TRONUL ROMEI - VITELLIUS (AULUS VITELIUS)

Ani de viață 12-69 d.Ch.

Impărat roman ianuarie - decembrie 69 d.Ch.

Originea familiei lui Vitellius a fost foarte controversată. După aprecierile adulatorilor sau ale detractorilor lui, originea era apreciată, ori ca foarte veche şi nobilă, cu stăpânitori vechi peste Latium, ori de foarte joasă condiţie, cu un urcuş lent pe scara ierarhiei sociale.

            Ceea ce este sigur este faptul că un Publius Vitellius a fost cavaler roman (rang social secundar) şi intendent al bunurilor lui Augustus. Acel bunic al împăratului a avut patru fii care s-au ridicat la ranguri foarte înalte, de consuli, senatori şi pretori.

            Cel de al patrulea fiu, Lucius, tatăl viitorul împărat Vitellius, a devenit guvernator al Siriei după ieşirea din consulat. De la nivelul acelui rang a reuşit să determine pe regele parţilor, Artaban, să accepte tratative, făcându-l chiar să se plece în faţa drapelelor legiunilor romane.

            Lucius Vitellius  a deţinut de două ori funcţia de consul şi o dată pe cea de cenzor, împreună cu împăratul Claudius. Acestuia i-a ţinut locul la conducerea imperiului în timpul expediţiei de cucerire a Britanniei. Lucius s-a bucurat de apreciere ca om corect şi priceput.

            O dragoste exagerată faţă de o libertă i-a mai scăzut din reputaţie. Totodată atitudinea linguşitoare faţă de Caligula şi Claudius nu i-a făcut prea mare onoare.

            A introdus adorarea lui Caligula ca zeu, iar aprecierea lui Claudius a menţinut-o prin linguşirea soţiilor şi liberţilor din anturaj. Linguşirea lui nu era una oarecare, ci s-a manifestat dezonorant. A ajuns la sărutarea picioarelor Messalinei şi la confecţionarea de chipuri de aur pentru liberţii atotputernici, Narcisus şi Pallas, chipuri pe care le-a aşezat în rândul zeilor casei sale.

            Este foarte de mirare cum un om care a dat dovadă de bărbăţie şi curaj în serviciile militare din provincii şi care a îndeplinit, cu onoare, funcţii în stat, se putea transforma atât de grav, odată ce intra în atingere cu curtea imperială, sau avea interese acolo.

            Lucius a avut ca soţie pe Sextilia, femeie foarte cumsecade şi de familie nobilă. Din căsătoria lor au rezultat doi copii, apropiaţi ca vârstă, care au ajuns la funcţia consulară în acelaşi an (48 d.Ch.), la un interval de numai şase luni.

            Unul dintre aceşti fii, viitorul împărat Aulus Vitellius, s-a născut la 23 septembrie anul 12 d.Ch. Şi-a petrecut copilăria şi prima tinereţe la Caprea (Capri) între prostituatele lui Tiberius şi a fost stigmatizat toată viaţa de viciile căpătate în acea perioadă. In anii următori s-a pătat cu toate infamiile, păstrându-şi un rang însemnat la curte, pe lângă Caligula şi apoi pe lângă Claudius. Caligula îl aprecia pentru talentul său de a conduce carul de curse, iar Claudius ca partener la jacul cu zaruri.

            Nero, cel de al patrulea împărat la a cărui curte a rămas, l-a simpatizat şi mai mult, atât pentru calităţile anterioare, dar şi pentru că era sensibil la harul său de cântăreţ.

            Sub Caligula, Claudius şi Nero, Vitellius s-a fost bucurat numai de onoruri şi demnităţi religioase. In calitate de guvernator al Africii s-a comportat cu o cinste rară, dar ca administrator al treburilor publice din Roma s-a pătat cu sustragerea multor ofrande şi podoabe ale templelor, sau prin schimbarea lor cu unele fără valoare în aur sau argint.

            A fost căsătorit de două ori. Prima dată, cu Petronia, fiica unui consular, cu care a avut un fiu cu o infirmitate la un ochi. Din motive legate de moştenirea averii mamei, acest fiu a fost ucis prin otrăvire cu învinuirea de a fi voit să-şi omoare tatăl. S-a pretins ca din cauza remuşcărilor ar fi înghiţit otrava care o pregătise pentru Vitellius.

            Cea de a doua soţie a fost Galeria Fundana, fiică de pretor, cu care avut doi copii, un băiat grav bâlbâit şi o fată, de care s-a îngrijit, mai târziu, împăratul Vespasianus.

