VLADIMIR CEL MARE

Vladimir I, sau uneori Volodimir I, numit popular și cel Sfânt, cel Mare, sau cel Asemeni Apostolilor. (născut în 958 și mort la 15 iulie 1015 la Berestova astzi Kiev ). A domnit cu mână de fier între 980 și 1015. Vladimir, viitorul Marele Cneaz al Kievului și singurul stăpânitor a toată Rusia, era fiul lui Sviatoslav, nepotul lui Igor și al viitoarei Sfintei Olga și strănepotul lui Rurik, cel chemat la domnia Rusiei. Rurik își stabilise scaunul domniei în Marele Novgorod; iar Igor urmașul lui Rurik, după moartea tatălui său, a mutat scaunul la Kiev și a avut un fiu, anume Sviatoslav. Sviatoslav Igorovici a avut trei fii: Iaropolc, Oleg și Vladimir, nu însă de la o singură femeie.

Sviatoslav, împărțind marea domnie a Rusiei la cei trei fii ai săi, a dat celui mai mare fiu, Iaropolc, Kievul; celui mijlociu, Oleg, Dreblenul; iar celui mai mic, Vladimir, Marele Novgorod. După moartea marelui domn Sviatoslav, Iaropolk, luând scaunul Kievului, a atacat pe fratele său, Oleg, voievodul dreblenilor, și l-a ucis, preluând domnia aceluia asupra posesiunilor moștenite. Cel de al treilea fiu, Vladimir, voievodul Novgorodului, s-a temut de agresivitatea lui Iaropolc, fratele său cel mai mare. Ca urmare, a fugit în Scandinavia. Iaropolc, aflînd aceasta, a luat în stăpînire și domnia marelui Novgorod, ca și pe a dreblenilor.

Vladimir era mezinul lui Sviatoslav cel Vteaz, fiu provenit din relația cu concubina lui Malusha. A fost nevoit să fugă în Scandinavia , în 976 , după uciderea fratelui său, Oleg, de către fratele mai mare Iaropolk.

In Suedia , cu ajutorul rudei sale contele de Norvegia Haakon Sigurdsson , Vladimir a adunat o armată de varengi, a revenit în țară, a reluat Novgorod-ul la fratele său mai mare Iaropolk. Apoi a pornit în marș și l-a ucis pe fratele cel hrăpăreț. După eliminarea aceluia el a devenit oficial singurul moștenitor al tatălui și " Marele Prinț de la Kiev ", afimându-se drept una dintre marile personalități dinastice ale Rusiei Kievene, atât politic, cât și spiritual. Dar povestea ajungerii lui pe scaunul din Kiev este puțin mai lungă. după cum urmează.

Pe drumul spre Kiev, el a trimis emisari la Rogvold, prințul de Polotsk, pentru a-i cere mâna fiicei sale Rogneda (în varegă Ragnhild). In fața refuzului prințesei de rang superior de a se mărita cu fiul unei servitoare (este vorba de mama lui Vladimir care fusese o simplă concubină) Vladimir, nebun de dorința răzbunării, a atacat Polotsk, l-a ucis pe Rogvold și a luat-o pe Rogneda cu forța. Polotsk fiind un punct strategic pe drumul spre Kiev, cucerirea lui de către Vladimir, ca și cucerirea Smolensk-ului, i-au facilitat marșul asupra Kievului.

In 980, după victoria sa asupra lui Iaropolk, l-a asasinat și i-a violat soția, Julia(care a adus pe lume, puțin timp mai târziu un fiu, Sviatopolk, oficial fiul lui Iarofolk. Unele surse afirmă că în realitate acesta a fost ultimul fiu al lui Vladimir) La 11 iunie 980, el a devenit noul Marele prinț al întrgii Rusii Kieviene.

El a început domnia sa cu o serie de campanii de succes împotriva viatichiilor, a Poloniaei, a Lituaniei, a bulgariilor de pe Volga și a altor triburi de la hotarele sale.

Tot în anul 987, în urma unei întruniri cu boierii săi, Vladimir cel Mare a hotărât să trimită soli în celelalte țări vecine, spre a cunoaște și celelalte credințe. Astfel, solii au cercetat credințele întâlnite în cale, printre care și pe cele practicate de musulmani, de evrei si de creștinii din apus. Când solii au ajuns la Constantinopol, după participarea la Sfânta Liturghie, săvârșită în Catedrala Sfânta Sofia, aceștia au spus domnitorului lor: "Nu mai știam dacă ne aflam în cer sau pe pământ, caci n-am găsit în alta parte o altă ceremonie atât de frumoasă. Știm doar că, acolo, Dumnezeu rămâne împreună cu oamenii, iar cultul ortodox depășește pe oricare altul. Nu putem uita acea frumusețe și, suntem siguri, ne-ar fi cu totul imposibil să trăim în Rusia altfel decât ei!" In final, Vladimir a acceptat să fie botezat la Chersones, în Crimea, din mâna prințesei bizantine.

In 987, împăratul Vasile al II-lea al Impriului Bizantin a cerut ajutor rușilor pentru a pune capăt revoltei lui Vardas Fokas cel Tânăr . Vladimir i-a dat 6.000 de luptători varegi și a primit în schimb mâna prințesei Anna Porphyrogenita, sora împăratului, cu condiția ca Vladimir să treacă la creștinism

Intre timp, Vladimir cel Mare continua să cucerească noi teritorii. In anul 988, după ce a cucerit ținuturile Chersones, din Crimeea, și Tavrichia, cneazul a trimis împaratului Vasile al II-lea Bulgaroctonul o scrisoare cu intenția declarată de a o lua de soție pe sora lui, Ana Porphirogeneta, în vârstă de 27 de ani. Aceasta era fiica împaratului Roman al II-lea și al împărătesei Theophano și sora împăraților Vasile al II-lea Bulgaroctonul și Constantin al VIII-lea. Deoarece niciodată, până la acea dată, nu se mai căsătorise o prințesă bizantină cu un prinț păgân, nenumărate cereri în căsătorie fiind respinse de-a lungul timpului, împăratul bizantin i-a cerut și lui Vladimir să lepede păgânismul din poporul său și să-l creștineze.

