NESTEMATELE LUMII - BATALHA

Portugalia - pieptul peninsulei iberice spre Atlantic, un piept prelung de la nord la sud, ce începe muntos şi colinar ca să sfârşească cu întinsele câmpii de la miazăzi, de unde priveşte coastele oceanice ale Marocului, un piept înclinat dinspre răsărit, de la marginile podişului arid Meseta din Spania, spre necuprinsul apelor oceanului planetar, la apus.

Portugalia - ţinut verde şi auriu, cu o splendidă vegetaţie, ce evoluează treptat de la temperat la tropical, cu păduri din care nu lipseşte eucaliptul fusiform şi pinul maritim cu coroana ca o umbrelă, cu plantaţii stranii ale arborilor de plută, ale căror trunchiuri sunt jefuite sistematic de mâna omului, cu plantaţii de migdali, smochini, măslini şi citrice.

Portugalia - ţinut în care verdele pădurilor şi al arborilor izolaţi se înfrăţeşte cu covorul parcelat, multicolor şi surâzător, al culturilor agricole, cu ferme răspândite ca nişte ciupercuţe alb-roşii şi unde pe margine de drum te salută agavele.

Portugalia - ţinut scăldat de soare, cu boltă înaltă albastră, traversată fugar de puhoaiele norilor împinse de suflul apelor nesfârşite din apropiere, ţinut al cărui litoral de miazăzi surâde cuptorului african de peste ape, împrumutând ambianţa lui toridă, dar strălucitoare, vegheată de palmieri trufaşi şi răbdători.

Portugalia - ţară care şi-a delimitat hotarele pentru a cuprinde partea cea mai vie, mai plină de culoare veselă, de vegetaţie şi de briză răcoroasă din întreaga peninsulă, ţară care a purces de la coasta marină şi s-a oprit în drumul ei spre munte atunci când nu a mai avut de ce să înainteze spre zonele muntoase ale Galiciei spaniole la nord, sau spre ariditatea central iberică la răsărit.

Portugalia - ţară atrăgătoare şi interesantă prin forma de viaţă făurită de poporul ei aspru, dar vesel, cu o cultură latină profund originală, născută prin scurgerea a două milenii la margine de continent şi de romanitate europeană, prin luptă şi frământări proprii popoarelor mici, dar şi printr-o unică vocaţie, sau deschidere planetară.

Izolarea terestră a acestui colţ de lume minunat faţă de restul Europei prin interpunerea înaltului platou al Castiliei şi al barajului Pirineilor, dar şi situarea pe malul oceanului, a învăţat Portugalia să asculte de întinderea apelor şi să realizeze o lungă prietenie cu mediul marin, să-şi îndrepte privirile spre căile apelor. Astfel, a găsit căi de dezvoltare deosebite de ale marii vecine, Spania, care îi controla orice comunicaţie terestră cu restul continentului. Dinspre aceasta au venit atât influenţe culturale, sau de civilizaţie, dar şi necazuri datorate diferendelor dinastice şi războaielor.

Poporul lusitan de pescari s-a aflat permanent în contact strâns cu talazurile, cu furtunile şi curenţii oceanului, transformând pământul ţării în leagănul unora dintre cele mai cutezătoare proiecte de extindere a orizontului uman medieval, al unora dintre cei mai mari navigatori şi descoperitori de noi tărâmuri.

Din izolarea terestră şi spectaculoasa deschidere spre zările marine necunoscute, Portugalia şi-a plămădit specificul, o cultură unică cu adânci rădăcini de tradiţionalism bine întreţinut. Se poate mândri cu o evoluţie artistică distinctă de a marelui vecin iberic, evoluţie ale cărei începuturi se confundă cu începuturile afirmării statale şi, prin acestea, cu zorile celui de al doilea mileniu al erei noastre.

Sunt mai rare şi mai puţin spectaculoase mărturiile artistice din primele epoci istorice ale acestui pământ, din cele anterioare întemeierii statului şi a formării poporului portughez, adică din epocile pre-romană, romană, paleocreştină, vizigotă, sau mozarabă.

