CATEDRALA SF. VASILI BLAJENÎI

Piata Rosie este cea mai cunoscuta piata a orasului, ea separand Kremlinul, fosta resedinta imperiala, in prezent sediul presedintiei ruse, de zona comercială Kitay-gorod. Din Piata Rosie pornesc toate drumurile principale ale orasului, aceasta fiind considerata nu numai centrul Moscovei, ci si centrul Rusiei.

Piata Rosie este cea mai cunoscuta piata a orasului, ea separand Kremlinul, fosta resedinta imperiala, in prezent sediul presedintiei ruse, de zona comercială Kitay-gorod. Din Piata Rosie pornesc toate drumurile principale ale orasului, aceasta fiind considerata nu numai centrul Moscovei, ci si centrul Rusiei

Vechile cladiri de lemn din Piata Rosie au fost demolate in anul 1493, la ordinul lui Ivan al III-lea al Rusiei, deoarece erau supuse permanent riscului de a fi incendiate. Noua zona a devenit piata centrala a Moscovei, aceasta ajungand sa fie folosita pentru ceremonii publice, pentru proclamatii si ca loc de incoronare al tarilor rusi.

Numele de "Piata Rosie" provine de la cuvantul rusesc "krasnaya", care inseamna deopotriva "rosu" si "frumos", ultimul inteles - un arhaism - fiind folosit pentru a desemna Catedrala Sfantul Vasile din marginea acesteia. Numele purtat la inceput de catedrala a fost preluat in scurt timp de catre Piata. Moscova nu este singurul oras rusesc ce detine o "piata rosie". In Rusia mai sunt si alte cateva orase a caror piata centrala poarta tot denumirea de "Piata Rosie"

In centrul Moscovei, in frumoasa Piata Rosie, se afla cel mai cunoscut simbol al Rusiei ortodoxe, Catedrala Mijlocirii Maicii Domnului sau Catedrala Pokrovskaya. Denumirea sub care e consacrata in istorie si in constiinta moscovitilor este insa "Sfantul Vasile" - Vasili Blajinoe - dupa numele unui sfant mistic foarte cunoscut, ingropat in aceasta.

Sfintele Moaște ale Fericitului Vasile se afla puse spre închinare in interiorul minunatei biserici rusesti. Sfântul Vasile este unul dintre cei mai venerati sfinti ai locului. Sfântul Vasile cel Nebun după Hristos a trait intre anii 1468-1552. El a fost înmormantat in Catedrala Sfintei Treimi, care la acea data se afla pe acest loc. 

Notorietatea sa, care a facut sa fie inmormantat aici, ba chiar si numele sau sa treaca asupra lacasului, se datoreaza nu numai profetiilor sale, intre care cea mai celebra este cea facuta tarului in legatura cu incendiul Moscovei, in anul1547, dar si faptului ca el apartine unei categori de sfinti - asa numiti "nebuni dupa Hristos" - foarte iubiti in spiritualitatea rusa.

Catedrala Sfantul Vasile a fost ridicata intre anii 1555-1561, pe locul unei mai vechi biserici de lemn, pentru a marca campania victorioasa a lui Ivan cel Groaznic impotriva tatarilor din Hanatul de Kazan, si consta din cele noua capele ridicate pe o singura fundatie.

Initial, tarul si arhitectul au avut in gand ridicarea unui grup de paraclise, inchinate fiecarui sfant din ziua caruia tarul repurtase un asalt victorios, dar constructia ulterioara, in anul 1588, a unui turn central inalt de 60 de metri, deasupra mormantului Sfantului Vasile, a unificat aceste spatii.

Imaginea turelelor de caramida rosie si, in diverse locuri, incheiate cu domurile in forma de ceapa, colorate in spirala, creaza o imagine incantatoare ce a nascut legenda, neconfirmata istoric, ca tarul ar fi dispus ca arhitectii ei sa fie orbiti pentru a nu mai crea o opera asemanatoare.

Pe langa atractia estetica, planul bisericii are un adanc simbolism religios. Patru capele sunt dispuse in punctele cardinale, celelalte patru in nord-est, sud-est, nord-vest si sud-est, iar cea de-a noua se aflaiconostase, ce contin peste 400 de icoane, si numeroase fresce, apartinand scolilor de pictura din Moscova si Novgorod, toate datand din secolele 16-19.

Extravaganța exteriorului mascheaza interiorul modest si putin spectaculos. Luminile vagi ce patrund pe ferestrele capetelor razbat in labirintul coridoarelor ce fac lagatura intre capele. Exista aici noua iconostase, ce contin peste 400 de icoane, si numeroase fresce, apartinand scolilor de pictura din Moscova si Novgorod, toate datand din secolele 16-19.

Tulburarile istoriei nu au ocolit aceasta perla moscovita. O legenda spune ca Napoleon ar fi admirat-o atat de mult, incat a dorit sa o ia la Paris. Neavand tehnologia necesara a dispus incendierea ei, dar dezastrul a fost impiedicat de o ploaie aparuta din senin.

In anul 1918, autoritatile bolsevice au inchis-o, clericii ce slujeau au fost arestati, clopotele i-au fost luate si obiectele de cult confiscate. Mai tarziu, in anul 1930, Lazar Kananovici, arhitectul celebrei Piete Rosii, a propus sa fie daramata. El a creat special o macheta a zonei pentru a face evidenta necesitatea demolarii ei, pe care i-a dus-o lui Stalin pentru a-i arata ca este un obstacol in calea traficului si paradelor militare.

In timpul explicatiei, a spus la un moment dat: "Dar daca noi am demola asta, uite asa!" si cu aceste cuvinte a aruncat dintr-o smucitura catedrala de pe macheta. Se spune ca Stalin a privit, a ramas ingandurat un moment, si apoi a rostit faimoasele cuvinte, devenite azi proverbiale pentru moscoviti: "Lazar! Pune-o la loc!"

Tot in legatura cu incercarea prin care a trecut Catedrala Sfantul Vasile aflam si urmatoarele: arhitectul Baranovsky, in momentul in care a aflat intentia autoritatilor de a darama catedrala, s-a asezat pe treptele din fata bisericii si a fagaduit ca isi va taia singur gatul daca minunata biserica va fi daramata. In cele din urma, decizia nu a fost pusa in practica, insa arhitectul Baranovsky nu a scapat de cinci ani de inchisoare pentru indrazneala aratata lui Stalin.

Catedrala Sfantul Vasile se afla ridicata in capatul Pietei Rosii, in imediata vecinatate a Turnului Spasskaya al Kremlinului. Nu foarte mare, aceasta este alcatuita din noua capele ridicate pe o singura fundatie.

Arhitectura cladirii si multitudinea de culori ce o imbraca fac din aceasta un monument de valoare mondiala, unic si inegalabil. Catedrala uimeste prin culorile vii ce stralucesc cu atata putere, in pofida vremurilor aprige din Rusia.

Proiectul puternic rasaritean ce se vede intrupat in Catedrala Sfantul Vasile reflecta atat localizarea acesteia intre Europa si Asia, cat si originile sale istorice. Din moment ce Moscheea Qolsharif constituia simbolul dominant al imperiului Khanat cucerit de catre Ivan cel Groaznic, acesta din urma a decis sa incorporeze in noua cladire si unele dintre elemenetele arhitecturale ale moscheei - in dorinta de a simboliza marea victorie.

Cu toate ca turnurile si domurile par asezate la intamplare, haotic, acestea au totusi multa logica, simbolismul si simetria intalnindu-se la fiecare pas. Catedrala este acoperita de opt domuri ce incununeaza cele opt capele de sub ele. Aceste opt domuri simbolizeaza cele opt atacuri ale tarului asupta Kazanului. Patru dintre ele sunt octogonale si largi, celelalte patru fiind mai mici si patrate. In centrul acestora se inalta o spira acoperita cu un mic dom auriu.

Cea de-a noua capela, situata in partea estica a Catedralei Sfantul Vasile, adaugata in anul 1588 pentru a gazdui mormantul Sfantului Vasile, intrerupe simetria de pana acum. Aceasta capela se vede si din exterior - se afla asezata sub domul imbracat in verde si auriu si presarat cu piramide aurii.

Interiorul Catedralei Sfantul Vasile este un fel de labirint de galerii ce fac legatura intre capele si intre nivelurile variate ale acestora. Pasii pelerinilor urca si coboara o multime de trepte inguste, trecand pe sub o serie de arce boltite joase. Peretii bisericii sunt pictati in culori vii, cele mai intalnite motive artistice fiind cele florale si geometrice.

Sfantul Vasile din Moscova, ale carui Moaste sunt atat de pretuite de moscoviti, dar si de intregul popor rus, pot fi gasite in capela acestuia - a noua - aflata la primul nivel al cladirii. Aici, Sfintele Moaste se afla puse intr-o racla de argint.

Urcand o serie de trepte, credinciosii ajung in Capela Maicii Domnului, unde se afla o minunata catapeteasma lucrata in albastru si auriu. Langa aceasta capela se afla Capela Sfantului Nicolae, care este mult mai mica si saracacioasa in arhitectura decat prima.

In gradina din fata Catedralei Sfantul Vasile se afla inaltata o statuie de bronz inchinata lui Dmitry Pozharsky si lui Kuzma Minin, doi tineri care s-au inscris voluntar in armata rusa, in lupta acesteia impotriva invadatorilor polonezi, in luptele ce au punctat secolele 16-17.

Initial, statuia a fost construita si asezata in centrul Pietei Rosii, insa Guvernul Sovietic s-a simtit incomodat de aceasta in timpul paradelor specifice vremii, fapt pentru care a hotarat si pus in practica mutarea acesteia in fata Catedralei Sfantul Vasile, in anul 1936.

 

 

 

 

 

 

 

 

Vechile cladiri de lemn din Piata Rosie au fost demolate in anul 1493, la ordinul lui Ivan al III-lea al Rusiei, deoarece erau supuse permanent riscului de a fi incendiate. Noua zona a devenit piata centrala a Moscovei, aceasta ajungand sa fie folosita pentru ceremonii publice, pentru proclamatii si ca loc de incoronare al tarilor rusi.

Numele de "Piata Rosie" provine de la cuvantul rusesc "krasnaya", care inseamna deopotriva "rosu" si "frumos", ultimul inteles - un arhaism - fiind folosit pentru a desemna Catedrala Sfantul Vasile din marginea acesteia. Numele purtat la inceput de catedrala a fost preluat in scurt timp de catre Piata. Moscova nu este singurul oras rusesc ce detine o "piata rosie". In Rusia mai sunt si alte cateva orase a caror piata centrala poarta tot denumirea de "Piata Rosie"

In centrul Moscovei, in frumoasa Piata Rosie, se afla cel mai cunoscut simbol al Rusiei ortodoxe, Catedrala Mijlocirii Maicii Domnului sau Catedrala Pokrovskaya. Denumirea sub care e consacrata in istorie si in constiinta moscovitilor este insa "Sfantul Vasile" - Vasili Blajinoe - dupa numele unui sfant mistic foarte cunoscut, ingropat in aceasta.

