă luată împreună a dispus uciderea lui Caecina. Pericolul era iminent deoarece Caecina, obişnuit cu astfel de revolte, purta corespondenţe cu soldaţii pregătind o conspiraţie. Titus era în primul rând ataşat tronului şi în al doilea rând era un militar obişnuit cu reprimarea nesupunerii. Nu este de mirare că a executat complotişti mai mici, sau mai mari. Obiceiurile comploturilor ce destabilizau puterea imperială trebuiau eradicate. Această sarcină şi-a luat-o Titus, lăsând pe tatăl său să guverneze şi să reorganizeze unele sectoare ale vieţii imperiului.
            Prin acţiunile sale prompte şi dure a întărit securitatea statului şi a curţii, pentru viitor, dar şi-a atras ura celor ce se simţeau vizaţi şi care nu-şi mai puteau desfăşura activitatea subversivă, de frica represaliilor.
            Lumea colportorilor politici, a înrăiţilor în conspiraţii, a celor ce vieţuiau ca nişte paraziţi în jurul centrului vital al imperiului, era o lume care ura disciplina militară instituită de împăratul Vespasianus şi de fiul său.
            Titus era mult mai tânăr, mult mai activ şi mai periculos decât tatăl său. Acelei lumi depravate, constrânse în chingile disciplinei unor oameni necoruptibili, nu i-a convenit urcarea pe tron a lui Titus. Părerea acestei lumi nu a avut nici-o importanţă în gândirea lui Titus şi nici pentru posteritate. Titus a intrat în istorie ca unul dintre cei mai demni şi buni împăraţi, cu înalte virtuţi şi fără vicii. Numai la iubirea pentru Benerice a trebuit să renunţe peste voinţa sa şi aceasta numai din dorința de a-şi păstra onoarea nepătată, pentru viitorul ce-l aştepta ca împărat.
            Şi-a ales cu grijă prietenii cu care participa la mese plăcute şi a încetat să asigure protecţie, sau bunăvoință unor artişti care aveau talent, dar care prin mizeria lor morală degradau onoarea unui general, sau a unui împărat. Acei actori, cântăreţi şi circari, duseseră la desfrâu şi dezordine mai mulţi suverani anteriori şi o mare masă de patricieni. Moravurile lor îndoielnice şi animalice pătrunseseră până în casele onorabile şi până la palat. Titus ştia aceasta şi a luat măsuri în consecinţă.
            Dacă toţi dinaştii Romei ar fi îndepărtat de tron şi de lumea politică lumea perversă a actorilor, căderea imperiului ar fi fost amânată din cauza bătrâneţei, nu din cauza depravării. Toate imperiile, sau statele, care au permis apropierea moravurilor actorilor, lăutarilor şi circarilor, de viaţa lumii conducătoare şi bogate, şi-au pregătit căderea. Moravurile acestei caste actoricești, sunt moravurile cele mai lipsite de demnitate în societatea umană, iar acea societate care le dă artiştilor o importanţă prea mare este sortită să se confrunte cu decădere. Actorii au o meserie care dispune şi bucură spiritul omului, dar viaţa şi apucăturile lor trebuiesc ţinute la distanţă. Şi maimuţele îl distrează pe om, dar asta nu înseamnă că omul trebuie să înceapă a trăi ca maimuţele sărind din creacă în creacă şi căutându-se de purici. Statele, sau guvernările, atinse de decadenţă morală au dispărut de pe scena istoriei, iar decadenţa a fost însoţită de lumea actorilor, fiindcă ei au menirea de căpuşă, se lipesc pe corpurile puternice, pe societăţile şi statele bogate. La ei arta este una, iar viaţa particulară alta.
            Titus, în toată activitatea sa de coregent al imperiului, nu a făcut nimănui nici-un rău, respectând drepturile fiecărui cetăţean, mai mult ca oricine.
            Titus a fost acela care a inaugurat cel mai mare amfiteatru al lumii antice, cel început de Vespasianus în anul 75 d.Ch. şi numit un timp Amfiteatrul Flaviilor şi mai târziu Colosseum. Inaugurarea a avut loc în anul 80 d.Ch. şi cu acea ocazie a plătit jocuri extraordinar de costisitoare, lupte de gladiatori şi cu animale. Numai  într-o singură zi au apărut în arenă 5.000 de animale sălbatice pentru încântarea ochiului şi pentru lupte. Acea arenă a rămas timp de două milenii cea mai mare construcţie a Romei. A fost botezată ulterior Colosseum datorită apropierii de statuia colosală a lui Nero, dar și datorită propriilor dimensiuni colosale.
            Titus avea un caracter simpatic şi deschis, apt pentru a simplifica lucrurile şi situaţiile. Nu pleca nimeni de la el fără speranţa că i se va rezolva rugămintea adresată.
