RĂZBOI - RĂZBOINICI CELEBRI - LEGIONARII ROMANI

Putine imagini starneau mai multa groaza in lumea antica decat cea a unei legiuni romane aflata in plin mars. Si asta pentru ca o atare imagine nu insemna decat un singur lucru... sfarsitul celor catre care se indrepta. Era stiut ca un legionar nu va renunta niciodata, iar daca se intampla sa cada pe campul de lupta, un altul ii lua locul aproape imediat. Erau antrenati sa ucida, erau antrenati sa marsaluiasca zeci de kilometri pe zi si erau antrenati sa isi care propria greutate pe distante uriase. Li se mai spunea si Catarii lui Marius, aluzie la generalul Gaius Marius, inventatorului arsenalului personal al unui legionar. Ei au fost cei care au schimbat fata lumii, cei care au faurit cel mai mare imperiu al Antichitatii si cei care nu au cunoscut rival pentru sute de ani... legionarii Romei.

Scurt istoric

Atunci cand romanii si-au inceput lungul sir al bataliilor care avea sa ii duca in fruntea celui mai mare imperiu antic, armele folosite de ei erau cele preluate dupa model etrusc sau grec. Au urmat intalnirile cu celtii, iar legionarii romani au preluat modelele acestora de arme si armuri. Atunci cand i-au intalnit pe iberi, romanii au preluat temutul gladius, pentru ca in urma intalnirilor cu dacii, armura lor sa fie schimbata substantial pentru a rezista in fata temutelor falxuri. De la bretoni au luat modelul carului de lupta imbunatatit, iar sulitele barbare au fost transformate in eficientele pillumuri. Atunci cand au infruntat Cartagina, romanii au construit de la zero o flota identica cu cea cartagineza. Pentru ei, tot ceea ce era eficient devenea arma standard. Atat de meticulosi in arta razboiului erau temutii legionari romani. Secole mai tarziu, Montesquieu nota:"Sa se stie ca principalul motiv pentru care romanii au ajuns stapanii lumii luptand impotriva tuturor a fost acela ca renuntau la propriile obiceiuri si practici imediat ce gaseau altele mai bune".

Trebuie mentionat si faptul ca, e adevarat, forta romanilor consta in disciplina, inovatia si unitatea grupului. Romanii luptau mereu impreuna, fara a incerca sa isi dovedeasca in lupta abilitatile razboinice, asa cum o faceau cei mai multi dintre barbari. Protejati de scuturile lor uriase, romanii semanau cu solzii unui peste, unul extrem de letal daca ne gandim la eficienta sa. Sa luam numai exemplul bataliilor pe care Gaius Marius le-a purtat impotriva cimbrilor si teutonilor ce amenintau cu invadarea peninsulei italice. Atunci, in anii 101-102 i.Hr., dintre cei 40.000 de legionari, mai putin de 2000 aveau sa isi piarda viata. In acelasi timp, dintre cei 300.000 de barbari de neam germanic, peste 200.000 cadeau pe campul de lupta, in timp ce restul piereau in sclavie.

Armele

Poate cea mai cunoscuta arma romana a fost gladiusul, sabia scurta cu tais dublu folosita de catre orice legionar. Lunga de aproape 45 de centimetri, cu un balans superior fata de multe arme ale vremii dat de o bila de metal fixata la capatul manerului, ea era arma ideala pentru strapuns si pentru crearea unor rani suficient de grave incat sa scoata din lupta un potential inamic. In fond, moartea acestuia nu era imperios necesara pe cat era indepartarea sa din teatrul de razboi. Principalele tinte ale unei astfel de arme erau umerii, picioarele si gatul, zonele pe care un legionar le putea atinge din spatele uriasului sau scut. Ca sa intelegem cat de importanta era aceasta sabie pentru romani, trebuie spus ca de gladius, niciun legionar nu se despartea decat sub amenintarea unor pedepse groaznice. Dar cand, in toiul luptei, se intampla ca el sa fie dezarmat, intra in scena temutul pugio, pumnalul scurt, cu lama nu mai lunga de 17-27 de centimetri, ideal pentru strapuns, modul preferat de a lovi al soldatilor romani. Lama sa lata nu avea decat un scop, acela de a taia cat mai mult din carnea, din tendoanele adversarului si de a produce hemoragii grave. In cazul capturarii, un soldat roman putea gasi in suicidul cu pugio o cale onorabila de a scapa de rusine. De altfel, multi soldati si chiar oameni politici si-au gasit sfarsitul sub lama acestui pumnal infiorator.

