NESTEMATELE LUMII - BATALHA

Portugalia - pieptul peninsulei iberice spre Atlantic, un piept prelung de la nord la sud, ce începe muntos şi colinar ca să sfârşească cu întinsele câmpii de la miazăzi, de unde priveşte coastele oceanice ale Marocului, un piept înclinat dinspre răsărit, de la marginile podişului arid Meseta din Spania, spre necuprinsul apelor oceanului planetar, la apus.

Portugalia - ţinut verde şi auriu, cu o splendidă vegetaţie, ce evoluează treptat de la temperat la tropical, cu păduri din care nu lipseşte eucaliptul fusiform şi pinul maritim cu coroana ca o umbrelă, cu plantaţii stranii ale arborilor de plută, ale căror trunchiuri sunt jefuite sistematic de mâna omului, cu plantaţii de migdali, smochini, măslini şi citrice.

Portugalia - ţinut în care verdele pădurilor şi al arborilor izolaţi se înfrăţeşte cu covorul parcelat, multicolor şi surâzător, al culturilor agricole, cu ferme răspândite ca nişte ciupercuţe alb-roşii şi unde pe margine de drum te salută agavele.

Portugalia - ţinut scăldat de soare, cu boltă înaltă albastră, traversată fugar de puhoaiele norilor împinse de suflul apelor nesfârşite din apropiere, ţinut al cărui litoral de miazăzi surâde cuptorului african de peste ape, împrumutând ambianţa lui toridă, dar strălucitoare, vegheată de palmieri trufaşi şi răbdători.

Portugalia - ţară care şi-a delimitat hotarele pentru a cuprinde partea cea mai vie, mai plină de culoare veselă, de vegetaţie şi de briză răcoroasă din întreaga peninsulă, ţară care a purces de la coasta marină şi s-a oprit în drumul ei spre munte atunci când nu a mai avut de ce să înainteze spre zonele muntoase ale Galiciei spaniole la nord, sau spre ariditatea central iberică la răsărit.

Portugalia - ţară atrăgătoare şi interesantă prin forma de viaţă făurită de poporul ei aspru, dar vesel, cu o cultură latină profund originală, născută prin scurgerea a două milenii la margine de continent şi de romanitate europeană, prin luptă şi frământări proprii popoarelor mici, dar şi printr-o unică vocaţie, sau deschidere planetară.

Izolarea terestră a acestui colţ de lume minunat faţă de restul Europei prin interpunerea înaltului platou al Castiliei şi al barajului Pirineilor, dar şi situarea pe malul oceanului, a învăţat Portugalia să asculte de întinderea apelor şi să realizeze o lungă prietenie cu mediul marin, să-şi îndrepte privirile spre căile apelor. Astfel, a găsit căi de dezvoltare deosebite de ale marii vecine, Spania, care îi controla orice comunicaţie terestră cu restul continentului. Dinspre aceasta au venit atât influenţe culturale, sau de civilizaţie, dar şi necazuri datorate diferendelor dinastice şi războaielor.

Poporul lusitan de pescari s-a aflat permanent în contact strâns cu talazurile, cu furtunile şi curenţii oceanului, transformând pământul ţării în leagănul unora dintre cele mai cutezătoare proiecte de extindere a orizontului uman medieval, al unora dintre cei mai mari navigatori şi descoperitori de noi tărâmuri.

Din izolarea terestră şi spectaculoasa deschidere spre zările marine necunoscute, Portugalia şi-a plămădit specificul, o cultură unică cu adânci rădăcini de tradiţionalism bine întreţinut. Se poate mândri cu o evoluţie artistică distinctă de a marelui vecin iberic, evoluţie ale cărei începuturi se confundă cu începuturile afirmării statale şi, prin acestea, cu zorile celui de al doilea mileniu al erei noastre.

Sunt mai rare şi mai puţin spectaculoase mărturiile artistice din primele epoci istorice ale acestui pământ, din cele anterioare întemeierii statului şi a formării poporului portughez, adică din epocile pre-romană, romană, paleocreştină, vizigotă, sau mozarabă.

Primele înfiripări ale artei cu adevărat portugheze aparţin sec. al 11-lea, când a început, printr-o luptă dârză şi victorioasă, ascensiunea spre independenţă, spre plămădirea unei fiinţe şi conştiinţe naţionale. Infiripările culturale reale pot fi percepute odată fertila artă romanică, artă arhitecturală ce a dominat Europa apuseană civilizată, în primele secole ale întunecatului ev mediu.

Romanicul, ca stil în arhitectură şi artă, a pătruns târziu în Portugalia, în acel secol al 11-lea al înfiripării, fiind adus din Franţa de către cavalerii burgunzi, ce au format elita ţării şi prima dinastie, dar şi de călugării, tot francezi, care i-au urmat pe nobili, venind de la mănăstirile Cluny şi Moissac. De aceea arta romanică lusitană a păstrat, pe ansamblu, trăsăturile romanicului francez.

Pe de altă parte, dominaţia religioasă a renumitului centru de credinţă şi de pelerinaj creştin de la Santiago de Compostella (Sfântul Iacob de Compostella), din Galicia Spaniolă, a determinat, în partea nordică a Portugaliei, un stil de zidire galician, accentuat prin utilizarea granitului. De aceea edificiile din acea zonă au păstrat un aspect masiv şi aspru, cu capiteluri grosiere ce demonstrează câtă rezistenţă a opus acel material sculptorilor.

Catedralele în stil romanic le-au înălţat cel mai adesea arhitecţii francezi, ocupând, de preferinţă, o poziţie predominantă în centrul localităţilor, ca pe tot cuprinsul Europei. Naşterea lor aproape simultană cu castelele şi fortăreţele pe care primii dinaşti le-au opus pericolului musulman din peninsulă, le-a imprimat o aparenţă de fortăreţe, uşor vizibilă la Coimbra, Lisabona, Evora, Porto şi Braga.

Stilul gotic a pătruns în ţară abia în sec. al 13-lea, după înflorirea deplină a romanicului în catedralele şi capelele din partea nordică, de unde începuse extinderea teritorială a regatului desprins din cel al Castilliei şi Leon. Bisericile gotice din Portugalia se caracterizează prin existenţa a numai trei nave cu abside şi absidiole, ceea ce le conferă totdeauna supleţe şi avânt. Ele au păstrat însă proporţiile şi sobrietatea artei romanice.

Stilul gotic flamboiant („strălucitor“) a înflorit numai o scurtă perioadă, în sec. al 15-lea, trecându-se repede la cel manuelin, stilul propriu Portugaliei, intercalat între gotic şi Renaştere. Stilul manuelin a primit acest nume abia în sec. al 19-lea, de la specialişti, drept stil înflorit sub domnia regelui Manuel I-ul (1495-1521), perioadă în care arhitecţii şi sculptorii portughezi au trăit o largă libertate creativă.

Stilul manuelin, stil minuţios, elaborat cu grijă şi delicateţe, a utilizat motive de o netăgăduită originalitate, cu o importanţă capitală în istoria artei portugheze. Aceasta, în ciuda duratei sale scurte de afirmare. In mod natural, stilul manuelin reflectă pasiunea pentru arta navigaţiei, pentru întinderile mărilor şi pentru teritoriile îndepărtate, recent descoperite de navigatorii temerari, pasiune ce anima întreaga ţară şi toate categoriile de populaţie. El este o reflectare, sau o manifestare, a puterii născânde şi a bogăţiei care se instalase pe coasta apuseană a peninsulei iberice, în urma descoperirii unor căi neînchipuite de îmbogăţire în comerţul cu Orientul Indepărtat.

Bisericile au păstrat planul gotic, înălţimea structurilor, a pilaştrilor şi reţeaua specifică a nervurilor de piatră de pe bolţile ogivale. Ca noutate a perioadei şi ca noutate locală, pilaştrii au luat forme interesante de toroane răsucite în spirală, iar arcurile triumfale, adică arcadele de la intrarea în strană, au primit ornamente ce amintesc de cablurile marinăreşti. Bolţile, sprijinite de obicei pe intersectări de nervuri ogivale, au dobândit nişte nervuri groase, ieşite mult în relief, rotunde sau dreptunghiulare, cu aspect de stea în patru colţuri. Au apărut, săpate în piatră, cordaje navale  decorative şi aparente, însoţite de noduri marinăreşti. Forma bolţilor a evoluat şi ea, aplatizându-se şi sprijinindu-se pe arcuri segmentare. Navele laterale ale locaşurilor sfinte s-au ridicat în înălţime, dând naştere unor autentice „biserici-hală“, cu spaţii interioare generoase.

Stilul manuelin a dat cele mai sclipitoare şi surprinzătoare dovezi de noutate în domeniul decoraţiei, atât ca imaginaţie cât şi ca execuţie meticuloasă. Ferestrele, portalurile, rozacele (ornamentele sau deschiderile în formă de trandafir sau stea) şi balustradele interioare, sau exterioare, s-au acoperit atunci cu ramuri de laur, cu capsule de mac, cu trandafiri, cu spice de porumb, cu ghinde, cu frunze de stejar, cu inflorescenţe, cu anghinare, cu scaieţi, cu perle, cu solzi, cu cordaje marinăreşti, cu ancore, cu globuri terestre, cu sfere astronomice şi cu diverse forme de cruci, care dominau ansamblurile decorative.

Foarte curând arta renascentistă a cuprins şi Portugalia, cu trăsăturile sale esenţiale venite pe parcursul sec. al 15-lea şi al 16-lea din Italia şi Franţa. Ca în tot apusul european, în sec. 17-18, Portugalia a intrat şi ea în febra stilului baroc, stil care şi-a luat numele tocmai de la cuvântul portughez „barroco“, care desemnează o perlă neregulată. Stilul baroc a corespuns în artă spiritului ideologico-religios de Contra-Reformă ce a străbătut Europa în sec. 16-17, spirit catolic ce a avut drept scop combaterea ereziilor. Barocul a opus austerităţii protestante seducţiile unei arte savante şi populare, artă care să servească totodată dorinţa de fast a Bisericii apostolice romane.

După stilul baroc, în Portugalia artele au evoluat după direcţiile generale ale perioadelor neoclasică, romantică şi modernă, fără a se părăsi niciodată decoraţia specific iberică cu azulejos şi cu talha durada, ceea ce înseamnă lemn aurit, decoraţii ce s-au afirmat din sec. al 15-lea în această parte de continent.

Asemănător majorităţii popoarelor lumii civilizate, portughezii au ridicat, drept strajă a istoriei şi culturii, monumente remarcabile care să poarte seva lor spirituală, talentul, credinţa şi creativitatea.

Unul dintre acestea este Batalha, monument emblematic al ţării, menit să marcheze amintirile oricărui călător, sau destinaţie obligatorie în orice periplu lusitan.

