TRONUL ROMEI - DOMITIANUS (TITUS FLAVIUS DOMINITIANUS)

Timp de viață 51-96 e.N.
Impărat roman 81/96 e.N.
A fost al doilea fiu al împăratului Vespasianus şi s-a născut la 22 octombrie 51 d.Ch. La moartea fratelui său, împăratul Titus, avea 30 de ani. Casa în care s-a născut a transformat-o, mai târziu, în templu al familiei Flavia, numit templul Minervei Flavia.

            Spre deosebire de tatăl şi fratele său, Domitianus a avut o fire rea şi violentă, ascunsă, perfidă, laşă şi bănuitoare. Cei cincisprezece ani de domnie au fost trasaţi cu un lung şir de omoruri şi execuţii, în cea mai mare parte fără justificări logice sau motivate de apărare.

            Era atât de perfid încât după ce se folosea de ajutorul unor persoane sau al unor delatori îi făcea dispăruţi, astfel că se putea spune că nici cei ce i se alăturau nu se aflau în siguranţă. Ceea ce îndeplineau unii în numele lui se întorcea împotriva lor, pentru că Domitianus îi distrugea pentru a-şi ascunde mârşăviile săvârşite. In acest fel crimele apăreau opera altora, fără amestecul său. Obsedat de ideea neimplicării sale în fapte reprobabile, a dat un decret prin care declara că atunci când împăratul nu-i pedepseşte pe denunţători nu înseamnă că-i încurajează să fie ceea ce sunt.

            Sigur că acest decret nu l-a împiedicat să se folosească în continuare de informatori, pentru cruzimile de care a dat dovadă mai ales în ultima parte a domniei, când psihicul său a evoluat din ce în ce mai nefavorabil.

            Ultimii ani ai domniei s-au scurs ca ani ai unui tiran crud şi avar, aşa cum s-a exprimat Suedonius:”inopia rapax, metu soevus .”

            A ucis filozofi pentru părerile lor, sau i-a gonit din Roma. Printre aceia s-au aflat: Dio Chrysostomus şi Epictetus. Scrierile lor le-a dat focului.

            Senatori, consulari şi chiar multe femei au pierit pe baza denunţurilor delatorilor, delatori pe care îi transformase în poliţia sa. Onorurile s-au extins şi asupra primilor creştini aşa cum a fost cazul şi cu vărul său Flavius Clemens şi cu exilul Flaviei Domitilla, tot rudă cu el (95 d.Ch.), ambii învinuiţi de impietate. In acelaşi an a declanşat o sângeroasă persecuţie a creştinilor, clasificată drept a doua în istoria ecleziastică. Persecuţia poate fi apreciată ca o adevărată exterminare a comunităţii creştine din Roma.

            Purtarea sa crudă nu a cunoscut excepţii, nici în familie şi nici în rândul prietenilor tatălui, sau ai fratelui său.

            Afirmarea sa în viaţa politică a început odată cu victoria partidului lui Vespasianus, când după intrarea trupelor acestuia în Roma, Domitianus a fost salutat ca caesar  şi apoi a primit demnitatea de pretor urban.

            Până în ziua în care, după moartea tatălui şi apoi a fratelui, a obţinut titlul imperial, a rămas în obscuritate, fiind estompat de personalităţile celor doi. Cu toate acestea, a beneficiat de o serie de consulate, de două ori având poziţia de consul ordinar, în 73 şi în 79 d.Ch.

            Proclamat împărat, la 13 septembrie 81 d.Ch., acest principe pe care Juvenal  l-a numit  Nero cel Chel (“Nero calvus”), a trezit pentru început speranţe de conducere bună. Cetăţenii se aşteptau la continuarea bunelor tradiţii ale înaintaşilor săi, de acelaşi sânge. La început a avut un comportament echilibrat.

            Faptul că fusese ţinut în obscuritate politică i-a alimentat, probabil, o ură ce a răbufnit mai ales pe parcursul domniei fratelui său Titus, frate care l-a tratat cu clemenţă şi bunăvoinţă. Dorinţa de a ocupa tronul l-a determinat, după unele bănuieli, să grăbească moartea fratelui şi să se proclame chiar în clipele când acela era pe moarte. Nu numai că nu l-a durut moartea fratelui, dar nici după aceea nu i-a acordat onoruri postume, care să-l ridice prea mult în faţa populaţiei pline de regrete. Plin de perfidie, a rămas toată viața gelos pe faptele, caracterul, gloria şi renumele lui Titus, persecutând pe lăudătorii aceluia.

            Toate funcţiile care le-a exercitat pe timpul tatălui său au fost îndeplinite fără răspundere şi seriozitate. Imediat după ce s-a văzut fiu de împărat a început să abuzeze de funcţii, distribuindu-le fără discernământ. Odată, numai într-o singură zi, a acordat peste douăzeci de funcţii în Roma şi în provincii. Se zice că Vespasianus, hâtru cum era, ar fi spus “că se miră  cum de nu-i trimite şi lui un succesor”. Vespasianus i-a analizat comportatea și tendințele. Nu numai că l-a mustrat, dar l-a și obligat să locuiască împreună cu el, pentru a-l avea sub observaţie.

            S-a căsătorit cu Domitia Longina, femeie care era măritată cu Aelius Lamia, fără a-i da nici-o socoteală soţului. Pe acela l-a ucis mai târziu, învinuindu-l pentru proferarea unor anecdote fără importanţă, dar trebuia găsit un motiv.

            O anecdotă arată că Titus, pe când era împărat, l-a îndemnat de mai multe ori pe Aelius Lamia să se căsătorească. Acela, se zice, că i-ar fi răspuns:”Dar de ce?  Ai de gând şi tu să te căsătoreşti? “ Făcea aluzie la faptul că fratele lui Titus îi răpise deja o soţie.

            Domitia Longina i-a rămas soţie şi după proclamarea sa ca împărat, iar după ce i-a născut un fiu a proclamat-o Augusta. Mai târziu relaţiile s-au deteriorat, atât datorită dispariţiei fiului unic, cât şi datorită iubirii pe care Domitianus i-o purta nepoatei sale Iulia, fiica lui Titus. Domitia a scăpat ca prin urechile acului de a nu fi suprimată, așa că a apucat să asiste la moartea lui Domitianus şi chiar să sprijine complotul ce urma să-l suprime.

Templul lui Domitianus la Efes

            Cu toate că la început au existat speranţe în domnia lui, Domitianus a inaugurat o politică sensibil deosebită de cea a primilor Flavii. Sprijinindu-se pe armată, pe garda pretoriană şi pe anumite cercuri servile din rândul cavalerilor şi aristocraţiei, Domitianus a urmat o linie autocratică, asemănătoare celor practicate de detracaţii Caligula şi Nero.

            Fiind o personalitate orgolioasă, capricioasă şi violentă, a revendicat un titlu care să-l apropie Caesar și augustus, cel de „dominus et deus“.

            In 85 d.Ch, s-a proclamat cenzor pe viaţă (censor perpetuus) şi a intrat în conflict cu aristocraţia senatorială. Ca r[spuns a reluat procesele pentru “crimen laesae maestatis “ care erau îndreptate cu predilecţie împotriva acestei categorii sociale. Din acea aristocraţie ostilă provin mulţi din istoricii latini. Aceia nu au pregetat să accentuieze imaginea sa  negativă.

            Bilanţul administraţiei sale interne s-a dovedit, în general, pozitiv. A arătat un mare zel pentru moralitatea publică, ca şi înaintaşii săi, neputând să predice aceasta cu exemple din viaţa lui privată şi cu pasiunea pentru actorul Paris din anturajul său. Actorul a sfârşit şi el ucis, sub învinuirea că ar fi trezit iubirea Domitiei.

            In anul 82 d.Ch, a reclădit cu mare grandoare templul Capitoliu, distrus de marele incendiu din timpul domniei lui Titus.

            Sub numele de Agon Capitolinus a intrat, în anul 86 e,N,  în concursul cincinal de exerciţii de gimnastică, de elocinţă şi de poezie, concurs ai căror învingători erau încoronaţi, la Capitoliu, de însăşi mâna împăratului. A protejat pe poeţii Statius şi Martialis.

            Continuând politica înaintaşilor de reconstrucţie a Romei a realizat  pentru sine un palat magnific pe Palatin, dar şi un mare circ sau stadion pe Câmpul lui Marte, stadion al cărui contur este amintit astăzi de actuala   Piazza Navona din apropierea Panteonului.

            Măsurile militare iniţiate de el au avut menirea de a facilita politica de cuceriri şi pacificare a viitorului împărat, Traianus, în arealul carpato­danubian. In anul 83 d.Ch, a ieşit victorios în campania de la Rhin, împotriva tribului german al chatilor. Atunci şi-a atribuit şi titlul de Germanicus.

            Regiunea Dunării de Jos i-a creat însă mari greutăţi. O invazie a dacilor aliaţi cu sarmaţii şi cu bastarnii, în Moesia, s-a soldat cu moartea lui Caius Oppius Sabinus, guvernatorul provinciei. Acela a fost momentul când regele dac, Duras, i-a transferat de bună voie puterea lui Decebal, viitorul rege martir al dacilor.

            Cel mai însemnat război al romanilor, pe timpul domniei lui Domitianus, a fost cel împotriva dacilor conduși de Decebal. Noul rege dac a fost considerat, de autorii contemporani romani şi greci, conducătorul cu cea mai mare pricepere şi iscusinţă în ale războiului. Executa acţiunile de luptă în momentul cel mai favorabil pentru armata lui şi îşi asigura retrageri sigure. Era şiret în întinderea curselor, în a exploata o victorie, sau în a se retrage cu cât mai puţine pierderi.

            Decebal al dacilor, a fost, pentru multă vreme, cel mai de temut adversar al romanilor.

            Domitianus s-a văzut obligat să intervină personal pe frontul de la Dunăre, în 86 d.Ch. Acolo însă, în loc să conducă campania, a rămas într-un oraş din Moesia unde a dus un trai de desfrâu. Moesia a subîmpărţit-o în două provincii, Moesia Superior spre vest şi Moesia Inferior spre est, cuprinzând şi Dobrogea până la gurile Dunării. Domitianus nu era un luptător şi pe deasupra era şi leneş, aşa că a trimis la luptă numai generalii. In cea mai mare parte a suferit numai înfrângeri. Toate momentele grele ale campaniei le punea pe seama generalilor săi, iar când lucrurile mergeau bine, deşi el nu participase cu nimic, își atribuia tot meritul. Ii ura pe toţi care săvârşeau vreo ispravă frumoasă şi critica vehement pe cei care aveau eşecuri.

            La sfârşitul campaniei s-au început tratative de pace. Tratativele au ajuns la impas atunci când Decebal a pretins lui Domitian, în batjocură, “câte doi oboli de cap de locuitor roman “.

            Atunci s-a hotărât trecerea Dunării şi pătrunderea, pentru pedeapsă, în adâncul teritoriului dacic. Campania iniţiată la nordul Dunării, în 87 d.Ch, s-a atribuit generalului Cornelius Fuscus, prefectul pretoriului. Ea s-a încheiat cu o zdrobitoare înfrângere, într-o trecătoare din munţii Daciei, după ce romanii urmaseră valea Timişului sau a Oltului.

            In 88 d.Ch, s-a reluat ofensiva romană sub comanda lui Tettius Iulianus. Victoria romanilor la Tapae, a determinat reluarea tratativelor de pace în anul următor. Atunci Domitianus a fost înfrânt, în Pannonia, într-o campanie împotriva marcomanilor şi a guazilor, pe care vroia să-i pedepsească pentr că nu-i dăduseră ajutor împotriva dacilor. După înfrângere,  trimis grabnic o solie la Decebal, arătând disponibilitatea de a  încheia tratatul de pace care anterior îl refuzase.

            Domitianus a cheltuit mulţi bani pentru a obţine tratatul de pace, acordându-i lui Decebal meşteri pricepuţi în cele mai diverse meserii folositoare atât în timp de pace, cât şi de război. In plus a făcut promisiuni că va da mereu alte ajutoare dacilor.

            Decebal a evitat să poarte personal tratativele şi a trimis pe fratele său, Diegis. Acela a fost însoțit de un număr mare de oameni, pentru a-i preda, lui Domitianus, arme şi captivi romani, dobândiţi în confruntările anterioare.

            După terminarea ceremoniei, Domitianus a aşezat pe capul lui Diegis o diademă. Era un semn că se considera învingător şi i-ar fi stat în putere să aşeze un rege pe tronul dacilor.

            A dorit să înşele populaţia din metropolă printr-o aşa zisă scrisoare a regelui dac şi printr-un cortegiu triumfal împodobit cu false obiecte luate de la daci, dar care, în realitate proveneau din mobilierul şi averea palatului imperial.

            Tot în anul 89 d.Ch, Domitianus s-a confruntat cu revolta legatului Germaniei Superior, Lucius Antonius Saturninus, revoltă reprimată cu repeziciune, dar simptomatică pentru opoziţia senatorială împotriva politicii sale discreţionare.

            După ani de crime şi teroare, la 18 septembrie 96 d.Ch, a fost asasinat de libertul Stephanus, mort şi el în lupta corp la corp cu împăratul.

            Asasinatul se pregătise în palat de către Parthenios, cubicularul său, de Sigerius, alt cubicular, de Entellus, cel ce răspundea de scriptele imperiului, şi de Stephanus. Nu erau străini de complot nici soţia sa, Domitia, nici Narbonus şi nici colegul acestuia, Titus Petrononius Secundus, prefectul pretoriului.

            Nu au trecut la acţiune până nu au găsit un succesor la domnie, pretendent care să îşi asume riscul represaliilor în caz de nereuşită. Pe această temă s-a discutat cu multe personalități, care au refuzat de teamă să nu li se întindă o cursă. Nerva, cel care a acceptat se temea de răzbunarea lui Domitianus, în caz că acesta ar fi aflat prezicerea astrologilor care-l desemnau ca viitor împărat. Nerva provenea dintr-o familie nobilă şi avea o fire blândă, fire care nu a inspirat teamă conspiratorilor.

            Cu Domitianus s-a stins dinastia Flaviilor, dinastie ce a ocupat tronul Romei numai 27 de ani, dar care a dat trei dinaşti cu mult mai folositori imperiului şi mai dispuşi să facă ordine în stat decât cei care încheiaseră dinastia iulio­claudiană.

             Figura lui Domitianus devenise atât de dușmănită încât senatul s-a grăbit să aprobe crima şi să dispună ştergerea (martelarea) numelui său de pe toate inscripţiile, cale prin care să-i fie distrusă amintirea (damnatio memoriae).

            In timpul vieţii, Domitianus primise, prin decrete, o mulțime de cinstiri. De aceea întreagul imperiu era plin cu imaginile sale din marmură, din aur sau argint şi de inscripţii care aminteau de figura sau numele lui. Prin acest gen de slugărnicie devenise odios de prezent în viaţa supuşilor şi aşa le-a rămas în amintire.

Poarta lui Domitianus - Pamukkale (Heliopolis)- Asia Mică

            De înmormântare s-a ocupat doica lui, Phyllis, care i-a ridicat corpul pe ascuns. Domnia lui Domitianus au trăit-o, având diverse vârste, un număr însemnat de oameni de cultură ai imperiului. Printre aceştia se pot enumera: Suetonius, Tacitus, Martialis, Statius, Iuvenalis, Quintilianus, Pliniu cel Tânăr, Silius Italicus, Iosephus Flavius şi alţii.

            Forţa militară şi civilizatoare a Imperiului Roman își continua ascendenţa tradiţională.