ROMÂNIA - SISTEMUL ECONOMICO - FINANCIAR IN COMUNISM

               

Buget, prețuri și profit

Principiul de bază al distribuirii venitului național pe timpul lui Nicolae Ceaușescu a fost creșterea procentului de acumulare în detrimentul procentului de consum. Pe lângă faptul că s-a apăsat pe consumul la nivel național, acesta s-a abătut și asupra populației, cu nemulțumirea de rigoare. Orice sumă rămasă disponibilă trebuia îndreptată spre dezvoltare. 

Această concepție a ajutat ca România să facă un salt economic și social unic în istoria sa și greu, sau de egalat în viitorul capitalist al țării, când totul se așteaptă de la finanțele externe. Regimul comunist a exploatat intens forța de muncă și resursele țării, chiar dacă pentru foarte mulși cetățeni munca era o grea pedeapsă. Această mobilizare a resurselor materiale și de muncă nu se poate realiza în noua conjunctură economico-financiară. Foarte repede, sub umbrela drepturilor omului, ne-munca a devenit un sport național. Rușinos, dar adevărat, Cu mențiunea că cei care ar dori să muncescă nu prea mai unde, după două decnii de distrugere a intreprinderilor socialiste.

Datorită sistemului economico-financiar comunist, principiul cererii și ofertei nu a funcâionat în România, între anii 1948-1989. Prețurile erau calculate de către un corp guvernamental și erau întocmite  conform ideologiei comuniste. Conform principiilor Marxiste, prețurile la mărfurile de bază pentru populație au fost menținute artificial la un nivel căi mai scăzut. Această  politică a fost menținută până în anul 1982, când 220 de alimente au fost scumpite cu 35%.

Chiar și după această creștere, prețul de vânzare al produselor alimentare era sub prețul de producție al acestora, iar diferența era subvenționată de stat.

In același timp, prețul pentru produsele ce erau considerate bunuri de lux - haine importate din Occident, aparate radio, casetofoane, televizoare, frigidere, automobile, etc.,erau mult mai mari decât prețul de achiziție, sau de producție. Astfel România era țara cu cel mai mic nivel de acumulare al produselor de uz îndelungat din Europa de Est, exceptând Albania.

Datorita sistemului centralizat de control al prețurilor, au apărut perturbări grave ale economiei. Pentru că în România nu exista o piață liberă care sa regleze raportul cerere-ofertă, existau produse care aveau cerere foarte mică, dar care erau produse în cantități foarte mari și produse cu cerere foarte mare și ofertă foarte mică. Acest sistem a dus la o lipsă acută a unor produse, inclusiv dintre cele de bază.

Chiar dacă această practică a fost un eșec, conducerea statului a refuzat sa renunțe la ea, iar la sfârșitul anilor '80 se dorea chiar creșterea rolului statului în calcularea prețurilor.

In perioada 1980-1989 excedentul bugetar era ceva obișnuit. De exemplu, în perioada 1980-1984 excedentul bugetar a fost de 102 miliarde lei, iar în 1987 a fost 53 miliarde.

Acești bani erau folosiți pentru achitarea datoriei externe și pentru finanțarea proiectelor uriașe ale regimului îmbătat de succese.

Bugetul era impărțit în buget național și buget local. Pentru anul 1989 erau prognozate încasări la bugetul local de 25.5 miliarde, iar cheltuieli de doar 14 miliarde. Diferența de 11,5 miliarde lei trebuia sa fie transferată la Trezoreria Naționala de unde ar fi avut ca destinție finanțarea "dezvoltării societății românești", un eufemism pentru investiții controlate de stat în detrimentul bunurilor de consum și al serviciilor.

Taxele pe salarii și pe cifra de afaceri afectau foarte mult agenții economici și populația.

In anii '80 taxele plătite de populație au crescut cu 64.8%, oficialitățile susținând că populația plătește doar 1.2% din totalul taxelor. Acestea nu au ținut cont, în momentul calculării procentului că nu doar impozitul pe fondul de salarii influențează puterea de cumpărare, ci și impozitul pe cifra de afaceri.

Bugetul era compus din profitul companiilor de stat, impozitul pe fondul de salarii și impozitul pe cifra de afaceri.

Un mare procent din bugetul de stat nu a putut fi identificat din anunțurile oficiale. De exemplu, în 1989, 6.3% din buget nu a putut fi explicat. Cu toate viciile sale, politica de prețuri, impozite și de alocare a fondurilor, a condus la o viață normală a populației, fără fenomene de sărăcie. Orice cetățean avea asigurată subzistența, cheltuieile pentru odihnă anuală, călătorii interne și vacanțe la băi. Existau bani în buzunare, dar nu existau mărfurile dorite, mai ales alimentele cerute la export. Cheltuielile statului comunist se îndreptau obstinent spre investiții în economie și spre investiții sociale.

Cheltuieli

Finanțarea economiei naționale reprezenta, în 1989, 43% din cheltuielile bugetare.

Pe locul doi sa găsea asistenta sociala care, în 1989, reprezenta 25% din cheltuielile bugetare.

Bugetul alocat armatei, politiei și serviciilor secrete nu era disponibil pentru curioși. In 1989, peste 27% din cheltuielile bugetare nu erau justificate, față de doar 1.7% in 1965.

Politica de creditare

In perioada comunistă doar băncile de stat puteau sa ofere credite. Inițial dobânzile practicate de băncile de stat erau foarte mici și acopereau doar cheltuielile. După 1975 dobânzile la credite au crescut treptat și în anumite cazuri au ajuns și la 7%, incomparabil masi lici față de cele practicte după 1989..

In cazul restanțelor, dobânda putea ajunge și la 12%. Se practicau diferite penalizări pentru restanțe, pentru nerespectarea planului de investiții etc. Creditele destinate modernizării fabricilor aveau o dobandă de doar 1%, dar erau limitate la 5 milioane lei pe proiect si perioada de creditare era de numai 4 ani.

Moneda

In 1954 guvernul a stabilit paritatea leu / aur la 1 leu=148 mg aur, paritate ce a rămas valabilă până în 1989. Pe baza acestei parități se stabilea cursul de schimb al leului.

Pentru că economia României nu se supunea regulilor economice internaționale (ex: stabilirea prețurilor in funcție de cerere/oferta), cursul de schimb leu / valuta nu era real și astfel leul a devenit o monedă slabă și nu putea fi folosită în afara României.

Valuta putea fi deținută doar de către stat. Cetățenii României nu puteau deține valută sau conturi bancare în străinătate decât cu acordul statului.

Cetățenii României nu puteau deține, sau tranzacționa aur și nu puteau exporta diamante și bijuterii.

In 1989 un dolar valora aproximativ 14.5 lei. Datorita faptului ca populația nu putea deține valută, pentru a obține produse ce se găseau foarte greu pe piață, cetățenii foloseau țigări Kent ca moneda de schimb. In 1988, un cartuș de Kent valora aproximativ 100 $ (pe piața neagra), iar aceste țigări se vindeau numai la magazinele partidului, sau prin trafic nelegal.

La sate, moneda de schimb era reprezentată de produsele agricole.

Consumul

Deși producția agricolă a crescut, în perioada 1950-1980, de patru ori mai repede decât populația României, alimentele se găseau foarte greu și erau raționalizate, pentru a se putea asigura un export cât mai mare.

Raționalizarea alimentelor a început în anul 1981, după 28 de ani de pauză și a durat până la căderea regimului comunist. Rația a fost introdusă pentru a permite statului sa exporte cantități uriașe de alimente pentru a obține valuta forte ce era folosită la achitarea datoriei externe a României.

In 1985 un cetățean avea dreptul la 55 kg carne (peste, porc, vita etc.), 1.1 kg margarina, 10 L ulei, 15 kg zahar, 115 kg faina, 45 kg cartofi, 20 kg fructe si 114 oua pe an.

In realitate, lucrurile s-au înrăutățit și multi români nu puteau să obțină nici măcar aceste cantități. După 1981, nu au mai existat date în ceea ce privește consumul de alimente și alte produse / persoana. Datele furnizate nu erau, de cele mai multe ori, de încredere. Un exemplu este declarația din noiembrie 1988, în care Nicolae Ceaușescu susținea ca un român consuma în medie peste 3200 calorii pe zi și că este prea mult. O dieta zilnică de 3200 de calorii este exagerată pentru o persoană normală și dacă ar fi fost adevarat, Ceaușescu chiar ar fi trebuit să nu fie mulțumit de acest lucru. Dar, după cum bine se știe nu aceasta era realitatea, astfel că  românii nu se apropiau de acel consum. Poate împreună cu animalele din curte, la care li se dădea pâine în loc de grăunțe. 

După 1983, Nicolae Ceaușescu nu a mai dorit credite de la organizațiile internaționale, a scăzut importurile din țările ce aveau valută forte și a crescut exporturile către acestea. Acest lucru a dus la o scădere accentuată a nivelului de trai. Bani erau, dar produse nu. Datorită strategiei de mai sus, România avea surplus de valuta forte de peste 2 miliarde USD pe an, surplus ce era folosit pentru achitarea datoriei externe.

Datoria externă a fost achitată în aprilie '89, moment în care Ceaușescu a declarat ca în sfârșit România a dobândit independența politică și economică. După achitarea datoriei Nicolae Ceaușescu a interzis contractarea de credite din străinătate.

ROMANIA - INDUSTRIA DE ARMAMENT ÎN EPOCA CEAUȘESCU

                  Lumea în care Nicolae Ceauşescu a luat conducerea României era o lume a Războiului Rece între cele două mai blocuri, o lume a înarmărilor şi a unei mulţimi de conflicte regionale. Dotarea românească cu armament depinsese permanent de industriile străine din occident şi apoi, după cel de Al Doilea Război Mondial, de armament sovietic şi din lagărul socialist, în special din Cehoslovacia. Situaţia a creat mari neajunsuri armatei române în toate războaiele, dimiuându-i-se capacitatea de luptă prin întârzieri, sau întreruperi în livrarea armamentului şi a muniţiei adaptate. Nicolae Ceauşescu a fost primul conducător al ţării care a dorit să doteze armata prin industria românească şi să se alinieze în rândul furnizorilor mondiali de armament. Această ambiţie a făcut parte din mândria lui patriotică. Decizia luată de Nicolae Ceauşescu în 1968, privind înfiinţarea acestei ramuri, a fost anunţată cu dramatism în Plenara Comitetului Central al Partidului Comunist Român. Ramura armamentului a fost copilul de suflet al lui Nicolae Ceauşescu, care a reuşit să pună România pe harta industriei mondiale de profil. Un factor ce a influenţat hotărârea sa privind evoluţia industriei de armament din Romania comunistă a fost invazia Cehoslovaciei de către ţările Tratatului de la Varşovia, în 1968. In acea vară fierbinte, Nicolae Ceauşescu şi-a dat seama că într-o invazie similară, oarecum pregătită, ar fi trebui să lupte cu armamentul inamicilor săi frăţeşti în ale socialismului. Până la începutul anilor '80  Romania a ajuns în top 10 mondial în ceea ce priveste exportul de arme. Industria românească de armament s-a dezvoltat puternic după anul 1968, Nicolae Ceauşescu dorind ca România să devină o țară autosuficientă economic.

Constructia de nave

Luând aminte de poziția ostilă a României în problema atacului socialist asupra Cehoslovaciei, URSS a redus transferul de nave şi de licențe de fabricație către Romania, la începutul anilor ’70. Ca să contracareze această pedeapsă tovărășescă, România a fost nevoită să își dezvolte propriul program de construcții de nave şi să caute alți furnizori de tehnologie.

Un prim pas a fost dezvoltarea de relații comerciale, în domeniul naval, cu China.

China a permis României sa construiască nave rapide de atac din clasele Huchuan şi Shanghai II. Producția acestora a început la sfârșitul anilor '70 în Mangalia și Drobeta-Turnu Severin. In aceeași perioadă, România a dezvoltat şi câteva proiecte originale: câteva clase de nave rapide de atac şi patrulare (VB, Epitrop, Brutar) şi nave curățătoare de mine din clasa VD.

                                                     Distrugătorul-Fregată Mărășești

Incepând cu anul 1980, URSS a regândit strategia în ceea ce privea furnizarea de tehnologie şi licențe de fabricație României şi astfel în perioada următoare s-au construit mai multe tipuri de nave sub licență sovietică (fregate, distrugătoare etc.). Acestea nu erau construite integral de șantierele navale din Romania, tot armamentul cu care erau dotate și tot echipamentul electronic de la bordul lor era furnizat de Uniunea Sovietică. In perioada 1979-1985 a fost construită și nava numită Muntenia (distrugătorul Mărășești), cea mai mare navă militară construită în România. Nava a fost construită, cu mari eforturi, în șantierul militar Mangalia. Tot aici s-au născut și primele corvete 100% românești, clasa TETAL.

Epoca lui Nicolae Ceaușescu a însemnat mult pentru marina militară. Atunci s-au construit un număr mare de nave, iar tradițiile de dinainte de cel de Al doilea Război Mondial au renăscut.

Grosul flotei era format, inainte de 1989, din vedetele torpiloare, în număr de 20. După 1989 au mai rămas în funcţiune, pentru un timp, numai opt. Romania trebuia sa aiba un divizion de opt corvete specializate in lupta antisubmarin TETAL 1 ŞI TETAL 2. Sub guvernarea Ceaşescu s-au construit, la Mangalia, patru din prima seie şi două din cea de a doua serie. Schimbarea guvernării a lăsat în stare de rugină pe ultimle două, cele neterminate. In final au mai rămas în serviciu numai patru, pentru că două din prima serie au fost casate. Navele purtatoare de rachete (NPR) constituie cel mai performant divizion. Romania a cumpărat cu putin timp înainte de 1989 trei vedete rapide din clasa TARANTUL, construite de rusi. "Pescărușul", "Zborul" și "Lăstunul". Aceste nave duc greul misiunilor de patrulare in apele teritoriale românești. 

După 1989 sau achiziținat, la mâna a doua, din Marea Britanie, două fregate, numite aici Regele Ferdinand și Regina Maria. Acestea au rămas mult timp doi monștri... tăcuți. Nu au încă sistemele de armament operaționale. Nu au nici măcar muniție de tun, ce să mai vorbim de rachete! Afacere păguboasă!

După reorganizarea forțelor navale, portul militar Mangalia s-a împărțit în două. In partea stângă a podului ce duce spre 2 Mai și Vama Veche s-a concentrat ultima "redută" a flotei ceaușiste, iar în partea dreaptă inflorește, de câțiva ani, cimitirul de nave, un loc plin de istorie si nostalgii. Mai bine de jumătate din navele marinei de dinainte de 1989 ruginesc aici în așteptarea loviturii de gratie: tăiatul pentru fier vechi.

