MAGHIARIZAREA FORŢATĂ IN TRANSILVANIA - 2

Maghiarizarea bisericilor modalitate de oprimare și maghiarizare

Legile școlare restrictive aduc o încălcare a autonomiei bisericești, biserica fiind principala forță economică și spirituală care a înființat, subvenționat și programat învățămantul în limba română în școlile confesionale din întreaga Transilvanie, Banat, Crișana și Maramureșul istoric.

Pentru a maghiariza preoțimea, una din categoriile sociale de rezistență națională eroică, rezistență împinsă până la martiriu, guvernul maghiar al anului 1900 încearca să corupă clerul românesc prin introducerea unei indemnizații anuale numită congrua. S-a votat legea congruei pe timp de 9 ani prin care preotii cu 6 clase liceale primeau o indemnizaaie anuală de 800 coroane, cei cu bacalaureatul o indemnizație de 1200 coroane.

Rezultatul a fost invers decât cel scontat de autorități. Intarită material preoțimea a avut acces la tipăriturile romanești și s-a întărit în credința patriotică. In 1909 guvernul a revenit asupra legii și a condiționat acordarea congruei de atitudinea patriotică ungurească. Dacă preotul era reclamat ca antimaghiar i se retrăgea congrua. De aici s-a ajuns la un șir întreg de șantaje, care au afectat destui preoți proveniți din familii țărănești sărace. 

Lovitura de grație dată bisericilor românești a încercat să fie înființarea unor episcopii ungurești ortodoxe și sub jurisdicția cărora trebuia să fie puse bisericile românești. Se relua planul mai vechi de a se înființa o episcopie greco-catolică la Hajdu-Dorog. Astfel se implica Vaticanul în lupta lui împotriva ortodoxiei.

Guvernele ungurești și-au început demersurile în acest sens pe langă Vatican încă de pe la 1870. Papii Pius IX și Leo XIII, deși nu erau sprijinitori ai romanilor, au fost onești în orice caz și au respins ideea. Habsburgii au sprijinit proiectul unguresc. Ungurii au organizat pelerinaje la Roma, unde s-au apropiat de slujbași și au câștigat de partea lor pe secretarul papal, cardinalul Mery del Val.

Episcopii greco-catolici au fost invitați ceremonios la conferințele episcopilor romano-catolici, încercând să li se impună hotărârile acestor conferințe.

Prin falsificarea recensământului populației din 1910 s-au scos la iveala 300.000 de unguri greco-catolici. De fapt ruteni și români maghiarizați, sau care vorbeau și ungurește.

Pe aceste date statistice guvemul Tisza a înaintat Vaticanului un memoriu, în anul 1911, prin care a cerut inființarea unei episcopii greco-catolice ungurească.

Curtea imperială de la Viena a sprijinit demersul contelui Tisza. Cardinalul Mery del Val a supus memoriul conferinței cardinalilor catolici din Ungaria, la 9 noiembrie 1911. La conferință au participat si 4 episcopi români care au refuzat să semneze.

La 9 februarie 1912, s-a organizeazat o nouă conferință la care mitropolitul unit de la Blaj, Victor Mihali a fost somat să participe de ministrul cultelor. De fapt mitropolitul Mihali și conferința episcopilor înaintaseră la Roma un memoriu prin care se explica manevra guvernului care, în fapt, urmarea desnaționalizarea românilor, reproducând afirmațiile contelui Zichy, ministrul Cultelor: ...aceasta este o episcopie înainte de toate ungurească, pe care ungurii o socotesc ca o dioceză cu limba bisericească maghiară.

In tratatul strict secret semnat de Huszar Antal, despre care a mai fost vorba, se scrie că Biserica Ortodoxă este cel mai de seamă factor al nazuințelor romanești. Că se impune desființarea autonomiei Bisericii Ortodoxe și abrogarea statutului ei organic, ca astfel să dispară aceasta cangrenă polilică care roade trupul națiunii ungare și al țării. Biserica Greco-Catolică s-a integrat in curentul de politică ultra românească.

La 29 mai 1912, la Alba Iulia a avut loc un Congres național. Au participat peste 25.000 români, care au protestat împotriva înfiintțării episcopiei de la Hajdu-Dorog. Episcopul Demetriu Radu și părintele Vasile Lucaciu au plecat Roma spre a protesta.

La 1 iulie 1912 a apărut bula papala Christifidele Graeci prin care s-a înființat episcopia unită de la Hajdu-Dorog în care au fost arondate 100 de comune românești, urmând ca cea mai mare parte a serviciului divin, precum și administrația să se facă în ungurește. Episcopia a fost pusă temporar sub ascultarea episcopului rutean maghiarizat Antoniu Papp din Munhaci, vicar fiind Mihail Jaczkovics.

O reacție exemplară.

Inființarea episcopiei greco-catolice ungurești de la Hajdu-Dorog a determinat două reacții adverse. Preoțimea greco-catolică românească s-a opus vehement poruncilor vicarului. S-au ținut mari adunări populare de protest. S-au trimis telegrame nunțiului papal de la Viena și Papei la Roma. Administrația hungaristă a luat măsuri drastice. A întărit posturile de jandarmi din comune și a dezlănțuit teroarea împotriva românilor greco-catolici.

In aprilie 1913, vicarul Jaczkovics a făcut o vizită canonică pe teritoriul noii sale dioceze. In alai sunt încadrați doi subprefecți și până la 50 de jandarmi. Compoziția alaiului episcopal este de la sine grăitoare.

La 9 aprilie, în comuna Resighea-Sătmar, preotul Cornel Alexandru a refuzat să-l recunoască pe vicar drept superior. Nu a vrut să stea de vorbă cu Jaczkovics. Sătenii l-au huiduit. I s-a strigat să iasă afară din sat. L-au bătut cu noroi și cu ouă clocite.

La 10 aprilie, în comuna Moftinul Mic, precaut, vicarul a fost însoțit de reprezentanții autoritații printre care și Subprefectul Madarassy. Preotul Gheorghe Mureșan oficia în biserică. Vicarul însoțit de subprefect a intrat in altar. Vestea a strans poporenii, care au strigat ca vicarul să iasă din biserică și din comună. Cațiva barbați l-au scos din biserică pe sus. A fost obligat, ca împreună cu subprefectul, să se urce în trasură și să părăsească Moftinul, petrecuți cu huiduieli și ouă clocite. Reacția apostolic-hungaristă a fost promptă. Jandarmii ascunși afară din comună au năvălit pe ulițe și au început catehizarea țăranilor cu patul armelor, baioneta și gârbaciul. După această arvună, aceiași jandarmi au dat o nouă navală apostolică, de data asta în noaptea de 10 spre 11 aprilie spre orele 2.00. L-au arestat pe preotul Gheorghe Mureșan și încă 15 săteni și i-au dus pe jos, sub escortă, în temnița de la Satu-Mare. Pentru punerea lor in libertate guvemul a cerut o cauțiune de 160.000 coroane. Arestații au stat în temniță de la 11 aprilie 1913 până la 23 aprilie 1914. Mai bine de un an de pușcărie pentru impotrivirea la maghiarizarea slujbelor religioase.

La 11 aprilie, Comuna Fruntasa Dob, astazi Doba, primeste vizita canonică a vicarului nărăvit la ouă clocite. Fiind postul Paștelui, protopopul Mihai Ciurdariu oficia sfânta slujbă. Protopopul era planificat ca de la 1 mai să-și înceapă cele 3 luni de inchisoare la care fusese condamnat pentru crima de ași fi îndemnat enoriașii, de la amvon, să-și invețe copiii să se roage în limba românească și să cumpere calendare românești. Vicarul, însoțit de doi subprefecți și de 16 jandarmi, a poposit la proprietarul ungur Kerekes Laszlo.

Când alaiul a pleacat spre casa parohială, satenii au tras clopotele în dungă, ca semn de primejdie. Poporenii s-au strâns în grabă, strigând: Nu ne trebuie Hajdu- Dorog...Ajunși la casa parohială au trimis doi jandarmi să-l aducă pe epitrop căruia i s-a poruncit să se ducă la biserică după protopop. Biserica a fost înconjurată de mulțimea care striga: Nu-l dăm pe domnu’ parinte... Epitropul nu a fost lăsat sa intre în biserică. Jaczkcovics și subprefecții au încearcat să treacă prin mulțime, dar au fost.opriti. S-au întors la casa parohială. O delegație de fruntași i-au declarat vicarului că sătenii nu-și vor părăsi biserica și limba românească.

Fruntașii au declarat: Nu ne trebuie Hajdu-Dorog. Dialogul a fost cu totul exemplar. Jaczkovics le-a spus fruntașilor că a fost preot rutean la sat și acum este cel mai mare ungur. Raspunsul Țăranul fruntaș Ioan Ceghi a rostit: Dumneatale fiind om învățat, să-ți fie rușine că ți-ai lăsat limba, domnule! In vremea acestei întâlniri memorabile, jandarmii și-au făcut meseria. Bătăi cu patul armelor. Femei izbite cu capul de zidul bisericii, Multimea înfuriată i-a dezarmat pe jandarmi. Vicarul și subprefecții au întocmit un proces-verbal, cerându-i soției protopopului să-l semneze. Aceasta a refuzat. Echipa a stat în Dob până pe înserat fără să poată da ochii cu protopopul. Când s-a retras a fost petrecută cu huiduieli și ouă clocite.

In unele sate jandarmii au spart ușile bisericilor spre a-i deschide cale, vicarului. Epitropii au aruncat cheile bisericilor în fântani spre a nu le preda vicarului.

Protopopul Ciurdariu, în vârstă de 70 ani, a fost întemnțat la Seghedin. După ispășirea primei pedepse a fost arestat din nou. Motivul: s-a împotrivit autorităților. Mulți preoți au fost arestați și condamnați între 3 și 6 luni de temniță. Motivele: au îndemnat enoriașii să se ducă la marea adunare de la Alba-Iulia. Impotrivindu-se înființării episcopiei de la Hajdu- Dorog au ațâțat pe români împotriva națiunii maghiare.

La 23 aprilie 1914, după un an de închisoare preventivă, s-a judecat procesul preotului Gheorghe Mureșan și al țăranilor din Moftinu Mic. Din 30 de acuzați, între care au figurat și două femei, au fost condamnați 15 țărani, preotul primind 1 an și 6 luni de inchisoare. Nu a scăpat nici săteanul fruntaș Uoan Ceghi, în vârstă de 63 ani, care l-a înfruntat pe vicar la Dob. A fost pedepsit cu 8 luni și 3 săptămâni de închisoare ordinară. Țăranii din Moftin au primit între 3 și 6 luni temniță ordinară.

La 23 februarie 1915, în plin război mondial, autoritățile ungurești au trimis în linia întâi 300.000 de români din care au murit 100.000. Finalul procesului silnic de maghiarizare prin biserică a fost spectaculos, tragic și exemplar. Ilie Cătărău a pus o bombă artizanală în palatul noului episcop de Hajdu-Dorog, Miklossy. Rezultatul razbunarii: vicarul Jaczovics cel care catehiza românii cu baioneta și patul armelor jandarmilor, împreuna cu doi dintre apostolii lui zeloși au fost uciși.

Episcopul Miklossy și încă 20 de slujbași au fost răniți. După atentat statul hungarist a reluat ofensiva apostolică cu și mai mare înverșunare.

n cele de mai sus, faptele relativ mărunte de opoziție ale românilor la subjugarea Bisericii lor par obositoare pentru cititor. Au fost prezentate numai ca simple exemple disparate pentru a dovedi oprimarea și umilirea la care s-au dedat ungurii chiar în lumea religiei. După numai câțiva ani destinul celor două popoare se va schimba în detrimentul sălbaticilor unguri. Românii vor fi eliberați de frații lor de peste munți. Poporul român este un popor civilizat așa că nu s-au  produs răzbunări, așa cum s-ar fi cuvenit, dar jigodiile maghiare au fost nevoite să lase ciocul în jos, sau să emigreze, mai ales cei bogați și mai impertinenți.

Colonizarea de unguri în Transilvania, modalitate de maghiarizare forțată 

In 1894 s-a votat legea colonizarii de către conducerea șovină maghiară. Zonele compacte romanești din Transilvania, cu o economie pe cale de a se închega după abolirea iobagiei, au fost penetrate cu coloniștii unguri recrutați dintre muncitorii agricoli fără pământ din pusta ungurească.

Politica de colonizare și industrială, avea ca scop întarirea și expansiunea ungurilor, și pătrunderea lor în mijlocul naționalităților.

Fondul de colonizări era la început de 3 milioane de forinți. In 1910 a ajuns la 10 milioane forinți. Cu el s-a cumpărat pământ în Transilvania, pe care s-au colonizat muncitorii agricoli din pustă. S-au cumpărat 7.524 de loturi însumând 91.000 ha.

In așezările noi statul a clădit școli ungurești și biserici. Cum colonizările nu au dat rezultatele scontate, prietenul premierului Tisza Koloman, ziaristu Beksics Gustav a propus ca obiectivul principal al colonizărilor să fie orașele care, la rândul lor, urmau a maghiariza satele. Statul a înființat în orașele transilvanene o puzderie de instituții financiare și industriale, colonizând meseriași și funcționari unguri care au dat, la vremea respectivă, un puternic accent unguresc acestora.

Comitatul Caras-Severin populat în întregime de români a făcut obiectul strategiei de colonizare a ministrului Daranyi. Aici s-au ridicat sate ungurești pe seama statului. De la case încăpătoare, șure, biserici și școli, totul a fost clădit cu fonduri de la buget.

Dislocarea armatei s-a făcut conform aceleiași strategii de colonizare. In ținuturile românesti au fost aduse trupe ungurești. Soldații români au fost înrolați la honvezi - trupe de infanterie - unde comenzile se dădeau în ungurește, ofițerimea era de un șovinism sălbatic, pedepsele fiind barbare.

Un aspect complementar și perfid al colonizărilor l-a constituit politica economică diferențiată, practicată de statul hungarist față de zonele majoritar românești și cele unde erau insule maghiare și secuiești. Vastele ținuturi românești au fost exceptate din planificarea investițiilor. Șoselele, căile ferate, morile, gatarele, fabricile, etc., s-au construit în puținele zone cu populație ungurească. S-a mers atât de departe cu aceastaă formă de sprijin a ungurimii și de persecutare a românilor încât până și gările se construiesc să slujească doar asezărilor ungurești. Locuitorii marilor comune românești trebuie să străbată distanțe mari spre a ajunge la o gară, în vreme ce calea ferată trecea prin apropierea acestor comune.

Funcționarizarea statului a fost o altă metodă complementară de maghiarizare. Pe la 1915 Ungaria era slujită de 500.000 de functionari șovini, mulți din ei aduși în Transilvania cu misiuni foarte exacte. Din 8 milioane de unguri, statul sustinea material 2 milioane, dacă se iau în considerație că cei 500.000 de funcționari aveau familii formate din cel putin 4 membri. Celelalte națiuni, însumand 12 milioane, erau doar contribuabile la bugetul din care se întreținea armata de funcționari și familiile acestora.

Conform legii naționalităţilor ar fi trebuit ca statul sa plătească 200.000 de slujbaşi unguri şi 300.000 de slujbaşi români, sârbi, slovaci, ruteni si germani.