Primele înfiripări ale artei cu adevărat portugheze aparţin sec. al 11-lea, când a început, printr-o luptă dârză şi victorioasă, ascensiunea spre independenţă, spre plămădirea unei fiinţe şi conştiinţe naţionale. Infiripările culturale reale pot fi percepute odată fertila artă romanică, artă arhitecturală ce a dominat Europa apuseană civilizată, în primele secole ale întunecatului ev mediu.

Romanicul, ca stil în arhitectură şi artă, a pătruns târziu în Portugalia, în acel secol al 11-lea al înfiripării, fiind adus din Franţa de către cavalerii burgunzi, ce au format elita ţării şi prima dinastie, dar şi de călugării, tot francezi, care i-au urmat pe nobili, venind de la mănăstirile Cluny şi Moissac. De aceea arta romanică lusitană a păstrat, pe ansamblu, trăsăturile romanicului francez.

Pe de altă parte, dominaţia religioasă a renumitului centru de credinţă şi de pelerinaj creştin de la Santiago de Compostella (Sfântul Iacob de Compostella), din Galicia Spaniolă, a determinat, în partea nordică a Portugaliei, un stil de zidire galician, accentuat prin utilizarea granitului. De aceea edificiile din acea zonă au păstrat un aspect masiv şi aspru, cu capiteluri grosiere ce demonstrează câtă rezistenţă a opus acel material sculptorilor.

Catedralele în stil romanic le-au înălţat cel mai adesea arhitecţii francezi, ocupând, de preferinţă, o poziţie predominantă în centrul localităţilor, ca pe tot cuprinsul Europei. Naşterea lor aproape simultană cu castelele şi fortăreţele pe care primii dinaşti le-au opus pericolului musulman din peninsulă, le-a imprimat o aparenţă de fortăreţe, uşor vizibilă la Coimbra, Lisabona, Evora, Porto şi Braga.

Stilul gotic a pătruns în ţară abia în sec. al 13-lea, după înflorirea deplină a romanicului în catedralele şi capelele din partea nordică, de unde începuse extinderea teritorială a regatului desprins din cel al Castilliei şi Leon. Bisericile gotice din Portugalia se caracterizează prin existenţa a numai trei nave cu abside şi absidiole, ceea ce le conferă totdeauna supleţe şi avânt. Ele au păstrat însă proporţiile şi sobrietatea artei romanice.

Stilul gotic flamboiant („strălucitor“) a înflorit numai o scurtă perioadă, în sec. al 15-lea, trecându-se repede la cel manuelin, stilul propriu Portugaliei, intercalat între gotic şi Renaştere. Stilul manuelin a primit acest nume abia în sec. al 19-lea, de la specialişti, drept stil înflorit sub domnia regelui Manuel I-ul (1495-1521), perioadă în care arhitecţii şi sculptorii portughezi au trăit o largă libertate creativă.

Stilul manuelin, stil minuţios, elaborat cu grijă şi delicateţe, a utilizat motive de o netăgăduită originalitate, cu o importanţă capitală în istoria artei portugheze. Aceasta, în ciuda duratei sale scurte de afirmare. In mod natural, stilul manuelin reflectă pasiunea pentru arta navigaţiei, pentru întinderile mărilor şi pentru teritoriile îndepărtate, recent descoperite de navigatorii temerari, pasiune ce anima întreaga ţară şi toate categoriile de populaţie. El este o reflectare, sau o manifestare, a puterii născânde şi a bogăţiei care se instalase pe coasta apuseană a peninsulei iberice, în urma descoperirii unor căi neînchipuite de îmbogăţire în comerţul cu Orientul Indepărtat.