Constructia de avioane/elicoptere

In perioada interbelică, România a avut o industrie aviatică foarte puternică, dar mare parte din capacitatea de producție a fost distrusă în perioada războiului. După terminarea războiului, URSS a forțat Romania să transforme unitățile rămase funcționale în fabrici de tractoare. Treptat, URSS a permis României să producă planoare și avioane utilitare. Industria aviatică a devenit o prioritate după ce a venit la putere Nicolae Ceaușescu (1965).

IAR- 316

In perioada 1960-1970, România a redevenit una din puținele țări ce puteau produce aeronave militare, recăpătându-şi poziția deținută înainte de Al Doilea Război Mondial.

URSS a ajutat România să își dezvolte industria producătoare de aeronave până la un anumit punct şi a încercat să limiteze dezvoltarea acesteia astfel încât sa fie capabilă să construiască  doar aeronave cu performanțe de luptă reduse.

Datorita limitărilor impuse de colaborarea cu URSS, România a încheiat parteneriate cu state din afara şi din interiorul Pactului de la Varșovia. Aceste parteneriate au condus la construirea de aparate de zbor moderne, sub licență şi în parteneriat. Pentru elicoptere a fost aleasă colaborarea cu firma franceză Aerospatiale.

După anl 1970, IAR a început producția de serie a elicopterelor Alouette III si Puma (cu capacitate mai mare - de nouă persoane), elicoptere produse sub licenta franceză. Acestea au primit denumirea autohtonă de IAR-316 B, respectiv IAR-330. Din 1971, până 1976, uzina din Brașov a produs 80 de astfel de elicoptere, dintre care 28 pentru export în Franța, iar restul, pentru Ministerul Apărării și Aviația civilă, Producția a continuat cu realizarea a încă 65 de modele Alouette până în 1980. In fapt, România a produs în acel deceniu aparate folosite oficial în dotarea N.A.T.O., Iar această licență franceză avea să-i aducă  șansa unei afaceri convenabile. România avea să exporte elicoptere Puma în diverse țări din America de Sud și Africa la un preț avantajos față de Franța (3 milioane de dolari), care oferta către aceleați zone un model similar la un preț dublu. Practic România a fost singura țară din spațiul Tratatului de la Varșovia care a produs și vândut tehnică și echipament N.A.T.O.

Pana in 1979, în urma colaborarii cu URSS, România nu a produs decat avioane de antrenament pentru forţele URSS şi proprii. Dn punct de vedere tehnologic, industria aviatică romanească nu a avut prea multe beneficii din acel parteneriat cu URSS.

In 1979, a început, Craiova, producţia de serie a avionului de vânătoare IAR-93, ca urmare a colaborării cu Iugoslavia. Aceasta colaborare a început în 1970 şi a dus la fabricarea primului  avion de vânătoare non-sovietic în ţările din cadrul Pactului de la Varșovia. IAR-93 a fost singurul avion de vânătoare non-sovietic produs de un stat membru al pactului pe durata acestuia.

IAR-93 era un avion  uşor de vânătoare, fabricat pentru suport aerian şi atac la sol. A fost produs în două variante (IAR-93A si IAR-93B) având o rază de acţiune de maxim 400 km. Armamentul de bord era format din 2 tunuri de 23 mm şi putea transporta până la 5 bombe (maxim 1300 kg).

Dupa începerea productiei IAR-93 şi introducerea acestuia in serviciul Fortelor Aeriene Române, a fost dezvoltat, la Craiova, avionul de antrenament IAR-99.
După evenimentele de la sfârșitul lui 1989, industria aeronautică română a intrat repede decădere și dezinteres din partea guvernanților nepricepuți și lipsiți de orice umbră de patriotism. Ca și în alte cazuri, povestea este lungă și amară.

Blindate, artilerie si armament uşor

Folosind tehnologie şi proiecte sovietice sub licenţă, Romania a produs o serie de vehicule blindate destinate trupelor terestre proprii. Acestea au fost: TAB-72,TAB-77, TAB-C. Acestea au suferit o serie de imbunătaăţiri ce erau proiectate şi produse in Romania (turela schimbată, viteza crescută, unghi de tragere mărit, etc).

TR-85M1

TR 77-580

In perioada comunistă au mai fost construite şi tancul TR-77 (copie imbunătățită a M-77 sovietic), lansatoare de rachete mobile şi camioane DAC-443 şi 665 folosite ca transportoare şi ca platforme pentru lansatoarele de rachete. DAC-443 si 665 au fost construite pe un sasiu importat din Germania.

DAC-443

Romania a mai fabricat şi armament uşor, muniţie, mortiere, lansatoare de grenade şi piese de schimb pentru diverse arme.

Exporturi de armament in perioada comunistă

Sub guvernarea lui Nicolae Ceauşescu, România producea armament şi echipament militar sovietic pentru uz propriu, dar şi pentru export. Exportul de armament şi echipament militar a ajuns să fie o sursă importantă de valută forte, atât de necesară satului roman.