Incă de pe timpul lui Tiberius, fiecare împărat considera nule favorurile acordate de precedenţii săi şi cerea să fie reînnoite fiecare în parte în faţa sa. Titus a simplificat procedura, în spiritul său larg şi deschis, trecând la reînnoirea tuturor favorurilor în bloc, printr-un singur edict. Nu simţea nevoia să fie rugat de cetăţeni, nu-i plăceau umilirile şi nu vroia ca prin acest mijloc să-şi facă propagandă sau clientelari.
            A rămas notorie o anumită atitudine a sa, în raport cu puterile ce le deţinea în raport cu ceilalţi cetăţeni. Intr-o seară, pe când lua masa, amintindu-şi că nu acordase nimănui nimic în cursul zilei, a spus cuvinte memorabile:” Prieteni, am pierdut o zi “.
            Chiar spectacolele care le plătea purtau amprenta plăcerii de a face bucurie poporului, nu de a-şi satisface propriile dorinţe de distracţie. Avea preferinţă pentru gladiatorii traci. Pe aceia îi aplauda alături de poporul din arene, fără a-şi diminua maiestatea şi demnitatea.
            A continuat opera lui Vespasianus de sprijin pentru literatură şi arte, dar a şi contribuit la înfrumuseţarea Cetăţii Eterne. Pe lângă inaugurarea acelui magnific  flavium amphiteatrum, a mai construit terme şi un arc de triumf, arc care a străbătut și el două milenii până în timpurile noastre. Pentru a-şi mări popularitatea, dădea voie plebei, uneori, să intre în termele în care se îmbăia el, lucru pe care alţi împăraţi sau patricieni nu-l mai făcuseră.
            In timpul domniei lui s-au produs trei mari calamităţi, din care una a rămas în conştiinţa lumii. Este vorba de erupţia Vezuviului, de un mare incendiu al cartierelor Romei, incendiu care a durat trei zile şi trei nopţi și de izbucnirea unei epidemii de ciumă.
            Erupţia memorabilă a Vezuviului s-a produs în zilele de 23 şi 24 august, anul 79 d.Ch., la foarte puţin timp după ocuparea tronului de către Titus. Lava revărsată din crater a acoperit localităţile Pompeii, Herculanum şi Stabiae aducând moartea a circa 15.000 de oameni. Cele trei localităţi au devenit uriaşe morminte comune pentru şaptesprezece secole (în 1748 au început săpăturile arheologice). In timpul grozavului cataclism a murit şi Plinius cel Bătrân, istoric şi enciclopedist latin de renume, de la care ne-a rămas numai lucrarea Naturalis Historia (Istoria naturală). In calitatea sa de prefect al flotei de la Misenum, Plinius a întreprins acţiuni de salvare, pe mare, a victimelor erupţiei. A murit intoxicat de gazele de erupţie, într-o barcă cu care se apropiase prea mult de locul sinistrului, pentru observaţii ştiinţifice.
            Dincolo de marele incendiu din Roma, eveniment cu caracter obișnuit la diverse scări ale pagubelor, o altă mare nenorocire produsă pe timpul domniei lui Titus a fost izbucnirea unei epidemii de ciumă de o virulenţă nemaiîntâlnită până atunci.
            In acele prea dese şi mari nenorociri, Titus a arătat supuşilor nu numai grijă de împărat, dar şi dragoste de părinte, prin edicte de consolare şi ajutoare materiale. A tras la sorţi dintre foştii consuli pe supraveghetorii însărcinaţi cu repararea ruinelor Campaniei, zona lovită de calamitatea erupţiei. După incendiul Romei a luat asupra sa toate pierderile publice şi a destinat toate ornamentele palatelor sale restaurării monumentelor şi templelor. Cu această lucrare au fost însărcinaţi mulţi din ordinul cavalerilor, pentru ca totul să se execute mai repede.
            Nici pentru sănătatea publică nu a precupeţit nici un efort uman sau divin, până la încetarea epidemiei.

Titus - Cucerirea Ierusalimului
 La Roma, o nenorocire reală a timpurilor era existenţa denunţătorilor şi a încurajatorilor acestora, nemernici care se ascundeau în spatele unei vechi toleranţe (Delatores şi Amandatores). Titus a luat atitudine intransigentă. După ce au fost biciuiţi de mai multe ori în for, cei vinovați au fost expuşi în arena amfiteatrului, cu ordinul ca unii să fie vânduţi ca sclavi, iar alţii exilaţi în cele mai depărtate şi sălbatice insule.