Intr-un loc deschis, plin de vegetaţie, la mai bine de 100 de km nord de Lisabona şi de fluviul Tajo, în centrul ţării, se răsfaţă astăzi şi domină împrejurimile Mănăstirea Santa Maria da Victoria, care este numită de portughezi pe scurt, Batalha, adică Bătălia.

Când te apropii de monument, te surprinde, îţi pare un joc al imaginaţiei transpus în piatră, cu acoperişuri şi turnuri avântate, cu balustrade dantelate la acoperişuri, cu contraforturi, cu zvâcniri piramidale în locul vechilor acrotere antice şi cu mulţime de colonete sau basoreliefuri sfinte. Batalha poate fi asemuită de departe cu o jerbă ocru-aurie din piatră, dornică să omagieze vremuri trecute eroice şi zbuciumate. Este o capodoperă de arhitectură care împleteşte arta gotică, manuelină şi renascentistă, toate imortalizate într-un calcar cu aspect apropiat de cel al marmurei.

La Batalha nu se întâlneşte, ca aproape pretutindeni, o aglomeraţie umană ce are ca punct central o biserică dominatoare, ci dimpotrivă, se găseşte o aşezare aciuită în jurul unei catedrale pe parcursul timpului.

La 14 august 1385, cu o zi înainte de sărbătorirea Sfintei Fecioare Maria, pe platoul de la Aljubarotta, la 15 km sud de Batalha de azi, s-au confruntat doi pretendenţi la tronul Portugaliei.

Regele spaniol Juan I-ul de Castillia pretindea coroana lusitană bazându-se pe drepturile soţiei sale Batriz, fiica ultimului rege portughez din dinastia întemeietoare, cea de Burgundia. Cel ce apăra aceeaşi coroană împotriva pretenţiilor spaniole era Joao, fratele natural al regelui portughez defunct, Fernando I-ul şi Mare Maestru al Ordinului de Avis, ordin militaro-religios. Joao fusese susţinut de supuşi încă de la vacantarea tronului şi se bucurase de atributele de apărător al regatului, de regent, încă de la 16 decembrie 1383.

Cu o săptămână înainte de bătălia care avea să fie hotărâtoare, bravul urmaş, cu statut de bastard, al dinastiei ce se încheiase fără urmaşi pe linie bărbătească, a fost proclamat regele Joao I-ul al Portugaliei, la 7 august 1385.

Forţele celor două armate erau total inegale. Armata spaniolă, condusă de Nuno Alvares Pereira, era mult mai numeroasă, mai organizată şi însoţită de 16 tunuri, o raritate în acele vremuri. Proaspătul rege portughez avea alături o mână de cavaleri şi o mică oştire de pedeştri.

Situaţia părea disperată, pentru că o înfrângere ar fi transformat Portugalia într-o provincie a regatului spaniol de Castillia. In acele clipe de grea cumpănă pentru ţara sa, Joao I-ul de Avis a jurat că va înălţa în acele locuri o biserică superbă în onoarea Fecioarei Maria, dacă va avea parte de victorie.

După ce a rezistat cu tărie şi succes în faţa armatelor spaniole, armata portugheză a găsit resurse să şi urmărească inamicul în adâncul pământului Castilliei. In acele clipe înălţătoare Portugalia şi-a câştigat independenţa pentru încă două secole, iar Joao I-ul a întemeiat o a doua dinastie strălucită a regatului, dinastia de Avis. El s-a dovedit unul dintre cei mai valoroşi regi ai Portugaliei, intervenind în toate domeniile administraţiei cu o legislaţie novatoare. Alături a avut sprijinul soţiei, Filipa de Lancaster, femeie model şi virtuoasă, care a adus cu ea alianţa Angliei pentru multe secole. Impreună au ridicat nivelul moral şi intelectual al regatului. După moarte Joao I-ul a primit supranumele expresiv de Rege de bună amintire.

De numele dinastiei de Avis sunt legate marile şi îndrăzneţele descoperiri geografice care i-au plasat pe portughezi pe primul loc între deschizătorii de eră şi de noi orizonturi geografice pentru Lumea Veche. Chiar spre sfârşitul domniei marelui rege, sub impulsul celui de al treilea fiu al său, Henrique, supranumit ulterior Navigatorul, marinarii portughezi şi-au întors privirile către coasta apuseană a misterioasei Africi, descoperind insula Porto-Santo, apoi Madeira (1419), insulele Azore (1431-14329 şi depăşind redutabilul Cap Bojador (1433) care era atunci limita lumii cunoscute spre sud.

Odată deschis gustul descoperirii de noi ţărmuri şi de noi căi maritime, marea aventură a navigatorilor portughezi a continuat. In 1482, Diego Cão a atins gurile fluviului Congo, trecând în posesia portugheză toată coasta Angolei; în 1488, Bartolomeu Dias a depăşit Capul Furtunilor, rebotezat mai târziu Capul Bunei-Speranţe de către regele Joao al II-lea; în 1500, Pedro Alvares Cabral a descoperit oficial Brazilia, despre a cărei existenţă portughezii aveau cunoştinţe anterioare; între 1497-1498 Vasco da Gama a ocolit Capul Bunei Speranţe a atins coasta Mozambicului şi a ajuns la Calcuta în India, deschizând calea maritimă a Indiilor (poetul naţional Camoes a celebrat acea epopee în ale sale Lusiade); în 1501, Gaspar Corte Real a ajuns la Terra Nova în America de Nord, dar fără a reuşi să trezească interesul regelui Manuel I-ul; în primii ani ai sec. al 16-lea portughezii au explorat litoralul asiatic astfel că în 1515 controlau navigaţia în Oceanul Indian; în 1510 Alfonso de Albuquerque a pus stăpânire pe enclava Goa din India, iar între 1519-1521, Fernao de Magalhaes (Magellan) a întreprins ocolul pământului în contul regilor Spaniei.

După izgonirea spaniolilor, Joao I-ul de Avis şi-a respectat promisiunea faţă de divinitate şi a trecut la ridicarea mănăstirii Batalha (a Bătăliei) care a devenit o nestemată a Portugaliei. In structurile sale se împletesc armonios trei stiluri arhitectonice, dar şi minunate exemple ale arhitecturii manueline.

Batalha este, înainte de toate, un monument comemorativ, construit printr-o voinţă regală şi abia în al doilea rând de un monument religios. Şi într-un caz şi în altul Batalha este un superlativ al artei şi o mândrie naţională lusitană.

Aici nu s-a venit şi nu se vine numai din pioşenie, sau pentru o simplă rugăciune. Această capodoperă a arhitecturii medievale europene a avut totdeauna o vocaţie politică şi de naţionalism.

Fondatorul a lăsat ca lucrările de construcţie să se desfăşoare sub auspiciile ordinului monahal al dominicanilor. De aceea, după regulile acelora, biserica mănăstirii Santa Maria de Batalha este lipsită de obişnuinţa clopotniţă.

Construcţia a început în anul 1388 şi de continuarea ei s-au îngrijit şase capete încoronate, până la Joao al III-lea (1521-1557), care a transmis sarcina terminării monumentului mănăstirii Jeronimilor din Lisabona, devenită locaşul cel mai bogat din ţară. Acela a fost, de altfel şi momentul de sfârşit al evoluţiei Batalhei.

Imbinarea a trei stiluri arhitecturale în zidurile mănăstirii dominicane demonstrează durata lungă a lucrărilor, lucrări ce au parcurs peste un secol şi jumătate. Elementele constructive şi ornamentale gotice, manueline şi renascentiste, se împletesc şi se completează într-un ansamblu arhitectonic minunat, dar se poate afirma că Batalha rămâne o expresie genială a arhitecturii manueline, stil derivat din gotic, dar propriu Portugaliei.

Ca şi la turnul Belem, la mănăstirea Jeronimilor (Jeronimos), sau la Tomar, casa mamă a Ordinului Templierilor în Portugalia, eşti înmărmurit de bogăţia ornamentală şi de complexitatea grafică a execuţiei în rocă. Ornamentele migăloase sunt astfel cizelate, studiate, aprofundate şi muncite, încât par a figura stofe de dantelă. Totalitatea decoraţiei exterioare şi interioare este subordonată unei rare eleganţe, iar calcarul fin în care s-a săpat fiecare părticică a zidăriei şi a ornamentelor a dobândit, cu timpul, o atrăgătoare tentă de ocru şi auriu, aşa cum am întâlnit şi la numeroase temple antice.

Batalha este un complex arhitectonic, nu un simplu edificiu. Ea acoperă o suprafaţă mare, cu un contur neregulat, rezultat din succesiunea adăugirilor şi a schimbărilor de stil. Principalele componente constructive ale complexului sunt în număr de şase: biserica, capela fondatorului, claustrul regal, claustrul regelui Alfons al V-lea, sala capitulară şi octogonul capelelor neterminate.

Vizita de la Batalha se transformă într-o încântare. Ea te sufocă cu tot ce a putut crea acolo mâna şi imaginaţia artistică umană. Dacă se începe vizita de la faţada sudică, adică parcurgând cu privirile exteriorul octogonului capelelor neterminate, al navei laterale şi a capelei fondatorului, uimeşte întrepătrunderea volumelor, a ferestrelor, a coloanelor de toate dimensiunile, a turnuleţelor piramidale zimţate şi a balustradelor. Totul se constituie într-o compoziţie greu de perceput din primele momente, dar cu adevărat fascinantă. Există atâtea detalii încât se poate privi ad vitam aeternam.

Faţada principală a complexului, cea dinspre apus, precedată de o vastă esplanadă, este compusă din alăturarea faţadei bisericii, la stânga, şi a capelei fondatorului la dreapta. La rândul ei, covârşeşte prin complexitatea ornamentelor împletite şi a formelor sale şerpuite ce animă ferestrele.

Faţada bisericii, care domină această latură a complexului, este împărţită în trei panouri, departajate de către pilaştri. Panoul central, care este mai înalt decât cele două din lateral, poartă o reţea de arcaturi lanceolate şi este străpuns în partea superioară de o interesantă fereastră în stil gotic flamboaiant.

Portalul, care străpunge partea inferioară a acestui panou central, este cuprins într-o amplă ornamentaţie ogivală adâncită treptat în şase planuri. In sculpturile ce îmbracă portalul este reprezentat Christos, înconjurat de evanghelişti, precum şi de cei doisprezece apostoli, de profeţi, regi, sfinţi şi îngeri.

Panourile laterale ale faţadei bisericii sunt mult mai înguste şi mai scunde, diferenţe ce corespund dimensiunilor mai reduse ale navelor laterale pe care le reprezintă.

La dreapta faţadei bisericii se continuă o latură exterioară a capelei fondatorului, încăpere vastă ce are deasupra o lanternă octogonală sprijinită pe arcuri butante şi susţinută de contraforturi arcuite. Totul, adică peretele de jos al capelei cât şi lanterna octogonală, este completat de magnificele dantelării ale ferestrelor.