Niciuna dintre aceste arme albe nu era, insa, la fel de eficienta pe cat era sulita clasica a legionarilor, celebra pillum. Cu o lungime de aproape 2 metri, un maner lung de lemn si un varf dispensabil de fier, nu mai gros de 7 milimetri in diametru si lung de circa 60 de centimetri, pillumul era spaima oricarui razboinic antic. Acest tip de sulita era proiectat astfel incat sa patrunda usor prin armura adversarului si sa se franga in trupul lui. Un pillum nu trebuia refolosit impotriva romanilor, de aceea si designul sau unic. Datorita faptului ca era extrem de subtire si de flexibil, varful de fier se indoia usor in contactul cu tinta si sub efectul propriei greutati, nu inainte, insa, de a patrunde cat mai mult in tinta. Ranile produse astfel erau, de cele mai multe ori, letale.

Armura

Pentru o armata in care eroismul personal se afla mereu pe planul doi, in favoarea disciplinei si a unitatii de grup, este evident ca armura juca un rol extrem de important. In fapt, legionarul roman era atat de bine echipat, incat modele modernizate ale armurii sale au fost adoptate inclusiv de soldatii din zilele noastre. Sa luam numai exemplul coifului cu aparatori mobile pentru obraji si urechi, si prelungire metalica in zona cefei.. Nu numai ca ofera o protectie superioara fetei soldatului dar, in acelasi timp, ii da acestuia si posibilitatea de a auzi ordinele superiorilor. Poate cea mai asemanatoare copie a unui coif roman este modelul castilor de lupta folosite de trupele naziste in cel de al II-lea Razboi Mondial, dar si de cele americane si britanice din razboaiele moderne.

Urma lorica hamata, armura formata din inele de metal, armura standard a legionarilor. Cu inele al caror diametru nu depasea 7-9 milimetri, o atare tunica de metal a supravietuit pe campul de lupta mult dupa disparitia romanilor. In fapt, doar armele de foc au reusit sa o scoata din uz. Insa Lorica hamata nu era singurul model de armura a trupului folosita de romani. Un alt model eficient si foarte apreciat in radnul legionarilor era lorica squamata, armura copiata dupa model sarmat, in care solzi de metal, lati de pana la 8 centimetri, cu o grosime de 1,25 - 2,5 centimetri, erau capabili sa opreasca o sageata sau o sulita aflata in plina viteza. Insa nicio armura nu este la fel de cunoscuta precum Lorica segmentata, armura destinata centurionilor si legionarilor aflati pe cele mai grele teatre de lupta. Extrem de scumpa si de greu de reparat, armura formata din fasii de metal legate intre cu sireturi de piele, era printre putinele echipamente capabile sa stopeze o sabie grea de model dacic. De altfel, unul dintre putinele modele existente astazi este cel reprezentat pe o statuie romana din Alba Iulia, Romania, desi acest model pare, mai degraba, unul hibrid intre lorica segmentata si lorica hamata. Mult mai rara era Lorica musculata, model folosit in special pentru parade, in care armura ce copia forma muschilor toracici si abdominali, formata din doua parti legate intre ele, era imbracata de catre nobili sau centurioni.

Nu in ultimul rand, in arsenalul unui legionar intra scutul greu, Scutum. Fie ca era de forma ovoidala sau rectangulara, un scut roman era menit sa apere intregul corp al celui ce il purta. Aceleasi modele, indiferent de forma, erau curbate pentru a putea absorbi mai eficient loviturile dure, iar pentru rezistenta, orice scut era intarit in centru cu o bila de metal, bila folosita des si pentru a culca la pamant adversarii ce se apropiau amenintator. Realizat din lemn de esenta dura, un scut trebuia sa nu cantareasca prea mult dar sa fie extrem de eficient pe campul de lupta, sarcina pe care strategii Romei au achitat-o cu brio in cazul acestei capodopere a defensivei.