Sfintele Moaște ale Fericitului Vasile se afla puse spre închinare in interiorul minunatei biserici rusesti. Sfântul Vasile este unul dintre cei mai venerati sfinti ai locului. Sfântul Vasile cel Nebun după Hristos a trait intre anii 1468-1552. El a fost înmormantat in Catedrala Sfintei Treimi, care la acea data se afla pe acest loc.

Notorietatea sa, care a facut sa fie inmormantat aici, ba chiar si numele sau sa treaca asupra lacasului, se datoreaza nu numai profetiilor sale, intre care cea mai celebra este cea facuta tarului in legatura cu incendiul Moscovei, in anul1547, dar si faptului ca el apartine unei categori de sfinti - asa numiti "nebuni dupa Hristos" - foarte iubiti in spiritualitatea rusa.

Catedrala Sfantul Vasile a fost ridicata intre anii 1555-1561, pe locul unei mai vechi biserici de lemn, pentru a marca campania victorioasa a lui Ivan cel Groaznic impotriva tatarilor din Hanatul de Kazan, si consta din cele noua capele ridicate pe o singura fundatie.

Initial, tarul si arhitectul au avut in gand ridicarea unui grup de paraclise, inchinate fiecarui sfant din ziua caruia tarul repurtase un asalt victorios, dar constructia ulterioara, in anul 1588, a unui turn central inalt de 60 de metri, deasupra mormantului Sfantului Vasile, a unificat aceste spatii.

Imaginea turelelor de caramida rosie si, in diverse locuri, incheiate cu domurile in forma de ceapa, colorate in spirala, creaza o imagine incantatoare ce a nascut legenda, neconfirmata istoric, ca tarul ar fi dispus ca arhitectii ei sa fie orbiti pentru a nu mai crea o opera asemanatoare.

Pe langa atractia estetica, planul bisericii are un adanc simbolism religios. Patru capele sunt dispuse in punctele cardinale, celelalte patru in nord-est, sud-est, nord-vest si sud-est, iar cea de-a noua se aflaiconostase, ce contin peste 400 de icoane, si numeroase fresce, apartinand scolilor de pictura din Moscova si Novgorod, toate datand din secolele 16-19.

Extravaganța exteriorului mascheaza interiorul modest si putin spectaculos. Luminile vagi ce patrund pe ferestrele capetelor razbat in labirintul coridoarelor ce fac lagatura intre capele. Exista aici noua iconostase, ce contin peste 400 de icoane, si numeroase fresce, apartinand scolilor de pictura din Moscova si Novgorod, toate datand din secolele 16-19.

Tulburarile istoriei nu au ocolit aceasta perla moscovita. O legenda spune ca Napoleon ar fi admirat-o atat de mult, incat a dorit sa o ia la Paris. Neavand tehnologia necesara a dispus incendierea ei, dar dezastrul a fost impiedicat de o ploaie aparuta din senin.

In anul 1918, autoritatile bolsevice au inchis-o, clericii ce slujeau au fost arestati, clopotele i-au fost luate si obiectele de cult confiscate. Mai tarziu, in anul 1930, Lazar Kananovici, arhitectul celebrei Piete Rosii, a propus sa fie daramata. El a creat special o macheta a zonei pentru a face evidenta necesitatea demolarii ei, pe care i-a dus-o lui Stalin pentru a-i arata ca este un obstacol in calea traficului si paradelor militare.

In timpul explicatiei, a spus la un moment dat: "Dar daca noi am demola asta, uite asa!" si cu aceste cuvinte a aruncat dintr-o smucitura catedrala de pe macheta. Se spune ca Stalin a privit, a ramas ingandurat un moment, si apoi a rostit faimoasele cuvinte, devenite azi proverbiale pentru moscoviti: "Lazar! Pune-o la loc!"

Tot in legatura cu incercarea prin care a trecut Catedrala Sfantul Vasile aflam si urmatoarele: arhitectul Baranovsky, in momentul in care a aflat intentia autoritatilor de a darama catedrala, s-a asezat pe treptele din fata bisericii si a fagaduit ca isi va taia singur gatul daca minunata biserica va fi daramata. In cele din urma, decizia nu a fost pusa in practica, insa arhitectul Baranovsky nu a scapat de cinci ani de inchisoare pentru indrazneala aratata lui Stalin.

Catedrala Sfantul Vasile se afla ridicata in capatul Pietei Rosii, in imediata vecinatate a Turnului Spasskaya al Kremlinului. Nu foarte mare, aceasta este alcatuita din noua capele ridicate pe o singura fundatie. 

Arhitectura cladirii si multitudinea de culori ce o imbraca fac din aceasta un monument de valoare mondiala, unic si inegalabil. Catedrala uimeste prin culorile vii ce stralucesc cu atata putere, in pofida vremurilor aprige din Rusia.

Proiectul puternic rasaritean ce se vede intrupat in Catedrala Sfantul Vasile reflecta atat localizarea acesteia intre Europa si Asia, cat si originile sale istorice. Din moment ce Moscheea Qolsharif constituia simbolul dominant al imperiului Khanat cucerit de catre Ivan cel Groaznic, acesta din urma a decis sa incorporeze in noua cladire si unele dintre elemenetele arhitecturale ale moscheei - in dorinta de a simboliza marea victorie.

Cu toate ca turnurile si domurile par asezate la intamplare, haotic, acestea au totusi multa logica, simbolismul si simetria intalnindu-se la fiecare pas. Catedrala este acoperita de opt domuri ce incununeaza cele opt capele de sub ele. Aceste opt domuri simbolizeaza cele opt atacuri ale tarului asupta Kazanului. Patru dintre ele sunt octogonale si largi, celelalte patru fiind mai mici si patrate. In centrul acestora se inalta o spira acoperita cu un mic dom auriu.

Cea de-a noua capela, situata in partea estica a Catedralei Sfantul Vasile, adaugata in anul 1588 pentru a gazdui mormantul Sfantului Vasile, intrerupe simetria de pana acum. Aceasta capela se vede si din exterior - se afla asezata sub domul imbracat in verde si auriu si presarat cu piramide aurii.

Interiorul Catedralei Sfantul Vasile este un fel de labirint de galerii ce fac legatura intre capele si intre nivelurile variate ale acestora. Pasii pelerinilor urca si coboara o multime de trepte inguste, trecand pe sub o serie de arce boltite joase. Peretii bisericii sunt pictati in culori vii, cele mai intalnite motive artistice fiind cele florale si geometrice.

Sfantul Vasile din Moscova, ale carui Moaste sunt atat de pretuite de moscoviti, dar si de intregul popor rus, pot fi gasite in capela acestuia - a noua - aflata la primul nivel al cladirii. Aici, Sfintele Moaste se afla puse intr-o racla de argint.

Urcand o serie de trepte, credinciosii ajung in Capela Maicii Domnului, unde se afla o minunata catapeteasma lucrata in albastru si auriu. Langa aceasta capela se afla Capela Sfantului Nicolae, care este mult mai mica si saracacioasa in arhitectura decat prima.

In gradina din fata Catedralei Sfantul Vasile se afla inaltata o statuie de bronz inchinata lui Dmitry Pozharsky si lui Kuzma Minin, doi tineri care s-au inscris voluntar in armata rusa, in lupta acesteia impotriva invadatorilor polonezi, in luptele ce au punctat secolele 16-17.

Initial, statuia a fost construita si asezata in centrul Pietei Rosii, insa Guvernul Sovietic s-a simtit incomodat de aceasta in timpul paradelor specifice vremii, fapt pentru care a hotarat si pus in practica mutarea acesteia in fata Catedralei Sfantul Vasile, in anul 1936.

 

 

 

 

 

 

 

DECLINUL ȘI DEZINTEGRAREA URSS

In deceniul anilor ’80 ai secolului trecut, când Războiul Rece încă se dezvolta, superputerile au încetat să mai fie privite ca aflate undeva deasupra tuturor celorlalte state şi să constituie o entitate aparte de temut. Acest lucru era un adevăr dureros şi evident pentru Uniunea Sovietică, care încetase să mai fie un rival prea de temut pentru Statele Unite, deși deținea circa 8.400 de focoase nucleare, mai multe decât adversarii americani și o armată terestră de circa 15.000 de tancuri.

URSS nu mai era capabilă să domine Europa Centrală sau de Est, atâta timp cât se confrunta cu un acut declin economic și era ameninţată cu dezintegrarea.

Problemele economice ale URSS-ului erau disperate, societatea sa devenise mult mai coruptă, mai dură şi mai ineficientă. Insăşi existenţa sa ca uniune era pusă sub semnul întrebării. După înlăturarea lui Hruşciov în 1964, Leonid Brejnev a fost numit succesorul său şi a rămas în fruntea statului până la moartea sa, survenită în 1982, după un lung mandat, în timpul căruia nu s-a înfăptuit nimic pe plan intern - şi după un încet, dar sigur, declin personal. El a avut, în decurs de 3 ani, trei succesori: Iuri Andropov, care a murit în 1984, Konstantin Cemenko, care a murit în 1985, şi Mihail Gorbaciov cu care, îndelung aşteptata, nouă generaţie a ajuns în sfârşit la conducerea statului.

În acest moment, URSS încetase să mai constituie un adversar de temut pentru Statele Unite. Imperiul sovietic din Europa Centrală şi de Est era imposibil de menţinut, Uniunea însăşi fiind ameninţată cu dezintegrarea.

Este greşit să afirmăm că URSS rămăsese fără resurse materiale, dar acestea erau prost administrate şi din cauza lipsei de echipamente corespunzătoare în cele mai multe ramuri ale industriei (cu excepţia unor ramuri ale industriei grele), economia nu mai putea nici să satisfacă cerinţele populaţiei sau să garanteze un anumit nivel de trai, nici să asigure Uniunii statutul de putere mondială.

Glasnost şi perestroika

Gorbaciov - inteligent, curajos şi extrem de abil din punct de vedere politic - s-a angajat într-o serie de reforme economice şi politice, sub dubla titulatură de glasnost şi perestroika: glasnosî însemna transparenţă şi în special încetarea falsificării generalizate a rezultatelor din economie; perestroika însemna restructurarea economiei în cel mai larg sens al cuvântului. El a insistat asupra ideii că perestroika nu se va înfăptui fără glasnost, iar glasnost nu presupune doar renunţarea la cenzură şi la obiceiurile care impuneau servilism, ci şi o reformă a întregului sistem politic, inclusiv desfiinţarea monopolului puterii Partidului Comunist şi a controlului său asupra instituţiilor statului şi asupra mecanismului economic. Glasnost, deşi greu de acceptat pentru unii, era uşor de înţeles. Peresîroika era totuşi un concept mai ambiguu, dat fiind faptul că ea anunţa schimbarea fără să specifice ritmul schimbării sau să definească noul sistem, cu care avea să fie schimbat cel vechi.