Atât frontonul tripartit al bisericii cât şi latura capelei fondatorului sunt decorate minuţios în partea superioară cu balustrade înflorate şi mulţime de turnuleţe piramidale ce săgetează cerul. Este vorba de o ferestruire armonioasă a pietrei care lasă spaţii pentru înfrăţire cu cerul.

In interior se descoperă nava centrală, foarte sobră, impozantă şi de proporţii monumentale, lungă de 80 de metri şi înaltă de 32 de metri. Bolţile îndepărtate sunt compuse, ca în catedralele gotice, din vute şi ogive. Strana primeşte lumina zilei prin vitralii datând din epoca manuelină, începutul sec. al 16-lea, reprezentând scene din viaţa Sfintei Fecioare şi a lui Christos.

Imediat după depăşirea intrării în biserică, în dreapta se deschide, din nava laterală, Capela fondatorului, capelă faimoasă, acoperită mai târziu de o minunată cupolă înstelată. Este vorba de o sală largă cu plan pătrat şi latura de 20 de metri. Lumina pătrunde prin mari ferestre în stil flamboaiant şi prin luminatorul  central din plafon sub forma unui felinar octogonal. Intreaga cupolă a sălii este susţinută de arcuri largi ce unesc pilaştrii.

Centrul capelei este ocupat de mormintele lui Joao I-ul de Avis şi al soţiei sale Filipa de Lancaster, sub două baldachine cizelate delicat. Pe laturi, în nişele funerare sunt aşezate sarcofagele unor diverşi infanţi, pierduţi în planuri mai îndepărtate ale istoriei dinastice.

Exact în opoziţie cu intrarea în capelă se găseşte sarcofagul lui Henrique Navigatorul, personalitatea clarvăzătoare şi cutezătoare care a dat impuls vocaţiei de navigatori a portughezilor, îndrumându-i spre cercetarea şi cucerirea noilor drumuri peste oceane şi a coloniilor din Africa, Asia şi America.

Prin latura stângă a bisericii, adică pe latura de nord, dar mai în adâncime, se iese printr-o uşă înaltă în fabulosul Claustru regal, o grădină largă şi aproape pătrată, înconjurată de galerii cu arcade. Este o componentă tipică a mănăstirilor medievale catolice. Claustrul este o curte interioară a mănăstirilor catolice, cu portic şi colonadă de jur împrejur, destinată plimbării şi reculegerii călugărilor în aer liber.

Claustrul regal, este de-a dreptul sufocant de frumos, dantelat în piatră, liniştit şi echilibrat. Impletirea stilului gotic cu cel manuelin se  exprimă aici într-o formă dintre cele mai fericite. Arcadele gotice, 4 sau 5 pe o latură, au fost umplute major cu dantelărie manuelină din marmură, dantelărie ce pare a fi o interpretare creştină a ornamentaţiei arabe. Fiecare deschidere de arcadă spre grădina interioară se bucură de o decoraţie proprie, unică, fapt ce contribuie la bogăţia limbajului grafic, limbaj impresionant de bogat.

Colonetele care susţin arcadele şi dantelăria lor de marmură se răsfaţă şi ele într-o varietate încântătoare de modele, fiind ornate cu împletituri din perle de marmură, sau cu solzi. De jur-împrejurul claustrului, deasupra arcadelor se întinde o balustradă traforată cu flori de crin, dincolo decare se profilează pe bolta albastră turnuri şi acoperişuri mândre şi semeţe.

Amestecul savant al lumii gotice cu elemente adaptate ale artei arabe, etalează o incredibilă bogăţie iconografică, face ca arhitectura în piatră să concureze o grădină vegetală luxuriantă.

Trebuie remarcat că expresia paradis provine de la cuvântul persan Fardus, care înseamnă grădină şi că expresia grădină, în sine, este înrudită şi cu Janna, grădină în arabă, care este de asemenea sinonimă cu paradisul.

Pe o latură a Claustrului regal se deschide Sala capitulară, în care astăzi este adăpostit „mormântul Soldatului Necunoscut“ al Portugaliei. In mormânt se află resturile a doi soldaţi necunoscuţi, căzuţi în Primul Război Mondial, unul în Franţa şi altul în Africa.

Bolta sălii are o deschidere excepţională. După două tentative nenorocoase, arhitectul francez, Huguet, care a lucrat la Batalha aproape patru decenii (1402-1438), a reuşit să lanseze o boltă de excepţie, sprijinită pe zidurile unui perimetru pătrat cu latura de 20 de metri fără nici un reazem intermediar. Unicitatea acestei bolţi şi punerea ei, în operă a prezentat atâtea pericole, încât pe şantier s-a lucrat numai cu condamnaţi la moarte. Se mai povesteşte că atunci când s-au retras ultimele schele şi elemente de susţinere, arhitectul a rămas singur o noapte întreagă sub îndrăzneaţa lui lucrare.

Nu se poate părăsi Claustrul regal fără o oprire în colţul unde dă răcoare şi linişte un susur de fântână de piatră a călugărilor (Lavabo). Fântâna are un bazin cu ghizd festonat în zigzag, plasat deasupra a două bazine circulare. Lumina filtrată de dantelăria de marmură, ce înconjoară fântâna, transmite ansamblului o delicată tentă aurie de mister divin.

Din acel punct priveliştea întregului claustru şi a laturii nordice a bisericii este cea mai favorabilă şi mai complexă. Alături vechea sufragerie (trapeză), sau sală de mese a călugărilor, acoperită de o boltă gotică, adăposteşte un muzeu al Soldatului Necunoscut.

Tot pe latura de nord a bisericii şi alăturat de Claustrul regal se poate trece în altă componentă a complexului monumental, în Claustrul lui Alfons al V-lea. Acesta a fost construit înainta celui regal, are tot formă pătrată, dar dimensiuni mai mici. Colonada lui înconjurătoare aparţine goticului sever cu un aer mult mai rece. La cheile bolţilor sunt figurate în piatră blazoanele regilor Duarte I-ul şi Alfons al V-lea, urmaşul celui dintâi.

O altă bijuterie a Batalhei, cea mai valoroasă sculptural, este octogonul Capelelor neterminate, la care se ajunge ieşind în afara celui de al doilea claustru, în exteriorul bisericii. Regele Duarte I-ul, urmaşul fondatorului de dinastie şi de aşezământ, a visat să realizeze la Batalha un vast şi impresionant panteon pentru el şi descendenţi. Astăzi el este singurul dinast portughez care repauzează într-un sarcofag, sub cerul liber, în această capodoperă artistică neterminată.

Manuel I-ul (1495-1521), unul din nepoţii lui a adăugat octogonului o mare tindă în stilul de tranziţie gotico-renascentist. Tinda era menită să lege panteonul regal de absida bisericii, adică de partea ei răsăriteană. Aceasta s-a dovedit ultima preocupare regală pentru Batalha, pentru că între timp mănăstirea şi bătălia eroică pe care o amintea nu a mai fost la modă. Suveranii au preferat să odihnească post-mortem în capitală. Interesul s-a îndreptat spre mănăstirea Jeronimilor de la Belem (Lisabona), sau spre aceea mai veche din Tomar, care aparţinuse Templierilor.

In minunatul panteon cu plan octogonal sunt amenajate 7 capele sub formă de absidiole, cea de a 8-a latură fiind destinată pasajului spre biserică, unde s-a deschis un portal grandios.

Deşi Capelele nu au fost niciodată ocupate şi nu s-au bucurat niciodată de un acoperiş, ele stupefiază prin bogăţia ornamentală cu totul incredibilă, începând, mai ales cu incredibilul portal. Construit iniţial în stil gotic, portalul a fost ornamentat suplimentar la începutul sec. al 16-lea cu decoraţiuni manueline.

Tivurile dantelate minuţioase, în mai multe planuri, alăturate tuturor liniilor de contur, diversele motive ornamentale ţesute unele lângă altele într-o frăţie veşnică peste toată zidăria, peste vute şi coloane, uimesc şi încremenesc pe privitori, dând proba unei părţi a geniului omenesc.

Lucrarea a avut semnificaţia tragică a unui cântec de lebădă pentru Batalha, dar a avut şi menirea să cucerească Europa. Portalul este un imn ridicat nesăbuinţei în meticulozitate, fantasticului şi exuberanţei, un cântec de adio al unui stil artistic care nu a rămas la modă decât prea puţin timp.

El marchează o apoteoză întreruptă şi, în acelaşi timp, o invitaţie la amintire, sau la călătorii, pentru că te duce cu gândul la India, la templele de la Khajuraho, sau Angkor.

Pilaştrii neterminaţi dintre capelele regale par că adresează încă o rugă către cer, semănând cu nişte inflorescenţe gigantice.

Paradoxal, această capodoperă a priori anacronică pare să anunţe extravaganţele barocului pe care portughezii l-au exportat începând cu secolul următor (al 17-lea) în lumea întreagă, de la Macao la Salvador de Bahia, în Brazilia, trecând evident prin Goa indiană.

Batalha este cu adevărat grandioasă, una dintre cele mai frumoase experienţe arhitecturale din peninsula iberică. Claustrul regal şi octogonul Capelelor neterminate sunt minunăţii umane ce nu pot fi uitate niciodată.

Batalha, în totalitate, este un vis real şi poate motiva oricând reîntoarcerea în Portugalia pentru o nouă vizită.

NESTEMATELE LUMII - ERIX - ERICE

Călătorind prin lume ai ocazia să parcurgi locuri unde totul te îndeamnă să devii mai bun, dar şi altele care îţi înăspresc spiritul. Paşii te poartă prin locuri care te îndeamnă la visare şi prin altele care îţi lezează simţurile sau gândirea prin brutalitatea celor dezvăluite. Există ambienturi născute parcă pentru tihnă şi pace, sau unde totul încearcă să-ţi strecoare în suflet nelinişti de neînţeles, în care ai reprezentări ale unor vieţi anterioare trecute şi misterioase. Ajungi uneori în locuri unde exaltă natura în superba ei sălbăticie şi unde trăieşti sentimentul că eşti apărat, unde te regăseşti pe aripi de visări. Alteori căile urmate străbat ţinuturi cenuşii, sau amorfe, ţinuturi care îţi resping orice încercare de comunicare, de unde cauţi să scapi cât mai grabnic spre refugiul dintre ai tăi.

Aidoma unei corăbii gigantice, pământul robust al Siciliei, leagăn şi sprijin al unor seminţii şi civilizaţii străvechi, evocă tremurul său tectonic, parfumuri şi vestigii, murmurul unor mulţimi umane  spulberate. Le vezi aievea apropiindu-se de pretutindeni de pe coame de valuri, în grupuri nesfârşite, grupuri ce înaintează printre fragmentele de coloane, de capiteluri, de frontoane, frize, sau arhitrave, printre pietrele albe rămase solitare sub soarele statornic şi arzător.

