NESTEMATELE LUMII - MONT SAINT MICHEL

Orizonturi fumurii. Orizonturi unde se învălătucesc norii grei ai Oceanului sau ceţuri apăsătoare. Orizonturi ale unui mare golf cu ţărmuri joase bântuite de vânturile mării. Ţărmuri unde şi vegetaţia s-a obişnuit treptat cu umezeala, cu invazia apelor sărate şi cu sarea. Orizonturi franceze de pe o parte a Canalului Mânecii ce scrutează lumea rece a Albionului. Frontiera controversată dar şi indefinită dintre Bretania şi Normandia franceză, în acelaşi timp ţărm care se bucură prea puţine zile pe an de lumina caldă a soarelui, de răsărituri vioaie sau apusuri de foc portocaliu. Ţinut bântuit de ape, de ceţuri, de curenţi marini şi de capriciile maselor de aer atlantice.

Acolo, într-un colţ de natură relativ ostil multe luni pe an şi supus unor lupte eterne ale elementelor, în nord-vestul Franţei se deschide golful ce poartă numele de munte, Muntele Saint Michel.

De fapt este o insulă cu trup de stâncă granitică, singura rămasă dintr-un grup de trei, care pistruiau largul golf de odinioară. Astăzi suratele Muntelui Saint Michel s-au contopit cu ţărmul continental, apele din jur fiind gonite de avansarea maselor de nisip împinse şi depuse de maree.

Răsărind dintr-un spaţiu indefinit de nisip umed şi din valuri, Muntele Saint Michel a fost transformat de om într-o sfidare îndreptată împotriva forţelor naturii şi împotriva timpului. Stâncă pierdută într-un peisaj bântuit de vânturi, suspendată deasupra împrejurimilor nu totdeauna prietenoase, poartă pe umeri una din nestematele aşezate de om pe altarul lumii sale, o abaţie surprinzător de perenă şi elaborată. Abaţia cere a fi descoperită obstinaţia nebună a constructorilor din diverse veacuri şi a călugărilor, care, începând cu anul 708, au năzuit să facă din acest loc izolat, un punct de întâlnire pentru credincioşi, un astru uman al devoţiunii şi culturii.

Astăzi, pentru cel ce se apropie de ţărmul golfului Mont Saint Michel este o apariţie sublimă mai ales în zilele în care soarele vine să dea tărie contururilor sale. Este o piramidă minunată ce pare a pluti pe talazuri de ape şi de nisip, plămădită de mâna omului după cu totul alte reguli şi viziuni decât ale piramidelor renumite ale lumii. Mont Saint Michel este o minunăţie plămădită şi apărată de mâna omului, minunăţie aşezată într-un golf care este şi el, prin anumite trăsături, o minunăţie a naturii. Geniul uman şi creaţia naturii s-au împletit şi s-au completat minunat, dar lucrarea omului este cea care determină valoarea, nu natura. Golful lipsit de nestemata muncii umane ar trece probabil cu totul neobservat şi comun în mulţimea ţărmurilor europene.

Din întinderile nesfârşite ale naturii, nesigure prin răceala lor impasibilă, destinul erelor geologice a lăsat să răsară un munte aşa de orgolios cum nu s-a mai văzut în faţa unui ţărm nisipos, un munte de stâncă mândru şi falnic, un munte mărunt printre semenii lui planetari, dar care aici se impune emblematic. Pe acest munte predestinat atenţiei umane, orele peisajului sunt toate ore de încântare şi curiozitate. Sub cerul mai mult plumburiu creşte nesfârşirea plajelor spălate de mareele retrase, plajele efemere ce par a da mărire cerului.

Abaţia temător de prăpăstioasă înfiptă pe Mont Saint Michel, împinsă spre cer departe de pământ, este totodată un castel feudal redutabil, fantastic, stupefiant ca un castel de vis, castel neasemuit de straniu şi de minunat.

De la depărtare silueta Muntelui Saint Michel, pare în mijlocul unui orizont albăstrui, vag lucitor, o bijuterie căzută din ceruri, asemănătoare unei picături împietrite. Sub razele de soare aceeaşi siluetă pare capacul unui sipet ce a ieşit din mâna unui bijutier vrăjitor, posedat de visări şi de o imaginaţie divină.

Ansamblul monumental Mont Saint Michel este fără îndoială una dintre realizările cele mai prestigioase ale arhitecturii evului mediu occidental. Loc de elită al spiritualităţii lumii apusene, muntele răsărit la margine de ape nesigure, deşi singuratic, invită la o experienţă spirituală ieşită din comun, într-un cadru magic de istorie.

Situat la frontiera dintre două ţinuturi franceze tradiţionale, abaţia Mont Saint Michel a fost unul dintre cele mai fabuloase şi rodnice şantiere ale evului mediu vest-european. Bravura arhitecturii monastice s-a etajat cu obstinaţie pe trei nivele proprii în jurul rocii primordiale. Lucrării monastice i s-a alăturat, la baza stâncii ieşite din mare, o aşezare umană fortificată, aşezare strâns legată constructiv de simbolul monastic, dar şi necesară. Afluenţa pelerinilor a determinat pe comercianţi să vină pe insulă şi să sufere unele privaţiuni începând cu sec. al 11-lea. De altfel este probabil ca hotelierii şi comercianţii de astăzi, înghesuiţi incredibil unii în alţii, să fie urmaşii hangiilor ce i-au găzduit odinioară pe pelerini.

Insula de la marginea Mării Mânecii, expusă intemperiilor violente abătute dinspre Atlantic, acest castel de poveste al unei colectivităţi religioase, de unde se pot scruta zările pe cinci leghe împrejur s-a aflat dintotdeauna sub graţia protectoare a Arhanghelului Mihail. De la înălţimea semeaţă a lucrărilor umane totul captivează, miracolele arhitecturii medievale, forţa inegalabilă şi de nestăpânit a naturii, lumina zilei, întunericul de smoală al nopţilor, bolta tremurând cu stele timide, ţărmurile cuminţi. Totul concură spre o sensibilitate unică în faţa mesajului acestui monument unic. După secole de obscuritate şi de sânge, din încătuşarea apelor şi a nisipurilor arcane, zidurile, contraforturile, scările prelungi, turnurile, temeliile, sălile, coloanele, capelele, arcadele, bolţile, respiră în continuare lumina viziunilor şi dăruirea constructorilor de altădată. Acolo unde cândva văzduhul răsuna de cântec spre slavă divină, de imnuri de evlavie, astăzi se scurge tumultul unei vieţi libere, cercetătoare, pline de speranţă, veselă şi fremătătoare, tumultul vizitatorilor sosiţi din toate colţurile lumii.

Tumultul turistic a atins uimitoarea cotă de 3.200.000 de vizitatori anual, din care tot mai puţini sunt cei ce-şi consideră trecerea drept un pelerinaj. Visul ctitorilor din urmă cu treisprezece secole nu a fost de scurtă durată…. lumea vine în valuri.

Mulţi scriitori au încercat să redea magia Muntelui Saint Maichel. Victor Hugo gândea că „Muntele este pentru mare ceea ce este piramida lui Keops pentru deşert“. Guy de Maupassant a văzut „abaţia prăpăstioasă, împinsă în sus departe de pământ, precum o construcţie feudală fantastică, stupefiantă, precum un palat de vise, neasemuit de stranie şi frumoasă“. Iar Jules Michelet i-a precizat farmecul cu cuvintele: „Aceasta este şi nu mai este pământ, aceasta nu este mare“.

Marea face parte atât din istoria cât şi din frumuseţea Muntelui Saint Michel, avansând şi retrăgându-se pe perioade lungi după legi eterne ale naturii. Oamenii din epocile îndepărtate am văzut probabil un peisaj înconjurător Muntelui Saint Michel diferit de cel văzut astăzi, dar memoria colectivă a păstrat totuşi amintirea unui nivel al mării care l-a pus în pericol. O teorie susţine, în timpuri imemoriale ar fi existat  un cordon litoral împădurit, cordon care proteja ţărmul, dar că odată acela fiind rupt marea a înconjurat brutal muntele.

Amplitudinea mareelor în acest golf este una dintre cele mai mari din lume, atingând uneori mai mult de doisprezece metri. Deoarece suprafaţa de fund a golfului este aproape plată, apele mării se retrag foarte departe la reflux, aproape 20 de kilometri în câteva ore. Tradiţia a imaginat pentru acest fenomen rapid un cal în galop avântat atât pentru retragerea cât şi pentru revenirea surprinzătoare a apelor.

In golf se varsă trei râuri ale coastei, râuri mici care rătăcesc prin prundul larg cât orizontul: Sea, Seluna şi Cuesnon-ul. Ultimul râu marchează frontiera administrativă între Bretania şi Normandia, ceea ce a făcut ca Miuntele Saint Michel, plasat atât de aproape de Bretania, să fie contestat ca dar de valoare al Normandiei.

Apa curge de obicei pe sub nisipurile care devin mişcătoare şi periculoase. Pâcla şi apa care urcă repede pot surprinde pe eventuali pescari sau plimbăreţi. Muntele se ridică semeţ deasupra prundului, cel mai adesea acoperit de un mâl gri. La limita incertă dintre uscatul ferm şi tărâmul apelor cresc ierburi năpăstuite, care pot rezista la sare, dar care fac totuşi deliciul oilor.

Intr-un cadru natural rece, schimbător şi neprimitor multe zile din an, într-un cadru acoperit de nisip, de cer şi de mare, a fost edificată o mănăstire cu aspect de citadelă, a cărei înălţime în vârful săgetător al bisericii atinge aproape 170 de metri până baza stâncii. Locaşul monastic s-a găsit mult timp în afara civilizaţiei drumurilor comerciale şi militare, aşa că a avut răgaz să devină un demn loc de spiritualitate şi de artă medievală. Nu este de mirare că romanii, care au cucerit şi transformat Gallia, nu au lăsat în aceste locuri sărace şi stâncoase nici o urmă a trecerii lor. Muntele a dăinuit în afara mândrelor drumuri romane pe care circula tradiţia şi cultura lor, dar şi departe de marile oraşe ale antichităţii din această parte de lume.

Cu toate acestea Muntele a putut fi sediul unor culte păgâne pe care credinţa creştină le-a izgonit şi înlocuit.

Muntele s-a numit la început Mont Tombe (Muntele Mormânt), puţin probabil derivat din cuvântul celtic (galic) „tun“, care însemna înălţare, dar mai sigur provenit din cuvântul latin „tumba“, adică mormânt. Creştinismul, acţionând ca o carie a civilizaţiei romane, încuraja pe fidelii cei mai pioşi să-şi părăsească bunurile, familiile, prietenii, tot ce a dat frumos şi cald divinitatea, pentru a trăi în solitudine şi sărăcie, sărăcie materială dar şi spirituală, în contradicţie cu idealul de viaţă roman, ideal pragmatic şi luminos. Ruperea de viaţă, de plăcerile vieţii comunitare, ruperea de societate, a fost justificată ca necesară pentru rugăciunile adresate lui Dumnezeu.

Muntele de la marginea pustie a Galilei a reprezentat un loc de vis pentru sihastri. Ei au ridicat pe stâncă primele oratorii, unul dedicat Sfântului Ştefan şi altul Sfântului Symphorianus.

Ca peste tot în lumea creştină primii eremiţi au ţesut legende pentru a da o semnificaţie timpului scurs fără evenimente. Se spune că pioşii creştini aciuiţi pe stâncă aprindeau focuri pentru a avertiza pe locuitorii de la Asteriac, mai târziu Beauvoir.

Când vedeau fumul, ţăranii încărcau un măgar cu alimente, măgar dirijat de voinţa divină până la adăposturile mizere ale celor ce nu voiau să muncească dar erau nevoiţi să mănânce. Un lup a mâncat odată pe măgarul emisar, dar a fost condamnat de Dumnezeu să îl înlocuiască.

Cultul Sfântului Arhanghel Mihai s-a consacrat pe Munte, la 16 octombrie 708, dată la care, Aubert, episcopul cel mai apropiat, din localitatea Avraches, a stabilit acolo un sanctuar în onoarea Arhanghelului. Iniţiativa a survenit în urma unui vis revelator prin care divinul i-a ordonat să construiască un edificiu pe stânca din apele golfului, o biserică. Episcopul Aubert a devenit Sfântul Aubert pentru posteritate, iar numele lui îl poartă şi singura sursă de apă dulce de la baza muntelui. Din biserica originală, singura amintire este probabil un zid din pietre mari, numit azi zidul ciclopic, zid care se poate remarca într-una dintre cripte, cea numită Notre-Dame-sous-Terre.

Consacrarea stabilă a Muntelui Saint Michel a precedat naşterea imperiului condus de Carol cel Mare, timp în care s-a produs o reorganizare politică şi o renaştere intelectuală a occidentului barbar. Reînnoirea carolingiană a avut de suferit profund de noul val de barbarie venit pe mare de la miazănoapte, valul barbarilor vikingi. Aceia au jefuit biserica Muntelui Saint-Michel în 847. O parte din călugări au rămas pe loc într-o sărăcie lucie, iar alţii au părăsit locul periculos şi vulnerabil la acea dată, ducând departe în interiorul uscatului relicvele preţioase ale Sfântului lor. Aubert trimesese doi mesageri în Italia pentru a aduce o bucată din mantia roşie purtată de Sfântul Mihail şi un fragment din altarul pe care pusese piciorul. Cât de credincios pot fi ca să rupi hainele unui sfânt, să distrugi obiectele legate de amintirea trecerii lui, sau chiar să-i căsăpeşti scheletul în bucăţile sfinte ? Oare aceste sălbăticii se numesc creştinism ?

In anul 966, ducele de Normandia, Richard I-ul, a purces la o reformă a vieţii monastice de pe Munte după regulile Sfântului Benedictus, reguli emise în anul 529, şi reformate apoi de Benedictus d'Aniane, în 817. Vechii călugări ce duceau o viaţă neconformă regulilor creştine au fost izgoniţi, împreună şi cu apărătorul relicvelor care disimulau resturile Sfântului Aubert. Ducele normand a conferit sanctuarul călugărilor benedictini aduşi de la abaţia Saint-Wandrille.

Noii călugări au reconstituit biserica mănăstirii, ale cărei resturi formează astăzi cripta Notre-Dame-sous-Terre. Acea biserică a fost asemuită de contemporani cu imaginea Ierusalimului celest pe pământ. Cu ajutorul ducilor normanzi şi cu banii strânşi din donaţiile unor vizitatori bogaţi călugării au ridicat în cursul sec. 11-12 mănăstirea în stil romanic, după un incendiu ce distrusese vechile edificii în anul 992. Nava noii biserici, terminată în 1084, domina Muntele.

Intr-o noapte din anul 1103 zidul de nord al bisericii s-a prăbuşit peste dormitor, pe timp ce călugării se aflau, din fericire, în biserică. Abaţia a fost reconsolidată şi amplificată curând, tot la începutul sec. al 12-lea, având spaţiile anexe amplasate pe trei etaje. In apropiere de intrare, călugării primeau pe pelerini într-o încăpere a pomenilor (aumonerie - în limba franceză), numită azi Aquilon.