Noua politică economică (NEP) a lui Lemn (care-i promova pe micii negustori detailişti şi micile afaceri în speranţa atragerii de capital străin şi de muncitori calificaţi), sau situaţia de dinainte de NEP, sau un amestec de capitalism privat şi comerţ liber şi socialism de stat, sau plonjarea în ceva care să nu se deosebească prea mult de capitalismul occidental. Evoluţia perestroikăi era de aceea empirică şi informă. Ea a fost contestată la diferite nivele; a fost obstrucţionată de miile de oameni ale căror slujbe erau puse în pericol; a fost mult îngreunată de starea economiei care continua să regreseze şi era la fel de pregătită pentru schimbare ca un pacient bolnav de inimă pentru operaţie. Economia a suferit lovituri în plus din cauza scăderii bruşte a preţului petrolului, a dezastrului de la reactorul nuclear de la Cernobîl din 1986 şi a unui sinistru cutremur de pământ din Armenia, în 1988.

Gorbaciov, un tactician agil

O primă lege de bază pentru reforma economică adoptată în 1987 a demarat procesul de descentralizare, de dereglementare a preţurilor şi de recompensare financiară a întreprinderilor, dar a acordat industriei prea puţină libertate pentru a-şi căuta pieţe de desfacere pentru produsele sale şi a operat prea puţine modificări în sistemul de planificare centralizată. Aceste măsuri parţiale au fost extinse un an mai târziu, deşi tot în mod experimental, fiind limitate la anumite zone speciale şi întreprinderi de anumite dimensiuni. Ele au fost împiedicate să dea rezultate de lipsa unor directori capabili şi de inerţia sau de opoziţia nomenclaturii, fosta clasă conducătoare privilegiată şi închistată, care supravieţuise epocii lui Brejnev şi care nu avea chef să-şi piardă posturile şi privilegiile în urma aplicării acestor măsuri.

 Roland Reagen și Mihail Gorbaciov semnând Tratatul de eliminarea rachetelor nucleare cu rază       medie de acțiune - 7 decembrie 1987

Obiectivele politice ale lui Gorbaciov nu includeau diminuarea autorităţii executive centrale. Drumul spre putere în URSS a devenit poate mai accesibil, dar puterea de la capătul drumului nu şi-a pierdut nimic din amploare, ba poate chiar, dimpotrivă, a mai câştigat ceva în plus. Gorbaciov, atât în privinţa aplicării perestroikăi în industrie şi comerţ, cât şi în ce priveşte reformele politice ce au însoţit acest proces, s-a dovedit a fi nu atât un bun strateg, cât mai degrabă un agil tactician care a continuat să controleze procesele pe care le-a iniţiat printr-o rapidă percepţie şi mişcări rapide care l-au menţinut în frunte. Folosind anumite metode specifice unei lovituri de palat, Gorbaciov s-a asigurat de dispariţia a câteva sute dintre vechii membri ai partidului care îi puteau zădărnici planurile, a epurat Comitetul Central al Partidului Comunist şi s-a autoproclamat preşedinte al URSS în locul lui Andrei Gromîko, care a fost silit să demisioneze.

Puterea sa, în calitate de preşedinte, avea să fie considerabilă, dar nu absolută. Curtea Supremă putea declara acţiunile lui ca fiind neconstituţionale; două treimi din Curtea Supremă puteau anula un veto prezidenţial aplicat noilor legi. Deşi a marginalizat Partidul Comunist, a fost obligat să acorde un rol important centrilor republicilor, creând un Consiliu al Federaţiei, alcătuit din el însuşi şi toţi preşedinţii celor cincisprezece republici, desfiinţând Consiliul de Miniştri - fortăreaţă a centralismului, înlocuindu-l cu un cabinet de tehnocraţi, care avea mult mai puţină putere şi se bucura de mult mai puţină autoritate. Demisia ministrului său de Externe, Eduard Şevarnadze, în 1991 - un colaborator apropiat, un ministru priceput şi un binecunoscut susţinător al reformelor liberale - l-a lipsit pe Gorbaciov de unul dintre oamenii săi de bază şi a trezit noi suspiciuni în privinţa faptului că va fi forţat să vireze spre aripa conservatoare, ba chiar să apeleze la liderii militari de teamă să nu piardă principalele capacităţi militare de apărare în republicile disidente; armata şi KGB-ul reprezentau principalul aspect exterior şi semnul vizibil al puterii centralizate care se opunea ambiţiilor dezintegratoare ale ţărilor baltice şi ale altor republici dizidente sau campionilor unei mai mari autonomii în Republica Rusă (RSFSR) şi în Ucraina.

Mişcări de separatism

Fragilitatea poziţiei lui Gorbaciov a fost evidenţiată în momentul în care, solicitând aprobarea pentru cel numit de el în noul post de vicepreşedinte al Uniunii - post pentru care părea să fi fost destinat Şevarnadze - candidatul său a fost respins de Congresul Deputaţilor Poporului, fiind confirmat abia după un al doilea vot, absolut neconstituţional.

Transformările politice şi economice din URSS erau afectate de creşterea, simultan, a fenomenului de disidenţă (fracţionism), care, în anumite locuri, a degenerat în mişcări de separatism. Dintre cele cincisprezece republici, numai trei erau preponderent slave: Rusia (care includea Siberia), Ucraina şi Rusia Albă (Bielorusia). Etnicii slavi nu depăşeau cu mult jumătate din totalul populaţiei, iar solidaritatea Ucrainei cu ceilalţi slavi nu putea fi avută în vedere, de vreme ce Ucraina, de-a lungul istoriei, oscilase între supunerea faţă de Moscova (sau Varşovia, sau Vilnius) şi încercări de a-şi proclama independenţa până în şi în timpul secolului al XX-lea. Toate celelalte douăsprezece republici - cele trei republici baltice, Moldova, trei în Caucaz şi cinci în Asia Centrală - aveau motive de nemulţumire şi aspiraţii separatiste.

Cea mai urgentă problemă a apărut în republicile baltice, care au început să întrevadă redobândirea independenţei din perioada interbelică şi să o pretindă. in Lituania, mişcarea reformistă Sajudis s-a înfiinţat în 1988 şi, asemeni unor mişcări similare din Cehoslovacia, Ungaria şi alte ţări, s-a transformat dintr-o mişcare populară în partid politic. Obiectivul ei era simplu: dobândirea independenţei. Lituania, împreună cu Letonia şi Estonia au fost invadate în 1944-1945 de trupele lui Stalin şi încorporate în URSS. Mulţi lituanieni au emigrat în Occident, alţii - probabil aproximativ un sfert de milion - au fost deportaţi sau ucişi. În Republica Lituania, creată în acest fel, polonezii şi ruşii reprezentau circa o cincime din totalul populaţiei de 3,7 milioane (în Letonia şi Estonia, care aveau o populaţie de 2,7 şi respectiv 1,5 milioane, ruşii reprezentau aproximativ o treime). Principalele două aspecte specifice economiei Lituaniei erau, pe de o parte, un surplus agricol exportabil şi, pe de altă parte, o totală dependenţă de URSS în ceea ce priveşte petrolul şi gazele. Economia, în ansamblu, suferea din pricina structurii anormale, a bagatelizării rezultatelor muncii şi a corupţiei ce caracterizau URSS.

Acest scurt articol s-a dorit a fi numai o scurtă incursiune în evenimentele ce au dezintegrat Lagărul Socialist și au eliberat parțial sau total țările din Europa de Est cedate ca pradă de război de către Aliații occidentali marelui Stalin. Totodată s-au eliberat și o parte din țările ce aparținuseră marii Inchisori a popoarelor, care fusese Imperiul Rus și URSS.

STATELE SATELIT ALE URSS

Cele opt state din estul Europei devenite comuniste se numeau democrații populare. Propagandistic, se consideră că s-au desfășurat revoluții populare care au răsturnat vechile regimuri. Noile regimuri au fost instaurate prin măsuri brutale ale URSS și a ocupației armatei sovietice.

Partidul Comunist din Cehoslovacia avea cei mai mulți membri din statele satelit. In toate statele comuniste schimbarea a fost legată de Fronturi Naționale. In Ungaria erau 30.000 de membri, în România erau 1.000 de membri de partid. Cu alegeri falsificate și în urma presiunilor făcute, au ajuns la putere guverne din care făceau parte comuniști, pentru ca ulterior guvernele să fie controlate pe deplin de comuniști.

Poliție politică a fost creată în toate statele supuse Moscovei: Albania-Sigurimi, Bulgaria-DS, RDG-STASI, Cehoslovacia-STB, Ungaria-AVO(din 1956-AVH), Polonia-UB, Iugoslavia-UDBA, România-Securitatea. Comunizarea s-a făcut prin unirea partidelor comuniste cu partide socialiste, sau social-democrate, iar pe plan economic-industrial, au fost naționalizate întreprinderile și au fost introduse planurile cincinale, în timp ce în agricultură au fost aplicate reforme agrare, mai ales colectivizarea forțată. In toate țările din spatele cortinei de fier sovietice s-a instaurat ciuma comunistă și teroarea impusă de Stalin prin consilieri societici duri și aroganți. Pentru o mai strânsă subordonare în Lagărul Socialist, dominat de URSS, s-a creat și un organism economic coercitiv. Acesta se numea CAER.

Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER) a fost creat la inițiativa URSS în 1949 ca organizație economică a statelor comuniste europene pentru a constitui un echivalent al Comunității Economice Europene. CAER-ul a fost răspunsul la Planul Marshall. El avea misiunea de a stimula comerțul dintre țările din blocul estic. În realitate, URSS nu a putut oferi țărilor comuniste un ajutor comparabil cu cel acordat de SUA țărilor occidentale. Membre ale CAER erau: URSS, RDG, Bulgaria, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria și România. Alte țări comuniste neeuropene (Mongolia, Cuba, Vietnam) au luat și ele parte în ultimii ani la unele sesiuni ale Consiliului. La activitatea CAER nu au luat parte Republica Populară Chineză, Coreea de Nord și Albania, mai ales din motive de contradicții politice comuniste. Secretariatul și multe din Comisiile CAER aveau sediul la Moscova. CAER nu a reușit să îndeplinească rolul pentru care fusese creat, în principal datorită sistemului planificat centralizat al economiei statelor membre, schimburile de mărfuri continuând să se desfășoare prin tratative bilaterale cu păstrarea echilibrului balanței de plăți. Îndeosebi începând din anul 1962, delegațiile române în CAER au avut o poziție critică în CAER la adresa propunerilor sovietice de integrare a economiilor acestor țări. Drept urmare a schimbărilor politice din anii 1989 și 1990, CAER s-a autodesființat în 1991.

