ROMA - CATACOMBELE CREŞTINE

Cripta Santa Cecilia

In evul mediu, la Roma, expresia „ad catacumbus“ desemna cimitirul San Sebastian situat lângă o râpă la marginea Viei Appia (în greacă kumbos însemna  râpă şi kata însemna lângă). In sec. al 16-lea când s-au descoperit şi alte cimitire asemănătoare, au fost numite cu acelaşi termen. Cuvântul catacumba semnifică un cimitir subteran folosit în epoca creştină, săpat cu galerii lungi pe mai multe nivele. Galeriile erau săpate de la suprafaţă către adâncime. Atunci când nu mai erau locuri de înmormântare pe o galerie superioară se trecea la săparea unei alte galerii la nivel inferior. Ca atare galeriile cele mai apropiate de suprafaţa solului sunt cele mai vechi.

Catacombe s-au găsit în tot împrejurul Romei, la Neapole, în Sicilia, în Africa de Nord, în Asia Mică şi peste tot pe unde s-a întins creştinismul, ducând o viaţă ascunsă şi extrem de mistică.

Pe parcursul sec. 1 şi 2 e.N. nu au existat cimitire creştine propriu-zise. Dacă o familie de patricieni dispunea de un cimitir privat şi se convertise la creştinism, era posibil să se permită unor creştini cunoscuţi să-şi îngroape morţii acolo. Lucrurile s-au schimbat la începutul sec. al 3-lea e.N, atunci când papa Zephirin l-a numit pe un anume Callixtus administrator al unui cimitir de pe Via Appia. Acela a fost începutul unei organizări raţionale a înmormântărilor creştine şi al apariţiei de cimitire rezervate numai creştinilor, cimitire instalate sub terenuri care aparţineau Bisericii.

Mult timp catacombele au fost simple cimitire unde veneau creştinii să se roage la mormintele celor dragi. Fragmentarea lor a crescut în sec. al 3-lea după persecuţiile dispuse de Septimius Severus, în anul 202 e.N, de Decius, în anul 250 e.N, de Valerianus, în anul 257 e.N. şi de Diocletianus în anul 295 e.N. Persecuţiile au creat mulţi martiri. Papii au recomandat cu insistenţă ca fidelii să vină să se reculeagă la mormintele martirilor.

Creştinii nu s-au refugiat niciodată în masă în catacombe pentru a trăi clandestin. Amplasarea catacombelor era cunoscută de guvernul imperial, astfel că atunci când apărea un edict contra creştinilor accesul în catacombe se interzicea. Numai în mod foarte rar s-a întâmplat ca să se treacă la asasinarea creştinilor în catacombe, atunci când încălcau interdicţia.

După o perioadă lungă favorabilă, din sec. al 4-lea, atunci când creştinismul a ieşit din clandestinitate, catacombele au încetat a mai fi folosite. Catacombele San Sebastian au rămas în continuare loc de pelerinaj.

Imprejurimile Romei au fost devastate de barbari în secolele 5 şi 6 e.N De aceea, în mod treptat, relicvele martirilor au fost transportate în interiorul oraşului în bisericile construite pentru a le adăposti.

Entuziasmul pentru catacombe s-a redeşteptat în sec. al 16-lea atunci când arheologul italian Antonio Bosio a descoperit un cimitir subteran pe Via Salaria (1578). Investigarea sistematică a catacombelor a devenit o operă a arheologului Giovanni Battista de Rossi (1822-1894).

In catacombe, hypogeul reprezintă un mormânt subteran care aparţine unei familii romane bogate. Lui îi este destinat un spaţiu mai larg. Pornind de la un hypogeu se dezvoltă o reţea de galerii, largi în jur de 1 metru şi înalte de maxim 2 metri (uneori chiar 3 metri). In aceste galerii se deschid spaţii numite cubicula, săli destul de spaţioase destinate a primi sarcofagele şi uneori dotate cu un lucarnar, deschidere în plafon ce permitea intrarea aerului şi a luminii (numai în cazul galeriilor superioare).

Când spaţiul începea a deveni neîncăpător, în pereţii galeriilor se săpau nişe suprapuse, numite loculi. In acestea se depuneau cadavrele învelite numai într-un linţoliu. Nişa era închisă de o dală de marmură sau de ceramică, pe care se grava numele defunctului, însoţit adesea de un semn care permitea recunoaşterea religiei sale.

Uneori mormântul încastrat în perete era închis cu o dală de marmură aşezată orizontal. Deasupra, o boltă, sau arcosolium, era frecvent decorată cu picturi.

Alături de cultul martirilor s-a extins obiceiul, preluat de la păgâni, de a se organiza o masă funebră, numită de creştini, refrigerium. Cu ocazia acelor mese luate în comun alături de mormântul unui martir, credincioşii îi cereau intervenţia în destinele lor.

In apropierea catacombelor se întâlnea adesea câte un colombarium, mormânt colectiv ce cuprindea spaţii suprapuse pentru urne de incinerare. Aceste morminte colective erau, în general, rezervate păgânilor de joasă condiţie.

La începuturi creştinii îşi ornau mormintele cu motive asemănătoare celor de la mormintele păgânilor, flori în ghirlandă, păsări şi mici amoraşi. Apoi au apărut diverse subiecte ce ilustrau metafore din Scrierile Sfinte, reprezentând episoade din Biblie, sau simbolizând manifestări ale vieţii spirituale. Semnificaţia picturilor şi a simbolurilor din catacombe rămâne totuşi un subiect controversat.

Porumbelul care ţinea o ramură în cioc simboliza reconcilierea lui dumnezeu cu oamenii. Ancora cu traversă simboliza speranţa, iar uneori bara transversală era accentuată pentru a forma crucea. Peştele îl desemna pe Christos, pentru că termenul peşte în limba greacă era format din iniţialele unei propoziţii ce semnifica: IIsus Christos fiul lui Dumnezeu Salvatorul. Delfinul, care era considerat salvatorul naufragiaţilor, desemna pe Christos Salvatorul, Pescarul  cu undiţa desemna pe predicator. Jonas şi balena prefigura Invierea. Bunul Păstor sau Iisus adunând oile rătăcite a fost una dintre reprezentările cele mai dragi primilor creştini.

Printre scenele cele mai comune din picturi se distingeau: miracolul multiplicării pâinilor, însănătoşirea paraliticului, botezul lui Iisus, sau instituţia botezului.

Catacombele cele mai vizitate din Roma sunt cele de pe Via Appia şi în special San Calisto, Domitilla şi San Sebastian. Fiecare din ele adăposteşte o seamă de curiozităţi legate de viaţa subterană şi întunecată a creştinilor, sau legate de încercările artistice cu totul rudimentare.

Este de menţionat că în catacombele San Calisto (Callixtus) au fost îngropaţi mai mulţi papi din sec. al 3-lea e.N. Tot acolo s-a găsit şi cripta Sfintei Cecilia. In acel luculus s-a plasat, mai târziu, o copie a statuii Sfintei sculptată de Stefano Maderno în 1599, o minunată operă de artă. Sarcofagul sfintei a fost găsit în sec. al 9-lea de papa Pascal I-ul şi mutat la biserica Santa Cecilia, instalată într-o casă privată din sec. al 5-lea în Trastevere.