            Fiind numit, de Galba, guvernator (proconsul) al Germaniei Inferior, în decembrie 68 d.Ch., s-a pomenit proclamat împărat de trupele din subordine, revoltate la 1 ianuarie 69 d.Ch. In acelaşi timp, la moartea lui Galba, în ziua de 15 ianuarie 69 d.Ch., a fost proclamat împărat Otho, susţinut de trupele pretoriene şi recunoscut de senat.

            Vitellius a trimis asupra Italiei trupele de avangardă comandate de Fabius Valens şi de Alienus Caecina. După patru confruntări, de mică anvergură, câştigate de trupele lui Otho, în bătălia cea mai mare şi finală legiunile lui Vitellius au ieşit învingătoare la Brediacum. Greşeala cea mare a lui Otho a fost aceea că a stabilit o conducere multiplă legiunilor sale ceea ce a îngreunat coordonarea forţelor cu toate că acestea erau superioare şi puteau fi întărite cu altele dinspre Illyricum, Dalmaţia şi Moesia.

            Vitellius se găsea încă în Gallia când a primit vestea sinuciderii lui Otho. De la înălţimea unei tribune, alături de soţie şi de fiu, l-a numit pe acesta Germanicus şi imperator, deşi băiatul nu avea decât şase ani şi era infirm, prin bâlbâială.

            Nu a întârziat să desfiinţeze, printr-un decret, cohortele pretoriene ca unele care dăduseră un foarte rău exemplu prin implicarea în uciderea unui împărat şi la impunerea altuia. Totodată a poruncit să fie cercetaţi şi pedepsiţi cu moartea o sută douăzeci de soldaţi care făcuseră petiţii către Otho, cerând recompense pentru ajutorul dat la uciderea lui Galba.

            Aceste acte de dreptate erau menite să dea speranţa în apariţia unui împărat vrednic. In continuare s-a comportat, însă, conform firii şi apucăturilor lui anterioare.

            Drumul spre Roma i-a prilejuit străbaterea oraşelor după obiceiul triumfătorilor. S-au folosit echipaje luxoase şi nave luxoase de trecerea cursurilor de ape, iar în fiecare localitate aleasă s-au pregătit ospeţe exagerat de bogate şi costisitoare. Armatei i-a fost îngăduită orice dezordine, violenţă, furt sau crimă.

Denarus - Vitellius

            Străbătând câmpiile de luptă de lângă Cremona nu s-a arătat deranjat de mirosul cadavrelor intrate în descompunere spunând că: ”Un duşman mort miroase foarte bine“. A băut vin în apropierea cadavrelor, cu semeție și insolență, oferind şi celorlalţi. Nu a avut nici bunul simţ să ordone îngroparea cadavrelor.

            A intrat în Roma în sunetele trompetelor, îmbrăcat în uniformă de comandant suprem, încins cu sabia, între steaguri şi drapele, cu țnsoțitori îmbrăcaţi cu mantale de război şi cu soldaţi purtând armele în mână. Pentru a nu lăsa îndoială asupra opţiunilor privind guvernarea imperiului a celebrat în Câmpul lui Marte sacrificii pentru zeii mani ai lui Nero, arătând cât de plecat era memoriei acelui împărat. La un banchet a cerut să i se cânte unele din cântecele   maestrului şi le-a aplaudat în picioare.

            Domniei lui Vitellius s-a transformat într-o beţie şi o orgie continuă. Varietăţile gastronomice erau uimitor de bogate şi de costisitoare, iar pentru a se putea face faţă la atâta îmbuibare se folosea metoda vărsăturilor, provocate cu pană introdusă pe gât, după exemplul împăratului.

            Spre exemplu, a comandat într-o zi o mâncare în care intrau limbi, creieri şi ficaţi de peşti şi de păsări, mâncare ce a costat două sute cincizeci de mii de denari. Cum o astfel de mâncare nu putea fi pregătită în vase de ceramică, s-a fabricat un vas special de argint, păstrat perioadă îndelungată ca ofrandă adusă zeilor. Impăratul Hadrianus a dispus topirea vasului.

            Casa de aur (Domus Aureus) a lui Nero nu-i mai ajungea lui Vitellius, cu toate că nutrea o admiraţie pentru renumele şi felul de viaţă al fostului împărat şi pentru toate obiceiurile aceluia. Exprima aprecieri critice privind locuinţa nesatisfăcătoare a lui Nero, cu mobilier puţin şi sărăcăcios, după părerea lui. Soţia sa, Galeria, se distra pe seama puţinelor obiecte de toaletă găsite în palatul imperial.