Bisericile au păstrat planul gotic, înălţimea structurilor, a pilaştrilor şi reţeaua specifică a nervurilor de piatră de pe bolţile ogivale. Ca noutate a perioadei şi ca noutate locală, pilaştrii au luat forme interesante de toroane răsucite în spirală, iar arcurile triumfale, adică arcadele de la intrarea în strană, au primit ornamente ce amintesc de cablurile marinăreşti. Bolţile, sprijinite de obicei pe intersectări de nervuri ogivale, au dobândit nişte nervuri groase, ieşite mult în relief, rotunde sau dreptunghiulare, cu aspect de stea în patru colţuri. Au apărut, săpate în piatră, cordaje navale  decorative şi aparente, însoţite de noduri marinăreşti. Forma bolţilor a evoluat şi ea, aplatizându-se şi sprijinindu-se pe arcuri segmentare. Navele laterale ale locaşurilor sfinte s-au ridicat în înălţime, dând naştere unor autentice „biserici-hală“, cu spaţii interioare generoase.

Stilul manuelin a dat cele mai sclipitoare şi surprinzătoare dovezi de noutate în domeniul decoraţiei, atât ca imaginaţie cât şi ca execuţie meticuloasă. Ferestrele, portalurile, rozacele (ornamentele sau deschiderile în formă de trandafir sau stea) şi balustradele interioare, sau exterioare, s-au acoperit atunci cu ramuri de laur, cu capsule de mac, cu trandafiri, cu spice de porumb, cu ghinde, cu frunze de stejar, cu inflorescenţe, cu anghinare, cu scaieţi, cu perle, cu solzi, cu cordaje marinăreşti, cu ancore, cu globuri terestre, cu sfere astronomice şi cu diverse forme de cruci, care dominau ansamblurile decorative.

Foarte curând arta renascentistă a cuprins şi Portugalia, cu trăsăturile sale esenţiale venite pe parcursul sec. al 15-lea şi al 16-lea din Italia şi Franţa. Ca în tot apusul european, în sec. 17-18, Portugalia a intrat şi ea în febra stilului baroc, stil care şi-a luat numele tocmai de la cuvântul portughez „barroco“, care desemnează o perlă neregulată. Stilul baroc a corespuns în artă spiritului ideologico-religios de Contra-Reformă ce a străbătut Europa în sec. 16-17, spirit catolic ce a avut drept scop combaterea ereziilor. Barocul a opus austerităţii protestante seducţiile unei arte savante şi populare, artă care să servească totodată dorinţa de fast a Bisericii apostolice romane.

După stilul baroc, în Portugalia artele au evoluat după direcţiile generale ale perioadelor neoclasică, romantică şi modernă, fără a se părăsi niciodată decoraţia specific iberică cu azulejos şi cu talha durada, ceea ce înseamnă lemn aurit, decoraţii ce s-au afirmat din sec. al 15-lea în această parte de continent.

Asemănător majorităţii popoarelor lumii civilizate, portughezii au ridicat, drept strajă a istoriei şi culturii, monumente remarcabile care să poarte seva lor spirituală, talentul, credinţa şi creativitatea.

Unul dintre acestea este Batalha, monument emblematic al ţării, menit să marcheze amintirile oricărui călător, sau destinaţie obligatorie în orice periplu lusitan.

Intr-un loc deschis, plin de vegetaţie, la mai bine de 100 de km nord de Lisabona şi de fluviul Tajo, în centrul ţării, se răsfaţă astăzi şi domină împrejurimile Mănăstirea Santa Maria da Victoria, care este numită de portughezi pe scurt, Batalha, adică Bătălia.

Când te apropii de monument, te surprinde, îţi pare un joc al imaginaţiei transpus în piatră, cu acoperişuri şi turnuri avântate, cu balustrade dantelate la acoperişuri, cu contraforturi, cu zvâcniri piramidale în locul vechilor acrotere antice şi cu mulţime de colonete sau basoreliefuri sfinte. Batalha poate fi asemuită de departe cu o jerbă ocru-aurie din piatră, dornică să omagieze vremuri trecute eroice şi zbuciumate. Este o capodoperă de arhitectură care împleteşte arta gotică, manuelină şi renascentistă, toate imortalizate într-un calcar cu aspect apropiat de cel al marmurei.

La Batalha nu se întâlneşte, ca aproape pretutindeni, o aglomeraţie umană ce are ca punct central o biserică dominatoare, ci dimpotrivă, se găseşte o aşezare aciuită în jurul unei catedrale pe parcursul timpului.

La 14 august 1385, cu o zi înainte de sărbătorirea Sfintei Fecioare Maria, pe platoul de la Aljubarotta, la 15 km sud de Batalha de azi, s-au confruntat doi pretendenţi la tronul Portugaliei.

Regele spaniol Juan I-ul de Castillia pretindea coroana lusitană bazându-se pe drepturile soţiei sale Batriz, fiica ultimului rege portughez din dinastia întemeietoare, cea de Burgundia. Cel ce apăra aceeaşi coroană împotriva pretenţiilor spaniole era Joao, fratele natural al regelui portughez defunct, Fernando I-ul şi Mare Maestru al Ordinului de Avis, ordin militaro-religios. Joao fusese susţinut de supuşi încă de la vacantarea tronului şi se bucurase de atributele de apărător al regatului, de regent, încă de la 16 decembrie 1383.

Cu o săptămână înainte de bătălia care avea să fie hotărâtoare, bravul urmaş, cu statut de bastard, al dinastiei ce se încheiase fără urmaşi pe linie bărbătească, a fost proclamat regele Joao I-ul al Portugaliei, la 7 august 1385.

Forţele celor două armate erau total inegale. Armata spaniolă, condusă de Nuno Alvares Pereira, era mult mai numeroasă, mai organizată şi însoţită de 16 tunuri, o raritate în acele vremuri. Proaspătul rege portughez avea alături o mână de cavaleri şi o mică oştire de pedeştri.

Situaţia părea disperată, pentru că o înfrângere ar fi transformat Portugalia într-o provincie a regatului spaniol de Castillia. In acele clipe de grea cumpănă pentru ţara sa, Joao I-ul de Avis a jurat că va înălţa în acele locuri o biserică superbă în onoarea Fecioarei Maria, dacă va avea parte de victorie.

După ce a rezistat cu tărie şi succes în faţa armatelor spaniole, armata portugheză a găsit resurse să şi urmărească inamicul în adâncul pământului Castilliei. In acele clipe înălţătoare Portugalia şi-a câştigat independenţa pentru încă două secole, iar Joao I-ul a întemeiat o a doua dinastie strălucită a regatului, dinastia de Avis. El s-a dovedit unul dintre cei mai valoroşi regi ai Portugaliei, intervenind în toate domeniile administraţiei cu o legislaţie novatoare. Alături a avut sprijinul soţiei, Filipa de Lancaster, femeie model şi virtuoasă, care a adus cu ea alianţa Angliei pentru multe secole. Impreună au ridicat nivelul moral şi intelectual al regatului. După moarte Joao I-ul a primit supranumele expresiv de Rege de bună amintire.

De numele dinastiei de Avis sunt legate marile şi îndrăzneţele descoperiri geografice care i-au plasat pe portughezi pe primul loc între deschizătorii de eră şi de noi orizonturi geografice pentru Lumea Veche. Chiar spre sfârşitul domniei marelui rege, sub impulsul celui de al treilea fiu al său, Henrique, supranumit ulterior Navigatorul, marinarii portughezi şi-au întors privirile către coasta apuseană a misterioasei Africi, descoperind insula Porto-Santo, apoi Madeira (1419), insulele Azore (1431-14329 şi depăşind redutabilul Cap Bojador (1433) care era atunci limita lumii cunoscute spre sud.

Odată deschis gustul descoperirii de noi ţărmuri şi de noi căi maritime, marea aventură a navigatorilor portughezi a continuat. In 1482, Diego Cão a atins gurile fluviului Congo, trecând în posesia portugheză toată coasta Angolei; în 1488, Bartolomeu Dias a depăşit Capul Furtunilor, rebotezat mai târziu Capul Bunei-Speranţe de către regele Joao al II-lea; în 1500, Pedro Alvares Cabral a descoperit oficial Brazilia, despre a cărei existenţă portughezii aveau cunoştinţe anterioare; între 1497-1498 Vasco da Gama a ocolit Capul Bunei Speranţe a atins coasta Mozambicului şi a ajuns la Calcuta în India, deschizând calea maritimă a Indiilor (poetul naţional Camoes a celebrat acea epopee în ale sale Lusiade); în 1501, Gaspar Corte Real a ajuns la Terra Nova în America de Nord, dar fără a reuşi să trezească interesul regelui Manuel I-ul; în primii ani ai sec. al 16-lea portughezii au explorat litoralul asiatic astfel că în 1515 controlau navigaţia în Oceanul Indian; în 1510 Alfonso de Albuquerque a pus stăpânire pe enclava Goa din India, iar între 1519-1521, Fernao de Magalhaes (Magellan) a întreprins ocolul pământului în contul regilor Spaniei.

După izgonirea spaniolilor, Joao I-ul de Avis şi-a respectat promisiunea faţă de divinitate şi a trecut la ridicarea mănăstirii Batalha (a Bătăliei) care a devenit o nestemată a Portugaliei. In structurile sale se împletesc armonios trei stiluri arhitectonice, dar şi minunate exemple ale arhitecturii manueline.

Batalha este, înainte de toate, un monument comemorativ, construit printr-o voinţă regală şi abia în al doilea rând de un monument religios. Şi într-un caz şi în altul Batalha este un superlativ al artei şi o mândrie naţională lusitană.

Aici nu s-a venit şi nu se vine numai din pioşenie, sau pentru o simplă rugăciune. Această capodoperă a arhitecturii medievale europene a avut totdeauna o vocaţie politică şi de naţionalism.

Fondatorul a lăsat ca lucrările de construcţie să se desfăşoare sub auspiciile ordinului monahal al dominicanilor. De aceea, după regulile acelora, biserica mănăstirii Santa Maria de Batalha este lipsită de obişnuinţa clopotniţă.

Construcţia a început în anul 1388 şi de continuarea ei s-au îngrijit şase capete încoronate, până la Joao al III-lea (1521-1557), care a transmis sarcina terminării monumentului mănăstirii Jeronimilor din Lisabona, devenită locaşul cel mai bogat din ţară. Acela a fost, de altfel şi momentul de sfârşit al evoluţiei Batalhei.

Imbinarea a trei stiluri arhitecturale în zidurile mănăstirii dominicane demonstrează durata lungă a lucrărilor, lucrări ce au parcurs peste un secol şi jumătate. Elementele constructive şi ornamentale gotice, manueline şi renascentiste, se împletesc şi se completează într-un ansamblu arhitectonic minunat, dar se poate afirma că Batalha rămâne o expresie genială a arhitecturii manueline, stil derivat din gotic, dar propriu Portugaliei.

Ca şi la turnul Belem, la mănăstirea Jeronimilor (Jeronimos), sau la Tomar, casa mamă a Ordinului Templierilor în Portugalia, eşti înmărmurit de bogăţia ornamentală şi de complexitatea grafică a execuţiei în rocă. Ornamentele migăloase sunt astfel cizelate, studiate, aprofundate şi muncite, încât par a figura stofe de dantelă. Totalitatea decoraţiei exterioare şi interioare este subordonată unei rare eleganţe, iar calcarul fin în care s-a săpat fiecare părticică a zidăriei şi a ornamentelor a dobândit, cu timpul, o atrăgătoare tentă de ocru şi auriu, aşa cum am întâlnit şi la numeroase temple antice.

Batalha este un complex arhitectonic, nu un simplu edificiu. Ea acoperă o suprafaţă mare, cu un contur neregulat, rezultat din succesiunea adăugirilor şi a schimbărilor de stil. Principalele componente constructive ale complexului sunt în număr de şase: biserica, capela fondatorului, claustrul regal, claustrul regelui Alfons al V-lea, sala capitulară şi octogonul capelelor neterminate.