Viaţa domestică a călugărilor se derula în spaţiile de deasupra, claustrul pentru plimbarea lor şi dormitorul aflându-se la nivelul bisericii, pentru a le permite un acces mai uşor la biserică pe timpul rugăciunilor de noapte. Majoritatea pelerinilor veneau la Munte numai pentru a se ruga, dar alţii, mai bogaţi, veneau pentru a se retrage în abaţie şi pentru a se instala în ea. Cu timpul abaţia a fost amestecată în problemele politice ale Normandiei, mai ales începând cu domnia lui Henric al II-lea Plantagenet, regele francez al Angliei. Unii dintre stareţi au venit din afară, fiind numiţi direct de stăpânii Normandiei şi s-au dovedit oameni politici influenţi. Un astfel de stareţ a mărit abaţia în cea de a doua parte a sec. al 13-lea, prin construirea unei ospătării cu cazare provizorie în sudul mănăstirii. Edificiul a dispărut la începutul sec. al 19-lea. Acelaşi stareţ (Robert de Thoriny) a amenajat pentru sine apartamente austere spre apus şi două turnuri pe faţada bisericii.

După moartea lui Richard Inimă de Leu, în 1199, regele Franţei, Philippe Auguste, a profitat de slăbiciunea dinastiei engleze pentru a pune stăpânire mai sigură pe Normandia. Muntele Saint Michel, fidel englezilor, a devenit iarăşi un interes al războiului feudal, suferind asediul unui aliat al dinastului francez, Guy de Thouars. Călugării au rezistat, dar incendiul a distrus, în 1203, numeroase clădiri ale orăşelului de la baza muntelui şi o parte din abaţie.

După victoria de la Bouvines, Philippe a devenit stăpânul de necontestat al Normandiei. El a dăruit o mare sumă de bani abaţiei pentru reconstrucţie. Mai târziu, nepotul său, Ludovic al IX-lea, viitorul Sfântul Ludovic, a venit la Mont Saint Michel, în 1256, şi a depus un sac cu aur pe altar. Suma urma să servească ridicării fortificaţiilor.

Philippe cel Frumos a făcut şi el o vizită la renumita mănăstire, în 1311. Vizitele regale şi alte atitudini favorabile ale Curţii confirmau protecţia puterii temporale asupra abaţiei, dar, cu toate acestea autoritatea regală era îndepărtată. Pe deasupra regii Franţei, spre deosebire de ducii Normandiei, nu au intervenit niciodată în viaţa internă a mănăstirii, sau în alegerea stareţilor. Ca atare, Muntele s-a bucurat mult timp de o plăcută independenţă.

          Odată cu sfârşitul sec. al 12-lea, stareţii au proiectat edificarea în nordul mănăstirii de noi spaţii pentru călugări. Aceasta pentru că toată colectivitatea era obosită de obscuritatea şi strâmtoarea sălilor romanice vechi. Se dorea spaţiu şi lumină pentru cadrul vieţii cotidiene monotone a călugărilor. Ca urmare s-a amenajat un ansamblu de săli imense, distribuite pe trei etaje, în primele patru decenii ale sec. al 13-lea. Ansamblul a primit numele de Merveille (minune sau minunăţie).                       Era momentul pe când Europa vedea deschizându-se şantierele unor mari catedrale. Mont Saint Michel participa şi el la dezvoltarea acelei arte care s-a numit generic „gotică“. Masa enormă de piatră a trebuit proptită, uşurată şi susţinută cu măiestrie. S-au înfipt contraforturi puternice în exteriorul zidurilor, înfipte în carnea stâncii. Pilaştri şi arcuri de piatră suportau savant fiecare dintre cele trei etaje. Inovaţia tehnică a permis o reuşită deplină a structurilor şi a esteticii. O decorare preţioasă, mai ales în claustru, a încheiat acea capodoperă.

Mai târziu, începând cu mijlocul sec. al 13-lea, şi până în sec. al 16-lea, s-au adăugat apartamentele stareţului, dar şi încăperi ale administraţiei şi justiţiei, încăperi care completau la răsărit şi miazăzi centura ce înconjura biserica.

Pe timpul războiului de 100 de ani dintre Franţa şi Anglia, stareţul Pierre le Roi s-a zorit să fortifice abaţia. La intrarea ei s-au ridicat turnuri şi ziduri, care au individualizat castelul mic (chatelet) şi barbacana. După dezastrul de la Azincourt călugării au refuzat să-l urmeze pe stareţul următor alături de englezii învingători. Cavalerii deposedaţi de englezi de pământurile lor s-au refugiat alături de călugării opozanţi rămânând împreună fideli cauzei franceze. Corul romanic al bisericii abaţiale s-a prăbuşit în aceeaşi perioadă (1421) din motive independente de război, iar reconstrucţia lui nu a fost posibilă în acele vremuri tulburi. Tot o neşansă s-a dovedit faptul că în 1420 râul Couesnon şi-a schimbat cursul în urma unei maree foarte mari. Pe insuliţa apărută cu acea ocazie s-au instalat imediat englezii cu o garnizoană.

Invadatorii de peste mare au hotărât să termine cu această redută călugărească stânjenitoare, dar citadela bine apărată de ziduri şi de mare se menţinea nepenetrabilă. S-a recurs la un blocus pentru înfometarea asediaţilor. Flotila engleză pusă de pază a fost însă împrăştiată de o forţă navală organizată de nobilii bretoni şi echipată cu marinari abili. Aprovizionarea eroicilor asediaţi de la Mont Saint Michel s-a reluat, iar asediul englezilor a eşuat. Mai târziu, în 1433, aceia au încercat o nouă tentativă de supunere a Muntelui, dar de această dată s-au lovit de o apărare mult mai competentă, prin persoana unui căpitan abil, Louis de Estouteville, numit în fruntea garnizoanei ce apăra abaţia de regele Franţei, Carol al VII-lea. Pe timpul luptelor, un incendiu violent a distrus casele de lemn de la baza muntelui şi a adus distrugeri fortificaţiilor.

Englezii au hotărât să profite de ocazie. S-au apropiat în număr mare, susţinuţi de grozave maşini de război, reuşind să creeze o breşă în fortificaţii. Pentru un moment asediatorii au crezut într-o victorie, dar garnizoana Sfântului Mihai a rezistat cu eroism şi i-a respins. Cavalerii francezi apărători au pus stăpânire pe două bombarde engleze părăsite în grabă pe câmpul de luptă. Ele au fost aşezate la intrarea în orăşel şi pot fi văzute oricând ca simbol de bravură. Rezistenţa eroică împotriva englezilor a transformat Mont Saint Michel într-un loc simbolic al identităţii naţionale franceze.

De altfel, în perioada imediat următoare, orăşelul mănăstirii a fost protejat cu o centură nouă de fortificaţii şi de turnuri puternice. Apărătorii au dat proba originalităţii în domeniu, ţinând seama de noile cerinţe ale războiului cu artilerie. Turnurile ronde se dovediseră fragile în faţa proiectilelor. De aceea pentru turnul Boucle, Louis de Estouteville a adoptat planul poligonal, plan menit să reziste mai bine la izbituri. Acela a fost planul de bastion care urma să se răspândească în tot Occidentul pentru asediile cu artilerie, constituind, în sec. al 15-lea, unul dintre primele exemple. Nu trebuie uitat, însă, că turnurile de apărare cu plan dreptunghiular au existat încă din antichitate, dar că într-o perioadă lungă a evului mediu fuseseră preferate cele cu plan circular.

Un alt constructor de fortificaţii francez, Vauban (1633-1707), a dus la perfecţiune fortificaţiile de la sfârşit de ev mediu, când asediile se bazau mult artilerie, câştigând o bine meritată apreciere internaţională. Concepţiile lui novatoare n-au avut suprafaţă de desfăşurare pe insula stâncoasă de la Mont Saint Michel, iar în acea epocă târzie abaţia şi întreaga aşezare nu se mai trăiau o reală ameninţare din afară. Statul francez era o mare putere militară.     

Oricum, datorită războiului de 100 de ani Muntele a devenit una dintre cele mai redutabile fortăreţe ale timpului, din sec.15-16.

Datorită prestigiului câştigat, Louis d'Estouteville a putut să-şi impună fratele, pe cardinalul Guillaume d'Estouteville, drept stareţ al renumitei mănăstiri. Faptul a marcat o dublă evoluţie istorică. Pe de o parte, regele Franţei a obţinut din partea papei dreptul de a numi episcopi şi anumiţi stareţi, aceia încetând a mai obţine demnitatea prin alegere internă în colectivitatea de călugări. Pe de altă parte, conducerea unei abaţii putea fi atribuită unui cleric sau unui laic, în locul unui călugăr, iar stareţul avea dreptul să nu locuiască, pentru viitor, în cadrul comunităţii de care răspundea onorific. El se limita la primirea unei părţi din veniturile locaşului. Prin acest sistem regele putea să recompenseze material un consilier, un curtean sau un mare senior devotat.

Cardinalul Guillaume d'Estouteville nu a uitat totuşi mănăstirea, ocupându-se de ea de la depărtare. Printre altele, a obţinut indulgenţe care au stimulat pelerinajul şi a început construcţia corului bisericii odată cu cripta numită a „Marilor Pilaştri“. Tot el a iniţiat pe plan statal procesul de reabilitare a eroinei Jeanne d'Arc.

Regele Ludovic al XI-lea a vizitat de două ori la Mont Saint Michel. Considerând că Sfântul Arhanghel Mihail a binecuvântat Franţa cu victoria împotriva englezilor, el a creat Ordinul militar „Cavalerii Sfântului Mihail“, ordin în care a primit pe marii nobili ai regatului. Insemnul ordinului era un colier şi un pandantiv care reprezenta pe arhanghel triumfând asupra dragonului şi cochilii. Avea înscrisă deviza : Immensi tremor oceani (Teroarea imensului ocean).

Ludovic al XI-lea a avut şi o idee lugubră. Monarhul neîndurător a instalat la Mont Saint Michel una dintre „fetiţele“ sale, adică un dispozitiv de tortură. Este vorba de o colivie de lemn atârnată de bolta unei celule. La fiecare mişcare a prizonierului închis în ea, colivia se balansa şi trosnea. Strâmtoarea şi singurătatea devenea foarte curând o tortură greu de suportat.

Reconstrucţia corului bisericii s-a terminat la începutul sec. al 16-lea. La acea construcţie s-a sacrificat totul în favoarea verticalităţii şi a elanului zidirilor. Cu nervurile prismatice ale bolţilor, cu dantela în piatră a triforium-ului, galerie ajurată a tribunei şi cu pădurea de sculpturi din exterior, arhitectura medievală a găsit la Mont Saint Michel o ultimă strălucire, prin stilul gotic flamboaiant. Datorită succesiunii construcţiilor şi a reparaţiilor mănăstirea oferă o paletă succesivă a întregii arhitecturi medievale, a stilurilor în evoluţia timpului.

Pe timpul Renaşterii, abaţia a rămas iarăşi departe centrele artistice şi de puterea politică, iar mănăstirile nu au mai avut rolul de faruri ale culturii. Stânca s-a menţinut totuşi o puternică citadelă. Pe timpul războaielor religioase Muntele a devenit din nou motiv de lupte. Hughenoţii au încercat de a cuceri poziţia, care era bastion al catolicilor. Pentru aceasta au încercat nouă asedii, între 1577-1598.

Stareţii au fost aleşi de regii de după Ludovic al XI-lea au provenit din marile familii ale regatului, Cosse, Guise, Montmorency-Laval, majoritatea neavând chemarea de a vizita vreodată mănăstirea. Pe timpul unuia dintre acei stareţi comanditari s-a impus o schimbare a vieţii monahale. Monahii au alunecat spre o viaţă modernă care a condus abaţia la disoluţie. In timpul stăreţiei Guise s-a decis instalarea pe Munte a unor călugări dintr-o congregaţie nouă, numită a „Sfântului Maur“. „Mauriştii“ s-au instalat în anul 1622, dând dovadă de o mare vocaţie catolică, care a marcat cel de-al 17-lea secol. Ei s-au consacrat studiului, au salvat arhivele şi au scris istorie.

Resursele comunităţii nu au mai permis, la un moment dat, întreţinerea imenselor edificii, acelea începând să se degradeze. Gustul lumii bogate se schimbase şi arta medievală, numită cu dispreţ „gotică“, adică barbară, nu a mai plăcut. Atunci unele travee din faţa bisericii s-au prăbuşit şi reparaţiile făcute cu zgârcenie au adăugat sanctuarului cu o faţadă clasică simplă, terminată în 1780.

Cu timpul mănăstirea de pe Munte a servit, ca şi altele, ca închisoare. Viitorul rege Ludovic Philippe, fiu al ducelui de Orleans, a vizitat mănăstirea în 1788 împreună cu fraţii şi a determinat distrugerea coliviei inventate de Ludovic al XI-lea, acel „monument al barbariei“.

Revoluţia franceză a impus disoluţia ordinelor religioase, dar a păstrat vocaţia nenorocită de închisoare a Muntelui. Mai târziu, fiecare revoluţie, fiecare mişcare politică, fiecare conspiraţie se termina cu trimiterea de noi deţinuţi.

In 1863, Mont Saint Michel a încetat de a mai fi închisoare. Scriitorii romantici au regăsit frumuseţea artei medievale, iar Muntele i-a atras prin frumuseţea lui sălbatică. In 1874, abaţia cu zidurile ei de apărare au fost declarată monument istoric, iar statul a început lucrările de restaurare. Cu ocazia sărbătoririi unui mileniu monastic, în 1966, un călugăr, apoi o mică comunitate s-a reinstalat în vechea şi glorioasa proprietate monastică.

Vizita complexului muzeal de astăzi începe cu trecerea prin trei porţi: poarta de l'Avancee (înaintată), Poarta bulevardului şi poarta lui Roy. De la început se observă cât de bine era păzită intrarea în orăşelul de jos, ştiind că totdeauna porţile au fost punctele slabe ale cetăţilor din toate timpurile. Aici bombardele grele şi bătrâne ale asediatorilor englezi amintesc şi astăzi că Muntele a rezistat unui lung asediu pe timpul războiului de 100 de ani.

Strada principală a orăşelului de la baza abaţiei este o istorie vie arhitecturală şi o sărbătoare sufocantă a zilelor noastre. Totul este ticsit cu magazine de suveniruri, cu tentaţii pentru turişti, dar şi cu restaurante pitoreşti atinse de aripa vechimii şi a tradiţiei. De la sfârşitul străzii o suită de serpentine de piatră şi de trepte conduce către abaţia gigantică ce încoronează stânca.

O scară monumentală lungă, numită Marea scară exterioară, conduce spre intrarea de cetate a mănăstirii. Zidăria de stâncă ce însoţeşte urcuşul este impresionantă şi ameţitoare. La capătul de sus al scării, intrarea principală este apărată ameninţător de o barbacană, o lucrare înaltă de apărare cu creneluri, şi apoi de Chatelet (Castelaşul) , fortificaţie flancată de două turnuleţe.