Se spune că până să ajungă prințesa în palat, Vladimir a orbit. Văzându-l, Ana i-ar fi zis: "Dacă vrei să fii sănătos și să vezi cu ochii, primește Sfântul Botez îndată, căci în alt mod nu te vei izbăvi de orbire. Iar, dacă te vei boteza, te vei mântui nu numai de orbirea trupească, ci și de cea sufletească!" Recăpătându-și vederea, Vladimir i-a îndemnat să se boteze pe toți cei din armata sa. Până în anul 979, aproape tot poporul său era botezat și credea în Dumnezeu.

Indemnat si de solii săi, care cunoscuseră credința creștină din imperiul bizantin, Vladimir cel Mare s-a botezat creștin, în cetatea Chersones, primind numele de Vasile, în cinstea viitorului său cumnat. După oficierea cununiei, Vladimir și Ana s-au întors în Kiev, cu mare alai. Indată, cneazul a ordonat distrugerea statuilor păgâne și construirea de biserici creștine. Printre primele biserici construite de cneaz se numără și Biserica Adormirii Maicii Domnului, înălțată în anul 989, care este socotită drept prima biserică din piatră construită în Kiev. El va ajuta și mănăstirile din Sfântul Munte Athos.

trebuie spus că prințesa bizantină a fost trimisă la Kiev în ciuda reticenței sale. Ana Porfirogeneta a sosit la palatul lui Vladimir însoțită de o ambasadă din care făcea parte episcopul Mihail și de mulți preoți. Tot cu acea ocazie au fost duse la Kiev și cinstitele Moaște ale Sfântului Mucenic Clement al Romei. După căsătorie Vladimir a renunțat la păgânism (inclusiv la pofta sexuală, fiind cunoscut sub termenul "maximus curvar") și la multele lui țiitoare.A rămas o mare personalitate a poporului rus și al creștinismului ortodox.

IVAN al IV-lea CEL GROAZNIC

Inceputul de sec.al 16-lea aducea In ținuturile înzăpezite ale Rusiei de la începutul sec.al 16-lea s-a născut la Moscova un viitor monarh cum lumea nu mai văzuse încă de pe vremea unor imparați romani de tristă amintire. Sadic, mistic, sângeros dar în același timp diplomat de geniu, mânuitor neîntrecut al condeiului și veritabil vizionar politic, Ivan al IV-lea Vasilievici si-a atras deopotrivă atributele de „cel groaznic” și de „cel mare”. Considerat de câinosul Stalin di sec.20 drept 

conducătorul ideal, țarul Ivan a parcurs timpurile istorice cu o imagine controversată și la fel de disputată în prezent ca și în urmă cu secole. El a fost monarh al ramurii moscovite a dinastiei Rurik.

Trecuseră 20 de ani de cînd Marele Cneaz al Rusiei, Vasili al III-lea, era căsătorit cu Salomeea Saburova, o descendentă a vechilor hani tătări, fără a avea nici un urmaș. Conștient de pericolul de a pierde tronul în favoarea fraților săi, cneazul a recurs la un gest îndelung contestat, acela de a-și repudia soția și de a o închide pe viață într-o mănăstire. Chiar dacă divorțul era ilegal în Rusia acelor vremuri, legile făcute pentru cei umili păreau să pălească de la sine în fața capetelor încoronate. 

In ciuda frumuseții sale proverbiale, a caracterului blând si a moralei fără cusur, Salomeea a fost batută, tunsă și silită să se retragă la mănăstirea din Suzdal sub numele de maica Sofia, nume sub care va fi canonizată ulterior. Boierii care i-au luat apărarea cneaghinei au fost, la rândul lor, exilați. Locul ei avea să fie luat de o lituaniancă, Elena Glinski, o femeie ale cărei moravuri urmau să dea naștere unor interminabile discuții și controverse. Patru ani mai târziu după legitimarea celei de a doua căsătorii, Vasili al III-lea încă nu avea un succesor. Zvonurile conform cărora fosta cneaghină Salomeea ar fi născut un băiat, George, între zidurile mănăstirii l-au adus pe monarhul rus aproape de pragul nebuniei. Doar rugăciunile unui preot obscur, Pafnutie Borovski, au mai fost în masură să domolească furia cneazului. 

Marele cneaz Vasili al III-lea nu a putut, însă, să se bucure prea mult de nașterea mostenitorului sau, deoarece, la 3 decembrie 1533, s-a stins din viață în urma unei boli fulgeratoare, lăsând în urmă și un al doilea fiu, Yuri. Moartea lui Vasili al III-lea a constituit momentul in care Rusia a devenit o veritabilă arenă în care familiile boierești au pornit o lupta surdă și aspră pentru putere. 
Desi Ivan fusese recunoscut drept moștenitor de drept al tronului, în realitate, copilul de numai trei ani era o piedică prea mică pentru nobilii ahtiați după putere. Elena Glisnki, alături de scutierul Obolenski Telepnev ordona arestarea celor mai temuți dintre boieri dar au căzut, la randul lor, pradă intrigilor și asasinatelor de la Curte. O nesfârșita serie de crime și de lupte surde, în special între familiile Suiski si Bielski, au caracterizat anii copilariei prințului Ivan. Lipsit până și de aportul doicii sale, deportată într-o mănăstire îndepartată, moștenitorul tronului a fost uitat, înfometat și, uneori, bătut de membrii celor doua familii boierești combatante. In acele momente, Ivan a dat primele semne ale unui comportament deviant. Singur printre zidurile Kremlinului, prințul se amuza smulgând penele păsărilor, scoțându-le ochii, eviscerandu-le, sau aruncând puii animalelor de pe ziduri.

Astfel aveau să decurgă primii 13 ani de viață ai celui care avea să devină primul țar al Rusiei. Conștient de faptul că în curând urma să devină un monarh legitim și acest fapt nu putea fi permis de catre cei ce doreau tronul, Ivan al IV-lea și-a făcut curaj și adat o adevarată lovitură de teatru în momentul în care, la numai 16 ani, s-a autointitulat cezar, Țar în slavonă, titlu pe care nu îl mai purtase nici unul dintre străbunii săi. Luand de partea sa pe membrii Bisericii, Ivan s-a dovedit un strateg înnăscut atunci când le-a cerut boierilor să îi recunoască dreptul divin de a guverna. In fața unei asemenea abordări, nobilii s-au recunoscut învinsi și l-au asigurat de bunele lor intenții. Era 16 ianuarie 1547.

Ivan a fost încoronat Țar la 16 ianuarie 1547, la Moscova la vârsta de 16 ani și s-a căsătorește la 3 februarie 1547 în Catedrala Adormirii Maicii Domnului cu Anastasia Romanova, fiică de boieri ai unei familii de viță veche. Formează un sfat de tip nou, Izbrannaia Rada (Consiliu ales), alcătuit din membri ai nobilimii și ai clerului. Adunarea este dominată de doi oameni: Mitropolitul Macarie, cultivat, autorul multor cărți de evlavie și de istorie, și părintele Silvestru, predicatorul iluminat.

In 1552 el a învins Hanatul Kazanului, armatele căruia au devastat nord-estul Rusiei în mod repetat și a anexat teritoriul său (2 octombrie 1552). La 28 martie 1554 se naște țareviciul Ivan. Țarina mai născuse două fete dintre care una, Ana, a murit la douăzeci de luni și un băiat, Dimitri, care a murit la câteva luni.

In august 1554 supune regiunea Astrahanului. Prin această cucerire, Rusia câștigă un debușeu la Marea Caspică și controlează tot cursul Volgăi. In 1558 armata sa pătrunde în Livonia.

Țarina Anastasia moare la 7 august 1560 iar Ivan se căsătorește la 21 august 1561 cu fiica prințului cerchez Temriuk care este botezată și primește numele de Maria. Noua țarină este frumoasă însă analfabetă, răzbunătoare și sălbatică. Naște un băiat, Vasili, care va muri după câteva săptămâni. La 1 septembrie 1569, în vârsta de 25 de ani țarina Maria moare otrăvită.

Marele oraș comericial Polțk cade în mâinile lui Ivan în februarie 1563 care adăugă titlurilor sale și pe acela de mare prinț al Polțkului.

Unii istorici s-au grăbit sa il asemene pe Ivan al IV-lea cu nu mai putin celebrul împărat roman din dinastia iulio-claudină, Caligula. La fel ca in cazul latinului, prima parte a domniei țarului este marcata de reforme ample și măsuri care ii atrag admirația atât a nobilimii cat și a marii mase populare. Astfel, Ivan îi iartă pe foștii și torționari si încearcă o apropiere a Rusiei de Germania, cerând puterii europene meșteri și învățați care sa modernizeze o țara si asa destul de izolata. Aceștia sunt, însă, arestați, in 1547, la cererea Poloniei si Livoniei, iar țarul se vede nevoit să bată în retragere. Ignorat de monarhiile Europei continentale, țarul a dat din nou dovada de geniu politic si, in 1550, deschide portul Arhanghelsk negustorilor englezi. Bunavoință reginei Angliei, Elisabeta I, cea care l-a numit „frate” pe Ivan și care a rupt barierele dintre cele doua țări, anunța lumii întregi că în îndepărtata Rusie se născuse un monarh de care trebuia sa se țină seama.

In același timp, țarul a organizat prima armată profesionist din Rusia, cea a streliților, si da lovituri mortale tătarilor din Kazan si Astrahan, anexându-le teritoriile. El are grija ca imaginea sa sa nu aiba de suferit in ochii mulțimii si isi alege o soție de stirpe ruseasca, Anastasia Romanovna, din peste 1000 de pretendente. Nelipsit de la nicio slujba bisericească, mândru si neclintit in politica externa, bland și îngăduitor cu supușii săi, cu o sotie pe care o iubea nebunește și care ii dăruise deja doua

fiice, Ana și Maria, si doi fii, Dmitri si Ivan, țarul părea, pe drept cuvânt, monarhul ideal pentru poporul rus.

Avea să vină, însă, anul fatidic 1553. Lovit de o boala misterioasă, Ivan al IV-lea este considerat pierdut de către toti medicii, vracii si samanii care il consultaseră. La fel ca și Caligula, tarul delirează și are momente in care isi pierde cunostinta. Intr-un moment de luciditate, monarhul de numai 23 de ani convoaca o adunare a boierilor carora le cere sa jure credință soției sale și țareviciului pe care să il înscauneze după moartea sa. Inevitabilul s-a produs. Aceiași boieri ce il asigurasera de sustinerea lor neconditionata si care il lipsisera de aportul celor dragi in copilarie ii refuza cererea. Certurile dintre nobilii Suiski si Bielski izbucnesc la Kremlin desi tarul de drept inca nu isi daduse sfârșitul. Ivan asista neputincios la aceleasi episoade pe care le traise dupa moartea tatălui său. 

Urmează un episod rupt parca din paginile unui roman. Țarul se însănătoșește brusc, la fel de misterios pe cat se îmbolnăvise, iar ura sa fata de boieri devine evidenta. Deși nu pornește represalii împotriva acestora, intențiile sale sunt din ce in ce mai fățise. Ruptura fusese produsa. Lucrurile tergiversează timp de sapte ani, moment in care, la 7 august 1560, țarina Anastasia moare subit. Bănuindu-i pe boieri de otrăvirea soției sale și de încercarea de a-l schimba la tron cu varul sau,Vladimir Andreievici, Ivan își dezlănțuie întreaga furie asupra clasei nobiliare.