            Cu un astfel de comportament de parvenit, Vitellius şi-a atras dispreţul populaţiei şi al soldaţilor, care nu mai aveau nici-un respect pentru datorie. Pretutindeni era numai violenţă şi abuz al puterii.

            Vitellius a ajuns destul de repede de râsul supușilor. Se ridiculiza faptul că apărea în public plin de gravitate, ştiindu-se cât era de putred în comportament. Se vorbea cu venin că apărea călare, îmbrăcat în purpură, cel care ţesălase caii în grajdurile de la cârciumi. Când urca în Capitoliu cu o gardă militară numeroasă, mulți își aminteau că altădată nu putea ieşi în for de mulţimea creditorilor. Când primea omagii de profund respect, nimeni nu-l săruta cu plăcere.

            Deşi ducea o viaţă incalificabilă de depravat şi parvenit, s-a arătat capabil şi de unele realizări onorabile. A fost moderat în măsurile de represalii şi chiar îngăduitor cu faptele şi persoanele legate de domniile anterioare. A permis păstrarea efigiilor monetare ale lui Nero, Galba şi Otho fără resentimente, a menţinut toate daniile făcute de predecesorii săi fără să ia nimic înapoi, nu a pretins impozitele restante şi nu a confiscat bunuri.



Denarus - Vitellius

             Deşi a dispus câteva execuţii între partizanii declaraţi ai lui Otho, nu a confiscat moştenirile rudelor acelora, iar pe de altă parte, a restituit tot ce se confiscase familiilor celor executaţi înainte de venirea lui la putere. Nu a atacat testamentele acelora care luptaseră împotriva lui şi a interzis senatorilor şi cavalerilor să mai participe la lupte cu gladiatori, sau să mai apară în vreun spectacol.

            In general era comunicativ şi nu prea protocolar în viaţa curentă. Numai în situaţiile oficiale căuta să-şi pregătească o demnitate şi o grandoare care nu-i reuşea.

            Generalul Vespasianus se afla din anul 67 d.Ch. în Iudeea, pentru reprimarea răscoalei generalizate din acea parte a imperiului. După dispariţia lui Nero, generaluul îl trimisese pe fiul său, Titus, pentru a-l saluta pe împăratul Galba.

            La întoarcerea lui Titus, Vespasianus a aflat de revolta lui Vitellius şi de conspiraţia lui Otho încheiată cu asasinarea lui Galba. Evenimentele l-au determinat pe Vespasianus să-şi dorească tronul Romei, considerând că este mult superior celor doi revoltaţi. Legiunile lui și ale fiului erau bine călite în lupte, disciplinate şi ataşate. El avea o experienţă de campanii incomparabilă cu a marionetelor care-şi disputau tronul imperiului.

            Mucianus, guvernatorul Siriei, i s-a aliat imediat cu gândul ascuns că va fi aliat la domnie. Imediat, Vespasianus l-a trimis pe acesta cu trupele sale spre Italia, împotriva lui Vitellius. El și-a îndreptat atenția spre cele ce se petreceau în Siria, în absenţa lui Mucianus. Concomitent a încredinţat fiului său, Titus, războiul din Iudeea, pentru a trece în Egipt cu scopuri bine gândite. Acolo, la 1 iulie 69 d.Ch., a fost proclamat împărat de legiunile din Orient şi a folosit timpul pentru a strânge fonduri băneşti şi grâne pentru Roma.

            Legiunile din Moesia, aflând de reacţia lui Vespasianus, nu au mai aşteptat sosirea lui Mucianus şi l-au ales în fruntea lor pe Antoninus Primus, condamnat la exil de Nero şi rechemat de Galba. La data ridicării exilului Primus era legatul legiunilor din Pannonia şi datorită repeziciunii cu care s-au derulat evenimentele la Roma nu dăduse curs rechemării. S/a aliat cauzei lui Vespasianus.

            El a primit, aşadar, investirea cu puteri depline fără să fi primit vreo numire anterioară de la împărat sau de la senat. Soldaţii lui erau nerăbdători să-şi reverse furia asupra lui Vitellius şi să jefuiască Italia, într-un război civil, ceea ce s-a şi întâmplat.

            Deşi informat de cele ce se petreceau şi de calitatea forţelor ce se îndreptau spre metropolă, Vitellius ducea în continuare o viaţă de huzur, cu mese, spectacole şi lupte de gladiatori. Depăşit de evenimente, a rămas prea mult timp inactiv, la Roma. Grija războiului a lăsat-o în seama lui Alienus (Aulus Caecina Alienus), care ajunsese unul dintre conducătorii de fapt ai imperiului datorită exageratei indulgenţe a lui Vitellius. Alienus fusese unul din cei care cuceriseră peninsula pentru Vitellius, în lupta cu trupele lui Otho.