In totalitate, din orice perspectivă, pereţii de piatră ai abaţiei sunt adevărate fortificaţii. In partea de nord,  înălţimea inaccesibilă a aripii cu trei etaje înalte, numită Merveille, taie răsuflarea privitorului, iar spre partea de sud primul obstacol îl constituie succesiunea de locuinţe abaţiale cu pereţi monolit.

Dincolo de crenelurile barbacanei, paşii calcă pe caldarâmul dur al sălii de gardă, sală care aminteşte vocaţia militară a Muntelui Saint Michel pe parcursul întregii sale istorii. Mai departe Marea scară interioară, lungă şi obositoare ca şi surata ei exterioară, conduce de la Sala de gardă până pe o terasă plasată la cea mai mare înălţime, terasa numită Sant Gautier.

Terasa s-a amenajat pe locul traveelor prăbuşite, în sec. al 18-lea, ale bisericii romanice şi oferă o perspectivă dominatoare asupra mării. De pe terasă se păşeşte în străvechea biserică romanică, adică în nava ei înaltă, măreaţă şi mândră de demnitatea celor 900 de ani de existenţă. Faţada bisericii, terminată în 1780, este foarte simplă. După cum s-a amintit, ea denotă lipsa de interes ce începuse să se facă simţită faţă de locaş în acea epocă dinaintea revoluţiei.

La intersecţia dintre nava bisericii şi transept, la sfârşitul sec. al 19-lea s-a înălţat o impresionantă clopotniţă, atunci când mănăstirea a devenit un atractiv monument istoric. Clopotniţa a respectat criteriile artei romanice, dar străpunge cerul cu un acoperiş gotic ascuţit şi îndrăzneţ. In vârful său ca o săgeată s-a aşezat statuia Arhanghelului Mihail străpungând dragonul. Silueta elegantă şi subţire a acoperişului gotic dă ultimul cuvânt întregului Munte şi îi conturează îndrăzneala asemănător castelelor din basme. (Statuia Arhanghelului are o înălţime totală de 4,5 metri şi o greutate de 450 de kg).

In interiorul bisericii se poate vedea cu blazon săpat în piatră, compus din flori de crin în partea superioară şi din cochilii de scoici în partea inferioară. Florile de crin semnifică apartenenţa la coroana Franţei, iar cochiliile simbolizează pelerinajul. Sala, nava principală a bisericii, este ritmată de travee, iar pe înălţimea a trei etaje de mari arcade ronde, romanice, de tribune cu arcade jumelate mai mici şi de ferestre. Braţele transeptului sunt acoperite de bolţi în semicerc (plein cintre), sprijinite pe ziduri mai vechi ale abaţiei.

Corul romanic al edificiului s-a prăbuşit  în 1421, fiind înlocuit, la sfârşitul sec. al 15-lea, cu un magnific Cor flamboaiant. Cele trei etaje ale navei se regăsesc în zvelteţea lui plină de nobleţe şi în elanul pe verticală. Cu arcuri şi ogive delicate alcătuieşte o veritabilă dantelă în piatră. La înălţimea extremă corul este personalizat printr-un triforium, un element decorativ original, o deschidere zăbrelită ce lasă să pătrundă lumina ca o cale divină. Pe conturul inferior corul este înconjurat de un deambulatoriu, spaţiu ce permitea credincioşilor pelerini să asiste la ceremoniile slujbelor. In exterior, ansamblul corului s-a bucurat de geniul decorativ al artei gotice flamoaiante, artă a florilor de piatră.

 O scară de dantelă permite escaladarea în partea gotică a bisericii, loc de unde se dezvăluie întregul golf şi nesfârşitele orizonturi marine.

 La nord de biserică, la acelaşi nivel, se află dormitorul comun al călugărilor, iar la nivelul inferior cripta Notre-Dame-sous-Terre-Cirges, cripta dedicată Fecioarei, susţine braţul de nord al transeptului. Locul de plimbare al călugărilor îl constituie o frumoasă sală cu bolţi în ogivă, iar sub ea ampla încăpere ce servea acordării de pomeni a luat numele de Aquilon. Fiind apropiată de intrarea în vechea abaţie romanică, ea permitea primirea pelerinilor.

 Pe planul de sub biserica romanică se află încă biserica preromanică, numită ulterior Notre-Dame-sous-Terre şi transformată în criptă. Abaţia se mai prelungea spre sud cu edificiile unde erau primiţi pelerinii, dar acelea s-au prăbuşit în sec. al 19-lea.

Cripta Saint Martin este tot un rest al celor mai vechi zidiri de piatră, astăzi acoperite. Ea susţine braţul stâng al transeptului, iar bolta ei în semicerc este un exemplu de austeritate şi rigoare.

Cripta Marilor Pilaştri a fost construită la sfârşitul evului mediu, între anii 1446-1450, pentru a purta noul cor flamboaiant. Pentru aceasta s-au conceput zece pilaştri circulari enormi, dintre care doi evocă nişte palmieri de piatră.

La nivelul superior, cel al terasei şi al bisericii, se găseşte claustrul, adică spaţiul de plimbare şi de conversaţie în aer liber al călugărilor. Acolo, o mică grădină suspendată este înconjurată, pe patru laturi, de o şarpantă de lemn. Pentru a o suporta pe aceasta,  coloanele suple înconjurătoare au fost amplasate în alternanţă pe două contururi patrulatere. Deasupra coloanelor se sprijină elegante ogive de calcar. Intre ele, suprafeţele au fost îmbogăţite cu decoraţii rafinate, dominate de tema vegetală. Numai pe unele suprafeţele dintre ogive   s-au dăltuit alte subiecte, precum mielul pascal, Christos, sau Sfântul Francisc de Assisi. Pe latura meridională a claustrului s-a amenajat un lavatorium, cu bazin dublu şi fântână. Acolo stareţul spală picioarele călugărilor, precum Christos pe ale apostolilor săi. In colţul de nord-vest se găsea încăperea arhivelor.

Nici un al clastru nu se află la o asemenea înălţime ameţitoare ca cel de la Mont Saint Michel. Privelştea pe care o permite este rece şi dezolantă, atrage sentimente de disperare şi de însingurare, răpeşte orice speranţă pentru viitor. Şi totuşi acolo s-au complăcut a trăi unii oameni. Se pune întrebarea cât de nefericiţi au fost în afara mănăstiri, dar şi interiorul ei. Se pot pune întrebări şi despre capacităţile lor spirituale, sau despre cele ale uitării de sine.

La acelaşi nivel superior, Refectoriul era spaţiul ce avea menirea să adăpostească călugării pentru masă. Se mânca în linişte deplină, pe timp ce un călugăr citea din textele sacre. Catedra lui era aranjată în peretele meridional. Datorită acusticii excelente a sălii, vocea cititorului se auzea foarte clar. In locul unei bolţi foarte grele de piatră, arhitecţii au preferat un acoperiş de lemn, asemănător cu o imensă carenă de navă răsturnată. Ferestrele înalte şi strâmte, adevărate goluri în meterezele de piatră, încadrate de colonete adosate pereţilor, sunt invizibile din perspectiva de la intrare. Ingustimea le-a dat capacitatea de a-şi revărsa lumina fără a slăbi zidăria groasă.

La cel de al doilea etaj din Marveille, se găsea Sala Cavalerilor, adică încăperea vastă unde munceau şi studiau călugării. Numele ei aminteşte de Ordinul de cavaleri creat de regele Ludovic al XI-lea. Tot aici se găsea şi Scriptorium-ul, atelierul copiştilor şi al decoratorilor de manuscrise. Pentru o încălzire acceptabilă a spaţiului dintre zidurile reci de piatră s-au construit şeminee impresionante, în care focul se întreţinea cu buşteni pe măsură. In acest spaţiu, ferestre largi, puţin obişnuite în evul medieval, lăsau să pătrundă o lumină naturală abundentă, absolut necesară pentru munca minuţioasă. Cele trei rânduri de coloane robuste, care susţin un tavan ogival, au capiteluri cu frunze de piatră într-o viziune compozită, Latrinele erau amenajate în spatele şemineelor cu poziţionarea gurilor de scurgere în afara zidurilor, după un vechi obicei al civilizaţiei occidentale medievale.

Tot al doilea etaj, spre răsărit, Sala Oaspeţilor avea menirea de a primi pe vizitatorii iluştri, cărora li se arăta o onoare deosebită. Sala era concepută cu două nave de-a lungul cărora se întindeau mesele. In două mari şeminee se pregătea hrana ospăţului, iar latrinele se găseau în zidul de nord, asemănător celor din Sala Cavalerilor. Prin eleganţa ogivelor şi a coloanelor, prin luminozitatea marilor ferestre, prin frumuseţea frunzişului stilizat, aici arta gotică s-a transformat într-o artă de gală. Sala Oaspeţilor este una dintre cele mai elegante creaţii ale arhitecturii evului mediu din Franţa. In Capela Sfânta Magdalena, din vecinătate, invitaţii îşi făceau rugăciunile înainte şi după masă.

La etajul inferior Cămara şi Sala destinată pomenilor se caracterizează printr-o mare simplitate şi o plăcută robusteţe. O deschidere şi o rampă permiteau aducerea de provizii în Cămară. In Sala pomenilor erau primiţi pelerinii cei mai săraci.

Un turn, Turnul Corbilor, de la colţul de sud-est al construcţiei Merveille, permite trecerea de la un etaj la altul pe o scară spiralată de piatră. Turnul a fost încoronat cu un acoperiş piramidal tot din piatră.

Nu este lipsită de interes nici o preumblare pe nivelul cel mai de jos al abaţiei acolo unde se află încăperile de locuit abaţiale şi Frumosul scaun, adică încăperea atribuit activităţilor de justiţie internă.

Parcursul pe scările Muntelui şi ale abaţiei, prin sălile, culoarele, capelele, sau criptele încărcate de povara anilor, este o aventură fascinantă a spiritului, a gustului artistic şi desigur o incursiune pe căile istoriei.

Insuliţa stingheră şi neînsemnată de la margine de continent a adunat şi a sedimentat cu o linişte adevărat monahală valurile de geniu ale multor generaţii de constructori-arhitecţi, ale truditorilor în piatră şi ale anonimilor autocondamnaţi la singurătate, aplecaţi peste grele hrisoave muncite şi decorate, cu migală dumnezeiască.

Impletind suferinţe, umilinţe, lipsuri şi pericole nenumărate, insuliţa a plămădit un simbol pentru patria franceză, un simbol pentru arta arhitecturii, pentru tenacitatea şi perenitatea umană.

Mont Saint Michel este un far de basm al civilizaţiei europene medievale, un punct de sprijin pentru mândria umanităţii, un loc de pe pământ care umple sufletul de fericirea imaginii şi imaginaţiei, de fericirea creativităţii şi care nu lasă pe nimeni să-l uite.

ISTANBUL - SFANTA SOFIA

In trecerea noastră prin lume întâlnim locuri care îndeamnă la visare, locuri care îţi invadează cu catifelarea lor imaginile din clipele de odihnă, de tihnă şi pace. Sunt locuri care ţi se strecoară în suflet nu pentru a te simţi o părticică din grandioasa natură, ci pentru a te simţi părtaş la timpurile trecute, dar şi la cele prezente ale umanităţii. Legat de aceste lucruri, subconştientul lucrează şi dă naştere unor creaţii mentale ce te apropie de generaţiile spulberate, lăsând ca umbrele unor mulţimi să se apropie de pretutindeni, aducând în procesiuni solemne efemere, alegorii ce poartă creaţiile materiale trecute, înălţările spiritului sau convulsiile faptelor memorabile.

Un astfel de loc încărcat de simboluri pentru visări, dar unde te simţi prea mic pentru o istorie atât de mare este Bosforul, văzut de pe pământul aproape legendarului Byzantion. Acolo stihiile dezlănţuite din măruntaiele de foc, pe care plutesc continentele, au rupt uscatul pentru a deschide o cale predestinată apelor marine planetare. Prin această panglică de apă, erele de convulsie ale Terrei au despărţit două continente şi involuntar două lumi. Timpul a avut însă grijă să-i modeleze malurile, iar istoria să le umanizeze.

Bosforul şi-ar pierde orice interes dacă ar fi lipsit de amprenta densă şi extinsă a umanităţii. El a atras şi a emoţionat oamenii încă din zorii nedesluşiţi ai istoriei. La rândul lor oamenii l-au învăluit cu un nimb legendar şi chiar de sacralitate a naturii, socotindu-l când barieră, când punte salutară între lumi, între epoci şi între culturi.

Pe malurile lui europene mulţime de seminţii şi-au îngropat tezaurul milenar, transformându-l în pavăza cea mai trainică împotriva incertitudinii şi a spaimelor de care se simţeau sfâşiate.

Astăzi milenarul Constantinopol, contopit cu semimilenarul Istambul te copleşeşte şi te face să te simţi definitiv solidar cu întreaga umanitate, cu tumultosul şi cosmopolitul furnicar uman peste care domneşte. Necuprinsa aşezare umană are un colorit şi un parfum aparte, aşa cum numai cele de la confluenţa unor culturi şi civilizaţii diferite în timp şi spaţiu le pot avea. Tumultul uman şi minaretele ce săgetează cerul peste acoperişurile cartierelor, strălucirea soarelui aproape cotidian, mirosurile orientale şi o harababură, tot cu rădăcini orientale, te fac să crezi uneori că ai pătruns întâmplător pe tărâmul celor „1001 de nopţi“.

Peste minunăţia locului şi peste minunăţiile adăpostite de trupul marii capitale, tronează dominator, zâmbeşte Europei şi Asiei, uscatului şi apelor cuprinse de el, o nestemată născută de măiestria omului creştin, creaţie a omului destinată a adăuga un plus de splendoare altarului lumii.

Nestemata este venerabila şi magnifica biserică Sfânta Sofia, a cărei demnitate sfidează şi dispreţuieşte cele patru minarete aşezate în jurul ei de musulmani. Pământul sfânt pe care a ridicat-o marele Justinian a sfidat viitoarea ocupaţie a credincioşilor islamici, reuşind să dea fiori unor sultani „pe cere lumea nu putea să-i mai încapă“. Toată ostilitatea lor, sau dorinţa de a-i răpi identitatea, s-au lovit de o trăinicie îndărătnică, de o identitate unică. Turcii nu au putut întreprinde, ceea ce nu reuşise un şir înspăimântător de cutremure memorabile, de jafuri, de revărsări ale unor mase umane revoltate.

Sfânta Sofia îşi încordează probabil trupul colosal pentru tot ceea ce va să vină, neprevăzut şi înspăimântător. Probabil că zidurile ei au auzit şi ele previziunile demoralizante ale seismologilor mileniului trei. Aceia susţin că marea capitală de pe Bosfor se poate aştepta la unul dintre cele mai devastatoare cutremure, deoarece fondatorii au aşezat-o pe buza unei falii terestre dintre cele mai active, de-a lungul căreia se acumulează perpetuu energii subterane inimaginabile. După aprecierea lor, Istambulul ar fi cea mai periclitată mare capitală a lumii în viitorul apropiat şi sunt consternaţi că anual aglomeraţia creşte inconştient, adăugând circa 250.000 de locuinţe, sau poate mai mult în viitor.