Intr-un gest ale cărui semnificații putini și le imaginau la acea vreme, Ivan a anunțat că va abdica si ca se va retrage alături de restul familiei în satul Alexandrov, la 120 de kilometri de Moscova. Era, practic, o cerere adresata poporului pentru ceea ce avea sa urmeze, iar răspunsul mulțimii nu s-a lăsat așteptat. Intr-o manifestare de solidaritate cu țarul, zeci de mii de rusi, alături de numeroase fețe bisericești, veneau în pelerinaj în cătunul izolat pentru a-l implora pe Ivan să revină pe tron. Niciuna dintre condițiile lui Ivan nu a fost respinsă, nici măcar aceea de a-și crea o gardă imperială care să îl protejeze de eventualele atentate…Opricinina. Zarurile fuseseră aruncate!

In 1550 formează Zemski Sobor, o adunare care înregistrează hotărârile domnitorului. Alcătuiește Țarski Sudebnik (Codicele țarist din 1550) care să-l înlocuiască pe Kneajeski Sudebnik al bunicului său Ivan al III-lea care data din 1479. Plasează în posturile-cheie ale imperiului oameni noi, proveniți dintr-un mediu modest.

La 23 februarie 1551 Ivan convoacă cel de-al treilea sinod bisericesc unde înmânează prelaților un document numit Stoglav cu privire la reformele pe care intenționează să le facă pentru a însănătoși funcționarea Bisericii; stareții și mănăstirile nu vor mai putea face nici o achiziție fără încuviințarea suveranului,[2] se va interzice mănăstirilor să dea împrumut bani cu camătă. Fiecare oraș va avea școala lui, deservită de preoți și de dieci; se va preda scrierea, cititul, aritmetica, cântul, religia, bunele maniere.

Ivan reorganizează nobilimea țării, țăranii rămân legați de glie, dacă nu de jure, cel puțin de facto. Țarul guvernează cu ajutorul Dumei boierilor. In cazurile grave el convoacă chiar Zemski Sobor. Totuși, aceste adunări nu au decât un vot consultativ.

In 1565 împarte țara în opricinina și zemșcina. Opricinina constituie domeniul privat al țarului, pe care acesta îl va administra cum vrea și asupra căruia va avea putere deplină. Zemșcina cuprinde restul teritoriului. Prin decizia unilaterală a Țarului, în opricinina vor intra câteva cartiere din Moscova, 27 de orașe, 18 districte și principalele căi de comunicație. Douăsprezece mii de familii aristocrate sunt strămutate și-și pierd averea și influența. Se va naște o nouă clasă, opricininici, care datorează lui Ivan ascensiunea lor. Funcția lor este deasupra legii iar terenul lor de manevră este zemșcina. Violența lor este încurajată de țar care îi răsplătește cu bunurile luate de la trădători. Curând aceștia devin de temut și detestați.

Reintors pe tron, tarul ravasit de pierderea sotiei sale si de ura viscerala impotriva boierilor da primele semne de nebunie. Abilul sau sfatuitor, Alexei Adasev, este primul condamnat. Pentru mai multa siguranta, Ivan nu ii permite acestuia sa se apere la proces. Doua luni mai tarziu, Adasev sfarsea batut crunt de temnicerii sai. Fratele acestuia, Daniel Adasev, erou al mai multor campanii impotriva tatarilor, impreuna cu fiul sau de 12 ani, sunt acuzati de tradare si executati. Orice ruda apropiata sau indepartata a sfetnicului este torturata si ucisa. Nici maica Maria, o prietena a lui Alexei ce traia intr-unul dintre schiturile moscovite nu este trecuta cu vederea. Alaturi de cei cinci fii ai sai, ea este condamnata la moarte prin inecare. Si nu era decat inceputul…

Intr-o atare atmosfera de teama, boierii incep sa se intrebe daca nu au nimic sa isi reproseze. Prietenii refuza sa isi mai vorbeasca de teama unui denunt. Fiecare isi controleaza limbajul si incearca sa ii faca pe plac monarhului dornic de razbunare. Prea tarziu, insa. Tarul nu numai ca s-a dezlantuit, dar pare sa savureze fiecare tortura in parte. El ia parte personal la schingiuirea condamnatilor si petrece ore intregi din noapte delectandu-se cu tipetele de durere ale acestora. Nici un denunt, oricat de marunt, nu este uitat. Nobilii se strang cu miile in inchisori si dispar la fel de repede pe cat au venit. Torturile clasice nu mai sunt de ajuns. Tarul inventeaza altele mai atroce. Experientele sadice din copilarie revin cu o intensitate insutita. Ivan nu mai ucide animale. De data aceasta, oamenii sunt cei care fac subiectul experientelor sale morbide.

Mai mult, monarhul incepe sa batjocoreasca sarbatorile crestine. El apare din ce in ce mai des beat, in compania unor personaje obscure, dansand si facand gesturi obscene in timpul slujbelor de la palat. Maliuta Skuratov, Alexei Basmanov sau Vasili Graznoi sunt doar cateva dintre sinistrele personaje care devin prietenii de pahar si sfatuitorii tarului. La indemnul acestora, Ivan cauta dragostea pierduta printre fetele boierilor si cele ale taranilor, doar ca nimic nu mai este interzis.Violurile se tin lant alaturi de crime. A face dragoste si a semana moartea devin expresiile supreme ale virilitatii tarului. In aceeasi nota, el ajunge sa se creada, asemenea Papei de la Roma,reprezentantul lui Dumnezeu pe pamant si este convins ca poate capata iertare pentru orice faradelege.