Intr-o visare cu ochii deschişi, te emoţionează umbrele omenirii trecute prin veacuri, atât de apropiată de sufletul tău şi atât de depărtată de tine în timp, omenire venită pe acel pământ arzător ca să-şi găsească, în confruntare cu semenii ei, o viaţă nouă, mai bogată, o pavăză împotriva incertitudinii de unde a pornit şi a spaimelor de care s-a simţit sfâşiată.

La mijloc de Mediterană, pe un tărâm atât de dorit şi de devastat de o mulţime de seminţii, te copleşeşte afecţiunea fraternă pentru cele purtătoare de civilizaţie, te simţi definitiv solidar cu întreaga umanitate atinsă de aripa civilizaţiei.

Văzută de la mari înălţimi, Sicilia pare o bucată grosieră de uscat, aruncată în valurile unei mări adânci. Relieful ei înalt insuflă o  soliditate trainică, astfel că nimeni nu ar fi tentat să creadă că „tremură“ des, asemănător cu pielea unui cal ce alungă muştele supărătoare, că din punct de vedere seismic este o mare înşelăciune. Nimic nu este mai precar decât tegumentul de piatră şi pământ al Siciliei, aflat la discreţia forţei malefice a Etnei. Vulcanul colosal erupe spectaculos la intervale scurte, provoacă fisuri care fumegă continuu, alunecări dramatice de teren, cutremură în permanenţă insula, totul într-o încercare obstinantă de a nu lăsa nimic în picioare din strădania seculară a oamenilor, de a curma spasmodic firul generaţiilor.

Dincolo de forţele telurice ce o frământă şi dincolo de spaimele ce însoţesc forţele dezlănţuite ale naturii, Sicilia rămâne un loc minunat de pe pământ, un loc unic al genezei naturii şi a omului, un pământ străvechi deasupra căruia aleargă cu repeziciune norii Atlanticului îndepărtat, unde suflă arzător deşertul Saharei, unde scânteiază răsăriturile şi strălucesc apusurile, un loc unde oamenii au moştenit, dar au şi împrăştiat un pumn plin de nestemate.

Una dintre acele nestemate este străvechea locuire Eryx, astăzi Erice, locuire de piatră pentru vulturi, care străjuie Mediterana apuseană din vârful puţin rotunjit al insulei dintre acel punct cardinal. Acolo, cu faţa spre Gibraltar, tărâmul triunghiular al Siciliei se întinde ca un covor de vegetaţie festonat de coamele înspumate ale valurilor ce scaldă plajele şi, pe alocuri, de salinele de suprafaţă. Numai o singură înălţime muntoasă domină regiunea şi aruncă priviri suverane peste orizonturile de ape şi peste spinările de reptile gigantice ale insulelor Egadi (Aegades în antichitate), pătate de verdele închis al vegetaţiei şi de maroul stâncilor. Astăzi muntele se numeşte San Giuliano, iar poalele lui sudice sunt acoperite de marele port Trapani.

Pe culmea muntelui, încorsetat între ziduri înalte de piatră din epoca medievală, dăinuie cu semeţie şi plin de pitoresc oraşul Erice, stră-strănepotul anticului Eryx. Locul atât de măiestru apărat natural a atras din cele mai vechi timpuri locuirea umană.

Primii care au încercat să-şi apere existenţa pe vârful muntelui, nu mai înalt de 750 de metri altitudine, dar dominator, au fost locuitorii autohtoni ai Siciliei, cei ridicaţi din negurile sălbatice ale paleoliticului, sau neoliticului, locuitori numiţi de primii istorici drept elymi. Aceia împărţeau marea insulă împreună cu triburile înrudite ale sicanilor din partea apuseană a insulei şi cu ale siculilor, din partea ei răsăriteană.

Vajnicul munte Eryx, un adevărat balcon plăsmuit de natură pentru a stăpâni toate zările dimprejur, a servit de la începuturile locuirii nu numai ca loc fortificat de apărare ci şi ca loc sfânt închinat divinităţilor antice. Pe platforma stâncoasă cea mai înaltă, a dăinuit mai bine de un mileniu un templu renumit, venerat succesiv de valurile seminţiilor ce au stăpânit Sicilia. Prima construcţie a sanctuarului a aparţinut fenicienilor veniţi din răsăritul Mediteranei, navigatori şi negustori temerari ce au luat treptat în stăpânire ţărmurile bazinului apusean al mării, ieşind cu firavele lor corăbii chiar dincolo de „Coloanele lui Hercule“ în Oceanul Atlantic. După socotelile de acum acele lucruri se petreceau în preajma anului 1000 e.A.

Fenicienii nu aveau, precum grecii de mai târziu, obişnuinţa de a întemeia colonii stabile, ci numai baze trecătoare de negoţ şi iernare în ape prielnice şi mai ales pe coaste unde găseau colaborări cu locuitorii indigeni. Din trecerea lor peste ape şi pe lângă coastele Mediteranei apusene nu au rămas decât infim de puţine urme durabile ale civilizaţiei lor. Printre cele cu adevărat remarcabile se enumără puternica cetate-stat Cartagina şi monumentul sfânt de la Eryx, cuprins într-o locuire permanentă de la începuturi. Ei şi urmaşii lor de sânge, cartaginezii, au dedicat templul de pe munte zeiţei orientale Astarte, soţia zeului Baal.

De altfel cultul zeiţei Astarte a fost purtat, de ei şi de rudele lor, în toate ţinuturile cu locuire semitică din acele timpuri.

Imaginată ca o femeie tânără şi frumoasă, Astarte era în primul rând zeiţa dragostei, pentru care se practicau şi prostituări rituale. Mai era şi zeiţa războiului, a vânătorii şi procreaţiei. Fenicienii au ridicat templul de la Eryx gândind probabil că atât de departe de patrie, zeiţa cu puteri în ale războiului le va ajuta progresul şi stăpânirea locurilor bogate din această parte nouă de lume. Locurile şi apele străine ale Mediteranei de apus nu lăsau fenicienilor timpul şi înlesnirea de a apela la celelalte graţii ale zeiţei.

Când puterile Cartaginei, colonia lor prodigioasă, au devenit dominatoare în Mediterana apuseană, fenicienii veniţi din ţinuturile de baştină s-au văzut nevoiţi să se supună şi să-şi lase treptat, în mâna acesteia, toate bazele comerciale, toate aşezările întemeiate cu scopuri mai mult sau mai puţin stabile, toate căile maritime profitabile, toate relaţiile cu populaţiile indigene şi toate poziţiile întărite. Printre toate cele enumerate a intrat în stăpânirea Cartaginei şi muntele Eryx cu templul său. Locaşul sfânt s-a bucurat în continuare de aceeaşi veneraţie, fără a fi pângărit de practicile religioase sălbatice ale Cartaginei, practici ce presupuneau odioase sacrificii umane, care, pe lângă adulţi, în majoritate prizonieri de război, vizau şi mulţime de copii nevinovaţi, proveniţi din familiile de vază.

Dominaţia Cartaginei asupra mării din apus nu s-a bucurat prea mult de linişte. O altă seminţie de navigatori neînfricaţi şi-au îndreptat navele, încărcate cu familii cu tot, spre ţărmurile din apusul Mediteranei. Noii veniţi erau grecii, hotărâţi nu numai să facă comerţ profitabil ci şi să întemeieze noi cetăţi, noi locuiri temeinice asemănătoare celor de unde plecaseră. Aduceau pe punţile lor nu numai bravura sau experienţa de acasă, ci şi toată splendida lor credinţă bazată pe asemănarea dintre om şi divinităţi, pe valoarea centrală şi universală a fiinţei umane.

Confruntarea dintre noii veniţi (de la mijlocul sec. al 8-lea e.A) şi cartaginezi a fost dură, neiertătoare, lungă de secole şi cu victorii alternative. Grecii au ridicat totuşi o stavilă grea în faţa pretenţiilor de primi veniţi ale cartaginezilor, mai ales pe pământul Siciliei. Deşi numeric mai puţini, grecii s-au bazat totdeauna pe calităţile lor superioare de luptători, pe când Cartagina îşi organiza armate din mercenari de proastă calitate războinică, recrutate majoritar din populaţiile semi-sălbatice ale Africii de nord, din iberici şi din alte seminţii. Cartaginezii nu erau un neam de luptători deşi generalii şi ofiţerii armatei s-au recrutat din elita socială. Toţi războinicii proveniţi dintre ei şi toţi comandanţii s-au supus unei discipline severe, urmând evoluţii remarcabile.

La un moment dat, în anul 397 e.A, grecii au pus stăpânire şi pe Eryx. Nu pentru mult timp, dar suficient pentru a prelua grija templului de acolo şi de a-l dedica zeiţei lor Afrodita, zeiţă ce se asemăna cu orientala Astarte numai prin trăsăturile onorabile. După bunul şi tradiţionalul lor obicei, grecii au dat templului înfăţişarea proprie arhitecturii şi civilizaţiei egeene.

La mijlocul sec. al 3-lea e.A, Eryx-ul şi templul său au intrat în stăpânirea definitivă a romanilor, care, după un lung şi, uneori, indecis război, au alungat pentru totdeauna pe cartaginezi din Sicilia. Romanii nu cunoşteau jumătăţi de măsură în competiţiile lor teritoriale, aşa că aproape concomitent au sugrumat şi libertatea ultimelor mândre cetăţi greceşti din insulă.

Templul de la Eryx l-au consacrat zeiţei Venus, zeiţa lor omoloagă şi perfect asemănătoare, ca puteri şi calităţi, cu Afrodita grecească. In secolele de sfârşit ale antichităţii romane, templul de la Eryx a fost cunoscut drept Templul zeiţei Venus Erycina. Importanţa solitarului locaş s-a dovedit atât de mare încât au fost bătute chiar monede ale oraşului, monede ce aveau imprimate reliefuri cu aluzii la cultul Afroditei, iar unele dintre ele reprezentau însăşi templul.

Navigatorii din toate seminţiile ce treceau pe lângă acel colţ al Siciliei, invocau protecţia divinităţii din templu, asemănător celor care alunecau pe apele de la Cap Sunion, în vârful sudic al Aticei, dar unde se aduceau omagii lui Poseidon, zeul mărilor.

Este demn de amintit că marele Caesar, care, conform legendei, provenea dintr-o familie coborâtoare de la zeiţa Venus, purta un inel cu imaginea zeiţei Venus înarmată. De jur împrejurul imaginii divinităţii frumuseţii şi dragostei erau imprimate cuvintele: „Vincere şi possum nuda, quid arma generis?“ (Aşi putea învinge goală, dar dacă aşi purta arme?).

Templul de la Eryx, casă pământeană, înălţată de om, pentru frumoasele Astarte, Afrodita sau Venus, s-a bucurat de veneraţie nu numai în Sicilia, ci şi în Italia, sau Grecia tradiţională. Mult timp el a cunoscut abundenţa unor ofrande diverse şi a sclavelor dăruite de sicilieni, de populaţii îndepărtate, sau de cetăţi ce adorau zeiţa.

Grecii, care au ridicat cetăţi pe tărâmurile Siciliei, căutând să stăpânească cu pasiune cât mai mult din pământul ei, nu au lăsat, după un obicei ancestral, noile locuri fără izvoare de legendă. Deşi nu le-a aparţinut decât relativ puţin timp, ei au dat şi Eryx-ului o aură mitică.

Au atribuit fondarea singuraticului locaş eroului eponim, Eryx, cel ce fusese învins în lupta cu Herakles (Hercules). Conform relaţiilor lui Diodor din Sicilia, acel personaj, Eryx, era fiul zeiţei Afrodita şi a lui Butas. Tot lui i se atribuie de legenda greacă ridicarea templului dedicat mamei sale.

Thucidides a relatat o altă legendă. Conform aceleia, unii locuitori ai Troiei înfrânte au navigat până în Sicilia, atingând ţărmurile locuite de sicani. Prin unirea cu acei localnici au dat naştere unei alte populaţii străvechi, cea a elymilor, populaţie căreia i se atribuie iniţiativa fondării locuirilor de la Eryx şi Segesta apropiată. Dacă la Eryx vestigiile antice nu mai pot vorbi convingător, la Segesta geniul grecesc transpus în piatră a lăsat mărturii surprinzătoare.

Tot în adâncul imaginaţiei primare se pierde şi trecerea eroului legendar Enea (Aeneas) pe la Eryx. Prinţul troian nu ar fi putut rămâne rece la vederea templului, aşa l-a gratulat cu numeroase ofrande.

Exemplul lui a fost urmat mult mai târziu de stăpânitorii romani, care-l considerau pe Enea drept strămoş.

Dincolo de fardul legendelor greceşti, perpetuate de romani, adevărul este că poziţia invidiată de la Eryx a aparţinut la începuturi fenicienilor şi cartaginezilor. Târziu, în epoca lor de expansiune şi de agresivitate victorioasă, din timpul tiranului Dionysios I-ul „cel bătrân“, grecii din Siracusa au înfrânat o flotă cartagineză în apele Eryx-ului.

Victoria de atunci a strămoşilor săi a consemnat-o cu mândrie Diodor din Sicilia. Atunci la începuturile sec. al 4-lea e.A (397 e.A), cetatea Eryx s-a alăturat lui Dionysios I-ul, în lupta împotriva opresiunii neguroase cartagineze, murdărită de practica sălbatică a sacrificiilor umane. In acel moment, tiranul grec cu trupele lui formate numai din greci sicilieni şi ceva localnici, reuşise aproape să arunce în mare pe cartaginezi. Cu un an înainte el reuşise să distrugă cetatea cartagineză în extrema vestică a insulei, cetatea Motia (Motya) de pe insuliţa plasată în faţa oraşului Marsala de astăzi. Cu acea ocazie grecii se scăldaseră prima dată pe plajele Siciliei cu faţa spre apus.

Grecii nu au putut păstra cuceririle rapide din acel război, aşa că Eryx-ul a suferit curând şi din nou represaliile şi stăpânirea brutală cartagineză. Tiranul siracuzan a reuşit totuşi să revină pentru scurt timp şi să reia cetatea de vulturi de la Eryx.

Aşa cum spuneam, evenimentele şi-au găsit cea mai caldă rezonanţă în rândurile aşternute de istoricul de origine greacă, Diodor din Sicilia, istoric născut în orăşelul sicilian Agyrion. El a călătorit mult în spaţiul mediteranean şi a trudit sub cupola Imperiului Roman timp de 30 de ani, atât la Roma cât şi la Alexandria, lăsând posterităţii lucrarea Bibliotecă istorică, în 40 de cărţi.

După retragerea completă a siracusanilor, Eryx a redevenit, pentru un secol şi jumătate, bază militară importantă a Cartaginei. In anul 278 e.A, celebrul rege războinic al Epirului şi duşman al romanilor, Pyrrhus (Pirus), a cucerit pentru scurt timp cetatea, probabil cu colaborarea locuitorilor, sau a apărătorilor, sătui de opresiunea materială şi spirituală cartagineză.

Pyrrhus fusese chemat în ajutor de cetăţile greceşti din Sicilia, care se simţeau sufocate de presiunea forţelor cartagineze din insulă. El a întreprins o campanie fulminantă împotriva semiţilor cartaginezi, iar la plecare se spune că ar fi exprimat următoarea idee: Ce câmp ideal de bătaie las romanilor şi cartaginezilor.

Cele spuse s-au dovedit o prezicere genială, pentru că foarte curând avea să înceapă „primul război punic“ (264-241 e.A) război lung de peste două decenii care avea ca ţintă dominaţia Siciliei şi, mai pe larg, dominaţia în bazinul apusean al Mediteranei. Romanii îi numeau pe cartaginezi drept puni.

Pe fondul ameninţărilor provocate de un eventual război, în anul 268 e.A cartaginezii au sacrificat poziţia lor de la Eryx, considerând cetatea prea izolată în raport cu porturile Drepanon şi Lilybaeum. Populaţia civilă a fost mutată forţat pe malul mării.

Nu după multă vreme consulul roman Iunius a pus piciorul în Eryx, instalând acolo o garnizoană romană. Forţa armată romană, plasată între zidurile Eryx-ului avea menirea să supravegheze şi să pună în pericol oraşele punice de la mal de mare.

Incepând cu anul 247 e.A, Cartagina a încredinţat apărarea intereselor ei în Sicilia unui tânăr şi nobil ofiţer, plin de ardoare, care a primit repede, din partea trupelor, supranumele de „Fulgerul“. Dar lui Hamilcar Barcas, căci despre el este vorba, patria, condusă de o elită amorfă de comercianţi, nu i-a acordat decât un sprijin foarte restrâns, lipsit de consistenţa impusă de moment. Atunci se scurgeau ultimii ani ai „primului război punic“, ani în care ambele forţe beligerante dădeau semne de epuizare militară şi mai ales economică.

Perioada mohorâtă şi indecisă dintre anii 247-241 e.A, a cunoscut numai animaţia acţiunilor surpriză ale eroului Hamilcar Barcas, care ataca coastele italiene şi întreţinea un război de gherilă în jurul portului Panormos (Palermo)  şi a celorlalte poziţii romane de pe coastele de nord şi vest ale Siciliei.

Când presiunea armatelor romane, mult superioare, s-a îndreptat spre Drepanon şi Lilybaeum, Hamilcar Barcas s-a instalat în acropolisul de la Eryx-ul recucerit. Din acel cuib de păsări răpitoare a ţinut la respect legiunile romane ce încercau să lichideze orice rezistenţă cartagineză. In acei ultimi ani ai confruntării pentru Sicilia, Hamilcar Barcas a dus războiul aproape pe cont propriu, hrănindu-şi şi plătindu-şi ostaşii numai din prăzile de război smulse din zonele de ocupaţie romană.

După bătălia navală hotărâtoare din largul insulelor Aegades, în faţa Eryx-ului, romanii învingători au fost în măsură să impună condiţiile de pace, condiţii grele care cuprindeau părăsirea totală a Siciliei de către puni. Pentru tratativele de pace, bogaţii conducători ai Cartaginei au desemnat din partea lor tocmai pe Hamilcar Barcas, bravul războinic ce apărase cu dârzenie şi destoinicie ultimele posesiuni ale patriei sale în Sicilia.

Pentru Barcas, luptător implacabil şi ireconciliabil, participarea la predarea Siciliei a constituit o grea lovitură sufletească, o încălcare dureroasă a mândriei sale de războinic, care-i umilise până atunci pe romani. Dramatica situaţie în care s-a aflat, i-a întărit ura neîmpăcată faţă de sfidătorii inamici, ură care a dat roade incalculabile prin inteligenţa, talentul de mare conducător de oşti şi mâna înarmată a fiului său Hannibal.

După predarea Siciliei, Hamilcar Barcas nu s-a gândit decât la răzbunarea împotriva Romei. Fără a cere acordul conducătorilor închistaţi ai Cartaginei, s-a aventurat în Peninsula Iberică, unde a reuşit să închege un nou „imperiu“ terestru punic. Cu toate veniturile obţinute din exploatarea minelor iberice, din comerţ şi din tributuri a creat o nouă bogăţie a statului său, bogăţie pe care a îndreptat-o numai spre pregătirile militare.

Legenda spune că atunci când fiul său, Hannibal, a împlinit vârsta de 8 ani, l-a dus într-un sanctuar şi i-a cerut să jure că nu va avea linişte în viaţă până nu va pedepsi Roma şi până nu-i va nărui puterea.

Hannibal şi-a respectat jurămintele, reuşind să invadeze Italia timp de aproape două decenii, să umilească forţele romane pe propriul lor teritoriu şi să inducă groază în Republica Romană.

Războiul lui a primit numele de „cel de-al doilea război punic“, război purtat aproape total cu mercenari împotriva unei maşini de război cu mult mai multe resurse. In acea mare şi glorioasă aventură a vieţii sale, Hannibal nu s-a bazat decât pe resursele armate sigure din „imperiul punic spaniol“ fondat de tatăl său.

Din partea patriei sale, pe care o cunoştea puţin, deoarece îşi petrecuse copilăria şi tinereţea în Spania punică, nu a primit niciodată sprijinul moral şi material necesar. Aşa se face că în lunga perioadă cât a colindat şi umilit Italia nu a considerat că dispune de o armată capabilă să asedieze şi să cucerească Roma.

Probabil că dacă ar fi luat acea decizie, ar fi dat istoriei antice mediteraneene o altă turnură, una mai puţin deschisă spre fapte civilizatoare. Aceasta deoarece la acea dată conaţionalii săi, punii semitici, consumaseră orice speranţă într-o menire civilizatoare, putând ca prin concepţiile, credinţele şi lipsa lor de creativitate să devină o frână în calea progresului.

Pe acest fond al aprecierilor nu trebuie uitat de spus că Hannibal, tatăl său Hamilcar Barcas şi un lung şir de generali, sau războinici anteriori, s-au afirmat ca adevărate stele de demnitate şi bărbăţie pe cerul întunecat al societăţii semitice negustoreşti, implantată în nordul Africii, la Cartagina.

Pe timpul anilor cât a colindat Italia cu armata sa şi cu din ce în ce mai puţini din elefanţii cu care trecuse Alpii prin trecătorile înzăpezite, Hannibal a constituit, pe drept, motiv de groază pentru întreaga populaţie romană. Marele pericol era exprimat prin cuvintele: „Hannibal ante portas“ sau „Hannibal ad portas“ adică „Hannibal în faţa porţilor“ sau „Hannibal la porţi“.

Se spune că pe parcursul multor generaţii mamele romane îşi ameninţau copii zburdalnici, sau neascultători cu umbra temută a strălucitului Hannibal.

Probabil că pe timpul gloriosului război al fiului său, umbra lui Hamilcar l-a vegheat de pe culmea şi dintre meterezele de la Eryx, mulţumind zeiţei războiului.

După mai bine de două secole de stăpânire romană a Siciliei, sub domnia împăratului Tiberius (14-37e.A), locuitorii de la Segesta apropiată au primit învoirea să reconstruiască templul iubit de la Eryx, degradat de războaie şi de nepăsare.

Plinius cel Bătrân a consemnat un fapt inedit. In raport cu Roma învingătoare, cetatea Eryx a păstrat un statut special, statutul de oraş tributar, adică deosebit de cel al mulţimii de municipii sau colonii romane din Sicilia şi de aiurea.

Pe parcursul evului mediu timpuriu, falnicul Eryx a trecut treptat în uitare, alunecând spre decădere şi ruină. Abia sub stăpânirea normandă din sec. 12-13, muntele cu un trecut atât de convulsionat a atras din nou prin poziţia lui strategică. Ca urmare războinicii nordici au înălţat pe platforma cea mai înaltă a culmii un castel semeţ şi neguros, după asemănarea celor din ţinuturile lor de baştină, castel numit astăzi Castello di Venere (Castelul zeiţei Venus).

Ocupând locul vechiului templu al zeiţei frumuseţii şi dragostei castelul care încoronează astăzi platforma cea mai înaltă şi izolată a muntelui Eryx, a încorporat mari blocuri şi coloane de granit din edificiul antic.

De pe donjonul sfidător, de pe terasele, sau fortificaţiile castelului aproape milenar, precum şi din grădina vecină (Giardino del Balio) se deschid perspective încântătoare spre toate zările de uscat şi de mare. Localnicii spun că în zilele cele mai senine, de acolo se poate distinge la orizontul de miazăzi coasta africană a Tunisiei. Cu două milenii şi jumătate în urmă atmosfera era mult mai clară decât astăzi. Este de presupus că apărătorii puni, greci sau romani şi-au aruncat des privirile spre ţărmurile africane, ţărmuri prietenoase pentru primii şi ostile pentru ceilalţi.

Erice de astăzi a rămas în esenţă un oraş medieval cu casele întocmite numai din piatră, cu străduţe şi pasaje pavate cu acelaşi material, oraş încorsetat între ziduri de apărare milenare, înalte şi trainice, în trupul cărora se poate observa succesiunea stăpânirilor greacă, romană, bizantină, sarazină, normandă şi spaniolă. Despre primele fortificaţii grosiere feniciene zidurile nu dezvăluie mai nimic.

De la primii paşi pe caldarâmul dur şi rugos, numai de piatră, cu scurgerea apelor dirijată pe centrul străduţelor, uneori înguste ca nişte culoare, sau ca nişte calle veneţiene, ai senzaţia unei asemănări a oraşului cu austerul, singularul şi uimitorul San Gimimiano din mijlocul Italiei, peninsulare. La Erice lipsesc însă imensele turnuri placate cu piatră ce străpung cerul în oraşul toscan, turnuri ce zgârie cerul şi sfidează precauţia.

Peste tot, însă, tocăria vopsită, florile de la ferestre şi reclamele comerciale aruncă pete de culoare. Pe traseele urmate cu predilecţie de vizitatori se înghesuie magazine de artizanat, sau suveniruri, magazine de bijuterii în care domină „coralul de Trapani“, gelaterii, mici restaurante şi nelipsitele magazine siciliene cu ceramică smălţuită. Pe ulicioarele necomerciale, unde larma grupurilor de turişti se pierde, te urmăreşte invidios o tristeţe rece. Localnicii nu se manifestă năvalnic în tabloul general aşa cum se obişnuieşte în toate aşezările italice, sau siciliene. Se pune întrebarea dacă nu este vorba de o tristeţe a epuizării istorice, sau de un temperament deosebit al trăitorilor din acest cuib uman, trăitori acomodaţi cu o atmosferă medievală.

Oraşul, totuşi surâzător sub soarele sudului, nu-şi pierde demnitatea de el ştiută, severă ca şi piatra. Căile lipsite de orice vegetaţie spontană îndeamnă pe trecător la păstrarea unei linişti de biserică, la o linişte evlavioasă.

Pitorescul ambientului nu poate fi conceput fără profilarea unor frontoane sau campanile de biserici străbune, cuprinse toate în cele mai imprevizibile poziţii, înghiţite de strânsoarea locuinţelor. Spaţiul ce    le-a fost atribuit este asfixiant de redus, cu excepţia celui din jurul „Bisericii mamă“, aflată într-o latură joasă a localităţii, în imediata vecinătate a porţii prin care se pătrunde între zidurile de apărare.

Privit de departe, de undeva de la înălţimea zborului pescăruşilor, Erice apare ca un covor îngheţat de piatră, aşternut pe o coastă a muntelui, covor pătat jucăuş de roş-cafeniul acoperişurilor de olane. Tăria şi trăinicia lui de astăzi pare a aduce omagiu unei lungi vieţuiri, unor strălucite fapte de arme şi unor personalităţi de la temeliile istoriei.

Paşii oricărui călător se îndreaptă fără renunţare spre punctele cele mai înalte ale oraşului spre acele puncte de unde se deschid perspective nesfârşite. Parcursul se încheie apoteotic pe zidurile, turnurile, sau în donjonul castelului normand.

Un tur liniştit pe lângă creneluri, sau pe punţi de lemn amenajate special în afara pereţilor de piatră înnegrită de vremuri, se transformă într-o reverie panoramică la orice oră din zi şi în orice anotimp. Toate amintirile unui trecut apus au rămas vii pe căile de stâncă, căi pe care te însoţesc umbrele celor mai distinşi bărbaţi ce au stăpânit, sau apărat memorabil emblematica înălţime. Odată cu ele poţi retrăi emotiv clipele lor de luptă sângeroasă, sau de cumpănă, te poţi exalta de gloria lor şi poţi fi străfulgerat de imaginile spasmodice ale unor timpuri tulburi, de un număr nesfârşit de jertfe mărunte şi anonime.

Minunăţia orizontului circular, sprijinit pe munţi, câmpii sau mare, induce întrebarea legitimă dacă generaţiile de străjeri şi comandanţi antici, sau medievali, ai locului au avut timpul şi sensibilitatea să guste priveliştile încântătoare dimprejur, sau aveau suflete împietrite de cauzele indecise ale războaielor. Este foarte greu să-ţi imaginezi astăzi nivelul de sensibilitate estetică, sau măcar de percepţie al unor ostaşi abrutizaţi din generaţiile mult prea îndepărtate, cu toate că natura a rămas constant de darnică pe parcursul secolelor, sau a mileniilor. Nimeni nu poate intui, să vorbească, sau să descrie sentimente pe care nu le-a trăit. Jur-împrejur vieţuirea şi pasiunile oamenilor nu au reuşit să schimbe decât infim natura primitivă şi sălbatică.

Pe lângă meterezele castelului normand, sau pe lângă cele ale fortificaţiilor oraşului, durate pe buza unor prăpăstii adânci, într-o singurătate cufundată în tăcere, peisajul grandios şi nemişcat dobândeşte, odată cu apusul soarelui, o trăsătură nespus de melancolică, de misterioasă.

Acolo sus, pe căile de rond ale apărătorilor iscoditori, mi-au răsunat din amintiri acordurile „Dansului macabru“ de Saint Saens şi m-au lăsat pradă unor viziuni ivite din zborul imaginaţiei. Prea multe, prea mândre, energice, netemătoare, sângeroase şi, în acelaşi timp, evlavioase, pentru a le aminti în afara trăirilor intime.

Populat cu acele umbre sub cerul de foc, străvechiul Eryx îşi dezvăluie întreaga vrajă şi glorie. In ceaţa imaginaţiei, peisajul oricărui trecut apare nedesluşit şi ireal. Numai contururile lui cele mai apăsate devin cu adevărat perceptibile, fermecătoare, stranii şi tulburătoare. Visarea scoate la iveală o cetate nălucă şi tainică, necunoscută nimănui din cei de azi, o cetate de fum, una dintre cele ce s-au suprapus cândva peste culmea Eryx.

Ca orice vis, totul este spulberat de cea mai lină adiere de sub razele arzătoare, de orice rănire a liniştei înconjurătoare, sau din propriul cuget.

Sub zidurile castelului Venerei, sau, sub cele mai largi, ale întregului Eryx, abisurile se deschid în toate părţile, continuate de întinderi pestriţe ale câmpiei, sau de aşternuturile azurii de mare. Pe lângă aprigele fortificaţii dinspre apus, vremurile mai noi au lăsat liberă creşterea unei păduri răcoroase ce luptă cu succes împotriva celei mai teribile tiranii ce a stăpânit vreodată Sicilia, tirania soarelui torid.

Spre nord privirea mângâie feeria a unui ţărm zdrenţuit de creste maronii tăioase, la poalele cărora valurile mării eterne se înverşunează să acopere cu dantele albe efemere ţancuri dure şi hotărâte.

Erice nu este numai un cap de ţară siciliană ci şi unul al bătrânei Europe, cap care naşte nostalgii oricărui călător. Este un avanpost de uscat trainic cu faţa spre apus marin nesfârşit, care seamănă mult cu Cabo da Roca, promontoriul cel mai vestic al Portugaliei şi al Europei spre Atlantic. Acolo stă de strajă un obelisc, iar aici în Sicilia un întreg oraş. Pe obeliscul din Portugalia sunt săpate cuvintele lui Camoes, cuvinte ce pot fi considerate emblematice şi pentru Erice: „Aqui - Onde a terra se acaba e o mar comeca“ (Aici - Unde un pământ se sfârşeşte şi o mare începe).

Bastionul uman de la Eryx este tulburător pentru toţi cei sensibilizaţi de mărturiile istoriei şi de minunăţiile naturii, pentru toţi cei îndrăgostiţi de simboluri, pentru toţi cei ce percep suprapunerile vremurilor şi împlinirea lor cu destinul şi necuprinsul. La Eryx îţi doreşti să te fi născut cu aripi.

                                                                 

NESTEMATELE LUMII - SUNION -GRECIA

In urmă cu două milenii şi jumătate pe promontoriul cel mai sudic al Aticii, undeva sus pe spinarea unei stânci prăpăstioase, grecii au înălţat un templu alb, din calcar dur ca marmura, închinat zeului mărilor, sumbrului stăpânitor al tenebrelor adâncurilor, Poseidon. Sub stânca vineţie, cu inserţii roşietice şi negre, valurile izbesc şi asaltează cu o chemare imemorabilă, cheamă cu obstinaţie forţa adâncurilor necuprinse, povestind despre victoriile, dramele şi tragediile trecutului.

Murmurul, sau mugetul lor, pare o incantaţie magică nesfârşită, care deşi exaltă tonuri sumbre este plin de farmec. Cântul apelor, în orice tonalitate, se înalţă din strunele unui mister necuprins, totdeauna atrăgător pentru oamenii şi popoarele mării, atrăgător precum cântecul sirenelor ascultate de legendarul Ulise.