Imaginaţia nu poate cuprinde amploarea unui cataclism terestru într-un Istambul în care clădirile, cu mai multe etaje şi construite inconştient de fragil, sunt ticsite de locatari, sunt înghesuite strâns una de alta şi sunt lipite mai totdeauna, de-a lungul unor străzi cu un trafic şi un tumult infernal.

Dacă s-ar pune întrebarea: In ce măsură Sfânta Sofia se poate teme de un cataclism seismic? Răspunsul ar fi că se teme. In acest context trebuie parafrazată o veche cugetare arabă: „Intreaga fire şi întregul pământ se teme de timp, iar timpul se teme de piramide“. In cazul nostru cugetarea s-ar transforma: „Sfânta Sofia nu se teme de timp sau de oameni, dar se teme de cutremure“.

Prin forţa tradiţiei, prin forţa economică, culturală şi militară, prin abilitatea politică şi prin extinderea spirituală, Imperiul Roman de Răsărit (Imperiul Bizantin)  s-a afirmat drept principalul organism istoric al evului mediu european şi al vecinătăţilor din Asia şi Africa. Civilizaţia umană din jurul Mediteranei şi din întreaga Europă, în ansamblul ei, a devenit tributară profunzimii şi forţei de iradiere a civilizaţiei bizantine, a devenit tributară acelui mileniu de purpură şi aur bizantin.

Lumea bizantină a fost o lume pitorească, măreaţă, inedită şi, mai ales, colorată; o lume care purta cu sine tot binele şi tot răul din om; o lume complexă, vitală şi longevivă, o lume subtilă şi suplă, delicată şi luxoasă; o lume cu urcuşuri şi coborâşuri, cu victorii şi înfrângeri, cu sensibilitate şi crimă. Din perspectiva istoriei, se poate afirma cu tărie că Imperiul Bizantin a fost o „Lume“, nu numai un mare şi puternic stat.

Aşezat la frontierele sud-estice ale Europei, Imperiul Bizantin a avut şansa să alăture tradiţiile profunde romane şi greceşti, unor puternice influenţe asiatice, influenţe ce veneau din adâncul tradiţiilor Egiptului, Siriei, Asiei Mici, Armeniei şi Persiei. Contactul strâns şi direct cu arta şi arhitectura orientală a condus la împletirea fericită a acelora cu tradiţia antică greco-romană conservată în imperiu. Din acea împletire progresivă s-a ridicat civilizaţia originală şi dominatoare care a fost civilizaţia bizantină, cu port stindardul său, Constantinopolul, oraş imens, sfidător de bogat şi de înfloritor.

Arta bizantină, peste voinţa ostilă a unor critici apuseni, a fost o artă vie, cu o evoluţie seculară, mereu alertă şi inventivă, capabilă de asimilări şi de prelucrări. Din această artă a făcut parte arhitectura unor noi tipuri de edificii religioase, biserici cu cupole, decorate somptuos cu mozaicuri şi frescă. Bisericile bizantine se numără printre minunile sfârşitului de ev antic şi începutul de ev mediu, minuni de creaţie materială ce au influenţat atât răsăritul asiatic, cât şi apusul european, peste mări, deşerturi, câmpii, sau lanţuri de munţi. Arhitectura locaşurilor de închinăciune, împodobirea lor, opera spiritual-teologică bizantină, prin conţinut şi prezentare, precum şi opera misionarilor, au plămădit una din gloriile Noii Rome, a Imperiului ortodox Bizantin.

Un observator apusean dintr-o perioadă târzie, Robert de Clari, a constatat : „două treimi din bogăţia lumii se află la Constantinopol şi o treime este împrăştiată în lume“. Uimirea cuprindea pe negustori, pe călători, pe anonimii cavaleri acoperiţi de zale şi platoşe sosiţi din mohorâtul şi ruralul Occident al Europei, dar şi pe cronicari. Toţi erau extaziaţi de mulţimea palatelor, a pieţelor, a monumentelor, a bisericilor opulente şi celebre, de mulţimea mănăstirilor ilustre ce adăposteau tezaure din donaţii şi centre de creaţie artistică, sau culturală.

Gloria arhitecturală a Constantinopolului au constituit-o, de la începuturi, măreaţa biserică Sfânta Sofia şi covârşitor de bogatul Mare Palat din vecinătatea ei. Numai biserica a mai rămas, să înfrunte timpurile noastre, să depăşească venerabila vârstă de 1500 de ani şi să devină cea mai vestită şi mai longevivă creaţie a Imperiului Bizantin. Ea domină cu mândrie, de la înălţimea cupolei imense, atât întinderile învălurite ale capitalei cât şi întreg Bosforul. Odinioară, i se spunea „biserica cea mare“ şi era atât de majestoasă încât un scriitor bizantin spunea: „când ai vorbit de ea, nu mai poţi vorbi de nimic altceva“.

Splendoarea domniei împăratului Justinian I-ul, creştin ardent, a fost încununată de ridicarea „Bătrânei doamne a tuturor bisericilor creştine ale lumii“, biserica Sfânta Sofia, în ultima şi cea mai grandioasă, cea mai opulentă şi cea mai strălucită întruchipare. Pe acelaşi loc mai existaseră două înaintaşe ridicare după tradiţiile arhitecturii antice, de tip bazilical. Prima, născută din iniţiativa împăratului Constantin cel Mare, începând cu anul 325 e.N, a căzut victimă distrugerilor unei revolte populare în anul 404 e.N, sub domnia împăratului Arcadius. Cea de a doua construcţie a realizat-o împăratul Theodosius al II-lea, consacrând-o în anul 415 e.N. După o sută de ani, în 532 eN, aceea a dispărut şi ea tot datorită unei mari revolte, revoltă numită „Nika“ şi îndreptată împotriva lui Justinian I-ul. In zilele ce au urmat represaliilor, Justinian a evaluat groaznicele distrugeri provocate de haitele de insurgenţi. Aceia proveneau din populaţia trândavă şi fără ocupaţie precisă a marii lui capitale.

Pe locul bazilicii distruse a lui Theodosius al II-lea, Justinian a plănuit să ridice o biserică fără egal în lumea sa. Pentru a-şi realiza visul, împăratul a profitat de toate posibilităţile oferite de hotarele şi tezaurul imperiului.

Inainte de toate, a încredinţat materializarea visurilor sale celor mai renumiţi arhitecţi ai vremurilor, Antemius din Tralles şi Isidorus din Milet. Sub conducerea acelora au mai trudit în jur de 100 de maiştri pricepuţi şi zece mii de lucrători. S-au ales cele mai preţioase materiale de pe întinsul imperiului ajuns la apogeu şi s-au adus elemente de arhitectură din monumente antice de la Efes, Cyzic, Baalbek, sau Heliopolis din Egipt. S-a extras marmură din cele mai vestite şi diverse cariere şi s-au adunat icoane de aur şi fildeş din Orientul Apropiat, sau Asia Mică.

S-a menţinut un ritm de muncă infernal, pentru că împăratul în anul 532 împlinise deja 54 de ani şi dorea să vadă lucrarea finalizată. Aproape miraculos, în numai cinci ani, zece luni şi patru zile monumentul şi-a deschis uşile în faţa împăratului.

Ziua inaugurării (27 decembrie 537) nu s-a organizat după un anumit protocol. Justinian a intrat în sanctuar şi plin de extaz a exclamat: „Glorie Dumnezeului care m-a ajutat să săvârşesc o astfel de lucrare! Solomon, Te-am învins!“ Desigur că dorea să facă o comparaţie cu biblicul templu al lui Solomon.

Este aproape incredibil că la ridicarea imensei biserici nu s-au folosit tradiţionalele schele de lemn. După tradiţia egipteană în ridicarea piramidelor, s-a folosit umplutura de pământ, care a crescut odată cu edificiul, înlesnind ridicarea materialelor la înălţimi ameţitoare şi asigurând o muncă în siguranţă puzderiei de salahori şi zidari. La sfârşit umplutura de pământ a fost îndepărtată odată cu finisarea ornamentaţiei, de sus în jos.

Peste arcul celor 15 secole de existenţă, biserica a suferit numeroase stricăciuni, datorate în principal incendiilor şi cutremurelor, dar totdeauna a fost reparată şi redată adoraţiei şi admiraţiei perpetue a oamenilor.

La numai două decenii după consacrare, din cauza cutremurelor de pământ de la 15 august 553 eN, 14 ianuarie 557 şi 7 mai 557, partea de răsărit a admiratei cupole s-a prăbuşit. Restaurarea a fost încredinţată nepotului arhitectului Isidorus din Milet, care s-a văzut obligat să crească înălţimea cupolei cu 2,65 metri. Acelaşi arhitect a ridicat şi contraforturile laterale în formă de turn, menite să menţină din exterior gigantica greutate a cupolei. La 24 decembrie 563, Justinian, devenit bătrân şi şovăitor, la cei 84 de ani, a inaugurat din nou biserica iubită.

Sub domnia basileului Vasile I-ul un alt cutremur de pământ a prăvălit partea de apus a edificiului, la 9 februarie 869. Reparaţia s-a efectuat cu promptitudine în anul următor, 870. Cutremurul următor, din 25 octombrie 986 s-a manifestat deosebit de violent, provocând locaşului asemenea stricăciuni încât în primele momente autorităţile s-au gândit să închidă definitiv biserica. Restaurarea a durat până în anul 994, sub îndrumarea arhitectului Tridates.

In fatidicul an 1204, Sfânta Sofia a fost jefuită de armata cruciaţilor din cea de a 4-a Cruciadă. Acei nobili creştini apuseni care s-au aflat în fruntea jefuitorilor, au ajuns până acolo încât au jefuit şi mormintele împărăteşti din biserica Sfinţilor Apostoli. La acea dată apusenii se găseau încă într-o stare de semi-barbarie, deşi ocupaseră timp de opt secole o parte a lumii romane civilizate. Dispreţul bizantinilor era îndreptăţit, el reieşind clar din Alexiada prinţesei Ana Comnen, care-i observase atent pe apusenii cruciaţi ai primei Cruciade.

După izgonirea neciopliţilor occidentali, arhitectul Ruchas a restaurat din nou monumentul, sub domnia împăratului Mihail al VIII-lea Paleologos, primul basileu de după recucerirea Constantinopolului de la urmaşii cruciaţilor jefuitori. Intr-o etapă imediat următoare, împăratul Andronic al II-lea a dispus construirea contraforturilor piramidale de la nord-est şi sud-vest.

In anul 1348, partea de răsărit a cupolei s-a prăbuşit din nou, iar restaurarea s-a realizat cu bani din daniile populaţiei. Bogăţia şi întinderea imperiului scăzuseră dramatic, dar evlavia ortodoxă se menţinuse la cele mai înalte cote.

Toate relatările de la începutul sec.al 15-lea privind Sfânta Sofia, cu câteva decenii înainte de dispariţia rămăşiţelor statului creştin bizantin, au descris starea deplorabilă de neîntreţinere a ei, în concordanţă cu decăderea întregului Bizanţ. După cucerirea Constantinopolului de către turci, măreaţa şi venerabila biserică, operă genială de arhitectură, a devenit moschee, în mâna unui popor fără vocaţie de construcţie şi aflat pe o treaptă joasă de civilizaţie. La început, mozaicurile şi frescele ce reprezentau divinităţile creştine, sfinţii, scene biblice şi personalităţi imperiale, adică toată decoraţia splendidă ce acoperea o parte a interioarelor, au fost păstrate în starea originală. Cuceritorii erau încă stupefiaţi de soarta fericită ce le fusese hărăzită, de a pune stăpânire pe un asemenea oraş, cu atâtea monumente ameţitoare şi mai ales pe Sfânta Sofia cea emblematică pentru creştinătate, pe care o admiraseră şi spre care tânjiseră de pe malul asiatic al Bosforului sau de dincolo de ziduri.

In cursul sec. al 16-lea mozaicurile uimitoare şi frescele magnificului locaş au fost acoperite cu un strat mizerabil de tencuială, fără a fi distruse. Această acţiune, precum şi adaosurile de origine musulmană din interior şi din exterior au urâţit atât locaşul cât şi împrejurimea sa. Cele patru minarete diferite, construite în diverse etape, cu toată supleţea şi cutezanţa lor, constituie un adaos mizer la o glorie constructivă. Acestora li s-au alăturat contraforturi grosolane şi diverse şi o serie de clădiri mărunte adiacente, cu destinaţia de fântână de purificare islamică, orologiu, medresă (şcoală islamică), sau mausolee ghemuite şi de prost gust.

Cea mai mare şi bogată moschee ridicată de otomani în apropierea Sfintei Sofia a avut menirea să depăşească măreţia creaţiei creştine, dar destinul a hotărât ca acest lucru să nu se realizeze, deşi acea „moschee albastră“ a devenit şi ea o splendoare arhitectonică. Cu toată priceperea excepţională a arhitectului otoman Mimar Sinan, Sfânta Sofia nu a putut fi depăşită în amploare şi, de departe, nici prin decoraţie. Moscheea Albastră a fost capitonată cu faianţă desenată cu înflorituri albastre şi roşii-cărămizii. Această capitonare cu faianţă, deşi oferă interiorului o plăcută unicitate, nu poate egala nici pe departe gustul şi fineţea ornamentaţiei bizantine de mozaic şi frescă cu largă paletă coloristică, dar mai ales varietatea compoziţiei. La o analiză mai atentă privitorul va constata că în Moscheia albastră predomină faianţa cu înflorituri roşu-cărămiziu.

In 1935, Kemal Ataturk, făuritorul Turciei moderne, a dispus încetarea cultului mahomedan în fostul locaş creştin de renume mondial şi transformarea lui într-un muzeu naţional şi internaţional. De atunci trei generaţii de vizitatori au asistat progresiv la înlăturarea tencuielii musulmane şi la scoaterea la lumină a tezaurului de artă ce a dormit un somn de veacuri sub învelişul mizer.

Planul bisericii lui Justinian cuprindea, pornind dinspre apus: un atrium larg, perpendicular pe axa edificiului, un Nartex exterior, un Nartex interior, nava centrală magnifică, acoperită de o cupolă pe măsură, două nave laterale, absida centrală şi galeriile superioare ce înconjoară nava centrală (sala centrală) din trei părţi.

Un atrium de factură antică, întins pe toată lăţimea edificiului întâmpina pe credincioşi. Astăzi el nu mai există.

Din atrium se pătrundea în Nartexul exterior prin şapte porţi impresionante, iar din acesta în Nartexul interior. Mai departe se pătrundea în imensa parte centrală (nava centrală), în navele laterale şi se urca la galeriile superioare.

Nartexul exterior este o sală transversală, paralelă cu fostul atrium şi aşezată perpendicular pe axa mediană a locaşului. Lungimea lui este de 60,90 metri iar lăţimea de 6,03 metri. Această componentă a bisericii, cu plafonul realizat din bolţi alternante, era rezervată, în epoca bizantină, oamenilor care încă nu fuseseră botezaţi. La extremităţile de nord şi de sud s-au practicat două uşi în perioada otomană, uşi ce asigură şi astăzi accesul spre minaretele adăugate în partea de apus a edificiului.

Din Nartexul exterior se deschid spre Nartexul interior cinci porţi grele din lemn placat cu bronz, uşi originale bizantine. Pe trei porţi centrale lucrările de întreţinere au lăsat să se observe că iniţial placajul a fost aurit şi îmbogăţit cu ornamente fine.

Nartexul interior are aceeaşi lungime ca şi cel exterior, este paralel cu acela şi cu atriumul dispărut, dar şi perpendicular pe axul central al bisericii. Plafonul său prezintă tot structuri de bolţi întrepătrunse dar este în totalitate acoperit cu mozaic cu fond aurit. Zidurile lui sunt placate cu marmură de diverse nuanţe, străbătută de vinişoare mai închise din aceeaşi nuanţă.

Nartexul interior, pe lângă faptul că este incomparabil mai bogat decorat decât cel exterior, constituie şi una din rarele componente ale Sfintei Sofia unde s-au păstrat caracteristicile artistice ale epocii lui Justinian. Pe un fond din mozaic de sticlă aurită, motivele desenelor sunt colorate vesel cu motive geometrice şi vegetale. Sursele antice au consemnat că decoraţia iniţială, din timpul ctitorului Justinian nu cuprindea figuri umane, ci numai decoraţii cu cruci. Bogăţia de imagini umane din mozaic aparţine secolelor următoare, mai ales celor ce au urmat întunecatei epoci iconoclaste.

Din Nartexul interior nouă porţi asigură comunicaţia cu spaţiul central al bisericii. Trei porţi de la sud erau rezervate accesului poporului, iar altele trei de la nord erau rezervate celor ce solicitau adăpost spiritual. Toate sunt lucrate într-o manieră foarte simplă, dar au dimensiuni gigantice. Porţile centrale, tot în număr de trei, erau rezervate împăratului şi suitei sale. Cea mai mare dintre toate era „poarta împărătească“. Autorii vechi ne-au transmis că era placată cu argint aurit, bogăţie pe măsura suveranilor bizantini. Decoraţia a fost jefuită fără scrupule de cruciaţii occidentali în 1204. După o legendă, lemnul din care era executată poarta împărătească provenea din arca lui Noe. Deasupra porţii împărăteşti s-a poziţionat o cornişă de bronz pe seama căreia s-au ţesut legende interesante.

Nartexul interior, amplu şi înalt, cu bolta strălucind ca soarele în asfinţit, avea menirea de a impresiona şi pregăti pe credincioşi şi vizitatori pentru impactul cu dimensiunile neaşteptate ale spaţiului central de o bogăţie şi o eleganţă fără egal.

Primii paşi făcuţi în nava centrală au darul de a stupefia prin  amplitudinea dimensiunilor ce trebuie cuprinse cu privirea. Cupola pluteşte la o înălţime ameţitoare, ruptă parcă de restul zidăriei prin cercul de lumină de la baza sa, lumină ce pătrunde printr-un colier circular de 40 de ferestre. Privitorul trebuie să se rotească pentru a cuprinde şirurile de coloane de la bază şi de la etaj, adică de la galeria înconjurătoare. Coloanele susţin şi ornamentează părţile laterale ale navei principale, amintind de templele antice.

Centrul cupolei se înalţă la 55,6 metri (echivalentul unui bloc modern cu 17 etaje) şi se extinde pe un diametru de 31,36 m (echivalentul unui bloc modern cu 9 etaje aşezat pe lat). In urma repetatelor reparaţii survenite după cutremure cupola a pierdut forma perfect circulară, fapt ce nu se  sesizează cu ochiul liber. Lumina ce pătrunde prin cele 40 de ferestre de la baza cupolei dă strălucire spaţiului superior şi mozaicurilor de acolo, în timp ce la nivelul pardoselii şi a navelor laterale domneşte semiobscuritatea, acolo unde spaţiile erau destinate laicilor, atât la etaj, cât şi la parter. Spaţiul luminos de sub cupolă era destinat clericilor care oficiau slujbele, spațiu mărginit pe cele două nivele de şirurile graţioase ale coloanelor.

Uimitoarea cupolă este înfrăţită cu o semicupolă centrală, plasată spre răsărit, de dimensiuni la fel de ample. Acea semicupolă concură la amplificarea navei centrale până la tăierea răsuflării. Cupolei centrale i se alătură altele trei mai mici, dintre care cea din mijloc acoperă absidiola altarului.

Şirurile de coloane de la parter şi de la etaj însumează 107 coloane, 40 la parter şi 67 înconjoară galeriile de la etaj. Galeriile acelea s-au construit deasupra navelor laterale şi a nartexului interior având un plan de potcoavă patrulateră cu deschiderea spre altar.

Lungimea navei centrale, cuprinzând şi absida altarului, este de 79,30 m, astfel că lungimea totală a monumentului, încluzând nartexurile, ajunge la circa 100 de metri. Nava centrală măsoară în lăţime 32,27 metri, astfel că împreună cu navele laterale, edificiul ajunge la 70 metri lărgime. Splendida construcţie acoperă o suprafaţă de 7500 metri pătraţi, fără a pune la socoteală atriumul pierdut.

Din mărturiile a numeroşi autori creştini reiese că centrul cupolei era acoperit cu un impresionant mozaic reprezentând pe Iisus Pantocrator, iar pe cele patru pandantive de la baza cupolei erau reprezentaţi patru îngeri magnifici, cei de la răsărit lucraţi în mozaic iar cei de la apus în frescă.

In sec. al 19-lea toată decoraţia superioară a bisericii rămăsese neatinsă, dar nişte restauratori aduşi din occident au pus la dispoziţie turcilor tehnica necesară de a ajunge la înălţimile maxime din interior. Turcii au dispus distrugerea mozaicului cu Iisus Pantocrator, înlocuindu-l cu un verset din Coran. Tot atunci faţa îngerilor a fost înlocuită cu nişte medalioane de aur. Numai câteva decenii i-ar mai fi trebuit Sfintei Sofia pentru a-şi salva bogăţia decoraţiei creştine valoroase.

Zidăriile laterale, cuprinse sub măreţe arcuri, suportă greutatea cupolei şi semicupolelor de la nord şi de la sud. Ele sunt străpunse de mulţime de ferestre prin care se revarsă lumina spre spaţiul central de jos şi din galerii.

Intregul spaţiu central, cuprinzând nava centrală şi navele laterale, până la limita galeriilor, dar şi nartexul interior până la plafonul „de aur“, sunt acoperite cu placaj de marmură într-o paletă coloristică discretă dar inimaginabil de diversă. Unele informaţii menţionează existenţa a peste 60 de nuanţe de marmură cu incredibile jocuri de nervuri. Jocul coloristic al plăcilor de marmură a fost studiat şi împerecheat cu multă atenţie şi cu mult gust de către primii constructori.

Marmura albă a provenit din insulele Mării Marmara, numite pe atunci Proconessus, cea cu nuanţe verzi din insula Eubeea şi din Munţii Tayget, de lângă Sparta, cea cu nuanţe roz de la Synada (Sinada), din Asia Mică, cea cu nuanţe de galben şi roşu închis din Africa.

Plăcile de marmură de aceeaşi culoare şi nuanţă sunt cuprinse în panouri, iar în panouri desenele nervurilor s-au aşezat simetric. In navele laterale există panouri de marmură gravată, la fel ca şi pe zidul de deasupra porţii imperiale. Ele reprezintă delfini stilizaţi şi Tridentul zeului Poseidon.

Semicupola ce cuprinde absida altarului este complet decorată în mozaic pe fond aurit. In centrul ei încântă o magnifică reprezentare a Fecioarei cu Pruncul în braţe, încadrată de cei doi Arhangheli, dintre care numai Arhanghelul Gabriel, la stânga, este foarte bine conservat. Mozaicul acesta este grandios şi captivant, având calităţi artistice care vor însoţi amintirile estetice ale oricărui privitor şi cele mai încântătoare vise. Aparţine secolului al 9-lea şi este impresionant de bine păstrat, putând reprezenta una dintre gloriile artei decorative bizantine de la sfârşitul primului mileniu. El singur poate contrazice orice afirmaţie despre imobilismul artei bizantine, afirmat de multe ori de către unii autori apuseni.

Imaginea dominatoare a Fecioarei cu Pruncul este încântător de vie, atât prin trăsăturile delicate cât şi prin frumuseţea intrinsecă a chipurilor. Linişte, încredere şi frumuseţe dumnezeiască.

Pe partea stângă a navei, sus pe zidul de deasupra galeriei sunt practicate nişe cu conturul unor ferestre ronde, în care se adăpostesc portretele din mozaic ale multor personaje religioase. Mozaicurile s-au executat în sec. al 10-lea, iar personajele sunt costumate în alb ca pentru ceremonie. Fiecare medalion are înscris numele personajului, după cum ar fi : Sf. Ignatius, Patriarhul Constantinopolului, Sf. Ioan, Christostomos, Sf. Ignatius Theophanus, Patriarhul Antiohiei, etc.).

Nava laterală meridională are plafonul acoperit în totalitate cu mozaic aurit ce datează sin sec. al 6-lea. Bolţile şi arcurile dintre coloane sunt ornate cu motive vegetal-florale şi geometrice în contrast cu fondul. Numeroase panouri decorative ornează din loc în loc pereţii acoperiţi de marmură. Ca şi pe latura porţii imperiale sunt săpaţi în marmură delfini, sau Tridentul lui Poseidon, simboluri ale blazonului Imperiului Bizantin.

La etaj, pe pereţii galeriilor ce înconjoară pe trei părţi nava centrală, s-au păstrat cele mai spectaculoase mozaicuri cu figuri umane din arta bizantină de la Constantinopol. Ele au fost descoperite sub tencuiala aplicată de mahomedani şi conservate meticulos prin lucrări foarte recente.

La galerii se urcă prin capetele Nartexului interior pe nişte serpentine largi pavate cu piatră (asemănătoare cu o scară încolăcită dar fără trepte). Acele spaţii de urcare se numeau „kohlias“. Cel de la sud a dispărut în urma lucrărilor pentru minaret şi pentru contrafortul adăugat de turci.

Ornamentaţia galeriilor este nu numai spectaculoasă ci şi bine conservată. Bolţile şi arcurile din galerii păstrează încă comoara mozaicurilor originale ale sec. al 6-lea, secolul lui Justinian. Pe pereţi s-au adăugat ulterior, după perioada iconoclastă, panouri de mozaic cu figuri umane lucrări de artă ce au atins arta de vârf prin colorit, contur, mişcare, bogăţie de imagine şi realism.

Conturul sub formă de potcoavă al galeriilor se poate împărţi în trei tronsoane diferite. Galeria de nord era amenajată ca „Ginaeceum“ sau „Matronaeum“, fiind destinată numai femeilor care asistau la slujbe separat de masa bărbaţilor de la parter. In alte biserici ortodoxe vechi, care nu dispun de galerii la etaj, spaţiul central al bisericii era rezervat bărbaţilor, adică nava centrală, iar navele laterale aparţineau femeilor.

Galeria de vest, cea centrală, aşezată pe axa bisericii, deasupra Nartexului interior, cu faţa spre altar, servea împărătesei şi suitei sale. Cu toată importanţa sa specială la ceremonii, această galerie este singura care şi-a pierdut ornamentaţia din motive rămase necunoscute.

Cea mai atractivă este galeria de sud, la care se ajunge trecând printr-o deschidere practicată într-un perete de marmură. Acel perete de marmură albă, relativ subţire, a fost adăugat într-o epocă mai târzie şi denotă că spaţiul pe care l-a delimitat a servit unor scopuri speciale. Acum se ştie că acel spaţiu a fost rezervat conciliilor, fiind numit prin tradiţie Sala de conciliu, iar deschiderea din peretele de marmură s-a numit Poarta Paradisului şi a Infernului.

Din tablourile în mozaic aflate în această galerie privesc, de peste un mileniu, personalităţi istorice care au dominat viaţa spirituală şi materială a celei mai strălucite părţi a lumii civilizate medievale. Unul dintre tablouri, îl reprezintă pe Iisus Christos, încadrat de basileul Constantin al IX-lea Monomachos şi pe împărăteasa Zoe, înveşmântaţi în somptuoasele costume imperiale ale sec. al 11-lea. Din unele surse contemporane lor reiese că împărăteasa moştenitoare Zoe, fiind măritată de trei ori, la fiecare căsătorie a schimbat portretul soţului imperial din acel mozaic. Monomachos a fost ultimul fericit, dar şi cel ce a îndepărtat-o pe Zoe spre gineceu, trăind cu concubine.

Un alt impresionant tablou mozaical, din sec. al 12-lea, o reprezintă pe Sfânta Fecioară cu Pruncul în braţe, încadrată de basileul Ioan al II-lea Comnen şi împărăteasa Irina. Figurile au o expresie naturală şi realistă, care nu se aseamănă cu nici o altă reprezentare a unei familii imperiale. Alături, pe un ieşind al zidului este reprezentat chipul prinţului Alexios.

Unul dintre cele mai somptuoase mozaicuri ale lumii bizantine, realizat în sec. al 12-lea, prezintă scena Deisis, în care Christos aflat în mijloc are alături pe Sfânta Fecioară, în stânga şi pe Sfântul Ioan Botezătorul în dreapta. Expresiile figurilor sunt extrem de realiste, dând semnificaţie şi atractivitate artistică tabloului.

In galeria de nord există un tablou mozaical plasat într-un loc obscur. Il reprezintă pe împăratul Alexandru, cel ce a domnit ca asociat al lui Leon al VI-lea într-o deplină obscuritate politică.

O altă bogăţie de mozaicuri cu reprezentări florare şi geometrice împodobeşte feţele interioare ale arcurilor dintre coloanele galeriilor. Ele datează din epoca ridicării Sfintei Sofia şi au o valoare artistică emoţionantă din perspectiva celor cincisprezece secole scurse.

Nu trebuie uitat nici răpitorul mozaic plasat deasupra porţii imperiale, în Nartexul interior, mozaic cu o importanţă artistică capitală şi executat în jurul anului 900. In tablou Christos este aşezat pe un tron splendid. Cu mâna dreaptă face semnul botezului, iar în cea stângă ţine o carte deschisă ce poartă scris: Pace vouă, eu sunt lumina lumii. In partea stângă jos se prosternează un împărat cu barbă, iar în partea de sus a tabloului, în medalioane, este reprezentată Sfânta Fecioară, de o parte şi Arhanghelul Gabriel în cealaltă. Figura lui Iisus are trăsături asemănătoare ale anticului Zeus, iar împăratul prosternat este Leon al VI-lea, care cerea iertare pentru cele patru căsătorii ale sale, ultimele două considerate un păcat, în spiritul credinţei ortodoxe.

La capătul de sud a Nartexului interior printr-o poartă mare se ajunge într-un vestibul spaţios şi de acolo prin altă poartă masivă în exterior. In sec. al 10-lea această cale era folosită drept cale din intrare curentă în biserică.

Deasupra porţii de intrare din acel vestibul în Nartexul interior se găseşte un mozaic reprezentativ pentru monument. El reprezintă pe Sfânta Fecioară cu Pruncul aşezată pe un tron de argint încrustat cu pietre preţioase. La dreapta, împăratul Constantin cel Mare oferă acesteia macheta oraşului pe care l-a fondat, Constantinopolul, iar la stânga privitorului împăratul Justinian oferă macheta bisericii Sfânta Sofia. Alături de Justinian o inscripţie cu caractere greceşti spune: Ilustrul împărat Justinian, iar alături de Constantin, o altă inscripţie defineşte: Unul din Sfinţi, Constantin, Mare Impărat.

Acest mozaic cu figuri umane datează din sec. al 10-lea, iar plafonul vestibulului aurit, cu motive florare sau geometrice, aparţine epocii lui Justinian, sec. al 6-lea.

Vestibulul poartă numele de vestibulul războinicilor şi mult timp a servit drept cale de acces rezervată numai împăratului, în afara zilelor de ceremonii. Numai datorită unor stricăciuni la intrarea principală cu uşi grele a început să se folosească în sec. al 10-lea, sau al 9-lea, ca intrare pentru toţi credincioşii. Poarta de bronz de la acest vestibul datează din sec. 2-1 e.A, fiind adusă de la un templu elenistic din cetatea Tarsus, Asia Mică. Este poarta cea mai somptuoasă şi valoroasă a bisericii. In cetatea Tarsus a văzut lumina zilei Sfântul Paul, iar poarta a fost adusă la Constantinopol din dispoziţia împăratului Theophilos, în anul 838. Bizantinii au numit-o Frumoasa Poartă, iar pe ea s-au gravat cu timpul monogramele a diferiţi basilei bizantini.

Din vestibul o uşă de dimensiuni modeste conduce, spre răsărit, spre o încăpere numită Horologion, încăpere rezervată împăraţilor pentru schimbarea veşmintelor înainte şi după ceremonii. In încăpere se găsea o clepsidră.

Printre elementele constructive interioare care dau bogăţie şi frumuseţe aparte Sfintei Sofia, sunt coloanele, capitelurile şi ornamentele arcurilor care unesc coloanele. Capitelurile sunt unicate. Fiecare în parte, poate fi considerat un eveniment artistic sculptural. Sunt dantelate minuţios în marmură albă şi poartă monogramele cuplului împărătesc Justinian şi Theodora. Arcurile dintre coloane sunt acoperite de mozaic cu desene florare sau geometrice pe fond auriu.

Coloanele, în totalitatea lor, au o mare valoare intrinsecă şi istorică. Unele dintre ele au fost aduse din diverse cetăţi sau sanctuare antice ale imperiului. Sursele informează că unele au venit de la Heliopolis, Egipt, altele de la Roma, de la Efes, sau de la Baalbek. Alte coloane au fost prelucrate special pentru marea biserică în Tessalia şi în insulele Mării Marmara.

Pe o coloană de marmură cu secţiune pătrată, aflată în extremitatea de sud-est a edificiului, există o amprentă de mână. Atât creştinii, cât şi turcii, au dat frâu liber multor legende despre acea amprentă stranie. Blocul de marmură cu amprenta a fost adăugat coloanei mai târziu, fiind adus din biserica Theodokos (actuala localitate Ayvansaray din Asia Mică). Amprenta era considerată a fi aparţinut Sfintei Fecioare, care suferind prigoana evreilor ei din Palestina, s-a refugiat în Asia Mică împreună cu Sfântul Ioan Evanghelistul, în jurul anului 60 e.N.

Alte mărturii legendare despre acest refugiu se mai găsesc şi în apropierea străvechiului Efes, azi dispărut. Acolo pe un deal din apropiere mai rezistă o mică bisericuţă din piatră cu o încăpere laterală în care se zice că ar fi trăit ultimii ani  de viaţă Sfânta Fecioară. In altă direcţie pe o înălţime dominantă se găsesc ruinele unei biserici bizantine impunătoare, înălţată în cinstea Sfântului Ioan Botezătorului. Cu nişte coloane recente este delimitat pe pardoseala bisericii fără acoperemânt, presupusul mormânt al Sfântului.

Ca o curiozitate cuprinsă în Sfânta Sofia trebuie amintită o coloană cu secţiune patrată, plasată în nava meridională, în apropiere de poarta dinspre Nartexul interior. In partea inferioară a coloanei există o gaură de dimensiuni puţin mai mari decât un deget gros. Coloana este cunoscută sub numele de Coloana care transpiră şi este considerată miraculoasă pentru vindecarea bolilor de ochi. Cel interesat trebuie să introducă degetul mare în gaură şi să facă o rotire a palmei în jurul găurii pentru a culege transpiraţia pietrei. Aproape toţi vizitatorii moderni fac coadă astăzi pentru a beneficia de curiosul ritualul păgân. Te miri astfel cât de puţin a evoluat lumea pe plan spiritual-religios în ultimele milenii.

O altă curiozitate adăpostită în Sfânta Sofia o reprezintă cele două mari vase de marmură albă aflate, de o parte şi de alta a porţii imperiale, în nava centrală. Vasele au fost descoperite în ruinele anticului Pergam elenistic şi au fost aduse aici de turci. Li s-a adăugat câte un capac de marmură şi câte un robinet, pentru a servi la spălarea rituală islamică.

Bisericii i s-au adăugat cu timpul alte trei construcţii de interes, cea a Tezaurului (Skevophilakion), baptiseriul (Baptiserion) şi clădirea Patriarhatului, situată de-a lungul laturii de sud. Astăzi din Patriarhat nu a mai rămas nici o urmă, iar baptiseriul a devenit mausoleu pentru doi sultanii turci. Cristelniţele lui au fost mutate în curtea de nord a locaşului.

Baptiseriul se găsea amplasat în apropierea ieşirii de sud a bisericii, prin Vestibulul războinicilor şi avea la exterior un plan pătrat, iar la interior unul octogonal. Pe tot parcursul evului antic octogonul a fost considerat un plan sacru provenit din contopirea cercului şi a pătratului. Cercul era considerat un plan fără de sfârşit al spiritului, iar pătratul era plan lumii materiale cu patru puncte cardinale. Credinţa în atributele planului octogonal s-a prelungit mult şi în evul mediu, până la Renaştere.

Clădirea circulară a străvechiului Tezaur mai există şi astăzi, cuprinsă între contraforturile din nord-estul bisericii.

In epoca lui Justinian arta bizantină a dat vechilor tradiţii sensuri fundamentale noi. Arhitecţii Constantinopolului văzuseră desigur bisericile din Asia Mică şi din Orientul Apropiat, unde se găsise soluţia plasării de cupole peste un spaţiu bazilical. Nu este exclus să fi fost cunoscute detalii constructive şi despre Panteonul de la Roma, cel mai mare templu cu cupolă a antichităţii. Inainte de edificarea Sfintei Sofia, Justinian ridicase biserica Sfântul Sergiu şi Bacchus (minunat echilibrată și plină de harul mistic), cu o cupolă sprijinită pe o zidărie cu un plan octogonal.

Sfânta Sofia, cu imensa ei cupolă sprijinită pe arcuri şi semicupole, a întrecut tot ce se construise în acest mod până la ea, atât ca proporţii, cât şi privind soluţiile constructive de rezistenţă îndrăzneţe adoptate. Unicitatea monumentului nu s-a limitat numai la partea arhitecturală, ci a atins superlative şi în desăvârşirea artistică.

Marea catedrală a impresionat profund toate generaţiile şi toate seminţiile care au avut cunoştinţă despre ea. Descrierile laudative au excelat, începând cu cea a lui Procopios şi cu cântarea lui Paulos Silentiarios, poet al epocii marelui Justinian. Sfânta Sofia are puţine rivale în lume care să ofere bogăţie şi impresii artistice asemănătoare.

          Cine păşeşte până la marginea galeriilor şi priveşte în spaţiul deschis de sub cupolă, este cucerit de emoţionanta sa măreţie, de răpitoarea ei eleganţă. Pentru unele elemente constructive se pot găsi analogii la alte edificii religioase mai vechi, dar nicăieri nu s-a realizat o corelaţie asemănătoare între navele laterale şi spaţiul de sub cupolă.

           Privind dinspre navele laterale, amploarea dimensiunilor perceptibile din nava centrală se modifică dintr-o dată. Uimeşte depărtarea cupolei, menită a adăposti grandioase slujbe religioase. Nici o altă construcţie a sfârşitului de antichitate nu a transmis mai convingător senzaţia imensităţii universului care se deschide în faţa omenirii. Nicăieri spiritul nu zboară aşa de liber spre înălţimi.

Fiecare parte a Sfintei Sofia aminteşte de ceva trecut, trezeşte reprezentări şi aruncă reflexe părţilor învecinate. Acoperământul ei a fost comparat cu bolta cerească, dar şi cu o pajişte înflorită. Silentiarios a comparat locaşul magnific cu „un ulm“ care-şi arunca umbra binefăcătoare asupra celor ce se roagă.

Concepţia simbolică a tuturor formelor arhitectonice aplicate corespundea gândirii religioase bizantine din secolul lui Justinian I-ul. Nartexul întruchipa comunitatea, spaţiul altarului întruchipa preoţimea, altarul însuşi întruchipa tronul divin, iar lumânările aprinse reprezentau stelele de pe cerul divinităţii supreme.

Planul dreptunghiular al navelor şi cel circular al cupolelor s-au contopit la Sfânta Sofia într-un ansamblu cu semnificaţii multiple, constituind o sinteză fericită a arhitecturii creştine timpurii. Nota eroică a cupolei are semnificaţia cosmică a lumii, alături de care revelaţia filosofică divină a găsit o formă de expresie artistică desăvârşită şi convingătoare. Aici şi-a găsit, pentru prima dată, expresia o compoziţie necunoscută constructorilor eminenţi din antichitate, aceea a întrepătrunderii reciproce dintre spaţii cu contururi geometrice diferite, a spaţiilor paralelipipedice cu boltirile şi cu arcurile. La Sfânta Sofia principiul raţional al vechii arhitecturi s-a transformat profund, materializându-se într-o altă viziune desăvârşită miraculos în piatră.

Ornamentaţia specifică epocii lui Justinian corespunde, până la amănunte profunde, concepţiei religioase şi celei de prestigiu imperial. Ea nu s-a conceput din simpla necesitate a acoperirii zidăriei, ci trebuia ca prin bogăţia ei coloristică să atenueze impresia de masivitate, să emoţioneze şi să întărească ideea teologică a „Sofiei“, adică a înţelepciunii.

Simbol sublim al înţelepciunii şi geniului uman, venerabila catedrală a ortodoxiei dă o măreaţă valoare arhitecturii de trecere dintre antichitate şi evul medieval creştin. Incercarea celor mai îndrăzneţe şi bogate catedrale apusene de a o depăşi prin dimensiuni sau revărsare de valori artistice, nu i-au putut răpi nicicând venerabilitatea şi nobleţea. Catedralele Sfântul Petru din Roma, Sfântul Paul din Londra, cele din Sevilla, sau Milano, reprezintă lucrări umane de excepţie şi o mândrie a civilizaţiei europene, alături de foarte multe altele în stil romanic, gotic, sau baroc. Toate, însă, s-au înălţat după lungi secole de dezvoltare a experienţei şi geniului uman, neputând atinge niciodată venerabilitatea Sfintei Sofia, nici ardoarea cu care a fost înălţată şi nici rapiditatea. Nu-i vor putea răpi nici semeţia de la întâlnirea a două continente şi a două mari religii ostile din ignoranţă, nici frumuseţea locurilor e o înconjoară, nici martiriul de cinci secole.

Acumularea seculară de minunăţii artistice şi păstrarea în trupul ei unei mulţimi de elemente arhitectonice mult mai vechi, dau Sfintei Sofia certitudinea de a fi cel mai valoros sanctuar creştin al lumii, de a fi un stindard de arhitectură şi de artă.

Nestemată a geniului constructiv şi artistic, a ardorii credinţei şi a efortului uman, Biserica Sfânta Sofia străjuieşte credinţa, cultura şi istoria umanităţii, deşi plânge soarta unui imperiu devenit amintire, imperiu a cărui inimă era.

NESTEMATELE LUMII - SALAMANCA

Cunoaşterea de sine, cunoaşterea omenescului din fiecare, nu se poate ridica la o deplină valoare şi amplitudine decât printr-o profundă şi largă cunoaştere a semenilor din toate timpurile şi din orice loc. Cunoaşterea adâncită în timp înlesneşte accesul la înţelepciune, iar cea lărgită spre toate orizonturile deschide generos porţile civilizaţiei umane. Căci de fapt, civilizaţia este transmiterea de la o generaţie la alta a unei înţelepciuni acumulate dintr-o experienţă multimilenară.

Vestigiile singuratice, sau ansamblurile arhitecturale, închid în materia lor dură mesajele unor civilizaţii mai vechi sau mai noi, mesaje pe care, fără îndoială, oamenii diferitelor timpuri au dorit să le transmită.

Orice locuire de pe glob reprezintă o oglindă pentru o etapă, sau mai multe, din istoria omenirii, oglinda unor eforturi de creaţie din trecut, eforturi stratificate ce au devenit prezent. Orice creaţie umană, cercetată cu dăruire şi sensibilitate, uimeşte, impune respect şi încântă.

De aceea pasiunea de a călători este una dintre cele mai reconfortante. Micile, sau marile noastre pasiuni fac realitatea mai suportabilă. Fără pasiuni umanitatea s-ar stinge, aşa că suntem obligaţi să le întreţinem.

Pătrunderea în spaţiul iberic are darul de a deveni o experienţă incitantă pentru orice călător. Din multe puncte de vedere, legate atât de ambient cât şi de natura umană, Spania este un tărâm straniu, despre care se poate pune întrebarea legitimă dacă aparţine Europei, sau Africii, sau în ce măsură ambelor continente.

Spania trăieşte pasional în afara, sau la marginea Europei. Este singura ţară a bătrânului nostru continent unde nu se poate separa, raţional, iubirea, viaţa, temeritatea şi moartea. Ea nu poate fi închipuită ca o suavă regiune meridională, dichisită cu unduitoarele vrăji naturale asemănătoare voluptoasei Italii. Chiar dacă există unele asemănări între cele două peninsule pe contururile litorale, Spania rămâne o ţară austeră şi melancolică, cu peisaje încinse plăsmuite din lanţuri muntoase golaşe, din nesfârşite întinderi ale unor podişuri învălurite, puţin înviorate de arbori şi dintr-o singurătate şi o tăcere aproape primară. Tăcerea uneori deprimantă dintre depărtatele locuiri nu poate fi anulată tranşant decât de acordurile şi coloratura dramatică a Boleroului de Ravel, sau de ritmurile flamenco-ului.

Ambianţa generală şi trecutul apropie Spania de trăsăturile sălbatice şi solitare ale pământului nord african. Tăcerea şi singurătatea sunt sporite de absenţa păsărilor cântătoare, cu care este obişnuită Europa temperată, mai umedă şi mai bogată în vegetaţie. Păsările mărunte care dau viaţă şi prospeţime altor ţinuturi se întâlnesc mai rar în Spania, şi numai în preajma grădinilor sau livezilor ce înconjoară casele oamenilor.

In provinciile de interior, drumurile străbat uneori nesfârşite întinderi de pământ albicios semănat cu cereale păioase, sau alte nesfârşite întinderi pustii, calcinate de soare, presărate cu spinări de rocă. Pe culmi de coline, sau pe povârnişuri de piatră, apar în depărtări locuiri strânse în jurul câte unui turn de fortăreaţă, amintind pe viu  milenarele conformări cu maurii, sau de războaiele mai recente dintre regatele creştine.

Pe drumul ce se prelinge dinspre Avila, oraşul-cetate cu ziduri de apărare medievale minunat conservate, Salamanca apare ca o simbolică oază de civilizaţie. Marginile sale sudice sunt scăldate de râul Tormes, afluent al fluviului Duoro, fluviu ce se varsă în Atlantic după ce traversează zona muntoasă din nordul Portugaliei. De altfel, la apus de Salamanca nu mai există nici o localitate până la frontiera portugheză.

De departe oraşul apare ca o uriaşă rocă de mină, acoperită de mulţimea ţepoasă a cristalelor. Pe orizont se profilează o aglomerare atractivă de turnuri, clopotniţe, turle, de ziduri portocalii, roşietice sau vineţii, de trupuri masive ale unor biserici, de acoperişuri suprapuse şi înghesuite, un amestec pictural de vechi şi nou urbanistic.

In spate şi în jur totul este dăruit întinderilor unduitoare prăfuite, coapte de arşiţa soarelui şi tremurate perceptibil de mişcarea aerului încins.

Totul pare o minunăţie dacă se ţine seama că Salamanca a prins rădăcini pe un podiş ingrat, la o altitudine de 800 metri, cu un climat aspru şi instabil, nu departe de lanţurile muntoase Siera de Gata şi Pera de Francia. Pe timpul verii vânturile violente sunt fierbinţi, iar pe timpul iernii sunt multe zile îngheţate. Temperaturile extreme variază aici, între iarnă şi vară, de la -10 la +40 de grade Celsius.

Născută departe de marile drumuri de circulaţie ale peninsulei, Salamanca îşi are originea adânc înfiptă în epoca bronzului când locurile aparţineau populaţiilor celtiberice. In anul 217 e.A, eroicul general cartaginez, Hannibal, a luat în stăpânire aşezarea ce aparţinea tribului vettonilor. Sub stăpânirea romană de şase sute de ani şi apoi sub cea a vizigoţilor, antica Salamantica a devenit un oraş important şi înfloritor, escală pe drumul strategic ce conducea spre Lusitania şi tărâmul atlantic, drum numit de romani „via Lata“. Din perioada stăpânirii romane a rezistat două milenii un vajnic pod de piatră, lung de 400 de metri şi sprijinit de 27 de arcuri înfipte în albia râului Tormes. Podul a fost construit sub domniile împăraţilor Traian şi Hadrian, ambii originari din Spania, din oraşul Italica, provincia Boetica, plasat la circa 20 de kilometri de Sevilla.

Cucerită de vizigoţi localitatea romană a primit numele de Elemantica şi a devenit sediu de episcopie în sec. al 6-lea.

Ruinată pe timpul ocupaţiei maure, între sec. 8-11, Salamanca a reintrat în câmpul civilizaţiei europene şi creştine în urma recuceririi sale de la mauri de către regele Alfons al VI-lea, în 1085, şi a restabilirii străvechii episcopii.

Universitatea, fondată în prima parte a sec. al 13-lea, se poate mândri a fi fost printre primele din Europa şi de a fi transformat oraşul într-un focar de cultură medievală de primă mărime.

Pe timpul sec. 14-15, nobilimea locală extrem de turbulentă a generat grave dezordini, însoţite de confruntări şi răzbunări. Există chiar amintirea vie a unor facţiuni de tineri cavaleri, numite Los Bandos, care   s-au războit cu înverşunare. In urma unui incident survenit într-o partidă de joc cu mingea, doi fraţi pe nume, Monroy, din banda Sao Tome, au fost ucişi de fraţii Manzano, din banda rivală San Benito.

Dona Maria, mama celor ucişi, s-a echipat în armură şi împreună cu tovarăşii fiilor a pornit în urmărirea ucigaşilor. I-a ucis şi le-a aşezat capetele pe mormintele fiilor săi. De atunci acea femeie războinică şi neîndurătoare a primit numele de Maria la Brava, iar casa ei din sec. al 15-lea există şi astăzi. Bandele au activat până prin anul 1476 când s-a întărit puterea regală în statele hispanice reunite.

Pe timpul războiului cu Napoleon, Salamanca a fost ocupată de francezi, în 1808, devenind în repetate rânduri cartierul general al armatelor franceze. Ocupaţia franceză a luat sfârşit după patru ani când, la 22 iulie 1812, generalul englez Wellington a zdrobit trupele napoleoniene conduse de Marmont, în defileul Arapiles, la zece kilometri sud de oraş. Pe timpul războiului civil, 1936-1939, Salamanca s-a aflat de partea forţelor naţionaliste spaniole conduse de generalul Franco împotriva celor de sorginte comunistă.

Nucleul central al oraşului poartă o minunată şi unică amprentă medievală târzie şi renascentistă. Călătorul soseşte în această emblematică podoabă a Spaniei cu mari speranţe şi pleacă cu inima plină, cu amintiri de neuitat. Monumentele venerabile şi cu un specific aparte s-au născut sub cele mai fericite auspicii, în perioadele cele mai fertile şi mai autentice ale arhitecturii spaniole, dinaintea invaziei baroce. Sunt monumente care şi-au păstrat nobleţea liniilor romanice, gotice, sau gotic-flaboaiante, scăpând de obişnuite mutilări ale barocului din sec. 17-18, mutilări menite a etala opulenţa deşănţată a Bisericii catolice.

Străzile înguste ale centrului medieval, străjuite de faţadele unor clădiri vajnice prin vârstă şi trăinicie, toate dintr-o frumoasă piatră crem-aurie, splendoarea unor ziduri grandioase şi prestigiul vieţii intelectuale seculare, fac din Salamanca un oraş plin de viaţă într-o ambianţă evocatoare a altor timpuri.

Umbrele trecutului se ascund în umbra unor uşi monumentale, zăvorâte puternic, sau deschise curioşilor ce vor să admire micile grădini interioare numite patio, grădini cu care se mândresc şi se concurează oacheşele urmaşe ale Mariei la Brava. Dincolo de boschete, de mici fântâni arteziene, de poteci savant trasate şi de policromia încântătoare a florilor, palpită o viaţă deosebit de colorată, de tonică şi, de ce nu, de muzicală. La poarta grădiniţelor cu flori stropite proaspăt, inundate de parfum şi de o răcoare binefăcătoare, paşii se opresc lăsând loc admiraţiei şi certitudinii imediate despre gust şi pasiune vegetală într-un ţinut arid şi ostil plantelor. Deasupra, cu demnitatea vârstei, pe arcadele de piatră ale pereţilor străjuiesc blazoane săpate în piatră.

La unele intersecţii călătorul rămâne descumpănit, neştiind încotro este mai bine să se îndrepte şi dacă trebuie într-adevăr să se bazeze numai pe instinct. Este ţintuit de toţi ochii aceia misterioşi, nevăzuţi şi necruţători ai lucrurilor ce-şi cunosc demnitatea şi perenitatea. Precaute şi cuminţi, privirile sunt subjugate de magia geometrizată a liniilor sobre şi de infinita atracţie a dăltuirilor înflorite, umanizate, sau imaginative, din piatră.

Ca în toate oraşele vechi ale Spaniei, periplul trebuie să înceapă din nelipsita Plaza Mayor, centru simbolic şi real. La Salamanca acest centru monumental a fost ridicat prin grija regelui Filip al V-lea, între anii 1729-1756, din dorinţa de a recompensa pe locuitori pentru fidelitatea demonstrată în timpul războiului de succesiune la tron. In faţa călătorului se deschide una dintre cele mai frumoase pieţe monumentale ale ţării, piaţă ce se bucură de un stil omogen.

Este o piaţă largă, patrulateră, de mărimea aproximativă a unui stadion modern. De jur-împrejur, la parterul tuturor laturilor se întind galeriile unor porticuri, cu arcade ronde, decorate cu medalioane reprezentând pe regii Spaniei, de la Alfons al XI-lea, la Ferdinand al VI-lea, sau reprezentând personaje ilustre, precum Cervantes, Cidul, Columb, sau Cortes.

Pe laturile de nord şi răsărit se înalţă frontoanele Primăriei prevăzute de regele constructor, iar deasupra celor trei etaje, pe tot conturul se profilează o elegantă balustradă ornamentală cu colonete.

Ca peste tot în Spania, Piaza Mayor este un spaţiu plin de animaţie şi de atracţie pentru localnici, un spaţiu plin de cofetării, baruri, restaurante şi magazine cu tradiţie. Pe timp de vară traversarea pieţei lovite de soare este un chin la care nu se expune nimeni. De sus dogoresc razele necruţătoare, iar de jos perpeleşte pavajul superîncins.

Pentru ca piaţa vastă să poată fi folosită cu ocazia unor mari întruniri populare, pentru sărbători de care ţara nu duce lipsă, sau chiar pentru coride, nu s-a plantat nici o vegetaţie şi nu s-au adăugat fântâni arteziene sau alte monumente.

Primii paşi ce trec dincolo de Piaza Mayor conduc prin faţa bisericii San Martin, clădire veche în stil romanic, cu un portal protejat de o vută dantelată în stil Zamora (localitate spaniolă aflată la nord de Salamanca, tot în fostul regat Leon). Locaşul are menirea de a fi o etapă pregătitoare pe un traseu plin de minunăţii arhitectonice, de dantelărie spectaculoasă în piatră, de distincţie şi mândrie seculară.

Nu departe, pe o străduţă şi la o intersecţie strâmtă, două edificii seculare se privesc în faţă, mulţumite că scurgerea timpului nu le-a urâţit cu riduri pe măsura puterilor lui. De o parte, pe stânga, Casa de las Conchas (Casa Scoicilor) îşi etalează o latură surprinzătoare spre scara largă de acces ale unui vechi locaş de învăţământ clerical, numit simbolic, prin tradiţie, drept Clericia.

Spaţiul îngust dintre cele două matroane de piatră ale oraşului este aglomerat mai totdeauna de vizitatori, de curioşi, de învăţăceii moderni ai Clericiei, dar şi de muzicienii de diverse etnii ce îşi caută norocul prin mila trecătorilor.

Turiştii străini se aşează dezinvolt pe treptele largi ale Clericiei, se odihnesc şi ascultă cu plăcere muzica acelor săraci ai lumii. Ca mai peste tot în Europa nu lipseşte o formaţie de indieni sud-americani, cu melodii stranii, menite să reverbereze prin văile adânci ale Anzilor.

Casa de las Conchas este o clădire de piatră crem-aurie ce aparţine îndepărtatului sec. al 14-lea. Severitatea pereţilor ei exteriori a fost îndulcită de constructor prin decorare cu mari cochilii de scoici prelucrate din aceeaşi piatră. Ataşate zidăriei în şiruri verticale şi orizontale alternante, scoicile mari de piatră dau faţadei aspectul unei suprafeţe pline de ţinte cu măciulii ornamentale. La orice oră din zi lumina astrului de foc prelinge peste pereţi umbrele paralele ale scoicilor, într-un joc repetabil şi nesfârşit. Curioşii le-au numărat stabilind că sunt în număr de 400 şi le-au numit Scoicile Sfântului Iacob.

Inspiraţia arhitectului nu s-a rezumat numai la ornamentaţia cu scoici. El ne-a mai lăsat şi minunate ferestre, cu ancadramente exuberante, lucrate în stil gotic şi cu delicateţe maură.

Ferestrele de la parter, expuse unor anumite pericole, sunt protejat cu somptuoase grilaje de fier forjat, grilaje ce îmbogăţesc  surprinzător de vioi paleta artistică a faţadei.

Dincolo de poarta masivă, ghintuită cu grijă, Casa de las Conchas adăposteşte o curte interioară patrulateră (patio) înconjurată pe două nivele de porticuri cu arcade delicate mixtiliniare. La etaj, coloanele se leagă prin balustrade ajurate şi poartă deasupra blazoane sofisticate din piatră. Peste colonadă şi blazoane, cornişa este înconjurată de o altă balustradă ornamentată minuţios ce seamănă cu o împletitură savantă de crini. Sub aceasta, în dreptul fiecărei coloane se avântă spre afară nişte guri de scurgere pentru ploaie, dăltuite sub forma unor animale imaginare hibride şi înaripate.

De la etajul acelei curţi se pot admira, profilate pe cer, cele două turle baroce şi frontonul cu clopot al impozantei clădiri Clericia.

Opulent şi impresionant prin dimensiuni, colegiul iezuit, numit Clericia s-a ridicat începând cu anul 1617. Turnurile în stil baroc şi frontonul dintre ele, s-au adăugat abia în 1755, în epoca exploziei barocului. După patru lungi secole culoarele sale freamătă tot mai mult de paşii şi vocile tineretului şcolăresc. Studiind afişele din interioare se poate deduce uşor ca liceul modern ce funcţionează astăzi în vechea şcoală clericală, cuprinde în programă studii aprofundate de religie, deşi iezuiţi întemeietori au părăsit de mult Spania.

De la Clericia, urmând o stradă cu nume predestinat, Libreros, se ajunge curând în zona care a adus cel mai mare renume Salamancăi. Este vorba de o mică şi sobră piaţetă, numită Patio de las Escuelas (Piaţeta şcolilor). Dalată în totalitate, piaţeta patrulateră este înconjurată de unele dintre cele mai reprezentative monumente în stilul plateresc (stilul bijuteriilor în piatră) salamantin, monumente aureolate de un strălucit destin cărturăresc.

Pe latura închisă de strada Librarilor se ridică inimitabila faţadă a străbunei Universităţi din Salamanca, motiv maxim de atracţie estetică şi istorică.

Fără îndoială că Salamanca a devenit celebră cu timpul datorită Universităţii sale prestigioase, un briliant al evului mediu. Focarul de cultură a adăugat oraşului supranumele de Mama virtuţilor, a ştiinţelor şi a artelor sau de Mica Romă a Castilliei.

