Campania din vara anului 1917 de pe frontul român are o mare importanță în
istoria armatei și a artei militare românesti. Desfășurarea ei a demonstrat că,
comandamentele de mari unități române au fost în măsură să rezolve cu
competență, cu pricepere și iscusință situații dintre cele mai complexe, iar
ostașii români, înzestrați cu noi mijloace și instruiți corespunzător cerințelor
câmpului de luptă, s-au dovedit superiori inamicului.
Pe plan strategic, planul comandamentului româno-rus din vara anului 1917 urmarea scopuri echilibrate, proporționale cu mijloacele la dispoziție, ceea ce îi garanta succesul. Modificarea planului de campanie a fost determinată de situația nefavorabilă ce se crease în Bucovina, urmare a ofensivei Armatelor 3 și 7 austro-ungare.
In ofensiva strategica, comandamentul romano-rus a prevazut aplicarea procedeului de rupere a apararii inamicului in doua sectoare departate intre ele. Terenul accesibil si comunicatiile de rocada ofereau posibilitatea deplasarii, la nevoie, a unor forte de pe o directie pe alta in timp scurt, iar dezvoltarea ofensivei pe cele doua directii convergente, in adancimea apararii inamicului putea duce la incercuirea si nimicirea gruparii principale a acestuia.
Lovitura principala a trupelor romane si ruse urma sa se execute intr-un sector si pe o directie de-a lungul careia ofensiva avea conditii favorabile de dezvoltare, iar faptul ca aceasta urma sa se dea cu aripile interioare ale armatelor 1 romana si 6 rusa, ii asigura o si mai mare putere, intrucat se insumau eforturile a doua armate alaturate.
In apararea strategica, comandamentul romano-rus din Moldova a adoptat combinarea rezistentei darze pe pozitie in sudul Moldovei cu loviturile ofensive ale unei importante grupari impotriva fortelor austriece din Bucovina. Masura a fost numai partial aplicata, intrucat ofensiva inamicului din Bucovina a fost oprita inainte de a influenta direct situatia de pe frontul din Moldova.
Pe plan operativ, caracteristicile operatiei ofensive a armatei romane in campania anului 1917 s-au concretizat in batalia de la Marasti, dusa de Armata 2 in cooperare cu Armata 4 rusa.
Fasia de ofensiva a armatei a fost de 35 km, iar in sectorul initial de rupere de 13 km. Durata operatiei a fost de 7 zile. Adancimea operatiei a fost de 20 km. Ritmul mediu de ofensiva a fost favorabil trupelor romane si anume 2/1 in infanterie, 1.6/1 in artilerie, insa densitatile medii realizate au fost in general mici, fapt care explica ritmul relativ scazut al ofensivei. Acesta a mai fost influentat si de terenul accidentat si de lipsa mijloacelor mobile.
Caracteristicile operatiei de aparare s-au concretizat in special in batalia de la Marasesti. Largimea fasiei de apararea a Armatei 1 romane a fost de 60-70 km. Unei divizii ii revenea un front de 7-8 km.
Contraloviturile au urmarit in general restabilirea apararii si s-au executat de cele mai multe ori frontal. Comandamentul Armatei 1 a executat si riposte ofensive in flancurile pungilor create de inamic in cursul ofensivei sale, fapt care arata supletea si priceperea acestuia. Ca si celelalte fronturi ale primului razboi mondial, si pe frontul roman apararea s-a dovedit superioara ofensivei, in sensul ca ofensiva nu a fost in masura sa rezolve problema ruperii acesteia si in special dezvoltarea succesului in adancime.
O particularitate importantă a operației de apărare de la Mărășești a constat în faptul ca Armata 1 nu a dispus de o perioada de pregătire a apărării, în care trupele sa se organizeze la teren. De regulă, marile unități române își ocupau pozițiile de apărare în urma unor viguroase acțiuni ofensive, care îmbrăcau caracterul luptei de întâlnire, pentru respingerea inamicului, sau sub presiunea puternică a acestuia, după care își consolidau aliniamentele atinse. Pe măsură ce se introduceau în luptă diviziile române, loviturile ofensive puternice, sau dârza rezistență în apărare au obligat comandamentul german să-și mute mereu lovitura principală, evitând de cele mai multe ori sectoarele aparate de trupele romane (preferând sectoarele ruse).