Capul Sunion prin duritatea şi semeţia sa este o santinelă avansată a Aticii, la circa 60 de km sud-est de Atena, o santinelă ce ocupă o poziţie maritimă admirabilă în faţa Mării Egee. Işi deschide orizonturile spre miazăzi şi spre arhipelagul împrăştiat al Cicladelor. Stânca, înaltă de 60 de metri deasupra apelor, ai cărei pereţi plonjează prăpăstios în apele învolburate, era numită de antici „promontoriul sacru“ (Homer în Odiseea).

Grecii au înălţat pe acel vârf golaş un templu, un vis alb de piatră, menit să atragă bunăvoinţa a-tot stăpânitorului adâncurilor. Constructorul rămas încă necunoscut istoriei arhitecturii, a mai lăsat posterităţii încă alte două temple emblematice: Hephaisteion-ul, denumit astăzi şi Theseion, precum şi templul dedicat lui Ares, zeul războiului, plasat în Agora Atenei. Cel din urmă a fost distrus, dar celelalte două au străbătut vremurile ostile şi au ajuns să ne încălzească inimile cu frumuseţe, echilibru şi mândrie umană.

Drumul dintre Atena şi Sunion alunecă pe o panglică lată şi şerpuită de asfalt, urmează fidel jocurile ţărmului egeean şi străbate o salbă aproape continuă de localităţi cu colorit festiv şi plaje animate de soarele torid şi dureros de strălucitor al Greciei. Ţărmurile dantelate şi de marea nefiresc de albastră, cu nuanţe de cobalt în depărtări, povestesc neîntrerupt despre viaţa şi gloria Aticei şi despre strălucirea Sunion-ului din depărtare.

Trebuie numai să ai sensibilitatea de a apleca urechea la toate şoaptele locurilor. Şoseaua mereu estivală, uşurează accesul spre atrăgătorul obiectiv-istoric, cu toate că de multe ori goana şarpelui motorizat este temperată de traversările legănate şi imperturbabile ale celor care se duc sau vin dinspre plaje, în costume de baie multicolore, în halate uşoare şi încărcaţi de sacoşe, umbrele, sau de diverse jucării gonflabile.

Impozanta stâncă a Sunion-ului apare pe neaşteptate, undeva în  dreapta sus. Panglica de asfalt îngustată urcă până pe stânca de sub platforma templului, într-o parcare relativ strâmtă şi bordată pe ambele laturi de mici magazine pentru suveniruri, gustări şi răcoritoare.

Panta de acces este stearpă ca întreaga culme pe care tronează „casa“ lui Poseidon. Nu există platani, chiparoşi sau pini de Alep, ca pe alte coline ale Greciei. Nu există nici o umbră unde să se cuibărească un strop de răcoare până la înserare.

Structura albă a templului răsare cu fiecare metru de urcuş de după povârnişul pietros şi prăfos ce conduce spre el, povârniş pe care numai primăvara cresc margarete înalte sălbatice şi firave, alături de maci sângerii de talie pitică.

Intre cele două şiruri de coloane ce străjuiesc laturile lungi ale platformei monumentului acoperişul are culoarea cerului, pentru că numai cerul se sprijină pe grinzile de piatră ale antablamentului. Printre coloanele demne acelaşi cer se apleacă nemărginit şi ameţitor în apele mării.

Templul lui Poseidon de la Sunion, templu peripter doric, amphiprostil ridicat între anii 444 - 440 e.A, a fost înconjurat de o pteromă, adică de un şir perimetral din 34 de coloane cu capiteluri dorice. Erau aşezate pe laturile unui dreptunghi câte 6 coloane pe laturile mici, purtătoare de frontoane şi câte 13 coloane pe laturile lungi (dreptunghi cu laturile de 13,48 x 31,15 m).

Splendidul monument a luat locul unui templu mai vechi, din sec. al 6-lea, distrus de perşi în cea de a doua mare invazie a lor. Rămăşiţele de trei ori milenare demonstrează că locul a atras şi pe omul preistoric, care l-a transformat într-un loc rudimentar de cult. Homer în Odiseea sa, l-a numit „ironakran“ adică „promontoriul sacru“ după cum am spus mai înainte.

Atât mărturiile scrise cât şi cele date la iveală de săpături, atestă practicarea aici a cultului mai multor zei sau eroi, printre care Zeus, Hermes, Asklepios şi Herakles, dar în principal cele dedicate zeiţei Atena şi lui Poseidon. Cultul zeiţei Atena se celebra tot pe acel promontoriu, într-un locaş situat mai sus de mijlocul falezei, la o distanţă de aproximativ 400 de metri de templul principal şi emblematic al lui Poseidon.

Spre deosebire de celelalte temple ale secolului de aur, secolul lui Perikles, Sunion-ul s-a ridicat pe coloane neobişnuit de zvelte, a căror înălţime depăşeşte şase diametre inferioare. In trunchiul lor prelung nu s-au mai săpat împrejur cele 20 de caneluri canonice, ci numai 16 caneluri mai rare, mai largi şi mai aplatizate. Probabil că necunoscutul, dar fericitul arhitect, a vrut să ţină seama de vântul perpetuu ce biciuieşte stânca, atât pe vreme rea cât şi în numeroasele zile caniculare.

El a ornat templul de aici, ca şi Theseion-ul, cu o splendidă friză ionică continuă, desfăşurată în interiorul pteromei. Friza s-a dăltuit din imaculata marmură de Paros.

Astăzi au mai rămas să înfrunte cerul numai 15 coloane din cele 34 ridicate în urmă cu aproape douăzeci şi cinci de secole. Deşi au o înălţime de numai 6,10 metri, ceea ce nu este excepţional, trunchiurile albe, cu caneluri roase de vânturi, reprezintă un dar arhitectonic generos al antichităţii. Prin fineţea şi graţia lor, coloanele Sunion-ului potenţează impresia de grandoare. Din orice parte s-ar îndrepta privirile, măiastra lor demnitate se îngemănează cu cerul pentru că dincolo de vârfurile lor nu există orizont, există numai nemărginirea bolţii cereşti.

Când drumul de costişă te apropie de această probă izolată a geniului omenesc, simţi cum te părăseşte curiozitatea materială şi rigoarea analizei, lăsându-te purtat de o magie care cere să reaşezi Sunion-ul în epoca lui dură, dar în aceeaşi măsură luminoasă.

Un cordon de protecţie, ca de muzeu, înconjoară astăzi trupul monumentului de atingerea valurilor de vizitatori. Vizitatorii sunt gata să se caţere pe soclul monumentului şi să-şi imortalizeze trecerea cu o scrijelare nesăbuită a propriului nume.

Structura de piatră albă îşi îndreaptă cu mândrie rezistenţa şi verticalitatea către cer, către un cer senin şi primitor la prima vedere, dar plin de ameninţări din perspectiva istoriei. Trupul templului s-a opus obstinat asalturilor intemperiilor, vânturilor, scurgerii anilor şi ostilităţii oamenilor din alte credinţe, dar cu toate acestea nu a scăpat nici de scrijeliturile ruşinoase ale unor nume neînsemnate, nici chiar de cel al ilustrului lord Byron, sosit aici în deceniul al treilea al sec. al 19-lea pentru a sprijini lupta de independenţă a grecilor faţă de imperiul ottoman. Necuviinţa poetului faţă de monument este speculată turistic în zilele noastre, cu toate că în versurile sale nu a răzbătut minunăţia răsăritului sau a apusului de soare de la Sunion, fenomene ce trebuie trăite în singurătate pentru a fi păstrate ca o avuţie a vieţii.

Au existat, totdeauna şi pretutindeni, amatori de spectaculos, prea mărunţi spiritual pentru a simţi povara istoriei. Prin scrijelarea numelui lor mizer s-au instalat, ingenuu şi profanator, cu un confort ostentativ şi simandicos, pe piatra trudită cu artă a sanctuarului ce poartă amintirea unei părţi de lume.

Sacerdoţii au părăsit minunatul templu din vremuri aproape imemoriale, în schimb peste cenuşa tavanului prăbuşit şi a ofrandelor dedicate lui au călcat valuri de inamici grosieri, cei mai mulţi lipsiţi de respect şi credinţă în zeii Olimpului.

Dar Sunion-ul, la fel ca toate templele mării, nu a murit şi nu va muri decât atunci când va vrea marea cu care s-a înfrăţit.

Privită dinspre largul mării, osatura Sunion-ului pare un uriaş miriapod alb ce scrutează zările, uriaş sortit să rămână pentru totdeauna solitar, admirat şi rece.

Pare un miracol faptul că marea, imensitatea haotică de ape de care este legată naşterea şi existenţa Sunion-ului, mare înşelătore, alunecătoare, necunoscută, stranie şi schimbătoare, a constituit liantul milenar şi indestructibil al unui neam atât de risipit, neamul grecilor. Este un miracol istoric şi fidelitatea, trăinicia şi înfrăţirea grecilor antici cu necunoscutul, cu infinitul şi cu imprevizibilul.

Este o predestinare ca adevărata patrie a grecilor să fi fost dintotdeauna legată de ţărmurile mării necuprinse. Fără mare şi navigatori, stirpea şi destinul lor istoric s-ar fi pierdut în nimicnicie şi uitare. Cetăţile lor din Egee, Mediterana şi Pontul Euxin, n-au însemnat decât popasuri, răgazuri pământene între plutirile şi aventurile pe ape.

Când păşeşti pe dalele străvechi aşezate de greci, printre coloanele ridicate de ei pe toate ţărmurile, sau printre zidurile menite să le apere şederea pe ţărmuri, orice ai face, sau orice scop ai avea, eşti determinat instinctiv să-ţi întorci mereu privirile spre albastrul nesfârşit al apelor, spre larg. Departe, în zări de nepătruns, dincolo de orizonturi curbate se încheagă aievea, prinde viaţă, trăieşte şi freamătă în toată măreţia ei apusă civilizaţia greacă antică, extrem de iscoditoare.

Pe la sfârşitul sec. al 8-lea e.A, grecii au pornit din leagănul lor în toate direcţiile peste ape, spre toate zările, ducând faima de navigatori temerari şi încercaţi, de negustori pricepuţi, dornici de câştig, energici şi întreprinzători. Au împânzit ţărmurile mărilor cunoscute, pătrunzând în lumea unor regate străvechi, sau în ţinuturile unor seminţii barbare. Au alergat unde i-a atras şansa de câştig şi s-au stabilit pretutindeni unde au simţit suflul prosperităţii. Au umanizat divinitatea, dar, în acelaşi timp, au considerat şi pirateria, o ocupaţie onorabilă. Nu şi-au dorit să devină stăpânii necontestaţi şi temuţi ai mărilor, dar le-au grecizat pentru câteva secole prin păienjenişul rutelor şi intereselor lor comerciale.