In perioada începuturilor şi strălucirii sale, Universitatea era instalată în două edificii, în Marile şi Micile şcoli. Nu se cunoaşte cu precizie data fondării sale, dar, după tradiţie, ea este plasată pe timpul domniei regelui Alfons al IX-lea al Leon-ului, în prima jumătate a sec. al 13-lea. Naşterea Universităţii nu a reprezentat începutul învăţământului în oraş, anterior existând şi alte şcoli ecleziastice. Documente din 1179 vorbesc de o Maestre-escuela, adică de o şcoală înaltă în învăţătura religioasă.

In 1243, regele Ferdinand al III-lea a confirmat organizarea studiilor generale. Ele au suferit o primă reformă şi amplificare, în 1252, sub domnia regelui Alfons al X-lea. Disciplinele instituite cu acel prilej erau în număr de treisprezece, cuprinzând limbile clasice, gramatica, aritmetica, retorica, muzica, medicina generală, chirurgia, cântul şi jurisprudenţa romană. Prin bulele din 1255, papa Alexandru al IV-lea, a acordat certificatelor eliberate de Universitatea de la Salamanca, egalitate cu cele ale universităţilor de la Bologna şi Paris.

In 1394, cardinalul Pedro de Luna, viitorul papă Benedict al XIII-lea, cu scaunul la Avignon, a iniţiat la Salamanca trei catedre de teologie începând un lung proces de clericizare a învăţământului. Când a ajuns pe scaunul pontifical a declarat Universitatea de la Salamanca drept universitate particulară. In aceeaşi perioadă noul edificiu al universităţii, cel ce este astăzi o nestemată a arhitecturii, s-a ridicat sub diriguirea arhitectului spaniol Alfons Rodriguez şi sub auspiciile papei.

Prin anul 1440 s-au creat trei noi catedre, printre care şi cea de drept canonic, iar la sfârşitul sec. al 15-lea Salamanca se mândrea cu una dintre cele mai importante universităţi ale lumii, cu profesori renumiţi şi absolvenţi iluştri.

Cristofor Colomb a găsit la Salamanca prieteni şi protectori, precum Fray Fernando de Talavera, cardinalul Mendoza, Deza şi alţii. Cu înţelegerea şi sprijinul lor, Columb a ţinut, în 1484, numeroase conferinţe privind teoriile sale geografice, greu de înţeles şi de acceptat de spiritul vremii. Glasul viitorului mare descoperitor şi temerar al oceanului planetar s-a făcut auzit în mănăstirea San Esteban (Ştefan) şi la Valcuebo. In leagănul de cultură de la Salamanca, visurile şi speranţele lui Columb s-au întărit şi s-au sprijinit de trăinicia răbdării, a aşteptării favorului casei regale.

Secolul al 16-lea a încununat glorios Salamanca, ca pepinieră a oamenilor iluştri pentru Spania cea mare, în domeniul juridic şi literar, dar şi în cel dominat al studiilor clericale. Arbore riguros şi respectat de cultură, Universitatea a dat naştere şi a tutelat unele colegii anexe. Cel mai vechi, San Bartolomeu, s-a dezvoltat şi s-a afirmat încă din sec. al 15-lea. In secolul următor au fost fondate alte trei noi colegii majore şi minore, în care nivelul învăţământului era cel mediu.

Fondarea universităţii de la Alcala, precum şi a altor colegii sau seminare de către iezuiţi, sau de către alte ordine religioase, alături de decăderea statului spaniol şi de izolarea sa faţă de viaţa ştiinţifică europeană, explică lenta decadenţă a universităţii din Salamanca în sec. al 18-lea. Pe fondul multor generaţii, scolastica, ca formă de învăţământ promovată de dascălii ecleziaşti, a alterat învăţământul şi  l-a împiedicat să dea fructele dorite. Clericii obscurantişti, atinşi de umbra Inchiziţiei, au pus mâna, cu încetul, pe fiinţa universităţii şi au sufocat-o, aşa cum au reuşit să facă cu întreaga ţară. De la numărul de 6160 de cursanţi, în anul 1625, s-a ajuns la numărul de 2100 la sfârşitul secolului şi la 372 în secolul al 19-lea. Legea instrucţiei publice, din anul 1857, a salvat venerabila universitate din Salamanca, îndrumând-o şi organizând-o pe principii moderne.

Destinul a vrut să păstreze posterităţii o clădire a universităţii plină de rafinament arhitectonic, de geniu ornamental, de talent sculptural şi plină de parfumul secular. Faţada fermecătoare a edificiului, este inegalabilă prin dantelăria ei în piatră în întreaga Spanie şi printre suratele din alte ţări. Se deschide spre amintita stradă a Librarilor încă din anul 1534. Este acoperită minuţios şi savant cu sculpturi delicate şi aşezate într-o magistrală compunere. Ea îl domină, îl stupefiază şi îl copleşeşte pe vizitator. Il încremeneşte în faţa unei dantelării de piatră aurie, ce îşi schimbă treptat nuanţele răpitoare odată cu alunecarea soarelui pe cer. In orele după amiezii piatra împrumută nuanţe din ce în ce mai închise spre portocaliu şi roşiatic.

Deasupra unei porţi duble, reliefurile dăltuite meticulos, fără grabă, se accentuează odată cu depărtarea de la sol a celor trei etaje. In acest fel s-a compensat în mod savant depărtarea amănuntelor sculpturilor de ochii privitorului.

In treimea inferioară a giganticului panou sculptural sunt figuraţi, într-un medalion, Regii Catolici (Ferdinand de Aragon şi Isabela de Castllia), care oferă posterităţii clădirea. Deasupra, dincolo de blazoanele încoronate, cochiliile de piatră adăpostesc capete omeneşti. La cel de al treilea nivel, de o parte şi de alta a papei, înconjurat de cardinali, străjuiesc în rame dreptunghiulare divinităţile antice, Venus şi Hercules, alternând cu medalioane ce evocă virtuţile. In acest superb ansamblu dăltuit, motivul cel mai vestit este un craniu de mort, cu o broască deasupra (pe pilastru din dreapta faţadei), simbolizând păcatul originar al desfrâului pedepsit după moarte.

Faţada universităţii, capodoperă a geniului şi talentului uman, provoacă un asemenea extaz încât privitorul aproape că uită să pătrundă în interior. Acolo planează o atmosferă mai sobră, mai rece, mai austeră. Accesul spre toate sălile de curs este asigurat printr-o curte interioară, un mare patio central.

In marea sală (Aulă), numită Paraninfo, acoperită cu tapiserii de Bruxelles din sec. al 18-lea, unde aveau loc ceremonii oficiale, este expus un portret al regelui Carol al IV-lea executat de Goya. In aula Salinas (fost profesor de muzică, 1513-1590) subzistă o cartotecă muzicală din sec. al 15-lea. Este sala în care Fray Luis de Leon a predat teologia şi în care s-a păstrat mobilierul original din sec. al 16-lea. Catedra profesorului are un spătar înalt şi curbat spre înainte pentru mărirea acusticii, iar băncile sunt cioplite grosier din buşteni lungi. Acele bănci grosiere, în care este tentat să te aşezi cu mândrie şi interes, au constituit un lux pentru epoca lor, epocă în care se obişnuia ca studenţii să audieze prelegerile profesorilor aşezaţi pe podea.

Capela universităţii păstrează rămăşiţele pământeşti ale lui Fray Luis de Leon, personalitate didactică de renume căreia i s-a ridicat şi o statuie în piaţeta Las Escuelas, din faţa edificiului. La etaj, una din galerii şi-a păstrat plafonul bogat, împărţit în casete ornate cu stalactite şi prelungit pe perete cu o friză în basorelief. O uşă cu decor gotic şi cu un grilaj lucrat cu migală, se deschide spre biblioteca organizată în sec. al 18-lea. Din rafturi vechi te privesc şi, probabil, te desfid 40.000 de volume tipărite între sec. 16-18, dar şi incunabule sau manuscrise preţioase, dintre care unele au văzut lumina zilei chiar în sec. al 11-lea.

Sub marea boltă în stea a scării de onoare, balustrada scării este sculptată cu frunze, cu plante încolăcite şi cu scene fanteziste, cum ar fi aceea a tauromahiei călare şi a unei cugetări ilare despre familie.

Contemplând prelung dantelăria de piatră a edificiului, te cuprinde un sentiment de amărăciune la gândul că unui astfel de locaş de cultură şi intelectualitate i-a fost frântă afirmarea datorită unor ecleziaşti bigoţi, incapabili să se adapteze la evoluţia societăţii şi a ştiinţelor. Impietrită între catedrele de teologie şi drept canonic, universitatea din Salamanca a pierdut pasul cu lumea europeană a iluminismului. Bastionul Scolasticii iberice a părăsit treptat familia universităţilor de valoare lăsându-şi gloria pe altarul amintirilor.

O străduţă din dreapta universităţii, cu numele Calderon de la Barca, conduce spre marea catedrală a oraşului. Faţada locaşului domină fundalul străzii. De altfel, într-un singur complex arhitectonic impunător sunt cuprinse două catedrale: Catedral nueva şi Catedral vieja (Catedrala nouă şi Catedrala veche).

Deşi ridicată între 1513-1560, masiva catedrală nouă reuneşte varietatea stilurilor gotic, renascentist şi baroc. Prin adăugările succesive s-a îmbogăţit remarcabil, atât în exterior cât şi în interior, unde încântă cu bogăţia bolţilor, cu fineţea lucrăturii cornişelor şi prin avântul pilaştrilor. Spre norocul monumentului şi al posterităţii elementele constructive gotice şi renascentiste nu au putut fi umbrite de adaosuri bogate, dar morbide, ale barocului. Trăsăturile valoroase  ale catedralei noi s-au menţinut dominator. Prin grija constructorilor, în frunte cu arhitectul francez Jerome de Periguqux, a fost respectată entitatea catedralei vechi, mai puţin vizibilă din exterior şi parcă strivită de marea ei vecină.

Catedrala veche, ridicată în sec. al 12-lea întruchipează un exemplu curat de construcţie romanică cu toate că puternicii ei pilaştri se întâlnesc cu bolţi ogivale, o alăturare constructivă nouă pentru timpul său. Absida ei centrală este îmbogăţită şi înviorată de un iconostas remarcabil, pictat în 1445 şi atribuit lui Nicolas din Florenţa. Iconostasul se compune din 53 compartimente, colorate intens şi vioi, cu detalii savuroase în compoziţie, detalii care constituie o mărturie valoroasă a costumaţiei epocii. Claustrul (curtea monahală izolată de lume, caracteristică mănăstirilor catolice) cu arcade în stil roman a suferit stricăciuni dezastruoase în 1755, pe timpul cutremurului devastator care a transformat Lisabona într-un câmp de ruine şi s-a făcut simţit în toată peninsula iberică. Mai rezistă, în mod surprinzător, câteva capiteluri ale primului claustru, cuprinse în noua decoraţiune platarescă (de giuvaer) realizată după reconstrucţie. Pe sub porticul continuu al claustrului, paşii îl poartă pe vizitator spre două capele. In Capela Talavera, cu cupolă stil mudejar (artă maură practicată sub stăpânire creştină în Spania), sprijinită pe nervuri sculptate, se celebra străvechiului rit mozarab (stil al creştinilor aflaţi sub stăpânire maură). Cea de a doua capelă din claustru, cea numită Santa Barbara, a constituit mult timp locul de susţinere a examenelor universităţii.

Bogăţia catedralei vechi este împlinită şi de alte capele interioare cu picturi în frescă, cu altare, sau cu monumente funerare, precum cel al arhiepiscopului Diego de Anaya.

Nu departe de complexul impresionant al celor 2 catedrale înfrăţite, spre răsărit, pe o poziţie dominantă, îşi impune măreţia şi trăinicia mănăstirea San Esteban. Bijuterie arhitectonică cu trăsături inconfundabile, în trupul acestui locaş îşi dau mâna ideal două stiluri nobile, cel gotic şi cel al Renaşterii (sec. 16-17). Impozanta faţadă a monumentului se afirmă ca exemplu remarcabil al stilului renascentist spaniol, stilul plateresc (de o amănunţime a detaliilor asemănătoare obiectelor ieşite din mâna creatorilor de bijuterii mărunte). Piatra aurie, lucrată cu migală, devine strălucitoare, optimistă şi chiar apoteotică sub razele tari ale apusului de soare iberic şi domină priveliştea dinspre malurile râului Tormes, de dincolo de podul bimilenar durat de romani. De altfel, chiar de la depărtare biserica San Esteban domină emblematic Salamanca, presupunând bogăţia ei monumentală şi existenţa medievală.

In spaţiul larg, dominat la nord de biserica San Esteban, secolele au lăsat multe alte steluţe din tezaurul plămădit de mâinile unor generaţii de truditori talentaţi şi mândri.

Mica mănăstire de maici de las Duenas, te transpune în plin renascentism. Tradiţionalul portic sprijinit pe coloane are aici dimensiuni mai reduse, dar capitelurile revarsă o risipă de sculpturi miniaturizate, cu o forţă uimitoare a trăsăturilor. Pe capiteluri sunt dăltuite cu răbdare animale simbolice, corpuri cu forme contorsionate, medalioane cu capete de bătrâni, sau cu atrăgătoare figuri feminine.

O simplă rotire de privire se poate opri pe Turnul Clavero, turn ce constituie astăzi numai o prezenţă decorativă pentru Salamanca, el fiind o rămăşiţă a unui palat fortificat din sec. al 15-lea, pe care şi-a pus amprenta stilul mudejar.

Timpul a împrăştiat mărgăritare pe tot întinsul vechiului oraş, precum palatul Fonseca, palatul Monterrey, cartierul nobiliar San Benito, biserica Imaculatei Concepţiuni, cu tablouri de Ribera, casa de Las Muertes, cu o faţadă platerescă splendidă, mănăstirea ursulinelor (de Las Ursulas), colegiul Fonseca, biserica San Marcos, casa Mama la Brava, etc. Pe o arie restrânsă şi pe fondul unui ambient medieval adânc religios, sunt adunate monumente neasemuite altor areale. Ele plămădesc un mare muzeu al creaţiei arhitecturale şi sculpturale spaniole, muzeu viu, nebântuit de fantomele trecutului şi nedespărţit de oameni prin vitrine.

Parfumul unor vremuri revolute, parfumul atât de seducător şi autentic al Salamancăi, schiţează în jurul tău acelaşi necuprins misterios, difuz şi lăuntric ca al Giocondei marelui Leonardo.

Asfinţitul ruginiu al zilelor de vară, face ca soarele să dispară dincolo de întinderile aride ale Spaniei, învăluit de atracţia irezistibilă a pădurilor de eucalipţi şi de pini maritimi din Portugalia vecină, învăluit de atracţia răcoroasă a valurilor oceanului necuprins.

Salamanca este unul din acele locuri din lume pe care când îl părăseşti ai senzaţia că la revenire îţi va oferi încă ceva de descoperit, într-o lume în care starea firească este mişcarea şi transformarea. Ea confirmă sfatul primit de mine în tinereţe: „Să vizitezi întreaga lume şi toate continentele, dar să ştii că Spania este unică şi inegalabilă!“