Vizita de la Batalha se transformă într-o încântare. Ea te sufocă cu tot ce a putut crea acolo mâna şi imaginaţia artistică umană. Dacă se începe vizita de la faţada sudică, adică parcurgând cu privirile exteriorul octogonului capelelor neterminate, al navei laterale şi a capelei fondatorului, uimeşte întrepătrunderea volumelor, a ferestrelor, a coloanelor de toate dimensiunile, a turnuleţelor piramidale zimţate şi a balustradelor. Totul se constituie într-o compoziţie greu de perceput din primele momente, dar cu adevărat fascinantă. Există atâtea detalii încât se poate privi ad vitam aeternam.

Faţada principală a complexului, cea dinspre apus, precedată de o vastă esplanadă, este compusă din alăturarea faţadei bisericii, la stânga, şi a capelei fondatorului la dreapta. La rândul ei, covârşeşte prin complexitatea ornamentelor împletite şi a formelor sale şerpuite ce animă ferestrele.

Faţada bisericii, care domină această latură a complexului, este împărţită în trei panouri, departajate de către pilaştri. Panoul central, care este mai înalt decât cele două din lateral, poartă o reţea de arcaturi lanceolate şi este străpuns în partea superioară de o interesantă fereastră în stil gotic flamboaiant.

Portalul, care străpunge partea inferioară a acestui panou central, este cuprins într-o amplă ornamentaţie ogivală adâncită treptat în şase planuri. In sculpturile ce îmbracă portalul este reprezentat Christos, înconjurat de evanghelişti, precum şi de cei doisprezece apostoli, de profeţi, regi, sfinţi şi îngeri.

Panourile laterale ale faţadei bisericii sunt mult mai înguste şi mai scunde, diferenţe ce corespund dimensiunilor mai reduse ale navelor laterale pe care le reprezintă.

La dreapta faţadei bisericii se continuă o latură exterioară a capelei fondatorului, încăpere vastă ce are deasupra o lanternă octogonală sprijinită pe arcuri butante şi susţinută de contraforturi arcuite. Totul, adică peretele de jos al capelei cât şi lanterna octogonală, este completat de magnificele dantelării ale ferestrelor.

Atât frontonul tripartit al bisericii cât şi latura capelei fondatorului sunt decorate minuţios în partea superioară cu balustrade înflorate şi mulţime de turnuleţe piramidale ce săgetează cerul. Este vorba de o ferestruire armonioasă a pietrei care lasă spaţii pentru înfrăţire cu cerul.

In interior se descoperă nava centrală, foarte sobră, impozantă şi de proporţii monumentale, lungă de 80 de metri şi înaltă de 32 de metri. Bolţile îndepărtate sunt compuse, ca în catedralele gotice, din vute şi ogive. Strana primeşte lumina zilei prin vitralii datând din epoca manuelină, începutul sec. al 16-lea, reprezentând scene din viaţa Sfintei Fecioare şi a lui Christos.

Imediat după depăşirea intrării în biserică, în dreapta se deschide, din nava laterală, Capela fondatorului, capelă faimoasă, acoperită mai târziu de o minunată cupolă înstelată. Este vorba de o sală largă cu plan pătrat şi latura de 20 de metri. Lumina pătrunde prin mari ferestre în stil flamboaiant şi prin luminatorul  central din plafon sub forma unui felinar octogonal. Intreaga cupolă a sălii este susţinută de arcuri largi ce unesc pilaştrii.

Centrul capelei este ocupat de mormintele lui Joao I-ul de Avis şi al soţiei sale Filipa de Lancaster, sub două baldachine cizelate delicat. Pe laturi, în nişele funerare sunt aşezate sarcofagele unor diverşi infanţi, pierduţi în planuri mai îndepărtate ale istoriei dinastice.

Exact în opoziţie cu intrarea în capelă se găseşte sarcofagul lui Henrique Navigatorul, personalitatea clarvăzătoare şi cutezătoare care a dat impuls vocaţiei de navigatori a portughezilor, îndrumându-i spre cercetarea şi cucerirea noilor drumuri peste oceane şi a coloniilor din Africa, Asia şi America.

Prin latura stângă a bisericii, adică pe latura de nord, dar mai în adâncime, se iese printr-o uşă înaltă în fabulosul Claustru regal, o grădină largă şi aproape pătrată, înconjurată de galerii cu arcade. Este o componentă tipică a mănăstirilor medievale catolice. Claustrul este o curte interioară a mănăstirilor catolice, cu portic şi colonadă de jur împrejur, destinată plimbării şi reculegerii călugărilor în aer liber.

Claustrul regal, este de-a dreptul sufocant de frumos, dantelat în piatră, liniştit şi echilibrat. Impletirea stilului gotic cu cel manuelin se  exprimă aici într-o formă dintre cele mai fericite. Arcadele gotice, 4 sau 5 pe o latură, au fost umplute major cu dantelărie manuelină din marmură, dantelărie ce pare a fi o interpretare creştină a ornamentaţiei arabe. Fiecare deschidere de arcadă spre grădina interioară se bucură de o decoraţie proprie, unică, fapt ce contribuie la bogăţia limbajului grafic, limbaj impresionant de bogat.

Colonetele care susţin arcadele şi dantelăria lor de marmură se răsfaţă şi ele într-o varietate încântătoare de modele, fiind ornate cu împletituri din perle de marmură, sau cu solzi. De jur-împrejurul claustrului, deasupra arcadelor se întinde o balustradă traforată cu flori de crin, dincolo decare se profilează pe bolta albastră turnuri şi acoperişuri mândre şi semeţe.

Amestecul savant al lumii gotice cu elemente adaptate ale artei arabe, etalează o incredibilă bogăţie iconografică, face ca arhitectura în piatră să concureze o grădină vegetală luxuriantă.

Trebuie remarcat că expresia paradis provine de la cuvântul persan Fardus, care înseamnă grădină şi că expresia grădină, în sine, este înrudită şi cu Janna, grădină în arabă, care este de asemenea sinonimă cu paradisul.

Pe o latură a Claustrului regal se deschide Sala capitulară, în care astăzi este adăpostit „mormântul Soldatului Necunoscut“ al Portugaliei. In mormânt se află resturile a doi soldaţi necunoscuţi, căzuţi în Primul Război Mondial, unul în Franţa şi altul în Africa.

Bolta sălii are o deschidere excepţională. După două tentative nenorocoase, arhitectul francez, Huguet, care a lucrat la Batalha aproape patru decenii (1402-1438), a reuşit să lanseze o boltă de excepţie, sprijinită pe zidurile unui perimetru pătrat cu latura de 20 de metri fără nici un reazem intermediar. Unicitatea acestei bolţi şi punerea ei, în operă a prezentat atâtea pericole, încât pe şantier s-a lucrat numai cu condamnaţi la moarte. Se mai povesteşte că atunci când s-au retras ultimele schele şi elemente de susţinere, arhitectul a rămas singur o noapte întreagă sub îndrăzneaţa lui lucrare.

Nu se poate părăsi Claustrul regal fără o oprire în colţul unde dă răcoare şi linişte un susur de fântână de piatră a călugărilor (Lavabo). Fântâna are un bazin cu ghizd festonat în zigzag, plasat deasupra a două bazine circulare. Lumina filtrată de dantelăria de marmură, ce înconjoară fântâna, transmite ansamblului o delicată tentă aurie de mister divin.

Din acel punct priveliştea întregului claustru şi a laturii nordice a bisericii este cea mai favorabilă şi mai complexă. Alături vechea sufragerie (trapeză), sau sală de mese a călugărilor, acoperită de o boltă gotică, adăposteşte un muzeu al Soldatului Necunoscut.