Este mirific să aştepţi un apus de soare la Cap Sunion, de altfel la fel de mirific ca în toate locurile din lume. Pe măsură ce globul solar din ce în ce mai roşiatic, coboară spre contururile muntoase dintr-o îndepărtată zare, piatra coloanelor trece treptat printr-o paletă captivantă de culori, de la gălbui deschis, la portocaliu, la purpuriu şi în final la un vineţiu din ce în ce mai închis. Metamorfoza coloristică a templului dă toată unicitatea unui apus la Sunion, dă măreţia ce lipseşte tuturor locurilor minunate, dar fără încărcătură istorică.

De la înălţimea stâncii ce domina marea, vechii atenieni aveau obiceiul de a scruta orizonturile, pentru a surprinde orice mişcare navală cu intenţii ostile cetăţii lor. De aceea în acel loc atât de folositor şi de important au construit un templu dedicat lui Poseidon, zeul mărilor. In mod natural, acesta era un loc predestinat şi remarcabil pentru a-i arăta supunere şi a-i cere protecţie zeului.

In extrem de inspirata şi umanizata mitologie greacă, Poseidon s-a născut din unirea divinităţilor primare, Cronos şi Rhea. La împărţirea lumii, el a primit imperiul mărilor şi a-l întregului element umed din cuprinsul continentelor. Fraţii lui au primit alte domenii nemărginite ale lumii. Zeus a primit domeniul cerului, iar Hades stăpânirea împărăţiei subterane. Imaginea lui Poseidon s-a născut în reprezentările grecilor, din spectacolul dezlănţuit al mării, fapt ce i-a atribuit o figură teribilă şi impetuoasă, cu părul de culoare sumbră, încolăcit uneori de alge, cu piept robust, cu o vigoare nemăsurată, cu voce turnătoare, cu ochi din care scăpăra o lumină verde-albăstruie şi acoperit de o mantie de azur.

Natura zeului era esenţial războinică, cu o dispoziţie năvalnică şi agresivă. La Atena şi Trazene el şi-a disputat cu zeiţa Pallas Atena onoarea de fondator al cetăţii, fapt pe care locuitorii nu-l puteau uita. La Corint el a intrat în luptă cu Helios, la Argos s-a confruntat cu Hera, la Egina cu Zeus, la Delfi cu Apollo, iar la Naxos cu Dionysos. In adâncurile de nepătruns ale împărăţiei adâncurilor a depozitat imaginabile ofrande sau prazi răpite umanităţii, cetăţi, altare, temple, sculpturi, tezaure, nave şi mai ales un număr inimaginabil de vieţi de navigatori şi de temerari.

Poseidon era capabil şi de intervenţii binefăcătoare în viaţa grecilor, fiind nu numai redutabil ca marea, dar şi binefăcător ca ea. Aducea dezastrele, terorile şi suferinţele inseparabile de viaţa maritimă, dar şi siguranţă, ajutor şi bogăţie unui popor mândru de vocaţia lui maritimă, Poseidon a fost ridicat la rangul uneia dintre cele mai importante şi prestigioase divinităţi.

Credinţa în Poseidon nu s-a limitat numai la elementul său umed, element ce îmbrăţişa insulele şi scălda toate ţărmurile. După credinţa grecilor întregul uscat era înconjurat din toate părţile de Ocean şi purtat pe valuri precum o insulă. Cutremurele care zguduiau pământul şi toate fenomenele geologice care-l bulversau, erau cauzate de acţiunile lui Poseidon, cel ce încarna puterea apelor necuprinse şi a lumii necunoscute de sub pământuri.

Capul Sunion nu a purtat numai umbra impenetrabilă a divinităţii mărilor, ci şi o legendă legată de începuturile existenţei greceşti şi a naşterii poporului de navigatori.

Legenda spunea că cetatea Atenei fiind învinsă de Creta, fusese obligată de a trimite anual, ca hrană pentru Minotaur, şapte tineri şi şapte fecioare. Minotaurul, un monstru cu cap de taur şi corp uman, era ţinut închis de regele Minos al Cretei în labirintul ce fusese conceput şi realizat de Dedal, celebru inventator şi arhitect al acelor timpuri pierdute în umbre.

Labirintul era construit cu atâta ingeniozitate încât nici o persoană nu putea să se salveze din căile lui întortocheate şi nici să scape de monstrul mâncător de oameni.

Theseus, fiul lui Egeus, regele Atenei, trăind şi compătimind durerea rudelor tinerilor sortiţi să fie sacrificaţi, a hotărât într-o zi să plece în Creta şi să ucidă Minotaurul. Pentru aceasta s-a amestecat în grupul tinerilor destinaţi sacrificiului şi a ajuns în Creta.

De cum l-a văzut, Ariadna, fiica regelui Minos şi sora vitregă a Minotaurului, s-a îndrăgostit fulgerător şi s-a oferit să-l ajute. In schimb i-a cerut lui Theseus să o ducă cu el la Atena şi să o ia în căsătorie. Ca urmare i-a dat atenianului cutezător un ghem de sfoară pe care îl primise de la însuşi Dedal.

Theseus a fixat un capăt al firului de intrarea în labirint, după care a lăsat sfoara pe parcursul întortocheat al parcursului său prin culoarele tenebroase. Reuşind să omoare Minotaurul a regăsit drumul de scăpare urmând firul către intrarea în labirint. A ieşit la suprafaţă teafăr şi sănătos.

Supărat până la turbare de acea evadare, Minos l-a închis în labirint chiar pe Dedal şi pe fiul aceluia Icar. Prizonierii nu au găsit ieşirea, dar inventivul Dedal a fabricat aripi de ceară cu care amândoi au putut evada în zbor.

Răpit de beţia zborului, Icar s-a apropiat prea mult de soare. Aripile de ceară i s-au topit şi a căzut în mare. In schimb Dedal a reuşit să ajungă în Sicilia.

Dincolo de mare, regele Egeus îşi aştepta nerăbdător fiul la Cap Sunion, înconjurat de cei apropiaţi şi de supuşi. La plecare Theseus convenise cu tatăl său că dacă va ieşi victorios în lupta teribilă, să se apropie de casă ridicând vele albe pe vasul său, în locul celor cernite cu care se pleca spre Creta de fiecare dată. In caz contrar, adică în cazul că ar fi fost ucis, echipajul trebuia să lase ridicate velele cele negre.

Egeus a văzut de departe nava arborând marile vele negre. Theseus uitase să le înlocuiască cu cele albe. Crezând că fiul i-a murit, de disperare Egeus s-a aruncat de la înălţimea stâncii în marea înspumată, mare care de atunci s-a chemat Marea Egee.

După spusele localnicilor, pe timp cu vizibilitate bună, de lângă coloanele templului de la Sunion, panorama permite să se îmbrăţişeze cu privirea ţărmurile insulei Eubeea, Argolida şi o parte din arhipelagul Cicladelor, respectiv insulele Kea, Kythnos, Siros şi Seriphos. Acolo lângă coloanele zvelte şi demne orice privitor poate înţelege că acel pământ fărâmiţat prin apele mării este cu totul o Grecie.

In apele din faţa templului se întinde o insulă lungă şi subţire. Este vorba de o insulă neînsemnată pe hărţi care poartă numele de Makronissos, adică insula mare. Pe această insulă stearpă şi fără apă, dreapta politică din Grecia de după cel de al doilea război mondial a organizat unul dintre cele mai dure lagăre de concentrare cu caracter politic, în încercarea de a-şi lua revanşa împotriva stângii politice comuniste. In acel lagăr, care a funcţionat între anii 1947-1950, s-a aplicat un tratament extrem de dur comuniştilor ce destabilizaseră ţara încă din anul 1944 şi luptaseră cu arma în mână până în octombrie 1946 împotriva guvernului central.

Prin lagărul din faţa Capului Sunion au trecut mai mult de 100.000 de tineri greci intoxicaţi de comunism. Tratamentul în acel „Institut de Reeducare Naţională“ a inclus tortura şi asasinatul. Cei destinaţi reeducării conştiinţei au pierit cu miile. Prin lagăr a trecut şi cunoscutul comunist grec Mikis Thedorakis.

Este un exemplu tipic al istoriei, care probează cât de aproape se poate afla creaţia artistică, sau admirabilul geniu uman, de un comportament întunecat.

Nu se cunoaşte nici o dovadă privind timpul şi condiţiile distrugerii Sunion-ului, dar este evident că la aceasta a contribuit întâi mâna omului, urmată de efectele unor cauze naturale.

O veche poveste populară, depărtată de mitologie, spunea că templul ar fi fost palatul unei prinţese. In fiecare zi, odată cu primele raze de soare, ea pleca în vizită la sora sa care locuia în palatul din insula Egina, la apus. In fiecare seară, când soarele se culca dincolo de coamele înălţimilor din Egina, prinţesa reintra, odată cu ultimele raze de soare în palatul de la Sunion. Această poveste pitorească pare să fi fost una din cauzele distrugerii, căci pe timpul întunecatei ocupaţii turce, oamenii ignoranţi au căutat cu inconştienţă să recupereze tezaurul palatului imaginar.

Iluzia existenţei la Sunion a unui palat a indus-o existenţa unor ziduri străvechi de pe culmea pietroasă, ziduri care înconjurau templul. Pe timpul războiului peloponeziac, atenienii, conştienţi de importanţa strategică a promontoriului, au construit aici fortificaţii, în anul 413 e.A. Din spatele lor puteau supraveghea căile maritime spre insulele din răsărit şi mai ales spre marea Eubee, insulă care constituia pentru ei un mare grânar.

Zidul avea forma unui semicerc, lung de 500 de metri şi înalt de aproximativ 3 metri. Era întărit de turnuri cu secţiune pătrată, plasate la distanţe mici, de aproximativ 20 de metri. Ceva mai jos, la nivelul mării, s-a săpat în rocă şi s-a amenajat un mic bazin pentru două trireme de război, nave care aveau menirea de a supraveghea ţărmurile şi de a ataca navele inamice izolate.

După douăzeci şi cinci de secole de dăinuire izolată, magnificul templu al Atenei de pe acropolisul străvechii cetăţi cu acelaşi nume şi sanctuarul de la Sunion, locaşuri a două divinităţi rivale, se vor apropia prin scurgerea inexorabilă a cartierelor marii capitale pe litoralul estic al Aticii. Cele două materializări splendide ale strădaniei şi năzuinţelor omeneşti din totdeauna, se vor apropia  prin umanizarea spaţiului dintre ele.

Impodobite cu toate speranţele de mai bine, de mai frumos, de trainic şi de adevăr, ale creatorilor antici, ele vor atrage mereu, ca pe nişte pioşi pelerini, pe toţi locuitorii de azi ai Terrei, vor atrage generaţiile de urmaşi, gata să ducă mai departe torţa sublimului mesaj umanitar de la Sunion, nestemată mirifică ce împodobeşte altarul lumii.