            Acesta a fost un gest cu adevărat istoric şi ieşit din comun, o acţiune de ecarisaj şi de dreptate socială nemaiîntâlnită. Este pentru prima dată când acei viermi şi paraziţi au fost lichidaţi printr-o singură şi radicală măsură. Este de mirare cum un popor atât de practic şi care aprecia virtutea militară, a putut să lase să activeze cu libertate o asemenea specie scârboasă de aşa zişi oameni. Sigur este faptul, că dacă în istoria omenirii ar fi existat mai dese ecarisări asupra acestor scursuri omeneşti, delaterii, o mare parte din nedreptăţile lumii nu s-ar fi întâmplat, sacrificiile inutile s-ar fi împuţinat, iar lumea ar fi progresat mai repede pe scara civilizaţiei. Ca să reprime pentru totdeauna îndrăzneala şi câştigul delatorilor, Titus a interzis de a se urmări acelaşi delict prin mai multe legi şi de a se face cercetări după un număr de ani în legătură cu persoanele decedate.
            A primit pontificatul suprem (Pontifex Maximus) declarând că îşi va păstra mâinile curate şi s-a ţinut de cuvânt, chiar atunci când avea motive şi posibilităţi de răzbunare.
            Domitianus, fratele său, nu înceta să-i facă greutăţi printr-o ostilitate făţişe şi prin încercarea de aţâţare a armatei. Domitianus dorea să părăsească palatul, fiind convins că Titus, prin talentul său la scris, falsificase testamentul lui Vespasianus, unde se trecuse drept singur moştenitor la tron.
            Titus s-a comportat demn faţă de acest frate ostil, nu s-a decis nici să-l ucidă, nici să se despartă de el, nici să-l lipsească de cinste. Dimpotrivă, din prima zi a domniei, a continuat să-l considere colegul şi succesorul său, căutând prin sfaturi să-i potolească ura şi pornirile potrivnice dăunătoare dinastiei.
            Spre nenorocirea Romei şi a imperiului acest împărat valoros a pierit prea repede, în plină putere, de o afecţiune neprecizată bine de istorici. Incă de la începutul domniei, 23 iunie 79 d.Ch., îl desemnase drept caesar şi succesor pe Domitianus.
            Titus a murit la 40 de ani, în anul 81 d.Ch., după o domnie de numai doi ani, două luni şi 20 de zile. Amprenta sa asupra treburilor şi moravurilor Romei a fost însă de o durată mai lungă, dacă se socotesc şi cei aproape opt ani cât a fost coregent al lui Vespasianus şi când a avut mână liberă în foarte multe domenii.
            Unele versiuni ale vremii lasă să se înţeleagă că Titus ar fi fost otrăvit de fratele său, Domitianus. Sigur este că Domitianus s-a grăbit grozav să apuce puterea. Titus încă mai era în viaţă, muribund în aceeaşi casă în care murise şi tatăl său, când Domitianus a intrat călare în Roma şi s-a dus direct la garnizoana militară, unde şi-a asumat titlul şi autoritatea de împărat. A distribuit repede bani ostaşilor, atât cât le dădea şi fratele lui. Reîncepea astfel nefastul obicei de cumpărarea tronului prinal cumpărarea trupelor.
            Inainte de a muri, Titus spusese numai atât: “N-am făcut decât o greşeală... “, fără să mai apuce să o lămurească celor de faţă. Se pare că acea greşeală era aceea că nu a luat nici-o măsură atunci când fratele său a fost prins conspirând.
Cei doi ani de domnie ai lui Titus s-au arătat deosebit de grei, iar toate calităţile lui au fost răsplătite cu ingratitudine de soartă. Pierderile umane şi materiale suferite de poporul peninsulei s-au ridicat la cote neobişnuite. Pulberea cenuşii expulzată de Vezuviu a fost atât de deasă încât a ajuns pe coasta Africii, în Siria şi în Egipt. Ea a umplut văzduhul la Roma şi a acoperit soarele stârnind o panică vecină cu moartea câteva zile. A venit apoi epidemia de ciumă.
In anul următor, în vreme ce Titus se afla în Campania pentru a cerceta măsurile de eliminare a urmărilor dezastrului provocat de Vezuviu, incendiul pustiitor a cuprins Roma. Incendiul a înghiţit valori incomensurabile: templul lui Serapis şi Isis, Saepta, templul lui Neptun, băile lui Agrippa, Pantheonul, Diribitoriul, teatrul lui Balbus, scena lui Pompeius, porticul Octaviei cu biblioteca ce o conţinea, templul lui Jupiter Capitolinus, cu templele adiacente, etc.
            Numai un împărat providenţial putea conduce imperiul şi Roma în acele clipe grele, de mare încercare şi de debandadă. Acela a fost bunul, demnul, puternicul şi darnicul Titus, o stea frumoasă dar prea repede căzătoare în constelaţia împăraţilor lumii romane. Umbra imperială a lui Titus dăinuie asupra Romei, deasupra Ierusalimului şi alături de Vezuviu.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu