TRONUL ROMEI - MARCUS AURELIUS (MARCUS AURELIUS ANTONINUS)

Ani de viață 121-180 d.Ch.
Ani de domnie 161-180 d.Ch.

Născut la Roma, la 20 aprilie 121 d.Ch, provenea dintr-o familie stabilită în Spania. Străbunicul său, Annius Verus, originar din Succubo, era de rang pretorian. Bunicul său, Annius Verus, a fost de trei ori consul şi prefect al oraşului, iar din căsătoria cu Rupilia Faustina a avut fiu pe Annius Libo, consul în 128 d.Ch, pe Annius Verus şi pe Annia Galeria Faustina Augusta, cu care s-a căsătorit împăratul Antoninus Pius. Annius Verus, mort de tânăr, pe când era pretor, a fost căsătorit cu Domitia Lucilla. Din căsătoria aceasta s-a născut în villa lor de la muntele Caelius, tânărul Marcus Annius Verus, viitor împărat. El a fost crescut de bunicul său şi din copilărie a câştigat favoarea împăratului Hadrianus, care îl supranumea Verissimus şi i-a decernat onoruri equestre, la şase ani, după care l-a admis în confreeria preoţească, la numai opt ani.

Copilul a fost crescut în preajma şi sub îngrijirea oamenilor celor mai distinşi ai epocii: Fronto, Herod Atticus, Apollonius din Chalcis, Sextus din Cheroneea şi Iunius Rusticus. La doisprezece ani a primit costumul de filozof şi se impunea prin practici aproape ascetice. La cincisprezece ani, a îmbrăcat toga virilă şi a fost logodit cu fiica lui Aelius Caesar, moştenitorul prezumtiv al tronului, apoi numit prefect al Romei, pe timpul sărbătorilor latine. Acest Aelius Caesar a fost primul ales de Hadrianus drept moștenitor, dar decedat înainte de împărat, așa că acesta a trebuit să-și aleagă un alt moștenitor, Cel de al doilea ales a fost viitorul Antoninus Pius.

Hadrianus l-a introdus pe tânărul Marcus în familia dinastică pe care voia să o fondeze. La moartea lui Aelius (fost Lucius Ceionus Commodus), când Hadrianus l-a adoptat pe Antoninus şi l-a făcut „caesar”, a cerut, ca la rândul său, acesta să adopte pe Marcus şi pe tânărul Lucius Ceionus Commodus, fiul defunctului Aelius Caesar (fiu ce s-a numit ulterior Lucius Verus).

Aşa a intrat Marcus în ginta Aurelia şi a primit numele de Marcus Aurelius, în locul de Marcus Annius Verus. A respectat, în acest fel, vechea tradiţie romană de preluarea numelui tatălui adoptiv.

A trebuit să schimbe logodna şi să accepte pe fiica lui Antoninus, verişoara sa, Annia Faustina, cea care fusese înainte promisă lui Lucius Verus. De altfel Marcus Aurelius era nepotul de frate al Faustinei, soţia lui Antoninus şi de aceea era văr cu noua aleasă, Faustina Junior. Unirea nu s-a realizat decât în anul 145 d.Ch. şi s-a arătat, pentru început, fericită. Tânărul prinţ prefera să trăiască la Vilele sale din Lorium şi din Lanuvium.

După ce i s-a născut o fiică, a primit investitura puterii tribuniciene, devenind asociat la domnie (147 d.Ch.). A împărţit greutăţile puterii cu Antoninus de-a lungul a paisprezece ani, iar când acesta a murit (7 martie 161 d.Ch.), el l-a asociat la tron, conform celor stabilite anterior, pe Lucius Ceionus Commodus, care a luat numele de Lucius Aurelius Verus. L-a aşezat pe picior de perfectă egalitate şi astfel, pentru prima dată, au existat simultan doi împăraţi.

Lucius Verus era mai tânăr cu nouă ani, cu fire activă şi destinat de a dirija operaţiunile militare. I s-a dat drept logodnică, pe Annia Lucilla, fiica lui Marcus Aurelius, fapt ce întărea uniunea lor şi încrederea. Lucius Verus a fost trimis să se confrunte cu parţii.

Regele parților, Vologese al III-lea, după ce distrusese o legiune staţionată în Elegeia, a invadat Siria. In acea campanie împotriva parților, armata romană a avut conducător pe Avidius Carsius, guvernatorul Siriei, originar din acea provincie. I-a înfrânt pe parţi, i-a urmărit în Mesopotamia, a incendiat orașul Selencia şi a distrus palatul regal de la Ctesifon, în timp ce, în nord, Statius Priscus cucerea Artaxata şi reinstala pe protejatul roman, Sohaemus, pe tronul Armeniei. Vologese al III-lea s-a văzut nevoit să trateze pacea, cedând Mesopotamia (162-166 d.Ch.). Ambii împăraţi romani Marcus Aurelius și Lucius Verus) au celebrat triumful în anul 166 d.Ch.

Lucius însă, petrecuse timpul campaniei în desfrâu la Laodiceea, Daphne şi Antiohia, în timp ce legaţii conduceau armatele.

Calpurnius Agricola a înăbuşit o mişcare a armatei din Britannia şi a ţinut în ascultare pe insulari, în timp ce Aufidius Victorinus a înfrânt triburile de la Rhin.

La Dunăre s-a strâns o vijelie redutabilă. O foamete şi o ciumă au slăbit populaţia şi armata în momentul când s-a format o ligă a barbarilor de la nord de Dunăre, marcomani, quazi, iazygi, alani, sarmaţi. Aceştia au invadat imperiul, iar războiul a fost unul dintre cele mai grele pentru romani în acea periodă istorică.

In anul 168 d.Ch, cei doi împăraţi romani au trecut Alpii, iar inamicii quazi au cerut pace şi s-au retras dincolo de Dunăre. In anul următor s-a produs o nouă invazie şi s-au concentrat forţele romane la Aquileea, în nordul Mării Adriatice. Ciuma a făcut ravagii şi în armată, iar Lucius Verus a murit subit, în Altinum.

Marcus Aurelius şi-a regretat prea puţin colegul dezmăţat, care îi îngreuna mișcările, dar i-a acordat apoteoza. Apoi a revenit pe Dunăre pentru a conduce războiul contra marcomanilor. A trebuit să concentreze douăsprezece din cele treizeci de legiuni ale imperiului şi să creeze două legiuni noi, înrolând gladiatori, sclavi şi exilaţi. A vândut propriile bijuterii pentru a susţine efortul financiar al războaielor din nord.

Campaniile au fost marcate, alternativ, de succese şi de înfrângeri, marcomanii pătrunzând până la Aquileea. Generalul Pertinax a eliberat Raetia şi Noricum, iar Marcus Aurelius a operat în Pannonia.

Iazygii au fost înfrânţi pe gheaţa Dunării, într-o confruntare rămasă memorabilă prin faptul că romanii s-au folosit de scuturi aşezate pe gheaţă pentru a nu aluneca şi pentru a primi cu stabilitate atacul inamicului călare. In lupta corp la corp, romanii s-au dovedit superiori după ce prăbuşeau inamicii de pe cai.

Marcus Aurelius a invadat teritoriul quarzilor, dar armata romană s-a trezit înconjurată de barbari, fără apă şi alimente. O ploaie providenţială a venit din cer, aducându-le apa necesară, iar inamicilor fulgere. Se spune că această minune s-a produs datorită rugilor, către Dumnezeu, ale soldaţilor unei legiuni formate în majoritate de creştini. Aceasta este o variantă târzie a descrierii evenimentelor, concepută de creștini. După acea bătălie, Marcus Aurelius a denumit acea legiune, Fulminaus, în amintirea acelor fulgere şi a acelei minuni cereşti ce a adus ploaia tocmai la timp.

Ulterior, miracolul a fost atribuit lui Jupiter Pluvius, după cum arată un basorelief de pe coloana sa de la Roma (asemănătoare cu cea a lui Traianus).

Succesele militare au fost întrerupte de revolta lui Avidius Cassius, în Orient. Acela era guvernatorul Siriei şi comandantul armatelor din acea parte a imperiului.

Avidius Cassius era un general şi un om de toată isprava cu calităţi deosebite de conducător, dar care avea o origine obscură. Tatăl său ajunsese la funcţia de prefect al Egiptului şi activase ca unul din secretarii lui Hadrianus. In mod oficial, marele general răsculat și uzurpator îi reproşa lui Marcus Aurelius excesiva indulgenţă faţă de un personal cu greşeli şi dezinteresul filozofic faţă de abuzuri.

Avidius, care şi-a luat titlul de Augustus, s-a trezit victima unei erori. Eroarea s-a datorat numai Faustinei Junior, soţia lui Marcus Aurelius, care l-a informat greşit. Faustina se aştepta ca soţul ei bolnăvicios să se stingă în orice zi care trecea, deoarece ajunsese la o vârstă înaintată şi se arătase debil încă din tinereţe. Teama ca nu cumva să-i scape puterea din mâini atâta timp cât fiul său, Commodus, era prea tânăr şi nu prea sclipitor, a determinat-o să trădeze interesele imperiale. L-a sfătuit, în taină, pe Avidius Cassius să fie oricând gata de luptă dacă s-ar întâmpla ceva cu soţul ei, să o ia pe ea de soţie şi să ajungă astfel la puterea supremă.

Prin acest comportament mizerabil, Faustina Junior călca pe urmele dezmățate ale mamei sale, Faustina Maior, soția fostului împărat Antoninus Pius.

Denarius - Marcus Aurelius

Vestea ca Marcus Aurelius ar fi murit, veste falsă, a ajuns la urechile lui Avidius Cassius. Fără să mai aştepte confirmarea ştirilor şi-a dat în vileag intenţiile şi a pornit spre metropolă.

Pe de altă parte, Marcus Aurelius, la aflarea veştii, a încheiat unele tratate de încetarea ostilităţilor cu reprezentanţii triburilor inamice, tratate care n-au fost în dezavantajul romanilor, dar nici nu înlăturau definitiv pericolul. Tratativele s-au purtat cu fiecare populaţie în parte, cu condiţii de pace diferite acordate de romani. Mulţi au primit voie să se stabilească și să primească pământuri în Dacia, ca teritoriu roman. Totodată împăratul şi-a chemat alături fiul, pe Commodus, care avea numai cincisprezece ani (născut la 161 d.Ch.) şi căruia i-a atribuit toga virilă.

Avidius Cassius a fost oprit din drum de rezistenţa guvernatorilor Cappadociei şi Bithyniei, iar apoi a fost trădat şi omorât de subalternii săi.

Marcus Aurelius, prin bunătatea sa proverbială şi filozofică, a iertat pe toţi complicii ştiuţi, iar corespondenţa capturată de la diverşi conspiratori a ars-o pentru a nu fi nevoit să bănuiască şi să pedepsească pe viitor.

S-a reîntors la Roma (175 d.Ch.) unde a asociat la domnie pe fiul său, Commodus, după care a plecat spre Orient împreună cu el şi cu Faustina. Probabil că nu a vrut să lase în spate, nesupravegheată, pe necinstita Faustina. Pe parcurs a iertat toate populaţiile care se uniseră cu conspiratorul. Nu dorea răzbunare şi nici nu dorea vărsare de sânge, pentru care avea oroare. Nici gladiatorilor nu le îngăduia să lupte cu săbii ascuţite ci cu arme nepericuloase, cu laturile și vârfurile rotunjite.

Faustina a murit pe drumul spre Orient, la Halala (mai târziu Faustinopolis), la picioarele munţilor Taurus şi a primit apoteoza din partea senatului, la cererea lui Marcus Aurelius. Moartea Faustinei l-a îndurerat nespus pe acest suflet mare şi iertător. Despre moravurile uşoare ale Faustinei se spuneau multe, dar el n-a vrut să ştie nimic. Poate că a cunoscut chiar conspiraţia ei cu Avidius Cassius, dar ticăloşia nu-l putea abate de la bunătatea şi curăţenia lui sufletească.

După moartea Faustinei, a vizitat Siria şi Egiptul şi a revenit la Roma (171 d.Ch.), după ce a inspectat şcoli, a vizitat temple și a mers la Atena unde s-a iniţiat în misterele de la Eleustis. In amintirea mult iubitei Faustina a înjghebat noi fundaţii alimentare pentru fete sărace (puella Faustinianae), iar cu ocazia căsătoriei lui Commodus a oferit poporului mari plăceri, prin serbări fastuoase.

Războiul a reizbucnit în nord. Generalul Pertinax comanda în Dacia, iar cei doi fraţi Quintilius pe Dunărea mijlocie. Cu toate că aceştia se dovediseră înzestraţi cu prudenţă şi curaj, nu au putut termina cu bine războiul şi a fost necesară prezenţa împăraţilor la frontiere. Marcus Aurelius şi Commodus au plecat pe teatrul de luptă.

Prima dată războiul din nord se încheiase în 175 d.Ch, după tentativa de uzurpare pusă la cale de Avidius Cassius. La Roma s-a celebrat ulterior un dublu triumf, cel al lui Marcus Aurelius, în noiembrie 176 d.Ch, şi cel nemeritat al lui Commodus, în decembrie 178 d.Ch. Prin acele triumfuri se punea capăt unor campanii care duraseră, cu mici întreruperi, nouă ani.

Dar, în 177 d.Ch., ostilităţile au reînceput. Marcomanii şi quazii au pretextat atacul, drept revoltă împotriva abuzurilor de putere al trupelor romane. Noul război avea să se prelungească timp de trei ani, până la moartea împăratului, în 180 d.Ch. Marcus Aurelius şi Commodus s-au dus pe frontieră la sfârşitul anului 178 d.Ch.

După victorii strălucitoare, împăratul a fost atins de o boală (probabil ciumă), care i-a adus moartea, la 17 martie 180 d.Ch, la Vindobona (Viena). Unii autori antici aruncă o umbră de bănuială asupra morţii sale, presupunând că a fost otrăvit de către medicii care doreau să intre în graţiile lui Commodus.

Inainte de moarte, Marcus Aurelius l-a recomandat trupelor pe Commodus, fără a lăsa nici-o umbră de bănuială. A trebuit să spună tribunalului care îi cerea cuvântul de ordine, următoarea formulă: „Du-te spre soare răsare; eu mă apropii de apusul meu”.

După moarte i s-au adus numeroase cinstiri, iar spre amintire, în incinta senatului, i s-a ridicat o statuie de aur.

Inzestrat cu delicateţe, cinste şi cu toate celelalte virtuţi ale unui om superior, s-a dovedit, pe parcursul întregii domnii, cel mai bun şi iertător bărbat care a deţinut cândva vrea-o funcţie de stat, în imperiu. Din nefericire, starea  fizică, puterea trupească, nu-i îngăduiau multe ocupaţii bărbăteşti A învins chiar această scădere trupescă, reușind să ajungă de la o mare slăbiciune, spre o mare desfăşurare de forţă. Soarta i-a hărăzit multe campanii militare cu grele tratative şi mult zbucium, situații ce erau pe măsura unui bărbat cu dorinţe războinice, dar pe care el nu le dorea.

Toată viaţa şi-a aureolat-o cu binefacere şi virtute, calități cărora le-a închinat un templu pe Capitoliu, templu denumit Aequanimitas, apelativ cu totul aparte.

Inaltele calităţi morale, lipsa de prefăcătorie, precum şi educaţia excepţională, mai ales în filozofie şi retorică, i-au asigurat o poziţie unică în galeria împăraţilor romani, o înaltă poziţie umană şi intelectuală, ca simbol al unei civilizaţii.

Deşi în tinereţe s-a arătat viguros ca orice tânăr, ulterior, în cursul vieţii, sănătatea i-a fost şubredă, având de suferit multe neajunsuri, mai ales pe perioada domniei. Tocmai din această cauză a stârnit şi încă poate stârni admiraţie, pentru că a ştiut, prin propriile puteri, să se descurce în situaţii din cele mai grele. S-a confruntat cu probleme multiple militare, politice, sociale şi de administraţie, reuşind să menţină şi să întărească unitatea şi prestigiul imperiului.

Un lucru sigur poate fi trecut la capitolul lipsei sale de noroc. După ce şi-a crescut şi instruit fiul cum nu se poate mai bine, a fost profund dezamăgit în speranţele ce şi le pusese în el. Prin acest fiu istoria imperiului „a decăzut de la epoca unei domnii de aur la aceea a unei domnii de fier şi de rugină”.



Aureus - Marcus Aurelius

 Făcând abstracţie de meritele şi muncile politico-militare şi administrative, trebuie admis că Marcus Aurelius s-a distins ca o personalitate dintre cele mai eminente şi mai simpatice ale istoriei.

Marcus Aurelius, filozoful, rămâne împreună cu Musonius, Rufus şi Epictet, unul dintre cei mai admirabili reprezentanţi ai şcolii stoice. Cartea sa Cugetări, un fel de examen de conştiinţă, pe care a scris-o în fiecare seară, în timpul grelei campanii împotriva marcomanilor, împreună cu Imitaţia lui Iisus Christos, la care se gândea adesea, sunt unele dintre cele mai frumoase cărţi pe care le posedă umanitatea.

Marcus Aurelius a rămas fidel spiritului şi literei stoicismului şi, în acelaşi timp, a îndulcit în bine unele principii, animându-l de un spirit nou şi pătrunzându-l cu o tandreţe şi o bunătate necunoscută până la el. Prin unele teze se apropie de Platon. Recunoscând importanţa legitimă a logicii şi a fizicii, el considera religia şi morala ca fiind părţile esenţiale ale filozofiei.

El considera viaţa o umbră, un vis, şi cu importanţă puţină, chiar dacă durează numai trei ani sau trei vieţi omeneşti. Singurul lucru care merită consideraţie este ordinea stabilită în univers de către Providenţă. Lumea este animată de un spirit divin, totul, în detaliu sau în ansamblu, tinde către un singur scop, care este binele. Răul nu este decât o aparenţă, o condiţie a binelui.

Acesta era principiul filozofic al lui Marcus Aurelius, ideea care revine fără încetare sub o sută de forme diferite în cartea sa. Nimic din viaţa lui atât de agitată şi atât de dureroasă nu l-a putut îndepărta de această tentă optimistă a gândirii. Răzbate principiul unei resemnări pioase, care l-a caracterizat. Aprecia că nu este soartă mai crudă în viaţa unui om bun, decât imposibilitatea de a fi virtuos şi că vine ora morţii, când trebuie părăsită viaţa ca o măslină care cade şi părăseşte arborele care a purtat-o.

A avut o convingere fermă privind bunătatea lui Jupiter, care se arată peste tot unde este credinţă şi în oracole, unde demonii familiali au rolul să ne apere şi să vegheze asupra noastră.

Este aici o deturnare a lucrurilor exterioare spre consultarea geniului interior, care este cea mai bună parte a omului, om care poate ajunge la virtute şi se poate pregăti pentru să reintre după moarte în sânul divinităţii.

Nu se pot aprecia frumoasele consecinţe pe care le-a produs Marcus Aurelius în principiile asupra fraternităţii oamenilor, asupra ataşamentului de divinitate, asupra respectului şi smereniei, asupra compătimirii care trebuie să  ne-o inspire răutăţile comise din ignoranţă, asupra iubirii care trebuie să unească toţi cetăţenii patriei, patrie care se numeşte oraşul lui Jupiter.

Marcus Aurelius a onorat imperiul şi tronul cu priceperea şi efortul său în muncă şi luptă, dar mai ales prin strălucirea spiritului ce a reprezentat, cu adevărat, culmea unei civilizaţii, puterea şi cultura în aceeaşi întrupare.