                                                                         DAC-665

După aproximativ 10 ani de la anunţul făcut de Ceauşescu, ţara noastră redusese drastic importurile masive de armament sovietic, reţeta fiind similară şi în ceea ce priveşte relaţia cu statele membre ale pactului de la Varşovia. În anii ’80, trei sferturi din necesarul de tehnică al armatei erau asigurate din producţia internă de armament, însă în tot acest timp crescuse şi potenţialul de export al acestei industrii. Anii ce aveau să vină urmau să confirme această evoluţie. De la tancuri, rachete, nave şi avioane de luptă, până la arme de artilerie şi infanterie cu muniția aferentă, sisteme radar și de transmisiuni, România producea o gamă impresionantă de produse militare, mai toate având la bază reţete sovietice. Din ’82, exporturile de armament au devenit pentru România un punct forte în relațiile comerciale externe, principalele vizate fiind țările arabe sau regimurile revoluționare din Africa, Asia şi America Latină.

DAC-665

La începutul anilor '80, exportul de arme a ajuns la aproximativ 620 milioane USD și astfel România ocupa pozitia noua in clasamentul celor mai mari exportatori de arme.

In ’85 şi ’86, exporturile de armament ale României crescuseră foarte mult, aşa că Ceauşescu a construit noi fabrici, cum ar fi cele de la Plopeni, Filiaşi sau Dragomireşti. Prin dezvoltarea acestei industrii, el dorea să scape de datorii şi să exporte cât mai mult.

În setea sa nestăvilită pentru atragerea de valută, Ceaușescu s-a implicat în traficul ilegal de armament, dar şi în exporturi ce vizau state aflate în conflict ori sub embargo internaţional, de care dictatorul nu a ţinut cont. Efectele nu au întârziat să apară: valoarea exporturilor a ajuns la miliarde de dolari, în această industrie lucrau peste 200.000 de angajaţi şi cererea era în continuă creştere, alimentată de politica externă agresivă promovată de Ceauşescu în relaţia cu anumite state și regiuni.

Principalele bunuri exportate de România erau pistolul mitraliera AK-47, lansatoare de rachete, TAB-72 si muniţie. Principalele ţări importatoare erau URSS, Vietnam, Coreea de Nord, Irak şi Libia.

In 1983, România a incheiat un parteneriat militar prin care se angaja să furnizeze Libiei arme uşoare, vehicule blindate, explozibili şi muniţie.

Cel mai mare importator, din Orientul Mijlociu, era Irak-ul. Pe lângă vânzarea de arme catre această ţară, România se ocupa şi de repararea tancurilor avariate in timpul razboiului dintre Iran şi Irak.

In 1984, Romania a fost de acord să vândă Egiptului 200 tancuri M77, să asigure intreţinerea acestora, să asigure instruirea personalului şi să ajute Egiptul în vederea obţinerii licenţei.

România a vândut în Algeria, Etiopia şi Angola piese de schimb pentru Alouette III si Puma şi a incercat să vândă variantele romaneşti ale elicopterelor în America Latină, dar acest demers a eşuat.

În setea sa nestăvilită pentru atragerea de valută, Ceauşescu s-a implicat în traficul ilegal de armament, dar şi în exporturi ce vizau state aflate în conflict ori sub embargo internaţional, de care dictatorul nu a ţinut cont. Efectele nu au întârziat să apară: valoarea exporturilor a ajuns la miliarde de dolari, în această industrie lucrau peste 200.000 de angajaţi şi cererea era în continuă creştere, alimentată de politica externă agresivă promovată de Ceauşescu în relaţia cu anumite state şi regiuni.

În 1989, când în România se instaura o nouă ordine politică, exporturile de armament ale României însumau 800 de milioane de dolari, o cifră cu care această industrie nu avea să se mai laude niciodată, până astăzi.

Declinul

Imediat după ’90, industria de apărare a intrat pe o pantă descendentă, traiectorie urmată fidel până în prezent de toată economia românească.

In acel moment, armata română era înzestrată cu produse şi echipamente fabricate de propria industrie de apărare. Tehnica militară respecta prevederile Tratatului de la Varșovia, iar România încă avea o industrie puternică, rezultatele militare ale cercetărilor de vârf având aplicabilitate și în producția civilă. Asta în contextul în care într-o serie de uzine producția era duală, capacitățile militare fiind completate de capacități civile.

Punctul major de cotitură a apărut în 1996, când România a semnat Aranjamentul de la Wassenaar, privind armele convenționale, precum și alte acorduri de control asupra exporturilor militare, ceea ce a obligat statul român să renunțe la piețele ilegale sau la partenerii comerciali tradiționali, aflați sub incidența sancțiunilor ONU, Uniunii Europene, sau ale NATO. Efectele imediate ale acestui acord nu au întârziat să apară: producția de armament a înregistrat o scădere dramatică, ce situa întreaga industrie undeva la limita supraviețuirii.

Încheierea unor tratate şi acorduri internaționale, pentru reducerea armamentului din dotare şi limitarea piețelor pe care România putea exporta, precum și reducerea comenzilor din partea Ministerului Apărării, proporțional cu apetitul acestei instituții pentru importuri, încep să îşi facă simțite efectele.

După 1997 apare pentru prima oară noțiunea de șomaj tehnic, iar specialiștii încep să migreze spre alte zone economice, inclusiv în străinătate. Tot atunci au apărut primele încercări de privatizare, mai mult întâmplătoare, mai ales pentru satisfacerea unor interese private.

Integrarea în structurile NATO nu a adus nimic bun pentru industria de apărare autohtonă, conform acestuia, în contextul în care nicio instituție implicată în acest proces nu a negociat şi integrarea acestui sector în noul parteneriat.

ROMÂNIA - NIVELUL DE TRAI ȘI PRODUCTIVITATEA MUNCII IN COMUNISM - COMPENDIU

                     Faţă de ţările cu o economie dezvoltată, din spaţiul occidental, România a avut întotdeauna o productivitate a muncii scăzută. Inainte de Al Doilea Război Mondial, proprietățile agricole mici erau ineficiente, terenul agricol era fărâmițat şi astfel lucrările mecanizate nu erau rentabile. Rezultatul a fost producția scăzută pe locuitor.

Productivitatea muncii în industrie era ceva mai mare. In 1938 doar 10% din forța de muncă era ocupată în industrie, dar producţia industrială reprezenta 31% din PIB. După terminarea războiului, producția industrială şi agricolă a crescut în toată lumea în procesul de refacere, prin capitalizare masivă şi datorită disponibilității forței de muncă.

Procesul de modernizare ce a avut loc după cel de Al Doilea Război Mondial a dus la cresterea productivității muncii în majoritatea sectoarelor economice.

Agricultura română a resimțit puternic pierderea de forță de muncă în război și apoi prin deplasarea ei explozivă spre industrie. A mai simțit lipsa de interes a autorității centrale şi demoralizarea țăranilor. Ea avea o productivitate foarte scăzută, poate chiar mai scăzută decât cea dinaintea războiului. In agricultură era implicată 28% din forța de muncă a României comunismului târziu, dar aceasta contribuia la PIB cu doar 14%. Nu înseamnă, însă, că agricultura nu se afla în atenția extrem de interesată a guvernului, dar rezultatele modernizării s-au arătat greu, alături de ostilitatea țăranilor rămași cu numai 25 de ari “lot ajutător”. Pe de o parte, productivitatea muncii în agricultură nu putea crește în ritmul industriei, iar pe de alta guvernul comunist era mai interesat de industrializarea României, țară mult rămasă în urmă pe plan european. Agricultura și exporturile agricole au constituit mereu o sursă bună de obținerea fondurilor pentru investițiile în industrie, dar și de plată a împrumuturilor externe.

Ca urmare, productivitatea muncii în industrie a avut un alt trend şi astfel în primele trei decenii de conducere comunistă industria a crescut în medie cu 7.9% pe an. Acest lucru s-a datorat, in principal, achiziţionarii de  tehnologie modernă, prin perseverenţa şi ambiţiile patriotice ale lui Nicolae Ceauşescu. Paradoxal, el a fost executat mişeleşte, de aşa-zişii revoluţionari, printre alte învinuiri fictive, tocmai pentru sabotarea economiei. Urmaşii lui, din noua guvernare vopsită a fi capitalstă, nu au sabotat economia ci au distrus-o din temelii, fără a fi traşi la răspundere.

Rata de crestere a productivitatii muncii a crescut rapid, dar nu pe măsura celei din alte economii din Europa de Est. Unele surse neverificate susţin că România s-ar fi aflat pe ultimul loc, din punct de vedere al PIB / locuitor, în C.A.E.R. Nu acelaşi lucru se poate afirma despre ritmul de creştere industrial, care a ocupat mereu un loc de frunte în C.A.E.R. şi pe plan mondial.

La sfârşitul anilor '70, capitalul si forţa de muncă disponibilă au scazut drastic şi astfel a devenit imperios necesară creşterea productivităţii muncii. Incapacitatea guvernului de a rezolva problema productivităţii a fost cauza principală a crizei economice din anii '80. Autorităţile centrale declarau că în perioada 1980-1990 productivitatea muncii se va dubla. Aceste declaraţii erau în mare parte nerealiste, având în vedere specificul nediscilinat al forţei de muncă create prin metode rapide. Astfel, in 1988, producţia industrială şi-a încetinit creşterea.

Ritmul investiţiilor industriale era cu mult mai mare decât cel de pregătire profesională a forţei de muncă atrase din mediul rural, din agricutură. Golirea satelor de forţa de muncă tânără a influenţat o criză de forţă de muncă în agricultură. Aceasta a condus la măsura de forţare a lucrătorilor din mediul neproductiv şi bugetar, a elevilor, studentilor, a armatei etc. să presteze diferite munci “voluntare”. Tot din surse neverificate, s-a afirmat că în 1988 mai mult de 800.000 de elevi, studenti si neproductivi ascunşi prin birouri au fost folosiţi la muncă în folosul statului roman, 750.000 fiind implicati in agricultura si 52.000 în construcţii. Dar munca este încă o mare pedeapsă pentru leneşi, în România, aşa că măsura s-a dovedit nepopulară şi criticată după “răsturnarea” din decembrie 1989.

Agricultura trebuia ajutată din afară mai ales în perioadele de recoltări de vară în pantaţii de fructe şi căpşuni, dar, mai aes, la recoltările de toamnă. Pentru tractorişti şi personalul tehnico-ingineresc din agricultura socialistă s-a folosit mereu noţiunea de “schimb prelungit”, sau de “zi lumină“. Schimbul prelungit se întindea adesea din zori şi până la ora 10 noaptea. Tractoriştii erau extenuaţi şi munceau ca nişte sclavi în frig sau sub un soare torid, neavâd alternativă pentru un alt loc de muncă omenesc. Tractoarelor li s-a adăugat foarte târziu cabine sumare cu acoperiş şi prelate laterale. Intr-o altă etapă li s-au prevăzut cabine mai complete cu strctură de rezistenţă la eventuale răsturnări. In ultima etapă, tractoarele au fost dotate cu cabine complet închise, cu pereţi de sticlă şi structură de rezistenţă. Aceste cabine nu aveau proiectată o ventilaţie, aşa că tractoriştii îşi improvizau unele mici ventilatoare pentru vară. Pentru iarnă au conceput o deviaţie a eşapamentului prin cabină, la picioare.

Tractoriştii, tehnicienii şi inginerii erau obligaţi să lucreze sâmbăta şi duminica, atât vara cât şi iarna, mereu se găsea ceva de terminat în lucrări sau în reparaţii. Numai vremea proastă venea în ajutorul lucrătorilor de stat din agricultură Campaniile agricole nu se mai terminau nici de Crăciun şi nici de Paşti, aducând nemuţumiri. Cei ce reuşeau să părăsească agricultura erau mai mult decât fericiţi, având sentimental scăpării din sclavie. Tractoriştii nu au beneficiat niciodată de recunoaşterea muncii lor ca “muncă grea”, deşi munceau în condiţii extreme meteorologice şi cu o durată mult prea mare a yilei de muncă. In mai toate toamnele nu s-a reuşit terminarea arăturilor, mai ales din cauza intemperiilor şi a lipsei numărului necesar de tractoare în perioadele de vârf ale lucrărilor agricole. Pentru a se termina arăturile, se lucra şi iarna, când tractoarele puteau intra pe tarlalele îngheţate. Tractoriştii se sculau la ora 2 noaptea şi intrau în lucru pe la ora 3 noaptea. Se ara până pe la orele 8-9 dimineaţa, când soarele înmuia terenul. Nimeni din govern nu se gândea să le acorde tractoriştilor spor salarii de noapte şi de ger, sau alte sporuri la care indrituiţi. In aceste condiţii instituţionale ale muncii în agricultură au condus încet, dar sigur, la scăderea productivităţii muncilor mecanizate, pe calea nemulţumirii tractoriştilor. Agricultura a suferit şi de o folosire neeconomică a numărului de tractoare. Mutarea tractoarelor de la o tarla la alta în timpul zilei de lucru şi deplasarea la alte untăţi, sau în alte judeţe, pentru ajutor, răpeau mult din productivitatea mecanizării.

Se spune că productivitatea muncii din industrie a fost şi ea influenţată foarte mult de salariile mici ale muncitorilor, de primele salariale mici, de timpii morţi datoraţi adunărilor politice şi pregătirii defilărilor pentru 1 Mai şi 23 August, sau datoraţi unor divese activităţi neproductive. Este adevărat, dar cu toate acestea nu existau condiţii de sărăcie ca după 1989. Se poate vobi critic despre multe carenţe ale organizării muncii şi de imposibilitatea muncitorilor de a participa la deciziile ce influenţau condiţiile de muncă şi salariile. Nu trebuie uitat însă că statul comunist asigura multe gratuităţi pentru întregul popor, precum gratuitatea medicală, şcolară, bilete de odihnă extrem de ieftine, tabere gratuite pentru copii şi tineret, dar şi reduceri de tarife în transporturi, sau la consumul de energie electrică, etc. Cantinele muncitoreşti, şcolare şi studenţeşti erau foarte ieftine şi disponibile.

O plagă a întregii economii era implicarea în viaţa şi chiar în conducerea intreprinderilor a “organizaţei de partid” şi, mai ales, a “Instructorilor de partid”, trimiși de la nivel central, judeţean, municipal, sau orășenesc. Pe deasupra, în număr mai mic, întreprinderile şi instituţiile mai erau călcate şi de “instructori de sindicat”. In fața unor directori mai slabi, toţi aceia afişau o atitudine de superioritate şi îşi permiteau să dea “indicații” pe linia documentelor recente de partid. “Vizitele” lor “de lucru” răpeau mult din timpul directorilor şi aşteptau chiar trataţii lungi. Pătura instructorilor de partid a constituit o plagă extrem de păguboasă şi neproductivă, întinsă peste viaţa economică şi socială a ţării. In epoca de după 1989, zecile de mii de instructori de partid şi de sindicat  au fost înlocuiţi de sute de mii de contabili, tot neproductivi, iar majoritatea foştilor instructori s-au refugiat în domeniul financiar-contabil.