Comunismul părea bine pus la punct, un sistem rigid bine aplicat prin intermediul terorii și controlului, dând impresia de stabilitate. Modul de conducere nu era deloc democratic așa cum pretindea. In spatele aparențelor propagandistice, statele comuniste au cunoscut crize permanente și cronice. Categoriile sociale nu mai aveau identitatea de odinioară nu mai exista permabilitate socială. Nu mai exista posibilitate de profit, de îmbogățire, de urcare pe scară ierarhică, nu se mai angaja pe baza de competențe sau calificare, nu mai exista conceptul de concurență și de afirmare a unor inițiaticve libere.

In 1947, la începutul Războiului Rece, în apropiere de Varșovia, toate partidele comuniste est-europene, inclusiv și cel italian, s-au întrunit, formând Biroul Informativ al Partidelor Comuniste și Muncitorești, militând propagandistic pentru pace și bunăstare. Sediul Biroului era la Iugoslavia. Conflictul dintre Iugoslavia și URSS a izbucnit însă din martie 1948, după ce Tito nu a acceptat tutela brutală stalinistă, Iugoslavia fiind în cele din urmă exclusă din rândul societăților comuniste. Tito a condus lupta de partizani și nu a cedat nicio clipă în față ideii că nu va conduce întreaga Iugoslavie, urmând o politică națională și proprie. Iugoslaviei i-au fost imputate sancțiuni economice, fiindu-i redus sprijinul financiar și material de către statele vecine. Abia în timpul lui Hrușciov, relațiile dintre URSS și Iugoslavia s-au îmbunătățit.

In perioada 1948-1949 s-au desfășurat epurările și procesele unor lideri staliniști din estul Europei și din cadrul partidelor comuniste.

In România, de exemplu, din Partidul Comunist care avea puțini adepți, 30% dintre aceștia au fost înlăturați. Lucrețiu Pătrășcanu a fost executat. In Ungaria, Laszlo Rajk a fost condamnat la moarte și executat, fiind acuzat pentru faptul că era prieten cu Tito. In Bulgaria, Traicho Kostov a fost acuzat că în negocierile cu URSS a aparat interesele Bulgariei. In Albania, Dzodze, dușmanul lui Enver Hodja, a fost judecat. In Polonia nu a existat nicio condamnare. In Cehoslovacia, în anii 1950-1951, Rudolf Slánský, un stalinist convins, milita pentru anihilarea inamicilor interni și externi. Deși printre liderii comuniști se aflau peste tot și evrei, Stalin era înclinat spre antisemitism și se împotrivea creării Israelului.

Au izbucnit revolte muncitorești. In 1953 a avut loc o revoltă în Cehoslovacia în urmă măsurilor economice negândite și nejustificate aplicate în orașe ca Praga și Plzen. Tot în același an, în RDG, pe granița fixată, a avut loc o revoltă antisovietică, țintind spre simbolurile sovietice. Represiunea a fost dură. Revoltele s-au extins în 200 de orașe, fiind necesară intervenția armatei. Intre 300 000 și 500 000 de est-germani plecau anual în Germania de Vest.

In 1956 a avut loc o revoltă în Polonia împotriva mareșalului Konstantin Rokosovski. A fost adus la conducere Wladislaw Gomulka, un lider comunist cu viziuni liberale.

In Ungaria a izbucnit o revoluție care a început printr-o manifestare de comemorare a lui Laszlo Rajk. Liderii Rakoczy și Gero au cerut azil politic în afara țării, iar la conducere a ajuns Imre Nagy care dorea instaurarea normalității și cerea retragerea Ungariei din Pactul de la Varșovia. Tancurile sovietice au pătruns în Ungaria, izbucnind un război între Ungaria și URSS. Circa 3000 de opozanți maghiari au fost uciși, dar și din rândul poliției politice care comitea abuzuri au fost victime. Un număr de circa 400 000 de maghiari s-au refugiat în Austria și în alte țări vestice.

Sovieticii credeau că pot rezolva problemele pașnic, dar Criza Suezului a reprezentat un moment de conflict între occident și URSS. Hrușciov a amenințat cu un război nuclear.

In 1970 a  avut loc o revoltă muncitorească în nordul Poloniei, în Gdansk, unde erau șantiere navale și unde fusese mutată populația poloneză din estul Poloniei. Muncitorii au protestat pașnic, iar armata trimisă de Gomulka a tras în oameni. S-a produs o ruptură între armată și populație. In 1968 a avut loc o demonstrație a intelectualilor, legată de reprezentarea unei piese de teatru antisovietică. In 1980, polonezii au creat sindicate libere, cu revendicări economice și sociale, conducător fiind Lech Walesa, un lăcătuș din Gdansk. A fost însă instaurată o dictatură militară, sindicatul Solidaritatea fiind interzis. Walesa s-a ascuns până în 1988 când au avut loc alegeri libere câștigate de sindicatul Solidaritatea. Regimul comunist a fost răsturnat pașnic în Polonia. Cea mai importantă rezistență a fost dată de Polonia, care era o țară catolică și a cărei "eliberare" era susținută de Papa Ioan Paul al II-lea care era de origine poloneză.

A urmat Revoluția de Catifea în Cehoslovacia unde din nou, regimul comunist a fost înlăturat pe cale pașnică. Similar s-a întâmplat și în RDG, Zidul Berlinului fiind dărâmat. In Bulgaria, Jidcov a fost înlăturat de la conducere. In România, în schimb, revoluția a fost violență, culminând cu execuția dictatorului Nicolae Ceaușescu și producerea a peste o mie de victime în cadrul unui conflict civil dintre securiști și militari susținători ai regimului și revoluționari . Albania a fost ultima țară din Europa în care s-a răsturnat regimul comunist, regimul lui Hodja prăbușindu-se.

Acest articol este o infimă prezentare a trecutului de subjugare comunistă a țărilor din răsăritul Europei, țări cedate dominației URSS de către occidentali după cel de al doilea război mondial.

.

ISTORIA URSS (1917-2016)

Lenin-Revoluție și Consolidare

Numărul de morți, criza de produse și corupția din timpul Primului Război Mondial au dus la nemulțumirea crescândă a populației ruse față de autocrația țaristă. Cererile de încetare a războiului erau tot mai frecvente din partea armatei și populației civile. Soldații tindeau chiar să fraternizeze cu inamicii. În martie 1917, unitățile militare din St. Petersburg au refuzat ordinul Țarului Nicolae al II-lea de a suprima greva muncitorilor prin forță. Armata s-a aliat cu muncitorii, iar la 15 martie 1917 l-au forțat pe țar să abdice în timpul Revoluției din Februarie.

După abdicarea țarului a fost creat un guvern provizoriu condus de cneazul Lvov care a proclamat dreptul la libertate politică, susținut de menșevici, social-democrați moderați. În multe orașe, muncitorii și soldații s-au organizat în soviete pentru a cere schimbări sociale, declarându-se adversarii puterii guvernului provizoriu.

În aprilie 1917, liderul comunist al revoluționarilor și al bolșevicilor, Vladimir Ilici Ulianov, cunoscut ca Lenin, s-a întors la St. Petersburg din exilul său din Elveția. Prin Tezele din Aprilie, a cerut declararea imediată necondiționată a păcii și redistribuirea pământurilor țăranilor. A cerut sfârșitul coaliției guvernului provizoriu și putere absolută pentru soviete. În iulie 1917, bolșevicii au încercat să comită o lovitură de stat, dar au eșuat.

Conflictul dintre Soviete și guvernul provizoriu condus de premierul Aleksandr Kerenski a escaladat. Premierul refuză să cedeze în față cererilor de reforme sociale. După septembrie 1917, Lenin și bolșevicii au plănuit o nouă revoltă împotriva guvernului.

Pe 7 noiembrie 1917 a izbucnit Revoluția din Octombrie. Lev Troțki a condus Garda Roșie Bolșevică, ocupând punctele strategice din St. Petersburg și a asediat Palatul de Iarnă, sediul guvernului provizoriu. Guvernul lui Kerenski a fost arestat, iar Lenin a format Sovietul Comisarilor Poporului, primul guvern sovietic. Bolșevicii au încheiat războiul împotriva Puterilor Centrale la 3 martie 1918 prin Tratatul de la Brest-Litovsk. Lenin a acceptat termenii duri impuși de Germania din cauza tulburărilor interne din Rusia. Marii proprietari de terenuri și industriașii au fost expropriați fără despăgubiri, băncile au fost naționalizate, partidele de opoziție au fost interzise, iar Parlamentul Democratic a fost desființat. Comisia Extraordinară-CEKA, poliția secretă avea rolul de a asigura autoritatea exclusivă a bolșevicilor.

Prima fază a reformelor revoluționare s-a sfârșit în martie 1918 cu mutarea guvernului sovietic în frunte cu Lenin de la Petrograd la Moscova, la Kremlin. Guvernul nu era însă în siguranță pe deplin. In 1918, alianța contrarevoluționară a monarhiștilor, menșevicilor și a puterilor non-socialiste au format Garda Albă care se înfruntă cu Garda Roșie într-un război civil sângeros ce a durat trei ani. Nicolae și familia sa au fost executați la 17 iulie 1918 de Sovietul din Ekaterinburg pentru a nu fi eliberați de Garda Albă ce se apropia de oraș.

In ciuda sprijinului acordat Albilor de către foștii aliați ai Rusiei din cadrul Antantei din Primul Război Mondial, la începutul anului 1922, Armata Roșie a învins. Roșii au cucerit treptat Georgia, Ucraina, Armenia, Azerbaidjan, precum și state care s-au declarat independente după Tratatul de la Brest-Litovsk. Războiul Polono-Rus din 1920-1921 și foametea cumplită din iarnă următoare nu mai reprezentau probleme serioase pentru conducerea bolșevică. În 1922, noul stat socialist era de dimensiunea fostului imperiu rus.

Republica Sovietică Socialistă Federativă Rusă s-a unit cu Republica Sovietică Ucraineană și Republica Sovietică Belarusă, formând Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste-URSS care a devenit primul stat comunist din istorie, salutată cu bucurie de socialiștii de pretutindeni.