            Alienus a ajuns în nord, la Cremona, pe care a ocupat-o înainte de venirea lui Primus. Era conştient de calităţile inferioare ale trupelor sale în comparaţie cu ale lui Primus şi mai ales cu cele ale lui Mucianus, care urma să sosească în al doilea val. In această situaţie a dus tratative prieteneşti cu Primus şi a încercat să-și convingă trupele să treacă de partea lui Vespasianus. După o primă fază în care a avut putere de convingere a urmat o reacţie a trupelor care au confirmat ataşamentul faţă de Vitellius şi l-au pus în lanţuri pe Alienus, la Cremona.

            Lupta s-a dat fără ca trupele lui Vitellius să aibă comandant suprem. A fost lungă de o zi şi o noapte, cu succese alternative. La ivirea zorilor celei de a doua zile, soldaţii legiunii a III - a Gallica, ale cărei tabere de iarnă erau în Siria şi care luptau pentru cauza lui Vespasianus, au salutat, după obicei, ivirea soarelui. Trupele lui Vitellius au crezut că uralele semnalizau sosirea lui Mucianus cu trupele din Orient şi au cerut încetarea luptei. Dar după atâta sânge vărsat, adepţii lui Vespasianus nu au mai vrut să trateze. De teamă, trupele lui Vitellius l-au eliberat repede din lanţuri pe Alienus şi l-au trimis cu tot onorul să trateze încetarea luptei. Primus a fost convins să accepte condiţiile de capitulare aduse de Alienus, care fusese la un pas de moarte.

            Deschizând porţile, Cremona s-a trezit devastată de trupele în debandadă, mai ales de cele ale lui Vitellius, pe care orăşenii le ajutaseră. Pe câmpul de luptă de lângă Cremona și în oraș și-au pierdut viața 50.000 de oameni.

            Inainte de confruntare Vitellius făcuse recrutări la Roma şi în peninsulă, lansând mari promisiuni. O parte din recruţi, împreună o trupă de gladiatori şi o flotă, se aflau sub comanda fratelui său Lucius Vitellius.

Aureus - Vitellius

            Când a aflat de înfrângerea de la Cremona a trimis urgent pe acesta la Terracina pentru a-şi asigura credinţa garnizoanei de acolo. In schimb, la Roma el a avut o comportare atât de contradictorie și fluctuantă în atitudini şi în fapte, încât desconsiderarea faţă de persoana lui a crescut, iar oamenii au început să se gândească la propriile interese.

            Slăbiciunea şi laşitatea sa din acele zile următoare înfrângerii, dar şi apropierea lui Primus de Roma au determinat pe consulii Caius Quintius Atticus şi Cnaeus Caecilius Simplex (rudă cu Vespasianus) să se îndrepte spre palat urmaţi de cetăţeni de vază şi de  ostaşi. Doreau să-l determine pe Vitellius să renunţe la imperiu de bună voie, sau prin forţa armelor.

            Intâmpinaţi de gărzile germane ale lui Vitellius au fost respinşi cu mari pierderi şi s-au refugiat pe Capitoliu unde i-a însoţit şi Domitianus, fiul lui Vespasianus, şi rudele acestuia.

            Imprejurimile Capitoliului au fost incendiate, iar soldaţii lui Vitellius i-au zdrobit sângeros pe asediaţii asfixiaţi de fum. După aceea soldaţii au jefuit toate ofrandele sacre şi au incendiat templele, printre care şi marele templu. Făcând prizonieri pe Sabinus, fratele lui Vespasianus şi pe Atticus, i-au predat lui Vitellius. Acesta, sub presiunea plebei amatoare de spectacole sângeroase, a dispus executarea lor.

            Povestind aceste evenimente care l-au îndurerat foarte mult pentru că au dus la distrugerea monumentelor antice, de pe timpul regilor, istoricul Tacitus și-a exprimat părerea: ”Sordida pars plebis“ (Partea urâtă a plebei).

            Domitianus, fiul, şi Sabinus nepotul de frate al lui Vespasianus, au reuşit să scape de încercuire şi au rămas ascunşi în case particulare.