Venitul mediu anual pe cap de locuitor era foarte scăzut, muncitorii din România fiind printre cei mai prost platiţi din Europa. Dar veniturile statului erau îndreptate cât mai mult posibil spre investiţii şi cât mai restrictiv spre consum, concepţie economică total pierdută după 1989. Au existat şi investiţii ce serveau numai nomenclaturii de partid, sau investiţii megalomane de genul Casei Poporului.

Deşi în perioada 1951-1982 economia a crescut in medie cu 9.2% pe an, salariile au crescut cu doar 4.9%. Cu toate acestea nu se putea vorbi de sărăcie.

In 1983, Nicolae Ceausescu, frustrat de productivitatea scazută a decis să lege veniturile muncitorilor de indeplinirea planului întreprinderilor în care munceau. După aceată dată, un muncitor primea 80% din drepturile salariale indiferent de performanţele întreprinderii, iar 20% depindeau de productivitatea individuală.

Măsura respectivă a scazut mult moralul muncitorilor cu reflexie spre productivitatea muncii. Muncitorii erau acum penalizaţi pentru lucruri pe care nu le puteau controla, precum penele de curent, lipsa pieselor de schimb, etc.

Reactia muncitorilor a fost simpla: produse finite cu defecte, absenteism excesiv, alcool la locul de muncă, unele proteste repede înăbuşite şi dictonul: “Ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim”.

Lipsei de seriozitate a muncitorilor şi carenţelor din organizare şi funcţionare (cum ar fi penele de curent electric), partidul le-a răspuns cu prelungirea programului de lucru, pentru îndeplinirea planului. Pe deasupra, s-a folosit intensiv şi extinderea patriotică a programului de lucru în zilele de sâmbătă şi duminică. Declararea acestor zile drpt lucrătoare se anunţa totdeauna pe filiera de partid, de la centru până jos, la întreprinderi şi instituţii.

După protestele ce au avut loc, în 1987, la uzina de tractoare din Brasov şi la uzina “Steagul Roşu” din acelasi oraş, Nicolae Ceausescu a anunţat că până la finalul anului 1990 vor fi crescute toate salariile şi pensiile.

Contrar metodelor testate în celelalte ţări comuniste, în care se încerca diferenţierea muncitorilor buni de cei slabi, prin intermediul salariilor, în 1988 şi 1989, în România, diferenţa dintre cel mai bine plătit şi cel mai slab plătit a scazut şi mai mult. Cei cu salariile cele mai mici au primit o mărire salarială de 33%, în august 1988, iar pentru cei cu salariile cele mai mari ar fi trebuit să se aplice o mărire salarială de 10%, în 1989.

In locul unor concesii ce ar fi sporit nivelul de trai al cetăţenilor, Nicolae Ceauşescu a continuat să ofere acestora discursuri prin care le cerea să se sacrifice pentru socialism şi pentru o viata mai buna a generatiilor viitoare. Din cauza scăderii nivelului de trai acele discursuri motivaţionale au devenit ineficiente şi muncitorii s-au simţit îndepartaţi de instituţiile care ar fi trebuit sa le apere drepturile.

Pe lângă nemulţumirile legate de instituţiile ce ar fi trebuit să le apere interesele, muncitorii erau nemulţumiţi şi de programul prelungit de muncă care se impunea, cu toate că programul săptămânal fusese scăzut, în 1982, la 46h / săptămână şi, în 1985,  la 45h / pe săptămână. In realitate muncitorii petreceau la muncă peste 48h / săptămână, până la 60 deore, prin programe prelungite impuse pentru ealizarea planului. In ultimii ani ’80, alte cateva zeci de ore se pierdeau la cozile pentru alimente, benzin, etc., în familiile care nu dispuneau de ajutorul unor părinţi pensionari.

Sistemul de recrutare şi repartizare a muncitorilor era foarte slab, producând o nemultumire imediată a muncitorilor meritoşi. Această nemulţumire a făcut ca în perioada 1982-1986, 28% din forţa de muncă din industrie să îşi schimbe locul de muncă, sectorul minier fiind lovit şi mai puternic.

Pentru a descuraja părăsirea locului de muncă, Nicolae Ceauşescu a introdus în legea salarizării, din 1983, un articol prin care se cerea noilor angajaţi să păstreze acelaşi loc de muncă pentru cel puţin cinci ani. Dacă un muncitor pleca înainte de termen ar fi pierdut sporul de vechime şi trebuia să suporte costurile de instruire. Aceasta masură nu a avut tocmai efectul scontat.

Toate aceste nemulţumiri au ieşit la iveală în decembrie 1989, când regimul Ceauşescu a căzut, cu ajutorul serviciilor secrete stăine şi al marilor puteri..