Tot pe latura de nord a bisericii şi alăturat de Claustrul regal se poate trece în altă componentă a complexului monumental, în Claustrul lui Alfons al V-lea. Acesta a fost construit înainta celui regal, are tot formă pătrată, dar dimensiuni mai mici. Colonada lui înconjurătoare aparţine goticului sever cu un aer mult mai rece. La cheile bolţilor sunt figurate în piatră blazoanele regilor Duarte I-ul şi Alfons al V-lea, urmaşul celui dintâi.

O altă bijuterie a Batalhei, cea mai valoroasă sculptural, este octogonul Capelelor neterminate, la care se ajunge ieşind în afara celui de al doilea claustru, în exteriorul bisericii. Regele Duarte I-ul, urmaşul fondatorului de dinastie şi de aşezământ, a visat să realizeze la Batalha un vast şi impresionant panteon pentru el şi descendenţi. Astăzi el este singurul dinast portughez care repauzează într-un sarcofag, sub cerul liber, în această capodoperă artistică neterminată.

Manuel I-ul (1495-1521), unul din nepoţii lui a adăugat octogonului o mare tindă în stilul de tranziţie gotico-renascentist. Tinda era menită să lege panteonul regal de absida bisericii, adică de partea ei răsăriteană. Aceasta s-a dovedit ultima preocupare regală pentru Batalha, pentru că între timp mănăstirea şi bătălia eroică pe care o amintea nu a mai fost la modă. Suveranii au preferat să odihnească post-mortem în capitală. Interesul s-a îndreptat spre mănăstirea Jeronimilor de la Belem (Lisabona), sau spre aceea mai veche din Tomar, care aparţinuse Templierilor.

In minunatul panteon cu plan octogonal sunt amenajate 7 capele sub formă de absidiole, cea de a 8-a latură fiind destinată pasajului spre biserică, unde s-a deschis un portal grandios.

Deşi Capelele nu au fost niciodată ocupate şi nu s-au bucurat niciodată de un acoperiş, ele stupefiază prin bogăţia ornamentală cu totul incredibilă, începând, mai ales cu incredibilul portal. Construit iniţial în stil gotic, portalul a fost ornamentat suplimentar la începutul sec. al 16-lea cu decoraţiuni manueline.

Tivurile dantelate minuţioase, în mai multe planuri, alăturate tuturor liniilor de contur, diversele motive ornamentale ţesute unele lângă altele într-o frăţie veşnică peste toată zidăria, peste vute şi coloane, uimesc şi încremenesc pe privitori, dând proba unei părţi a geniului omenesc.

Lucrarea a avut semnificaţia tragică a unui cântec de lebădă pentru Batalha, dar a avut şi menirea să cucerească Europa. Portalul este un imn ridicat nesăbuinţei în meticulozitate, fantasticului şi exuberanţei, un cântec de adio al unui stil artistic care nu a rămas la modă decât prea puţin timp.

El marchează o apoteoză întreruptă şi, în acelaşi timp, o invitaţie la amintire, sau la călătorii, pentru că te duce cu gândul la India, la templele de la Khajuraho, sau Angkor.

Pilaştrii neterminaţi dintre capelele regale par că adresează încă o rugă către cer, semănând cu nişte inflorescenţe gigantice.

Paradoxal, această capodoperă a priori anacronică pare să anunţe extravaganţele barocului pe care portughezii l-au exportat începând cu secolul următor (al 17-lea) în lumea întreagă, de la Macao la Salvador de Bahia, în Brazilia, trecând evident prin Goa indiană.

Batalha este cu adevărat grandioasă, una dintre cele mai frumoase experienţe arhitecturale din peninsula iberică. Claustrul regal şi octogonul Capelelor neterminate sunt minunăţii umane ce nu pot fi uitate niciodată.

Batalha, în totalitate, este un vis real şi poate motiva oricând reîntoarcerea în Portugalia pentru o nouă vizită.