Vitellius - Luvru

            Trupele lui Vespasianus, conduse de Antoninus Primus şi de senatorul Quintius Petilius Cerealis erau la curent cu toată debandada ce domnea la Roma și în viaţa lui Vitellius. Dar când au văzut cum se ridicau flăcările din Capitoliu s-au grăbit. Prima încercare a lui Cerealis de a intra în oraş a fost respinsă. Vitellius a încercat să negocieze unele înţelegeri cu adversarii, prin solii, dar n-a avut noroc. Soldaţii care devastaseră Cremona vroiau de acum şi Roma. Neputând să atace frontal garnizoana care apăra podul peste Tibru, cavaleria a trecut râul înotând şi a căzut în spatele apărătorilor. Cam în acelaşi timp soldaţii pătrundeau în capitală din diverse alte direcţii. Capitala a fost prădată şi trecută prin sabie, cu mari pierderi pentru cetăţenii care încă mai păstrau cauza lui Vitellius, dar şi pentru atacatorii ce nu se puteau desfăşura pe străzile strâmte.

            Vitellius s/a travestit în haine ponosite și s-a ascuns într-un loc întunecosal palatului, acolo unde erau hrăniţi câinii. Soldații l-au găsit repede şi l-au identificat.

            Cu hainele rupte, sângerând şi legat cu o funie de gât, l-au târât în afara palatului, cu mâinile legate la spate. L-au mânat, cu lovituri, pe Via Sacra, pe unde trecuse de atâtea ori în litiera sa imperială. A fost batjocorit şi insultat aşa cum numai plebea instabilă și dezlănţuită ştia să o facă.

            Un gal a încercat să-i scurteze chinul străpungându-l cu sabia, după care s-a sinucis. Rana provocată de gal nu s-a dovedit mortală, așa că Vitellius a mai stat un timp, închis alături de statuile lui, într-un arest. Plictisiţi, după un timp, soldaţii i-au tăiat capul la Genonii şi l-au purtat prin tot oraşul (20 decembrie 69 d.Ch.). Când rămăşiţele lui n-au mai prezentat interes, soția a putut să-l îngroape în taină.

            A trăit cincizeci şi şapte de ani (12 ­ 69 d.Ch.) şi a domnit un an fără zece zile.

            Fratele său, deşi a încercat să trateze cu învingătorii, nu a reuşit să-şi salveze viaţa. Fiul minor al lui Vitellius a urmat aceeaşi soartă deşi Vitellius însuşi nu omorâse pe nimeni din neamurile lui Otho, sau Vespasianus.

            Mucianus a ajuns la Roma când toate aceste fapte erau de domeniul trecutului. A preluat conducerea treburilor publice împreună cu Domitianus şi ducându-l pe acesta în mijlocul trupelor, l-a îndemnat să ţină o cuvântare. Pe atunci Domitianus, fiul lui Vespasianus, era foarte tânăr. Avea 18 ani, aproape de vârsta lui Octavianus când venise la Roma să preia moştenirea lui Iulius Caesar.

Sestert - Vitellius

            Lui Mucianus, care îl susţinuse pe Vespasianus din primele clipe, chiar dacă nu fusese oficial recunoscut drept asociat la domnie, i se încredinţase girarea treburilor publice la Roma, cu drepturi depline.

            Moartea lui Nero (iunie 68 d.Ch.) a inaugurat aşa-numitul  an al celor patru împăraţi. In perioada foarte scurtă, de până în decembrie 69 d.Ch., pe tronul Romei s-au aşezat şi chiar s-au suprapus patru împăraţi: Nero, Galba, Otho şi Vitellius. A fost un an cu nenorociri, violenţe, omoruri, jafuri, pierderi materiale şi omeneşti imense, lupte interne, corupţie, trădări, răzbunări şi pe deasupra victorii, triumfuri, parade strălucitoare, ospeţe şi spectacole strălucitoare. Toate acestea în dauna populației, a imperiului, a monarhiei şi a credibilităţii în stabilitatea puterii romane.

            Anul celor patru împăraţi  a reprezentat prima criză a Principatului  inaugurat de Augustus.

            Dintre cei nouă suverani ce stăpâniseră până atunci discreţionar Roma, luând în calcul și dictatura lui Iulius Caesar, numai Augustus a murit de o moarte naturală. Ceilalţi opt suverani au avut o moarte violentă datorată conspiraţiilor, trădărilor şi revoltelor. Doi dintre Principi, Nero şi Otho, şi-au luat singuri viaţa, dar tot constrânşi de evenimentele potrivnice.

            Cu Nero s-a stins dinastia iulio­claudiană (preponderent claudiană), iar cu Vitellius s-a încheiat perioada scurtă de războaie civile din anii 68­69 d.Ch., perioadă cu împăraţi efemeri.