Astfel, dupa fiecare crima, Ivan se retrage in rugaciuni care dureaza ore intregi. In acelasi timp,opricinicii imbracati in negru, purtand la brau capete de caine si maturi (simbol mai mult decat evident la adresa tradatorilor) se dedau la veritabile orgii de sange. Sate intregi sunt pustiite, boieri alaturi de tarani isi pleaca deopotriva capetele pe acelasi esafod in timp ce bunurile lor revin tortionarilor. Torturile nascocite de tar sunt puse in aplicare pe scara larga. Boierii varstnici sunt prajiti in tigai uriase, fierti in cazane sau pusi la frigare asemenea animalelor. Cei tineri sunt trasi in teapa iar in fata lor le sunt violate rudele de sex feminin. Femeile sunt trecuta prin supliciul sforilor, sfori astfel create încât sa taie trupul asemenea unui fierăstrău.

Nebunia țarului atinge paroxismul in masacrul de la Novgorod, din 1570. Convins ca orășenii bogatului târg complotează împotriva sa, Ivan al IV-lea ordona opricinicilor sa ucidă întreaga populație. Doar după ce numărul victimelor atinge ordinul miilor sau zecilor de mii, iar apele raului sunt zăgăzuite de mulțimea cadavrelor, țarul le ingaduie supravietuitorilor sa își continue existenta. Unul dintre opricinicii aflați sub conducerea lui Maliuta Skuratov menționa cu un umor amar: „Am intrat in Novgord cu un cal si am iesit cu 49 de cai si 22 de carute incarcate”. Erau doar trofeele unui singur om.
Țarul, care isi capatase deja apelativul Groznii – cel groaznic -, nu pierde timpul si realizeazaăcasatorie dupa casatorie. De la printesa circaziana Maria Temrjukovna și până la Maria Feodorovna Nagaya, Ivan schimba nu mai putin de 7 sotii. Cele mai multe mor otrăvite, in timp ce de altele divorteaza la scurt timp dupa casatorie. Nemultumit de femeile din Rusia, tarului i se nazare ca sotia cea mai potrivita pentru el este chiar Elisabeta I a Angliei. Mesagerii săi sunt, insa, luati in deradere.
Campaniile militare din Livonia eșuează lamentabil, in timp ce tătarii din Crimeea, aflati sub conducerea hanului Devlet Ghirei, devasteaza Rusia si ard din temelii Moscova. Țarul nu face altceva decat sa se retraga in nordul tarii, acolo de unde continua seria de masacre. Doar initiativa printului Vorotinski face ca armata tatarilor sa fie infranta in apropierea capitalei. Peste numai cativa ani, acelasi print Vorotinski, era acuzat de tradare si executat. Rusia primește, insa, si o veste buna. Cazacul Yermak Timofeievich cucerește Siberia din mana mongolilor si a triburilor locale la 26 octombrie 1581. Reticent initial la initiativa cazacului, Ivan il iarta de pedeapsa capitala pe Yermak si ii ofera acestuia o blana pe care el insusi o purtase, o platosa si cateva cufere cu bani de aur. Primea, in schimb, un teritoriu imes. Ca o ironie a sortii, Yermak murea inecat, tras in valtorile apelor tocmai de platoșa primită de la țar.

Presat de armata polonezului Stefan Bathory si de cea a lui Frederik al II-lea in vest, amenințat de tătari in sud și in est, lipsit de aportul celor mai buni generali pe care el însuși ii ucisese, Ivan simțea, probabil, ca tot ceea ce construise in primii ani de domnie fusese in zadar. Cu excepția Siberiei, totul părea sa fie ca la început. Rusia era pustiita și foametea era iminenta. O parte dintre boieri reușiseră sa fuga in Polonia și să intre în slujba lui Bathory. Poate cel mai important dintre aceștia, Andrei Kurbski, se întorsese împotriva țarului si pustia Rusia in vest.

Sub spectrul paranoiei, Ivan se crede trădat de toți cei din jurul sau si, într-un acces de furie incontrolabila, el își lovește nora însărcinata pana când aceasta avortează. Țareviciul Ivan, în vârstă de 27 de ani, ripostează și este bătut cu cruzime, la rândul sau. In timpul violentei, Ivan al IV-lea ii perforează tâmpla propriului fiu, cel care se stinge peste numai patru zile. Era mai mult decât putea suporta chiar si un tar. Nebun de-a binelea, monarhul își petrece ultimele zile admirând pietrele prețioase din tezaurul regal in timp ce nopțile ii erau bântuite de stafiile celor uciși. De cele mai multe ori, este nevoie de garda imperiala pentru a-l stăpâni pe țarul ce umbla prin palat cu bratele întinse ca un somnambul, strigându-și fiul pe nume.
Cu ultimele momente de luciditate, Ivan încearcă să întocmească o lista cu numele celor uciși pentru a o oferi preoților spre iertarea păcatelor. După aproximativ 3000 de nume își dă seama ca îi este imposibil să și-i mai amintească pe toți și renunță. El cere, in schimb, ca in momentul morții să fie uns preot și să fie înmormântat simplu, asemenea unui ascet. La numai 53 de ani, albit de timpuriu, lovit de nebunie si de o boală necunoscută ce îi descompunea trupul, Ivan cel Groaznic și-a dat sfârșitul în timpul unei partide de șah alături de boierul Boris Godunov, viitorul țar al Rusiei. Deși populația fusese înștiințată că monarhul a decedat în urma unei boli misterioase, raportul ambasadorului Angliei suna sec:”Țarul a murit otrăvit!”.

La mijlocul anilor 60, autoritățile sovietice au redeschis mormintele lui Ivan cel Groaznic și al primei sale soții Anastasia Romanovna. Testele au indicat ca ambii fuseseră intoxicați cu mercur.

 

BĂTĂLIA DE LA CAHUL (1574)

Bătălia de la Iezerul Cahulului a avut loc între oastea domnitorului Moldovei Ioan Vodă cel Cumplit, și armata otomano–tătărească. Bătălia s-a încheiat în favoarea turcilor, un mare aport la înfrângerea domnitorului l-au adus trădările din partea boierimii.

Context 

Atunci cînd sultanul Selim Han Hazret Liry al II-lea a cerut domnului Moldovei să dubleze suma haraciului. Ion Vodă „cu boierii care-i avea tirani ca și dînsul” (Nicolae Costin), a refuzat să plătească tributul. Turcii l-au mazilit și l-au numit domn pe Petru Șchiopul.

Răzvrătindu-se împotriva turcilor, domnitorul a cerut ajutor de la cazaci. Oastea moldoveană condusă de Ion Vodă zdrobește la 14 aprilie 1574 armata turco-valahă în bătălia de la Jiliște.

Nicolae Costin menționa:

Pe urmă Ion Vodă a stăpînit și cetatea Brăila, unde a tăiat turci de laolaltă (...) fără a lăsa un suflet viu dintr-înșii, apoi a mai luat de la turci Chilia și Akkermanul, arzîndu-le... 

Ioan Vodă cel Cumplit (sau cel viteaz)

Pentru a-l prinde, oastea otomană a fost împărțită astfel: Ahmed Pașa și Iusuf Pașa au pornit prin Dobrogea spre Moldova, sangeacbeii de Nicopole și Vidin urmau să atace dinspre sud-vest, prin Țara Românească, iar tătarii din est. Domnul a decis să se apere pe rând, mai întâi împotriva oștii care venea dinspre Dunăre.

Desfășurarea bătăliei

Pe 10 iunie, la baltă, la Cahul (Nicolae Costin), s-au întâlnit cele două oști. Mai întâi, pornește cavaleria moldoveană condusă de pârcălabul Ieremia Cernăuțeanul (cumpărat cu 30.000 de galbeni) care, în loc să atace, trece în tabăra dușmană. Oastea moldoveană este lipsită astfel de cea mai importantă unitate a ei, menită să-l dezorganizeze pe dușman prin atacuri fulgerătoare, deschizând astfel drumul pedestrimii. După un atac al moldovenilor și cazacilor, a urmat contraatacul otoman, despre care a relatat Grigore Ureche astfel:

Ci moldovenii așa sta, cum s-ar fi gătit să moară au să izbândească. Și multă moarte s-au făcut intre amândoao părțile, că nu era loc a călca pre pământu, ci pre trupuri de om. Așa mai apoi să bătiia de aproape, cât și mâinile le obosisă și armile scăpa. Acela praf să făcusă, cât nu sa cunoștiia care de care-i este, de săneațe și di trăsnetul pușcilor nu să auziia dispre amândoao părțile, nici pușcașii nu mai știia în cine dau 

Luați prin surprindere de o ploaie de vară, moldovenii au rămas fără pulbere, tunurile neputând fi astfel folosite. Într-un ultim atac, Ioan vodă capturează 60 de tunuri, pe care le distruge, neputându-le transporta. La un atac al tătarilor, care nu interveniseră, până atunci, moldovenii se retrag spre Roșcani.

Urmări
La Roșcani după o lungă și eroică, dar și zadarnică rezistență, Ioan Vodă s-a predat, primind asigurări că oștenii săi vor fi, în schimb, cruțați. Turcii îl ucid însă legându-l de cozile a două cămile, pentru a-l sfârteca. Oștirea, care nu apucase să părăsească locul luptei, se întoarce atunci spre turci, și oștenii lui Ioan Vodă reîncep lupta pentru a răzbuna moartea mișelească a voievodului.

BĂTĂLIA DE LA CAHUL (1770)

Bătălia de la Cahul a fost cea mai importantă bătălie a războiului ruso-turc din 1768-1774 și una dintre cele mai mari bătălii din sec.al 18-lea. A avut loc la 1 august 1770, la doar două săptămâni după victoria rusă la Larga.

Comandantul rus Piotr Rumeanțev a aranjat armata sa de 40.000 de soldați în coloane solide și, surprinzător, a ales să meargă în ofensivă împotriva forțelor aliate ale Imperiului Otoman și Hanatului Crimeii, care constau din 30.000 de infanteriști și 45.000 de cavaleriști. Aproximativ 80.000 de călăreți tătari din Crimeea au întârziat, neangajându-se pe câmpul de luptă.

Relativă mică, armata rusă a atacat turcii și i-a pus pe fugă. Pierderile rusești au fost de 1.000, în timp ce pierderile de partea otomană s-au ridicat la peste 20.000 de soldați morți și răniți. În urma acestei victorii, rușii au capturat 130 de tunuri otomane.

Consecințe 

Victoriile de la Larga (anterior) și Cahul au schimbat situația strategică în favoarea Rusiei. In septembrie 1770, a fost cucerită Tighina. Apoi au capitulat cetățile Ismail, Chilia, Cetatea Albă și Ibrail. După aceasta, operațiunile militare au continuat pe teritoriul Bulgariei. La 21 iulie 1774, Rusia și Poarta Otomană semnează Pacea de la Kuciuk-Kainargi. Tratatul conținea 16 prevederi favorabile Moldovei și Țării Românești. În decembrie 1774, rușii se retrag, Moldova și Țara Românească rămânând în continuare sub turci.

BĂTĂLIA DE LA LARGA

Bătălia de la Larga a a avut loc în cadrul războiului ruso-turc dintre 1768-1774. Au participat 65.000 de tătari crimeeni (cavalerie) și 15.000 de otomani (infanterie) sub conducerea lui Kaplan Ghirei și 38.000 de ruși sub feld-mareșalul Rumeanțev pe malurile râului Larga (afluent al Prutului, azi Republica Moldova) pe 7 iulie 1770. Bătălia s-a desfășurat în aceeași zi cu Bătălia de la Çeșme. Bătălia a fost o victorie decisivă pentru rușii care au capturat 33 de tunuri turcești și tabăra mare a inamicului. Pentru această victorie, Rumeanțev a fost decorat cu Ordinul Sfântului Gheorghe din I grad. Două săptămâni mai târziu, rușii au marcat o victorie și mai mare în bătălia de la Cahul .

Consecințe Victoriile de la Larga și Cahul (ulterior) au schimbat situația strategică în favoarea Rusiei. In septembrie 1770, a fost cucerită Tighina. Apoi au capitulat cetățile Ismail, Chilia, Cetatea Albă și Ibrail. După aceasta, operațiunile militare au continuat pe teritoriul Bulgariei. La 21 iulie 1774, Rusia și Poarta Otomană semnează Pacea de la Kuciuk-Kainargi. Tratatul conținea 16 prevederi favorabile Moldovei și Țării Românești. În decembrie 1774, rușii se retrag. Moldova și Țara Românească rămînînd în continuare sub turci.

BĂTĂLIA DE LA STĂNILEȘTI (1770)

Cea de a doua bătălie de la Stănilești a avut loc pe 17 iunie 1770 în timpul războiului ruso-turc din 1768 - 1774 în valea Prutului, pe teritoriul Principatului Moldovei (în prezent România). Armata rusă de până la 38.000 de soldați, sub conducerea generalului Rumianțev a învins forțele superioare turco-tătare (70 de mii de oameni), sub comanda hanului Kaplan Ghirai.

Desfășurare 

Conform planului pus în aplicare de către Rumianțev, armata rusă a fost împărțită în mai multe grupuri, care au atacat simultan cu toate efectivele trupele lui Kaplan Ghirai. Ofensiva rușilor a pus în pericol tabără turco-tătară și i-a forțat pe aceștia să se retragă spre râul Larga (unde ulterior s-a dat bătălia de la Larga), pierzând 400 de soldați. Armata rusă a pierdut în același timp doar 46 de soldați.

BĂTĂLIA DE LA STĂNILEȘTI (1711)

Bătălia de la Stănileşti (7/18 – 11/22 iulie 1711) a fost o confruntare otomano-rusă cu urmări importante pentru Moldova şi Ţara Românească; ultima angajare antiotomană a Moldovei, domnul Dimitrie Cantemir (1710 – 1711) participând de partea ruşilor.

Prin tratatul de la Luck [Luţk] (13 aprilie 1711), Cantemir se angaja să sprijine Rusia în războiul împotriva Turciei şi să accepte instalarea „temporară” de garnizoane ruseşti în cetăţile Moldovei. În caz de victorie, Bugeacul revenea sub stăpânirea Moldovei, iar în caz de înfrângere, domnul urma să primească adăpost şi venituri corespunzătoare în Rusia. Planul lui Petru cel Mare (1682 – 1725) al Rusiei era să traverseze Moldova şi să treacă la sudul Dunării, pentru a elibera popoarele slave de aici.

Petru cel Mare

La 30 iunie/11 iulie 1711, ţarul pleca din Iaşi în fruntea unei armate de 38.000 de ruşi şi 6.000 de moldoveni, în întâmpinarea turcilor care trecuseră Dunărea pe la Obluciţa. Raportul de forţe era în favoarea turcilor. Cronicarul Ion Neculce arăta că ruşii şi moldovenii erau „de toată oastea ca 50.000. Şi ave şi 52 de puşci (tunuri). Şi cât şi era oaste, mai mult era bolnavă, flămândă şi obosită. Iar turcii era cu veziriul 400 000, fără poiedia tătarâlor, şi ave 400 de puşci. Oaste hrănită şi grijită bine”. În realitate, turcii aveau cam 120 000 de oameni, împreună cu trupele tătărăşti venite să-i sprijine.

Bătălia se dă la Stănileşti (judeţul Vaslui), pe malul Prutului, unde tabăra rusească este înconjurată de oştile otomane comandate de marele vizir Baltadji Mehmed Paşa. Ruşii se aflau într-o situaţie disperată, neavând provizii suficiente şi nici posibilităţi de aprovizionare. Lupta începe pe 7/18 iulie 1711, când turcii supun tabăra ruşilor unui bombardament puternic. Timp de patru zile, ruşii reuşesc să reziste, şi chiar să treacă la contraatac, în după amiaza zilei de 10/21 iulie. Având pierderi mari, inclusiv doi generali, se retrag din nou în tabără.

Dimitrie Cantemir

Pe 11/22 iulie, marele vizir acceptă, în mod surprinzător, propunerea de pace prezentată de mesagerul ţarului, P.P. Şafirov, fie deoarece nu a conştientizat situaţia reală a ruşilor, fie pentru că a fost mituit cu şase-şapte care pline cu bani (800 de pungi, fiecare în valoare de 500 de taleri), după cum arată unele izvoare, confirmate de soarta ulterioară a vizirului, care a fost mazilit.

Prin Pacea de la Vadul Huşilor (12/23 iulie 1711), i se permitea ţarului să se retragă din Moldova cu toată oastea şi cu armele. Dimitrie Cantemir a fost lăsat să plece în Rusia, unde a trăit până la sfârşitul vieţii. Avântul Rusiei spre sud-estul Europei era stopat, aceasta acceptând să cedeze cetatea Azov şi alte teritorii nord-pontice.Consecinţele bătăliei de la Stănileşti au fost importante pentru Moldova şi Ţara Românească, Poarta luând măsuri ferme de consolidare a controlului asupra acestora. Astfel, în acelaşi an, în Moldova era instaurat regimul fanariot, măsură luată şi în Ţara Românească, în 1716. Ca urmare imediată, domnul Ţării Româneşti, Constantin Brâncoveanu (1688 – 1714), era mazilit, deoarece nu acordase ajutor turcilor, ci stătuse în expectativă, aşteptând să vadă de partea cui este victoria. Ulterior, va fi executat împreună cu cei patru fii şi cu ginerele Ianache Văcărescu.

CAMPANIILE RUSE DE LA AZOV (1695-1696)

Campaniile din Azov ale țarului Petru cel Mare din 1695-1696 au fost două acțiuni militare din timpul războiul ruso-turc, 1686-1700 conduse de țarul Petru cel Mare, care au avut ca scop capturarea fortăreței otomane Azov. Fortăreața, apărată de o garnizoană de 7.000 de soldați, bloca accesul Rusiei la Marea Azov și la Marea Neagră.

Prima campanie din Azov 

Prima campanie din Azov a început în primăvara anului 1695. Petru cel Mare a ordonat armatei sale (31.000 și 170 de tunuri) să înainteze către fortăreața Azov. Armata era formată din cele mai bune regimente ale armatei regulate și din unități ale cazacilor de pe Don. Armata era împărțită în trei mari unități avându-i comandanți pe Franz Lefort, Patrick Gordon și Avtonom Golovin. O altă armată, mult mai numeroasă (120.000 de oameni), compusă în principal din unități de cavalerie, strelți și cazaci ucrainieni, aflată sub comanda lui Boris Șeremetev, s-a îndreptat către cursul inferior al râului Nipru cu scopul de a abate atanția armatei Hanatului Crimeii de la atacul principal. Între 27 iunie și 5 iulie, rușii au blocat orice acces terestru spre Azov. După două atacuri eșuate pe 5 august și pe 25 septembrie, asediul a fost ridicat.

A doua campanie din Azov 

La sfârșitul anului 1695, rușii au început preparativele pentru a doua campanie din Azov. Până în primăvara anului următor, rușii au reușit să construiască Flotila Azovului. Cavaleria de sub comanda lui Șeremetev (aproximativ 70.000 de militari) a fost trimisă din nou spre zona cursului inferior al Niprului. Pe 23 aprilie 1696, forța principală de atac (75.000 de oameni) de sub comanda lui Alexei Șein a început înaintarea către Azov pe pământ și pe apă (pe râurile Voronej și Don). Țarul Petru I și flota sa de galere s-a îndreptat către Azov pe 3 mai. Pe 27 mai, marina imperială rusă sub comanda lui Lefort a blocat fortăreață Azov dinspre mare. Pe 14 iunie, flota turcă a intervenit în sprijinul garnizoanei asediate pe 14 iunie, dar s-a retras după ce a pierdut două corăbii în luptă. După efectuarea unor bombardamente masive de pe mare și de pe uscat și după cucerirea zidurilor exterioare ale fortăreței pe 17 iulie de către cazacii ucrainieni și cei de pe Don, garnizoana turcă s-a predat pe 19 iulie.

Urmări 

Campaniile din Azov au demonstrat importanța flotei maritime de război și a marcat începutul procesului prin care Rusia s-a transformat într-o putere navală. Succesele din această ultimă campanie militară au întărit pozițiile Rusiei în timpul congresului de la Karlowitz din 1698-1699 și a ajutat la semnarea unui tratat de pace favorabil țarului în 1700, la Constantinopol. Cum s-a dovedit că Azovul nu îndeplinea condițiile necesare pentru găzduirea unei flote militare, țarul a hotărât pe 27 iulie 1696 înființarea unui port militar la capul Tagan-Rog . Pe 12 septembrie 1698 a fost fondat Taganrogul, prima bază militară a marinei ruse.

In ciuda faptului că această campanie a fost un succes, Petru cel Mare a înțeles că obiectivele sale nu erau îndeplinite în întregime până când nu cucerea întreaga Peninsulă Crimeea, accesul la Marea Neagră fiind îngrădit de prezența forțelor turco-tătare din zonă.

Crearea marinei imperiale ruse (52 de vase pentru început), încadrarea ei cu personal de specialitate (de navigație, luptă, reparație/construcție) a fost aprobată prin hotărârea din 20 octombrie 1696 a Dumei boierești. Aceasta era singura măsură posibilă pentru ca Rusia (imperiul Rus din 1721) să poată rezista presiunilor Imperiului Otoman. Data de 20 octombrie este de aceea considerată ca zi de naștere a marinei ruse.

CAMPANIILE RUSE DIN CRIMEA (1687 și 1689)

Campaniile ruse din Crimea din 1687 și 1689 au fost campanii militare ale armatei ruse împotriva Hanatului Crimeii. Aceste campanii au fost parte a războiului ruso-turc din 1686-1700.

După semnarea taratului de pace eternă din 1686 cu Polonia, Rusia a devenit membră a coaliției antiotomane ("Sfânta Ligă" - Austria, Republica Veneția și Polonia), care s-a angajat în luptă împotriva Imperiului Otoman și a aliatului și vasalului său, Hanatul Crimeii. In luna mai 1687, cneazul Vasili Golițîn, în fruntea unei armate de aproximativ 100.000 de oameni, a părăsit Ucraina, avându-i alături pe cazacii de pe Don și pe cei zaporojieni. Când rușii au traversat râul Konskie Vodî, tătarii au dat foc la stepe, lăsând caii armatei ruse fără iarbă de păscut. Ca urmare, cneazul a hotărât să se retragă și să revină în în iunie. Cazacii și cneazul Golițîn au cerut țarului să-l înlocuiască pe hatmanul Ivan Samoilovici cu Ivan Mazepa, datorită politicii pro-turce a celui dintâi.

In 1688, cazacii și rușii au început preparativele pentru o nouă campanie. Polonia a început să negocieze termenii unui tratat de pace cu turcii, transferând în acest fel cea mai mare parte a poverii războiului pe umerii rușilor. La începutul primăverii anului 1689, 150.000 de soldați ruși au nceput marșul spre sud. Pe 15 mai, ruși au înfruntat cu succes armatele tătărești în apropierea satului Zelenaia Dolina, pentru ca pe 20 mai să asedieze fortăreața Perekop. După numai puțină vreme, rușii au ridicat însă asediul și s-au retras.

Campaniile din Crimeea din anii 1687 și 1689 au ușurat presiunile exercitate de turci și tătari asupra aliaților Rusiei. Armata rusă nu a reușit să-și îndeplinească obiectivul securizării graniței sudice a principatului. Eșecul acestor campanii a fost unul dintre motivele principale pentru care regenta Sofia Alexseevna a fost îndepărtată de la conducerea statului și înlocuită cu fratele ei vitreg, Petru Alexeevici.