Comandamentele celor două armate române s-au dovedit a fi la înălțimea cerințelor războiului în etapa respectivă. Ele și-au demonstrat deplina competență în pregătirea și conducerea operațiilor ofensive și de apărare, manifestând hotărâre și îndrăzneală în exercitarea conducerii trupelor.
Tactica trupelor române s-a perfecționat față de cea din campania precedentă, datorită experienței de luptă însușită de trupe și înzestrării cu noi mijloace de luptă, care au mărit puterea de foc. S-a îmbunătățit conducerea trupelor, cooperarea între unități, mari unități și arme.
In ofensivă s-au realizat dispozitive, de regulă, pe doua eșaloane, fapt care a permis alimentarea continuă a efortului în adâncime. A crescut puterea de foc a infanteriei și artileriei, mai ales prin armamentul automat și noile guri de foc intrate în dotare, îmbunătățindu-se totodată cooperarea lor în luptă. S-a folosit frecvent manevra de învăluire și întoarcere. Deseori s-au executat acțiuni de noapte cu caracter local încununate de succes.
In campania din 1917 s-a acordat o mai mare atenție folosirii focului în ofensivă, ceea ce a avut ca efect micșorarea pierderilor proprii.
In apărare, dispozitivele tactice au fost, de regulă, pe două eșaloane, imprimând acestora o mai mare stabilitate. Densități tactice corespunzatoare s-au realizat prin repartizarea unor fâșii largi de 7-8 km pentru diviziile din eșalonul întâi.
Apărarea trupelor române s-a caracterizat printr-un dinamism deosebit, ea combinând rezistența îndârjită pe poziție cu dese contraatacuri care opreau pe inamic sau îl respingeau, punându-l pe fugă, în special când erau dezlanțuite prin surprindere (de exemplu la Doaga, la pădurea Răzoare etc.).
Este de menționat îndemânarea dovedită de ostașii romani în lupta corp la corp, unde erau neîntrecuți. Din această cauză comandantul german a dat instrucțiuni trupelor sale sa evite lupta corp la corp cu românii.
Pe plan strategic, planul comandamentului româno-rus din vara anului 1917 urmarea scopuri echilibrate, proporționale cu mijloacele la dispoziție, ceea ce îi garanta succesul. Modificarea planului de campanie a fost determinată de situația nefavorabilă ce se crease în Bucovina, urmare a ofensivei Armatelor 3 și 7 austro-ungare.
In ofensiva strategica, comandamentul romano-rus a prevazut aplicarea procedeului de rupere a apararii inamicului in doua sectoare departate intre ele. Terenul accesibil si comunicatiile de rocada ofereau posibilitatea deplasarii, la nevoie, a unor forte de pe o directie pe alta in timp scurt, iar dezvoltarea ofensivei pe cele doua directii convergente, in adancimea apararii inamicului putea duce la incercuirea si nimicirea gruparii principale a acestuia.
Lovitura principala a trupelor romane si ruse urma sa se execute intr-un sector si pe o directie de-a lungul careia ofensiva avea conditii favorabile de dezvoltare, iar faptul ca aceasta urma sa se dea cu aripile interioare ale armatelor 1 romana si 6 rusa, ii asigura o si mai mare putere, intrucat se insumau eforturile a doua armate alaturate.
In apararea strategica, comandamentul romano-rus din Moldova a adoptat combinarea rezistentei darze pe pozitie in sudul Moldovei cu loviturile ofensive ale unei importante grupari impotriva fortelor austriece din Bucovina. Masura a fost numai partial aplicata, intrucat ofensiva inamicului din Bucovina a fost oprita inainte de a influenta direct situatia de pe frontul din Moldova.
Pe plan operativ, caracteristicile operatiei ofensive a armatei romane in campania anului 1917 s-au concretizat in batalia de la Marasti, dusa de Armata 2 in cooperare cu Armata 4 rusa.