1922-1940  Stalin. Regimul terorii și Marea Epurare
In 1922, Lenin s-a îmbolnăvit, iar luptele pentru succesiune din interiorul partidului au izbucnit. Stalin și-a folosit puterea ca secretar al Partidului Comunist pentru a-i numi discipolii săi, precum Kamenev și Zinoviev, în funcții importante în guvern și în partid și pentru a-și asigura o poziție-cheie în structura partidului.
Deși Lenin recomandase în testamentul sau înlocuirea lui Stalin din funcția de secretar general pe care îl suspecta de acapararea puterii, acesta și-a învins rivalii politici după moartea lui Lenin la 21 ianuarie 1924. Războiul civil și intervențiile internaționale pentru anihilarea revoluției au creat temeri și agitații permanente.
In 1929, Stalin și-a eliminat oponenții de la conducerea guvernului și a partidului, prin coaliții și tertipuri șirete. În 1927, l-a exclus din partid pe Troțki, rivalul său cel mai puternic, iar în 1929 l-a expulzat din țară. Troțki susținea că URSS se putea menține dacă revoluția era continuată în țările europene industrializate, însă Stalin milita pentru consolidarea și impunerea cu cruzime a unei ordini socialiste în propria țară. Aflat în exil în Mexic, Troțki a fost asasinat în 1940 de către serviciile secrete sovietice.
Impunând industrializare și colectivizare agricolă cu forță, dictatură lui Stalin a devenis un sistem sângeros de suprimare. În 1924, URSS era recunoscută de majoritatea statelor europene. Stalin, al cărui nume real era Iosif Vissarionovici Djugașvili, fiu de cizmar și preot exclus din Seminarul Ortodox pentru organizarea unor demonstrații și greve, s-a alăturat bolșevicilor după întoarcerea lui Lenin din exil, care îi admira talentul organizatoric.
Prioritatea URSS-ului în relațiile externe era asigurarea unui sistem de guvernare.În 1934, URSS s-a alăturat Societății Națiunilor și a semnat pacte de neagresiune și tratate de ajutor reciproc. După reînarmarea Germaniei naziste în anii 1930, concesiile puterilor occidentale din Acordul de la Munchen au reîntărit suspiciunile lui Stalin după ce statele capitaliste vestice au trădat democrația în Războiul Civil Spaniol. Stalin a decis să încheie o alianța paradoxală ideologic cu Germania pentru a evita un conflict major care va rezistă până la 22 iunie 1941 când Hitler avea să încalce tratatul.
In anii 1930, dictatura lui Stalin era menținută și prin intermediul cultului personalității care devenise tot mai puternic și prin dezvoltarea statului că un mecanism administrativ rigid, controlat de la centru. Politică stalinistă era declarată că dogmă socialistă. În 1936 a fost stabilită hegemonia Partidului Comunist la toate nivelurile societății și ale statului. Poliția secretă supraveghea populația și elimina opozanții prin împușcare, muncă silnică și deportări în Siberia.
In 1928 a fost introdusă colectivizarea forțată a gospodăriilor țărănești, fiind combinate în cooperative agricole. Țăranii care dețineau suprafețe mari și medii erau calificați drept "chiaburi", dușmani ai poporului și exploatatori. Pământurile le-au fost confiscate, iar aceștia au fost trimiși în lagăre de muncă din Siberia. A urmat un colaps temporar al agriculturii. În Ucraina au murit 4 milioane de oameni din cauza foametei.
In 1932, realismul socialist s-a impus în toată cultura, în literatură și artă pentru a-i instrui pe cetățeni în spiritul socialismului, motivul central fiind "Omul Muncii" care reprezenta progresul socialist, sculpturi și picturi murale ce împodobeau clădirile, reprezentând bărbați și femei în muncind.
In 1935-1939, Stalin și-a eliminat toți oponenții reali sau închipuiți, prin Marea Epurare. Persecuțiile au avut loc la toate nivelurile partidului și ale statului. Milioane de oameni au fost exterminați sau trimiși la muncă silnică, sub acuzația că erau spioni, sabotori sau lipotori care sugeau sângele poporului. Critica la adresa politicii oficiale era catalogată ca fiind deviaționistă, iar vinovații erau acuzați că acționau în numele puterilor străine.
In 1937-1938, Stalin a eliminat elită militară, 35 000 de ofițeri fiind arestați și 30 000 fiind executați. Persoane de alte etnii au fost victime ale persecuției staliniste. Republica Germană de pe Volga fiind desființată în 1941, locuitorii acesteia au fost trimiși în lagăre de muncă. Membrii de partid importanți au fost judecați în trei mari procese publice, sub acuzația de contrarevolutionari. Dintre membrii Comitetului Central al partidului, aleși în 1934, 2/3 nu au supraviețuit anilor 1937-1938.
Până la sfârșitul epurării din 1939, toată elită revoluționară din 1917 a fost anihilată și înlocuită în toate zonele structurii de partid de aparatcici, a căror loialitate față de Stalin era asigurată.

1940-1953 De la luptele de pe Frontul de Est la Războiul înghețat

URSS a semnat un pact de non-agresiune cu Germania Nazistă-Pactul Ribbentrop-Molotov, pe 23 august 1939. Tratatul presupunea pe lângă prevederi de non-agresiune și un protocol secret prin care erau împărțite teritorii din România, Polonia, Lituania, Letonia, Estonia și Finlanda între sferele germane și sovietice de influență, anticipând rearanjamente teritoriale și politice. Germania a invadat vestul Poloniei la 1 septembrie 1939, iar Uniunea Sovietică a invadat estul Poloniei pe 17 septembrie. A urmat apoi anexarea Țărilor Baltice și sud-estului Finlandei, precum și a Basarabiei, nordul Bucovinei și regiunea Herta din România. Protocolul secret avea să fie recunoscut de sovietici abia în 1989.

In iunie 1941, Hitler a lansat o invazie a Uniunii Sovietice, deși Stalin ignorase rapoarte despre o eventuală invazie germană. Stalin era convins că numărul total de forțe armate ale aliaților vor opri Germania. În următorii patru ani, Uniunea Sovietică a respins numeroase ofensive germane în Bătălia de la Stalingrad și în Bătălia de la Kursk, conducând cu succes operațiunea de ofensivă Vistula-Oder, Stalin începând să asculte mai mult de sfaturile generalilor săi.
Cea mai mare parte din seria de lupte sovietice au avut loc pe Frontul de Est, luptele extinzându-se în Finlanda. URSS, în colaborare cu britanicii, a anexat nordul Iranului și a declarat mai târziu război Japoniei. Stalin s-a întâlnit cu Winston Churchill și cu Franklin D. Roosevelt la Conferința de la Teheran și a început să discute despre un război împotriva Germaniei dus pe două fronturi și împărțirea Europei postbelice.
In aprilie 1945, Berlinul a căzut în mâinile sovieticilor, iar naziștii au capitulat.
Alungarea invaziei naziste și obținerea victoriei a însemnat sacrificii imense pentru Uniunea Sovietică care a suferit cele mai mari pierderi militare în cel de-al doilea război mondial, pierzând 20 milioane de oameni.
Stalin s-a implicat personal în război și a inițiat tactici dubioase aplicate în masacrul de la Katyn, , Ordinul nr 270 , Ordinul nr 227 și masacrul prizonierilor de către NKVD . În întreagă Europa estică și centrală, sovieticii au comis violuri și jafuri și tratamente abuzive asupra prizonierilor și opozanților.
URSS era una dintre puterile victorioase de după război. La Conferințele de la Ialta din 1943 și Potsdam din 1945, Stalin, Roosevelt și Churchill și-au împărțit zonele de influență din Europa postbelică. În anii următori, Stalin a transformat sistematic statele din Europa de Est în state-satelit. In 1948, comuniștii au venit la conducere în toată regiunea Europei estice, aflați în alianța cu antifasciștii non-socialiști. Singurele excepții au fost Grecia și Iugoslavia. În 1949 s-a format Germania de Est ce va rămâne în sfera sovietică.
In 1946, Stalin a dezvoltat teoria celor două "lagăre", despre diferențele dintre lumea comunistă și lumea capitalistă, căreia SUA îi răspunde în 1947 prin conceptul paralel de Război Rece. Relația dintre cei doi foști aliați s-a înrăutățit rapid și a atins apogeul în timpul blocadei sovietice a Berlinului din 1948-1949. URSS devenise o amenințare pentru occident din moment ce în 1949 , sovieticii au testat prima bombā atomicā: RDS-1.
Pe plan intern, Teroarea Marii Epurări s-a încheiat, însă presiunea politică exercitată de Stalin și Lavrenti Beria, președintele Comisariatului Poporului Sovietic pentru Afaceri Interne-NKVD, era neîndurătoare. Toți soldații și ofițerii care au avut contacte cu inamicii occidentali în timpul războiului au fost eliminați sau retrogradați în funcții obscure, inclusiv mareșalul Jukov, erou de război. Stalin a intensificat ritmul reconstrucției industriale prin al patrulea plan cincinal, care a derulat rapid în timp ce dezvoltarea agricolă încă stagna. In 1948, industria sovietică a atins nivelul din 1940, iar în 1952 s-a dublat, dar standardele și nivelul de trăi al populației au rămas neschimbate.
Andrei Jdanov, liderul cultural, a coordonat Jdanovscina și a instituit cultul personalității lui Stalin și glorificarea Uniunii Sovietice. Scriitorii și artiștii care nu s-au conformat au devenit țintele represiunii și acuzațiilor de formalism și cosmopolitism. În 1952, Stalin a propus liderilor occidentali reunificarea Germaniei ca stat neutru, demilitarizat și nealiniat, propunerea să fiind imediat refuzată, aceștia suspectându-l de rele intenții. În Războiul din Coreea, sovieticii și chinezii i-au sprijinit pe nord-coreeni cu forțe militare împotriva Coreei de Sud aliată cu SUA.
In ianuarie 1953, Stalin a demascat o închipuită tentativă de asasinat a doctorilor de la Kremlin împotriva să. Inainte de a începe un nou val de represiuni, Stalin a murit pe 5 martie 1953 din cauza unui accident celebral.

1953-1964  Hrusciov-destalinizare, crize și încordare

Lupta pentru putere a început. Gheorghi Malenkov, care avea susținerea guvernului, și Nikita Hrușciov, care era sprijinit de partidul comunist, s-a aliat împotriva lui Beria, ministrul de interne, care a fost arestat în iunie 1953 și împușcat în decembrie.

La 8 august 1953, Malenkov a anunțat "noul curs" care va asigura întărirea sectorului agricol subdezvoltat și a industriei de consum, cultivarea de noi terenuri agricole în est și justiția socialistă.

În 1954 a început o perioadă calmă, în care scriitorii, artiștii, intelectualii au recăpătat o anumită libertate de exprimare. S-a inițiat o colaborare cu occidentul.

În mai 1955 s-a semnat Tratatul de la Varșovia ca răspuns al blocului estic NATO și reapăreau tensiunile. În februarie 1956, Nikita Hrușciov l-a învins pe Malenkov la Congresul al XX-lea al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice-PCUS. A devenit secretar general al PCUS, iar în 1958 a devenit premier. În timpul congresului , Hrușciov a denunțat crimele lui Stalin și a criticat direcția partidului sub conducerea acestuia. În timpul valului de destalinizare, în Polonia și Ungaria au izbucnit revolte ce au fost înăbușite rapid de armatǎ.

Hrușciov a reorientat politicile culturale, a eliberat mulți deținuți din gulaguri și a acordat prioritate producției agricole pentru a îmbunătăți conditile de viață.

La 27 mai 1957, la adunarea reprezentaților kolhoznicilor, Hrușciov a lansat îndemnul "Să ajungem și să depășim America!". Avea în vedere competiția în domeniul producției cărnii și producției laptelui. A fost debutul campaniei voluntariste de tip "salt înainte", care s-a dovedit a fi ineficient și periculos pentru următorii 30 de ani. Scopul era creșterea consumului. Au fost inițiate reforme administrative nechibzuite, excese economice și sociale-"febra porumbului", "campania de la Razani pentru sporirea producției de carne", "recordurile de lapte".

La 1 iulie 1957 a fost adoptată măsura prin care ministerele industriale au fost înlocuite cu sute de consilii economice populare care trebuiau să stabilească legături între acestea. S-au dezvoltat sectoare economice locale care au împiedicat dezvoltarea unor ramuri industriale grele. Funcționarii din ministere au fost nemulțumiți pentru că au fost obligați să se mute din Moscova în provincie. În lipsa unor investiții în domeniul agrar, regimul a sporit eficientă sistemului agrar prin două reforme: lichidarea SMT-urilor și predarea tehnicii agricole colhozurilor, care a fost eficientă pentru unele colhozuri, pentru altele s-a ajuns la achiziționarea mașini agricole, apoi concentrarea unor colhozuri care să formeze uniuni colhoznice pentru dezvoltarea agro-orașelor. Funcționarii de partid locali și președinții de colhoz au făcut presiuni asupra țăranilor, manifestând împotriva micilor loturi de pământ ale țăranilor ce erau privite că mici proprietăți private. Munca colectivă era intensificată pe seama îngrădirii muncii individuale pe lotul țăranului.

 La 22 mai 1957, Hrușciov a propus sporirea de trei ori a producției de carne în țară. Rezultatele au fost sub așteptări.Campania de sporire a producției cărnii la Raziani s-a dovedit a fi un eșec. La sfârșitul anului 1958 partidul a emis o directivă către organizațiile locale prin care cerea adoptarea de măsuri hotărâte pentru creșterea producției de carne. Prim-secretarul comitetului din Raziani, Larionov, a anunțat sporirea producției de carne. Deși nu și-a îndeplinit promisiunile, organizația din Raziani a fost decorată cu Ordinul Lenin, iar Larianov a fost decorat că Erou al Muncii Socialiste. Acesta a tăiat întregul șeptel, și vitele țăranilor din gospodăriile proprii. Au fost cumpărate alte vite din alte zone, cu banii destinați achiziționării mașinilor agricole. Regiunea a vândut statului în 1959 160 000 de tone de carne.Organizația de partid s-a angajat pentru a livra și mai multă carne. În 1960, colectările au atins abia 30 000 de tone, iar țăranii au refuzat să mai lucreze terenurile, producția de cereale scăzând cu 50%. Larianov s-a sinucis datorită catastrofei care nu mai putea fi ascunsă.

Hrușciov credea că extinderea terenurilor cultivate cu porumb va rezolva problema asigurării de hrană. Dar cultivarea porumbului în regiuni improprii s-a dovedit catastrofală. În ciuda eșecurilor agricole, măsurile întreprinse în creșterea nivelului de trăi în mediul urban s-au dovedit eficiente.Muncitorii își puteau schimba locul de muncă. Țăranii însă nu aveau permisiunea să părăsească colhozurile. Vârsta de pensionare a scăzut, iar concediul prenatal a crescut de la 70 la 170 de zile. Fondul de locuințe a fost crescut, dar criză locuințelor tot nu a fost rezolvată

S-a produs un dezgheț pe plan cultural: o serie de scriitori ca criticul Pomeranțev au ridicat unele probleme despre trecut, scopul intelighenței, relațiile acesteia cu partidul, rolul scriitorilor și artiștilor într-un sistem în care partidul îi recunoștea doar pe cei care se conformau sau pe care uniunile de specialitate îi desemnau ca atare. Redactorul-șef al revistei Novîi Mir, Tvardovski, a fost înlăturat pentru că a publicat un poem al lui Pomeranțev.

Hrușciov considera că istoria, literatură și artă trebuiau să reflecte rolul lui Lenin și grandioasele realizări ale partidului comunist și poporului sovietic. Intelighenția trebuia să se acomodeze cu noul curs ideologic și să-l slujească. Intelighenta s-a separat în două tabere: conservatorii conndusi de Kocetov și liberalii conduși de Tvardosvksi. Hrușciov pendulă între două tabere, considerând că scriitorii trebuiau să se încadreze în limitele realismului socialist.

Afacerea Pasternak a arătat care erau limitele liberalizării în literatură, romanul Doctor Jivago nefiind publicat în țară, ci doar editat în străinătate. În 1958, Pasternak a primit premiul Nobel, dar puterea l-a obligat să renunțe la premiu. Astfel, cazul lui Pasternak a arătat incapacitatea intelighenței ruse de a se opune puterii sovietice.

Își făcea apariția literatură de tip samizdat care conțineau lucrări ale tinerilor literați care se adunau sâmbătă în Piață Maiakovski, ulterior, puterea interzicând manifestările de acest tip. Că răspuns, tinerii literați conduși de Anatoli Ginzburg au editat prima revista în samizdatul Sintaksis.

Dificultățile cu care s-a confruntat Hrușciov pe plan economic au dus la intensificarea metodelor voluntariste și la apariția mitului tranziției spre comunism a societății sovietice, la intensificarea campaniilor ale căror scop era să obțină rezultate excelente într-un timp record. Producția agricolă a crescut abia cu 1.5%. Se dorea creșterea producției ale industriei grele.

In conditile date: economia zguduită de dificultăți, campanii și reforme, încordarea relațiilor internaționale printr-o politică externă voluntaristă, consolidarea pozițiilor adversarilor lui Hrușciov care luptau cu succes împotriva procesului de descentralizare, care a întărit pozițiile birocrației locale și a slăbit controlul centrului asupra conducătorilor economici locali, s-au deschis lucrările celui de-al XXII-lea Congres al PCUS. Se elaborase un program care prevedea tranziția spre comunsim, o societate ideală fără clase, cu o singură formă de proprietat asupra mijloacelor de producție. Congresul a adoptat o serie de decizii privind controlul colectiv asupra conducerii. Membrii CC și ai Prezidiului CC rămâneau în posturile lor dacă primeau 3/4 din voturi.

La 19 octombrie 1961, o serie de participanți la congres au adus discuția privind destalinizarea stârnind nemulțumirea grupei antipartinice-Molotov, Kaganovici, Malonkov etc. Hrușciov a oferit detalii despre moartea lui Kirov și despre represiunile cărora le căzuseră victime nu numai membrii partidului, ci și cetățenii sovietici obișnuiți.

Participanții au votat scoaterea trupului conservat al lui Stalin din mausoleu. Rezoluția adoptată de congres a dat câștig de cauza conservatorilor din partid, însă nefăcând referire la represiunile și crimele lui Stalin.

Hrușciov s-a luptat cu forțele conservatoare prin intermediul intelighenței, sprijinind publicarea a două opere literare ale lui Evtușenko și Soljenintan. După criza rachetelor, Hrușciov a cerut intelighenței să respecte linia partidului. Luna de miere dintre Hrușciov și artiști încetase.

La 10 septembrie 1962, Hrușciov a înaintat un proiect de reforma care prevedea împărțirea partidului în două: o jumătate se ocupă de probleme agricole, cealaltă de cele industriale. Dar nici această reforma nu a adus rezultatele dorite. Membrii Prezidiului se temeau că vor fi obligați să rezolve probleme economice concrete, micșorându-le prestigiul și crescându-le răspunderea. Cadrele regionale își vedeau puterea divizată.

Hrușciov promovat dezvoltarea tehnologică: lansarea primului satelit artificial al Pământului, Sputnik, în octombrie 1957, care a fost un șoc pentru occident. In 1961, Iuri Gagarin, în nava Vostok 1, a fost primul cosmonaut lansat în spațiu. A fost promovată înarmarea nucleară, în noiembrie 1961 fiind detonată "Bomba Țarului", cea mai mare bombă nucleară construită și detonată vreodată.

Pe plan extern, Hrușciov a oscilat între competiția cu SUA și ideea de coexistența pașnică. A încercat să extindă sfera de influență sovietică în Lumea a Treia, susținând aspirațiile de independența ale statelor asiatice și africane. După Criza Suezului din 1956, a oferit sprijin financiar și militar statelor arabe angajate în conflictele din Orientul Mijlociu.

În 1959, politică externă practicată de Hrușciov duce la o îndepărtare ideologică treptată de China. Amplasarea rachetelor nucleare în Cuba a adus lumea în pragul unui război atomic în octombrie 1962, dar s-a evitat extinderea conflictului după ce URSS a cedat. În 1961, Hrușciov a manifestat o tendința de a lua decizii și schimbări imprevizibile pentru partid.

La 30 septembrie, urmând sfaturile colegilor de partid, Hrușciov a plecat la Soci să se odihnească. Folosindu-se de absența sa, colegii lui Hrușciov au convocat pentru 12 octombrie Prezidiul CC, iar pe 13 octombrie a fost convocată Plenară CC. Întors la Moscova, Hrușciov a fost pus în față cererii de a demisiona din toate funcțiile. În fața unei plenare și a unui CC ostil, Hrușciov a demisionat.

1964-1985  Brejnev-Destindere și cooperare

Leonid Brejnev, secretarul general PCUS, a venit la putere împreună cu Aleksei Kosighin că președinte al Consiliului de Miniștri și cu președintele Nikolai Podgornii ca președinte al Prezidiului Sovietului Suprem. Conducerea unilaterală ca cea specifică perioadei Hrușciov nu mai era tolerate. Perioada Brejnev a fost considerată ca fiind una de normalizare și birocratizare a vieții socialiste cotidiene. Din a doua jumătate a anilor 1970, conducerea sovietică s-a transformat într-o gerontocrație politică.
Congresul al XXII-lea al PCUS din 1966 a susținut prioritatea industriei grele în economie și a trasat obținerea unei parități cu SUA în cursa înarmării . Cheltuielile imense din anii 1970 pentru producerea rachetelor balistice și submarinelor au provocat mari lipsuri alimentare și nemulțumirea populației. Dezaprobarea puternică a intelectualilor și disidenților ca Aleksandr Soljenitin și Andrei Saharov a fost însoțită de măsuri represive: deportări în gulaguri și izolarea în spitalele de psihiatrie.
După suprimarea prin forță a Primăverii de la Praga în 1968, conducerea sovietică a aprobat politica de conciliere lansată în 1970 de către cancelarul Willy Brandt. Din 1970 s-a negociat o serie de acorduri între URSS și SUA, culminând cu Acordurile Strategice pentru Limitarea Înarmării-SALT I și SALT II din 1974 și 1979 și cu Acordurile de la Helsinki privind politică de securitate internațională și controlul înarmării. În iulie 1975 a fost realizat primul zbor spațial în comun între astronauții americani NASA și cosmonauții sovietici, marcând sfârșitul cursei spațială între SUA și URSS, începute în 1957 .
Dar procesul de apropiere a întâmpinat o serie de piedici, printre care decizia NATO din 1977 de modernizare a sistemelor de rachete, implicarea în războiul din Vietnam de partea vietnamezilor comuniști, invazia sovietică din Afghanistan din 1979 și boicotul occidental al Jocurilor Olimpice din 1980 de la Moscova.
Unele reforme interne au avut succes, ca îmbunătățirea sistemului de învățământ public și acordarea unei autonomii politice și culturale mai mari republicilor socialiste. Povara competiției cu SUA în cursa înarmării a subminat performanțele economice, resursele fiind concentrate în armata și în industrie grea, în defavoarea industriei de consum. Criza de produse a fost inevitabilă și a dus la proliferarea corupției.
Spre deosebire de unilaterismul lui Hrușciov, Brejnev a avut că lozinci principale: conducerea colecția și stabilitatea. A declanșat lupta împotriva voluntarismului hrusciovist, stopând toate reformele inițiate de acesta. La Plenara CC din noiembrie 1964 s-a decis revenirea la vechea organizare, bazată pe principiul teritorial-productiv, pe unificarea organizaiilor industriale și agrare și de partid. A fost refăcută verticală puterii: CC-Organizația de partid regională, organizația de partid raională, fiecare deținând puterea absolută. A fost restabilit controlul partidului asupra economiei.
Se propunea raționalizarea alimentelor. La Plenară din 1965, Brejnev a raportat falimentul agriculturii datorate metodelor voluntariste de conducere a satelor, obiectivelor prea mari și suprafețelor mici ca întindere. S-a decis scăderea planului de achiziții de grâu de la 4 miliarde la 3,4 miliarde de puduri și stabilirea unor cantități neschimbate până în 1970; creșterea prețurilor produselor agricole achiziționate pe piață internă; introducerea stimulentelor economice, creșterea investițiilor de mari combinate pentru producerea laptelui și cărnii. S-a luat decizia introducerii salariului garantat pentru kolhoznici, deși măsură s-a dovedit a fi contraproductivă.
În industrie, s-a constituit o serie de reforme: întreprinderile trebuiau să aibă propriile lor planuri, plan care trebuia să fie o comandă și să țină cont de fonduri.
Kozighin a propus desăvârșirea planificării și intensificarea stimulării economice a întreprinderilor, analizarea sistemului de conducere, renunțarea la consiliile economice populare, revenirea la sistemul ministerelor de profil, îmbinarea centralizării producției cu sistemul de autogestiune. Principalul indicator al unei întreprinderi trebuia să devină volumul producției realizate, folosindu-se termeni ca "piață", "venit" și "eficiența investițiilor". Sistemul planificat continuă însă să aibă un rol decisiv.
În octombrie 1965, au fost adoptate legile prin care erau înființate 29 de ministere la nivel unional și republican. S-a trecut de la principiul de conducere teritorială la cel de ramură industrială. În 1966, 43 de întreprinderi au tranzitat la noul sistem, ulterior 200, fiind întreprinderi alimentare și textile. Rezultatele au fost excelente. Volumul producției industriale a crescut de 1,5 ori, iar productivitatea muncii cu o treime.
Brejnev a criticat reformele și reorganizările organelor economice și ale partidului ale predecesorului în cadrul Congresului XXIII al PCUS. Reformele erau însoțite de o schimbare neîncetată a cadrelor ce au dus la apariția neîncrederii în rândul funcționarilor de partid. Prezidiul CC a redevenit Biroul Politic, iar primul secretar al CC al PCUS și-a reluat vechea denumire de secretar general.
În 1965-1966 a avut loc afacerea scriitorilor Andrei Donatovici Siniiavski și Iuri Markovici Daniel, declanșată de KGB. Ei erau acuzați de propagandă și agitație în scopul subminării autorității sovietice. Au expediat în straintate operele lor care au fost tipărite. O serie de personalități literare și artiști au trimis scrisori Prezidiului CC în sprijinul celor învinuiți. Cei doi au fost însă condamnați la închisoare. Scrisorile au constituit însă o formă de protest politic. La 25 august 1968, un grup de intelectuali a protestat în Piața Roșie împotriva invadării Cehoslovaciei, printre aceștia fiind Saharov, Ghinzburg, Amalrik, Bukovski. Le-au fost intetat un proces și au fost și aceștia condamnați la închisoare.
Soljenitan, protejat de poetul Tvardovski, care i-a tipărit în revista Novîi Mir, nuvela " O zi din viața lui Ivan Denisovici", a fost exclus din Uniunea Scriitorilor pe motiv că a cerut abolirea cenzuriiintr-o scrisoare deschisă adresată Ministerului Culturii . A tipărit în occident cartea "Arhipeleagul Gulag", aducându-i premiul Nobel. Neputând să-l închidă, KGB l-a exilat.
KGB-ul utiliza multe metode aspre pentru a controla societatea: exilul forțat, interdicția de a părăsi țară, ridicarea cetățeniei sovietice celor care fugeau din țară, internarea forțată în spitale de psihiatrie a dizidenților, infiltrarea unor agenți KGB în grupuri de dizidenți, organizarea unor asasinate ce par a fi accidente întâmplătoare.
Prin intermediul mijloacelor de mass-media, precum televiziunea și radioul, precum și presa scrisă, se practică manipularea societății pentru a-i obligă pe oameni să sprijine politică sovietică și să prevină proteste împotriva autorităților. Se utilizau stereotipurile, reprezentări simple ale unor evenimente, impunerea unei mentalități identice printre oameni prin intermediul moralei colectiviste, evidențierea unor calități deosebite, reprezentarea compasiunii ca o calitate negativă și a vigilenței sporite împotriva inamicilor din "lumea liberă", America reprezentată că un tărâm al șomerilor și infractorilor. Oamenilor li se interzicea să protesteze și li se indică modul cum să-și trăiască viețile. Erau însă mulți care conștientizau că realitatea nu era cea prezentată de statisticile, rapoartele și comunicatele oficiale. Mulți oameni care făceau parte din intelighenta liberală, de la profesori și medici și ingineri aveau un spirit critic și erau înclinați spre auto-analiză. Studenților li se preda istoria partidului și filosofia marxist-leninistă și se convingeau ca punctul de vedere oficial era fals. Tânărul absolvent era nevoit să-și întrețină familia cu 120 de ruble pe luna. Acel "comunism" promis nu se întrevedea deloc la orizont. În bucătării, ceainari, cafenele sau în cârciumi, în fața unei cești de ceai sau unui păhărel de vodcă , regimul sovietic era criticat pe ascuns, se discutau marile probleme ale societății, se analiză cartea Arhipeleagul Gulag care circulă pe sub mâna, la fel că în saloanele franceze iluministe în ultimii ani ai Vechiului Regim dinainte de revoluția franceză
Chiar și așa, erau anumiți artiști care prin mijloace subtile, își exprimau opiniile antisovietice, precum trupa de rock din anii 70-80',"Mașina Timpului".
Alimentația și vestimentația erau modeste. O pâine neagră era 16 kopeici sau o jumătate de litru de lapte, un pachet de supă concentrată-30 de kopeici, 100 de grame de brânză-17-26 de kopeici. Oamenii urmăreau filmele lui Andrei Tarkovski, scenete la teatrul de la Taganka, se delectau cu poeziile lui Bulat Okudjava sau cu cântecele lui Vladimir Vasotki și lecturau des.
După moartea lui Brejnev, în 1982 vine la conducere Iuri Andripov, iar în 1984 este succedat de Constantin Cernenko.După moartea lui Cernenko la 10 martie 1985, Mihail Gorbaciov este ales secretar general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice.

1985-1991 Gorbaciov - Perestroika  Cursa înarmării și Colapsul Uniunii Sovietice

Gorbaciov și ministrul de externe Eduard Șevardnadze și cadrele tinere din conducere au întreprins ample reforme. A reînceput tratativele cu SUA la Geneva privind dezarmarea. În 1987-1989, trupele sovietice au fost retrase din Afghanistan. Pe plan intern, în 1987 a început privatizarea economiei, iar în 1988 a fost legalizată independența companiilor. Dar inflația a compromis reformele economice. Politicile culturale și educaționale au fost liberalizate, urmând sloganurile "transparență" (glasnost) și "reconstrucție" (perestroika). Influențele culturale occidentale erau tot mai resimțite. Reformele lui Gorbaciov s-au răspândit treptat în statele sovietice aliate din Europa Centrală și de Est, determinând Căderea Zidului Berlinului în 1989 și dizolvarea întregului bloc estic. Pentru evitarea violențelor în cadrul procesului, în 1990, Gorbaciov a primit Premiul Nobel pentru Pace.

Dar Gorbaciov a fost supus unor presiuni interne mari. Cadrele vechi din partid, tradiționaliste, au sabotat reformele. Pentru reformiștii de orientare occidentală, eforturile lui Gorbaciov nu erau suficiente. Situația economică catastrofală a dus la izbucnirea grevelor. URSS devenea tot mai dependență de ajutorul financiar din partea vestului. Situația s-a înrăutățit, iar în aprilie 1986, în Ucraina a avut loc dezastrul nuclear-explozia reactorului 4 al centralei de la Cernobal.

Izbucnesc revolte separatiste. În 1986, în Kazahstan s-au declanșat revolte populare. În 1990, mișcările naționale în țările baltice au urmărit desprinderea de URSS și demonstrații anticomuniste în Rusia.

La 19 august 1991, când Gorbaciov se află în vacanță în Crimeea, forțele conservatoare din partid împreună cu conducerea armatei au încercat o lovitură de stat.

Puciul de la Moscova din 19 august a eșuat datorită rezistenței populației și a nesiguranței armatei. Mihail Gorbaciov a fost însă privat de putere. Noul președinte al Rusiei era Boris Elțîn, fostul rival al lui Gorbaciov și primarul Moscovei. În septembrie 1991, Elțîn a recunoscut independența statelor baltice, iar în noiembrie a desființat Partidul Comunist al Uniunii Sovietice.

La 21 decembrie 1991, URSS s-a destrămat oficial. Unsprezece foste republici sovietice-Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Georgia, Kazahstan, Kîrgîzstan, Moldova, Tadjikistan, Turkmenistan, Ucraina și Uzbekistan s-a retras alături cu Rusia, formând Comunitatea Statelor Independente-CSI.

Federația Rusă și statele independente după căderea Imperiului Răului

1991-2000 Elțin și primii pași în era globalizării, între stagnare, CSI și corupție

In anii urmatori, Elțin a solicitat sprijin financiar din partea occidentului. A accelerat procesul de dezarmare. In 1993, Eltin a impus parlamentului o noua constitutie, intarind presedintia si contracarand o incercare de lovitura de stat a conservatorilor. In iunie 1994, Rusia s-a alaturat programului de Parteneriat pentru Pace al NATO, iar in 1997 a semnat un acord de securitate.In 1994, trupele ruse au invadat Cecenia dupa izbucnirea unor miscari separatiste si ca raspuns la rapirea unui soldat rus de catre militia separatista. După cucerirea capitalei Groznîi, în mai 1997, președintele Elțin a încheiat războiul. Dar Aslan Maskadov, președintele Ceceniei, nu a fost recunoscut de Rusia și a intrat în ilegalitate. In 1999 a început cel de-al doilea razboi cecen, în urma atacurilor cu bombă și asasinatelor întreprinse de rebelii ceceni. Ofensiva militară rusă a degenerat într-o ocupație sângeroasă care a fost criticată de comunitățile internaționale. Maskadov a fost împușcat de către trupele ruse în Cecenia în 2005.
In 1998, dupa devalorizarea rublei, guvernul rus a fost in imposibilitatea de a-si plati datoriile externe. Multi rusi si-au pierdut economiile din cauza inflatiei crescute. Eltin si-a pierdut popularitatea, iar la sfarsitul anului 1999 a demisionat din cauza problemelor de sănătate.

2000-2015 Putin ambiții și nostalgii hegemonice


Vladimir Putin, fostul presedinte al KGB-ului, se remarca ca un lider popular si puternic. Si-a anuntat intentia de a diminua coruptia oligarhica. Au aparut critici in interiorul si in afara Rusiei dupa ce a cesta a limitat libertatea presei si a impus un stil de conducere autoritar. Putin a urmarit sa restabileasca pozitia Rusiei pe plan international. A acordat sprijin Americii in lupta impotriva terorismului si in 2002 a semnat Protocolul de la Kyoto privind schimbarile climatice. In timpul razboiului din Irak din 2003, s-a aliat cu Franta si Germania, opunandu-se interventiei. Dupa ce presedintele Yukos, oligarhul Mihail Hodorkovski, a fost arestat in 2003, sub acuzatia de evaziune fiscala, Putin a fost reales ca presedinte al Rusiei cu 71% din voturi in 2004. In 2008, premierul Dmitri Medvedev a câștigat alegerile prezidențiale și l-a numit pe Putin ca prim-ministru , începând o perioadă de așa-numita "tandemocracy" . În septembrie 2011, a fost modificata legea privind prelungire mandatului prezidențial de la patru la șase ani. In 2012, Putin a castigat alegerile prezidențiale din 2012 obtinand un al treilea mandat, numindu-l pe Medvedev premier din nou. Veniturile reale din Rusia au crescut de 2,5 ori, în timp ce salariile reale au crescut mai mult de trei ori; iar rata somajului s-a injumatatit. Nivelul de trai al rușilor a crescut în mod semnificativ.PIB-ul Rusiei a fost marcat de o creștere cu 72% . Ca președinte al Rusiei, Putin și Adunarea Federală a adoptat impozitul pe venit de 13%, un impozit pe profit redus, precum si impozite pe terenuri și codurile juridice. Ca prim-ministru, Putin a supravegheat pe scară largă reformele militare . Rusia si-a afirmat pozitia ca superputere energetică . A sprijinit industria nucleara și industria de apărare . Investițiile străine au crescut în sectoare precum industria auto . In august 2008, a inceput razboiul ruso-georgian ca urmare a unei operațiuni militare lansate de către forțele georgiene contra regimului separatist oset. Pe data de 8 august Rusia a trimis forțe în sprijinul osetilor. În urma acestui război Osetia de Sud a fost recunoscută ca entitate statală de Federația Rusă, Georgia la rîndul ei pierzînd de facto controlul asupra acestei regiuni.S-a proclamat recunoașterea parțială a independenței Abhaziei și Osetiei de Sud. Multe dintre acțiunile lui Putin sunt considerate de opoziție și de observatorii străini ca fiind nedemocratice. Indicele Democrației declar că Rusia tinde sa deinva un regim autoritar . În 2014, Rusia a fost suspendat temporar din G8 ca urmare a anexarii Crimeei pe fondul protestelor si luptelor cu separatistii rusi in Ucraina.

 

 

 

 

 

 

DINASTIA RURIK - din RUSIA

Dinastia Rurik a fost dinastia domnitoare în Rusia Kieveană (din 862), în cnezatele succesoare ale acesteia, Cnezatul Galiției-Volînia (din 1199), Vladimir-Suzdal, Marele Cnezat al Moscovei ca și al Țaratului Rusiei (1168 - 1598).

In conformitate cu prima cronică slavă – Cronica vremurilor trecute – dinastia a fost fondată în anul 862 de Rurik, legendarul domnitor al Novgorodului, de origine scandinavă, adică de origine vikingă. Apartenența la tribul varegilor (vikingilor) cunoscuți și ca rusii este încă subiect de dispută între istorici. Originea tribului rusilor este neclară, deși au putut fi remarcate influențe scandinave și mai puțin slave. Rurik și frații săi au fondat un stat pe care istoricii aveau să-l numească mai târziu „Rusia Kieveană”. Pe la mijlocul sec.al 12-lea, Rusia Kieveană s-a dezintegrat în mai multe cnezate independente, fiecare având ca monarhi membri ai dinastiei Rurik.

In vest, Galiția și Volînia au fost conduse de membri ai dinastiei Rurik până în 1323. Ultimii doi membri ai dinastiei au fost frații Andrei și Lev, care au domnit împreună și au încercat să respingă invaziile mongole, apărând astfel întreaga Europă. Regele polonez Vładisłav I-ul avea să îi scrie Papei despre cei doi frați-regi: „Ultimii doi regi ruteni, care au fost paveze de nădejde ale Poloniei împotriva tătarilor, au părăsit această lume, iar după moartea lor, Polonia se află sub amenințarea directă a tătarilor”. 

După pierderea rolului lor conducător, membrii familiei Rurik au continuat să joace un rol important în Marele Ducat al Lituaniei și mai apoi în Uniunea statală polono-lituaniană. Astfel, familia Ostrogski a deținut funcții importante în statul polono-lituanian, printre care cea de Mare Hatman al Lituaniei, și s-au străuduit să asigure un stat a limbii ucrainene și să apere biserica ortodoxă în această parte a Europei.

In regiunile de nord-est, spre sfârșitul sec.al 15-lea, Cnezatul Moscovei a dus dus o luptă aprigă pentru cucerirea supremației printre statele slave medievale. Incepând cu domnia lui Ivan cel Groaznic, monarhul ramurii moscovite a dinastiei Rurik, s-a folosit titlul de „Țar al întregii Rusii”, iar cnezatul și-a schimbat numele în Țaratul Rusiei. Dinastia Rurik s-a stins în Rusia odată cu cu moartea țarului Fiodor I, în 1598. După moartea lui Fiodor, a urmat o perioadă de mare instabilitate, cunoscută drept „timpurile tulburi”, care au durat până în 1613. In anul 1613, pe tronul Rusiei s-a urcat țarul Mihail I al Rusiei, care a fondat dinastia Romanov, care avea să conducă țara până în 1762, iar ca dinastia Holstein-Gottorp-Romanov până la Revoluția rusă din 1917. Ecaterina cea Mare, care s-a căsătorit cu Petru al III-lea al Rusiei (membru al dinastiei Romanovilor) era descendentă a dinastiei Rurik.

IVAN ai III-lea CEL MARE

Ivan al III-lea cel Mare s-a născut la. 22 ianuarie 1440 și a decedat la 27 octombrie 1505 Din 1462 și până în 1503 a fost suveran a întregii Rusii din vremea sa. Era descendent al dinastiei Rurik de nord., dinastie care a durat, prin diferite ramuri, între 1168 - 1598.

Este menționat în documente din anul 1450 ca mare cneaz, coregent al tatălui său. A fost un om de stat remarcabil, cu aptitudini politice și diplomatice ieșite din comun. În timpul cârmuirii acestuia s-a definitivat formarea nucleului teritorial al statului Rus centralizat, fiind alipite statului Rus cnezatele Iaroslavl (1463), Rostov (1474), Republica feudală Novgorod (1478), Marele cnezat Tver, precum și pământurile Veatcăi (1489) și o mare parte a pământurilor Riazan. Rusia și-a amplificat influența asupra Pskovului și asupra marelui cnezat Riazan. După războaiele din anii 1487-1494 și 1500-1503 cu marele cnezat Lituanian, Ivan al III-lea a alipit către Moscova o serie de pămînturi slave de la est de Moscova: Сernigov, Novgorod-Severskii, Gomel, Briansk și altele. După războiul din 1501-1503 ordinul Livonian a fost supus plății unui bir pentru orașul Iuriev. In anii 1460-1480 Ivan al III-lea a luptat cu succes împotriva hanatului Kazan, care a trecut sub influența crescândă politică a Rusiei. În timpul guvernării lui Ivan al III-lea începe să se formeze aparatul puterii centrale, prin Ordine și a fost alcătuit codul judiciar Sudebnik 1497. Pătura nobiliară (dvorenii) a căpătat o importanță politică tot mai mare. Ivan al III-lea a luptat cu separatismul cnejilor locali, inclusiv cu cel al fraților săi Boris Voloțkii și Andrei cel Mare în anii 1480-1490, limitând considerabil drepturile suverane ale acestora. Către sfârșitul cârmuirii lui Ivan al III-lea, au fost lichidate multe cnezate locale mici (udeluri). Una dintre realizările cele mai importante ale domniei lui Ioan al III-lea a fost scuturarea jugului tătaro-mongol. Sub influența maselor populare Ioan a fost nevoit să organizeze apărarea sigură contra invaziilor lui Ahmat (Apărarea de la Ugor 1480).

In timpul guvernării lui Ioan al III-lea a sporit considerabil autoritatea internațională a statului rus, au fost stabilite relații diplomatice cu Papa de la Roma, Imperiul german, Ungaria, Moldova, Turcia, Iranul, Crimeea. In timpul lui Ivan al III-lea s-a profilat pe deplin titlul de cneaz al "întregii Rusii" (în unele documente, este numit chiar "Țar"). Prima soție a lui Ioan al III-lea a fost fiica domnitorului moldovean Ștefan cel Mare(1457-1504), Elena. Cea de a doua soție a fost Zoe (Sofia) Paleolog, descendentă din ultimul împărat bizantin. In anii guvernării lui Ioan al III-lea s-au realizat construcții imense la Moscova (Kremlinul și Palatul de Granit), Kolomna, Tula și Ivangorod.