Fasia de ofensiva a armatei a fost de 35 km, iar in sectorul initial de rupere de 13 km. Durata operatiei a fost de 7 zile. Adancimea operatiei a fost de 20 km. Ritmul mediu de ofensiva a fost favorabil trupelor romane si anume 2/1 in infanterie, 1.6/1 in artilerie, insa densitatile medii realizate au fost in general mici, fapt care explica ritmul relativ scazut al ofensivei. Acesta a mai fost influentat si de terenul accidentat si de lipsa mijloacelor mobile.
Caracteristicile operatiei de aparare s-au concretizat in special in batalia de la Marasesti. Largimea fasiei de apararea a Armatei 1 romane a fost de 60-70 km. Unei divizii ii revenea un front de 7-8 km.
Contraloviturile au urmarit in general restabilirea apararii si s-au executat de cele mai multe ori frontal. Comandamentul Armatei 1 a executat si riposte ofensive in flancurile pungilor create de inamic in cursul ofensivei sale, fapt care arata supletea si priceperea acestuia. Ca si celelalte fronturi ale primului razboi mondial, si pe frontul roman apararea s-a dovedit superioara ofensivei, in sensul ca ofensiva nu a fost in masura sa rezolve problema ruperii acesteia si in special dezvoltarea succesului in adancime.
O particularitate importantă a operației de apărare de la Mărășești a constat în faptul ca Armata 1 nu a dispus de o perioada de pregătire a apărării, în care trupele sa se organizeze la teren. De regulă, marile unități române își ocupau pozițiile de apărare în urma unor viguroase acțiuni ofensive, care îmbrăcau caracterul luptei de întâlnire, pentru respingerea inamicului, sau sub presiunea puternică a acestuia, după care își consolidau aliniamentele atinse. Pe măsură ce se introduceau în luptă diviziile române, loviturile ofensive puternice, sau dârza rezistență în apărare au obligat comandamentul german să-și mute mereu lovitura principală, evitând de cele mai multe ori sectoarele aparate de trupele romane (preferând sectoarele ruse).
Comandamentele celor două armate române s-au dovedit a fi la înălțimea cerințelor războiului în etapa respectivă. Ele și-au demonstrat deplina competență în pregătirea și conducerea operațiilor ofensive și de apărare, manifestând hotărâre și îndrăzneală în exercitarea conducerii trupelor.
Tactica trupelor române s-a perfecționat față de cea din campania precedentă, datorită experienței de luptă însușită de trupe și înzestrării cu noi mijloace de luptă, care au mărit puterea de foc. S-a îmbunătățit conducerea trupelor, cooperarea între unități, mari unități și arme.
In ofensivă s-au realizat dispozitive, de regulă, pe doua eșaloane, fapt care a permis alimentarea continuă a efortului în adâncime. A crescut puterea de foc a infanteriei și artileriei, mai ales prin armamentul automat și noile guri de foc intrate în dotare, îmbunătățindu-se totodată cooperarea lor în luptă. S-a folosit frecvent manevra de învăluire și întoarcere. Deseori s-au executat acțiuni de noapte cu caracter local încununate de succes.
In campania din 1917 s-a acordat o mai mare atenție folosirii focului în ofensivă, ceea ce a avut ca efect micșorarea pierderilor proprii.
In apărare, dispozitivele tactice au fost, de regulă, pe două eșaloane, imprimând acestora o mai mare stabilitate. Densități tactice corespunzatoare s-au realizat prin repartizarea unor fâșii largi de 7-8 km pentru diviziile din eșalonul întâi.
Apărarea trupelor române s-a caracterizat printr-un dinamism deosebit, ea combinând rezistența îndârjită pe poziție cu dese contraatacuri care opreau pe inamic sau îl respingeau, punându-l pe fugă, în special când erau dezlanțuite prin surprindere (de exemplu la Doaga, la pădurea Răzoare etc.).
Este de menționat îndemânarea dovedită de ostașii romani în lupta corp la corp, unde erau neîntrecuți. Din această cauză comandantul german a dat instrucțiuni trupelor sale sa evite lupta corp la corp cu românii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu