ISTANBUL - SFANTA SOFIA

In trecerea noastră prin lume întâlnim locuri care îndeamnă la visare, locuri care îţi invadează cu catifelarea lor imaginile din clipele de odihnă, de tihnă şi pace. Sunt locuri care ţi se strecoară în suflet nu pentru a te simţi o părticică din grandioasa natură, ci pentru a te simţi părtaş la timpurile trecute, dar şi la cele prezente ale umanităţii. Legat de aceste lucruri, subconştientul lucrează şi dă naştere unor creaţii mentale ce te apropie de generaţiile spulberate, lăsând ca umbrele unor mulţimi să se apropie de pretutindeni, aducând în procesiuni solemne efemere, alegorii ce poartă creaţiile materiale trecute, înălţările spiritului sau convulsiile faptelor memorabile.

Un astfel de loc încărcat de simboluri pentru visări, dar unde te simţi prea mic pentru o istorie atât de mare este Bosforul, văzut de pe pământul aproape legendarului Byzantion. Acolo stihiile dezlănţuite din măruntaiele de foc, pe care plutesc continentele, au rupt uscatul pentru a deschide o cale predestinată apelor marine planetare. Prin această panglică de apă, erele de convulsie ale Terrei au despărţit două continente şi involuntar două lumi. Timpul a avut însă grijă să-i modeleze malurile, iar istoria să le umanizeze.

Bosforul şi-ar pierde orice interes dacă ar fi lipsit de amprenta densă şi extinsă a umanităţii. El a atras şi a emoţionat oamenii încă din zorii nedesluşiţi ai istoriei. La rândul lor oamenii l-au învăluit cu un nimb legendar şi chiar de sacralitate a naturii, socotindu-l când barieră, când punte salutară între lumi, între epoci şi între culturi.

Pe malurile lui europene mulţime de seminţii şi-au îngropat tezaurul milenar, transformându-l în pavăza cea mai trainică împotriva incertitudinii şi a spaimelor de care se simţeau sfâşiate.

Astăzi milenarul Constantinopol, contopit cu semimilenarul Istambul te copleşeşte şi te face să te simţi definitiv solidar cu întreaga umanitate, cu tumultosul şi cosmopolitul furnicar uman peste care domneşte. Necuprinsa aşezare umană are un colorit şi un parfum aparte, aşa cum numai cele de la confluenţa unor culturi şi civilizaţii diferite în timp şi spaţiu le pot avea. Tumultul uman şi minaretele ce săgetează cerul peste acoperişurile cartierelor, strălucirea soarelui aproape cotidian, mirosurile orientale şi o harababură, tot cu rădăcini orientale, te fac să crezi uneori că ai pătruns întâmplător pe tărâmul celor „1001 de nopţi“.

Peste minunăţia locului şi peste minunăţiile adăpostite de trupul marii capitale, tronează dominator, zâmbeşte Europei şi Asiei, uscatului şi apelor cuprinse de el, o nestemată născută de măiestria omului creştin, creaţie a omului destinată a adăuga un plus de splendoare altarului lumii.

Nestemata este venerabila şi magnifica biserică Sfânta Sofia, a cărei demnitate sfidează şi dispreţuieşte cele patru minarete aşezate în jurul ei de musulmani. Pământul sfânt pe care a ridicat-o marele Justinian a sfidat viitoarea ocupaţie a credincioşilor islamici, reuşind să dea fiori unor sultani „pe cere lumea nu putea să-i mai încapă“. Toată ostilitatea lor, sau dorinţa de a-i răpi identitatea, s-au lovit de o trăinicie îndărătnică, de o identitate unică. Turcii nu au putut întreprinde, ceea ce nu reuşise un şir înspăimântător de cutremure memorabile, de jafuri, de revărsări ale unor mase umane revoltate.

Sfânta Sofia îşi încordează probabil trupul colosal pentru tot ceea ce va să vină, neprevăzut şi înspăimântător. Probabil că zidurile ei au auzit şi ele previziunile demoralizante ale seismologilor mileniului trei. Aceia susţin că marea capitală de pe Bosfor se poate aştepta la unul dintre cele mai devastatoare cutremure, deoarece fondatorii au aşezat-o pe buza unei falii terestre dintre cele mai active, de-a lungul căreia se acumulează perpetuu energii subterane inimaginabile. După aprecierea lor, Istambulul ar fi cea mai periclitată mare capitală a lumii în viitorul apropiat şi sunt consternaţi că anual aglomeraţia creşte inconştient, adăugând circa 250.000 de locuinţe, sau poate mai mult în viitor.

Imaginaţia nu poate cuprinde amploarea unui cataclism terestru într-un Istambul în care clădirile, cu mai multe etaje şi construite inconştient de fragil, sunt ticsite de locatari, sunt înghesuite strâns una de alta şi sunt lipite mai totdeauna, de-a lungul unor străzi cu un trafic şi un tumult infernal.

Dacă s-ar pune întrebarea: In ce măsură Sfânta Sofia se poate teme de un cataclism seismic? Răspunsul ar fi că se teme. In acest context trebuie parafrazată o veche cugetare arabă: „Intreaga fire şi întregul pământ se teme de timp, iar timpul se teme de piramide“. In cazul nostru cugetarea s-ar transforma: „Sfânta Sofia nu se teme de timp sau de oameni, dar se teme de cutremure“.

Prin forţa tradiţiei, prin forţa economică, culturală şi militară, prin abilitatea politică şi prin extinderea spirituală, Imperiul Roman de Răsărit (Imperiul Bizantin)  s-a afirmat drept principalul organism istoric al evului mediu european şi al vecinătăţilor din Asia şi Africa. Civilizaţia umană din jurul Mediteranei şi din întreaga Europă, în ansamblul ei, a devenit tributară profunzimii şi forţei de iradiere a civilizaţiei bizantine, a devenit tributară acelui mileniu de purpură şi aur bizantin.

Lumea bizantină a fost o lume pitorească, măreaţă, inedită şi, mai ales, colorată; o lume care purta cu sine tot binele şi tot răul din om; o lume complexă, vitală şi longevivă, o lume subtilă şi suplă, delicată şi luxoasă; o lume cu urcuşuri şi coborâşuri, cu victorii şi înfrângeri, cu sensibilitate şi crimă. Din perspectiva istoriei, se poate afirma cu tărie că Imperiul Bizantin a fost o „Lume“, nu numai un mare şi puternic stat.

Aşezat la frontierele sud-estice ale Europei, Imperiul Bizantin a avut şansa să alăture tradiţiile profunde romane şi greceşti, unor puternice influenţe asiatice, influenţe ce veneau din adâncul tradiţiilor Egiptului, Siriei, Asiei Mici, Armeniei şi Persiei. Contactul strâns şi direct cu arta şi arhitectura orientală a condus la împletirea fericită a acelora cu tradiţia antică greco-romană conservată în imperiu. Din acea împletire progresivă s-a ridicat civilizaţia originală şi dominatoare care a fost civilizaţia bizantină, cu port stindardul său, Constantinopolul, oraş imens, sfidător de bogat şi de înfloritor.

Arta bizantină, peste voinţa ostilă a unor critici apuseni, a fost o artă vie, cu o evoluţie seculară, mereu alertă şi inventivă, capabilă de asimilări şi de prelucrări. Din această artă a făcut parte arhitectura unor noi tipuri de edificii religioase, biserici cu cupole, decorate somptuos cu mozaicuri şi frescă. Bisericile bizantine se numără printre minunile sfârşitului de ev antic şi începutul de ev mediu, minuni de creaţie materială ce au influenţat atât răsăritul asiatic, cât şi apusul european, peste mări, deşerturi, câmpii, sau lanţuri de munţi. Arhitectura locaşurilor de închinăciune, împodobirea lor, opera spiritual-teologică bizantină, prin conţinut şi prezentare, precum şi opera misionarilor, au plămădit una din gloriile Noii Rome, a Imperiului ortodox Bizantin.

Un observator apusean dintr-o perioadă târzie, Robert de Clari, a constatat : „două treimi din bogăţia lumii se află la Constantinopol şi o treime este împrăştiată în lume“. Uimirea cuprindea pe negustori, pe călători, pe anonimii cavaleri acoperiţi de zale şi platoşe sosiţi din mohorâtul şi ruralul Occident al Europei, dar şi pe cronicari. Toţi erau extaziaţi de mulţimea palatelor, a pieţelor, a monumentelor, a bisericilor opulente şi celebre, de mulţimea mănăstirilor ilustre ce adăposteau tezaure din donaţii şi centre de creaţie artistică, sau culturală.

Gloria arhitecturală a Constantinopolului au constituit-o, de la începuturi, măreaţa biserică Sfânta Sofia şi covârşitor de bogatul Mare Palat din vecinătatea ei. Numai biserica a mai rămas, să înfrunte timpurile noastre, să depăşească venerabila vârstă de 1500 de ani şi să devină cea mai vestită şi mai longevivă creaţie a Imperiului Bizantin. Ea domină cu mândrie, de la înălţimea cupolei imense, atât întinderile învălurite ale capitalei cât şi întreg Bosforul. Odinioară, i se spunea „biserica cea mare“ şi era atât de majestoasă încât un scriitor bizantin spunea: „când ai vorbit de ea, nu mai poţi vorbi de nimic altceva“.

Splendoarea domniei împăratului Justinian I-ul, creştin ardent, a fost încununată de ridicarea „Bătrânei doamne a tuturor bisericilor creştine ale lumii“, biserica Sfânta Sofia, în ultima şi cea mai grandioasă, cea mai opulentă şi cea mai strălucită întruchipare. Pe acelaşi loc mai existaseră două înaintaşe ridicare după tradiţiile arhitecturii antice, de tip bazilical. Prima, născută din iniţiativa împăratului Constantin cel Mare, începând cu anul 325 e.N, a căzut victimă distrugerilor unei revolte populare în anul 404 e.N, sub domnia împăratului Arcadius. Cea de a doua construcţie a realizat-o împăratul Theodosius al II-lea, consacrând-o în anul 415 e.N. După o sută de ani, în 532 eN, aceea a dispărut şi ea tot datorită unei mari revolte, revoltă numită „Nika“ şi îndreptată împotriva lui Justinian I-ul. In zilele ce au urmat represaliilor, Justinian a evaluat groaznicele distrugeri provocate de haitele de insurgenţi. Aceia proveneau din populaţia trândavă şi fără ocupaţie precisă a marii lui capitale.

Pe locul bazilicii distruse a lui Theodosius al II-lea, Justinian a plănuit să ridice o biserică fără egal în lumea sa. Pentru a-şi realiza visul, împăratul a profitat de toate posibilităţile oferite de hotarele şi tezaurul imperiului.

Inainte de toate, a încredinţat materializarea visurilor sale celor mai renumiţi arhitecţi ai vremurilor, Antemius din Tralles şi Isidorus din Milet. Sub conducerea acelora au mai trudit în jur de 100 de maiştri pricepuţi şi zece mii de lucrători. S-au ales cele mai preţioase materiale de pe întinsul imperiului ajuns la apogeu şi s-au adus elemente de arhitectură din monumente antice de la Efes, Cyzic, Baalbek, sau Heliopolis din Egipt. S-a extras marmură din cele mai vestite şi diverse cariere şi s-au adunat icoane de aur şi fildeş din Orientul Apropiat, sau Asia Mică.

S-a menţinut un ritm de muncă infernal, pentru că împăratul în anul 532 împlinise deja 54 de ani şi dorea să vadă lucrarea finalizată. Aproape miraculos, în numai cinci ani, zece luni şi patru zile monumentul şi-a deschis uşile în faţa împăratului.

Ziua inaugurării (27 decembrie 537) nu s-a organizat după un anumit protocol. Justinian a intrat în sanctuar şi plin de extaz a exclamat: „Glorie Dumnezeului care m-a ajutat să săvârşesc o astfel de lucrare! Solomon, Te-am învins!“ Desigur că dorea să facă o comparaţie cu biblicul templu al lui Solomon.

Este aproape incredibil că la ridicarea imensei biserici nu s-au folosit tradiţionalele schele de lemn. După tradiţia egipteană în ridicarea piramidelor, s-a folosit umplutura de pământ, care a crescut odată cu edificiul, înlesnind ridicarea materialelor la înălţimi ameţitoare şi asigurând o muncă în siguranţă puzderiei de salahori şi zidari. La sfârşit umplutura de pământ a fost îndepărtată odată cu finisarea ornamentaţiei, de sus în jos.

Peste arcul celor 15 secole de existenţă, biserica a suferit numeroase stricăciuni, datorate în principal incendiilor şi cutremurelor, dar totdeauna a fost reparată şi redată adoraţiei şi admiraţiei perpetue a oamenilor.

La numai două decenii după consacrare, din cauza cutremurelor de pământ de la 15 august 553 eN, 14 ianuarie 557 şi 7 mai 557, partea de răsărit a admiratei cupole s-a prăbuşit. Restaurarea a fost încredinţată nepotului arhitectului Isidorus din Milet, care s-a văzut obligat să crească înălţimea cupolei cu 2,65 metri. Acelaşi arhitect a ridicat şi contraforturile laterale în formă de turn, menite să menţină din exterior gigantica greutate a cupolei. La 24 decembrie 563, Justinian, devenit bătrân şi şovăitor, la cei 84 de ani, a inaugurat din nou biserica iubită.

Sub domnia basileului Vasile I-ul un alt cutremur de pământ a prăvălit partea de apus a edificiului, la 9 februarie 869. Reparaţia s-a efectuat cu promptitudine în anul următor, 870. Cutremurul următor, din 25 octombrie 986 s-a manifestat deosebit de violent, provocând locaşului asemenea stricăciuni încât în primele momente autorităţile s-au gândit să închidă definitiv biserica. Restaurarea a durat până în anul 994, sub îndrumarea arhitectului Tridates.

In fatidicul an 1204, Sfânta Sofia a fost jefuită de armata cruciaţilor din cea de a 4-a Cruciadă. Acei nobili creştini apuseni care s-au aflat în fruntea jefuitorilor, au ajuns până acolo încât au jefuit şi mormintele împărăteşti din biserica Sfinţilor Apostoli. La acea dată apusenii se găseau încă într-o stare de semi-barbarie, deşi ocupaseră timp de opt secole o parte a lumii romane civilizate. Dispreţul bizantinilor era îndreptăţit, el reieşind clar din Alexiada prinţesei Ana Comnen, care-i observase atent pe apusenii cruciaţi ai primei Cruciade.

După izgonirea neciopliţilor occidentali, arhitectul Ruchas a restaurat din nou monumentul, sub domnia împăratului Mihail al VIII-lea Paleologos, primul basileu de după recucerirea Constantinopolului de la urmaşii cruciaţilor jefuitori. Intr-o etapă imediat următoare, împăratul Andronic al II-lea a dispus construirea contraforturilor piramidale de la nord-est şi sud-vest.

In anul 1348, partea de răsărit a cupolei s-a prăbuşit din nou, iar restaurarea s-a realizat cu bani din daniile populaţiei. Bogăţia şi întinderea imperiului scăzuseră dramatic, dar evlavia ortodoxă se menţinuse la cele mai înalte cote.

Toate relatările de la începutul sec.al 15-lea privind Sfânta Sofia, cu câteva decenii înainte de dispariţia rămăşiţelor statului creştin bizantin, au descris starea deplorabilă de neîntreţinere a ei, în concordanţă cu decăderea întregului Bizanţ. După cucerirea Constantinopolului de către turci, măreaţa şi venerabila biserică, operă genială de arhitectură, a devenit moschee, în mâna unui popor fără vocaţie de construcţie şi aflat pe o treaptă joasă de civilizaţie. La început, mozaicurile şi frescele ce reprezentau divinităţile creştine, sfinţii, scene biblice şi personalităţi imperiale, adică toată decoraţia splendidă ce acoperea o parte a interioarelor, au fost păstrate în starea originală. Cuceritorii erau încă stupefiaţi de soarta fericită ce le fusese hărăzită, de a pune stăpânire pe un asemenea oraş, cu atâtea monumente ameţitoare şi mai ales pe Sfânta Sofia cea emblematică pentru creştinătate, pe care o admiraseră şi spre care tânjiseră de pe malul asiatic al Bosforului sau de dincolo de ziduri.

In cursul sec. al 16-lea mozaicurile uimitoare şi frescele magnificului locaş au fost acoperite cu un strat mizerabil de tencuială, fără a fi distruse. Această acţiune, precum şi adaosurile de origine musulmană din interior şi din exterior au urâţit atât locaşul cât şi împrejurimea sa. Cele patru minarete diferite, construite în diverse etape, cu toată supleţea şi cutezanţa lor, constituie un adaos mizer la o glorie constructivă. Acestora li s-au alăturat contraforturi grosolane şi diverse şi o serie de clădiri mărunte adiacente, cu destinaţia de fântână de purificare islamică, orologiu, medresă (şcoală islamică), sau mausolee ghemuite şi de prost gust.

Cea mai mare şi bogată moschee ridicată de otomani în apropierea Sfintei Sofia a avut menirea să depăşească măreţia creaţiei creştine, dar destinul a hotărât ca acest lucru să nu se realizeze, deşi acea „moschee albastră“ a devenit şi ea o splendoare arhitectonică. Cu toată priceperea excepţională a arhitectului otoman Mimar Sinan, Sfânta Sofia nu a putut fi depăşită în amploare şi, de departe, nici prin decoraţie. Moscheea Albastră a fost capitonată cu faianţă desenată cu înflorituri albastre şi roşii-cărămizii. Această capitonare cu faianţă, deşi oferă interiorului o plăcută unicitate, nu poate egala nici pe departe gustul şi fineţea ornamentaţiei bizantine de mozaic şi frescă cu largă paletă coloristică, dar mai ales varietatea compoziţiei. La o analiză mai atentă privitorul va constata că în Moscheia albastră predomină faianţa cu înflorituri roşu-cărămiziu.

In 1935, Kemal Ataturk, făuritorul Turciei moderne, a dispus încetarea cultului mahomedan în fostul locaş creştin de renume mondial şi transformarea lui într-un muzeu naţional şi internaţional. De atunci trei generaţii de vizitatori au asistat progresiv la înlăturarea tencuielii musulmane şi la scoaterea la lumină a tezaurului de artă ce a dormit un somn de veacuri sub învelişul mizer.

Planul bisericii lui Justinian cuprindea, pornind dinspre apus: un atrium larg, perpendicular pe axa edificiului, un Nartex exterior, un Nartex interior, nava centrală magnifică, acoperită de o cupolă pe măsură, două nave laterale, absida centrală şi galeriile superioare ce înconjoară nava centrală (sala centrală) din trei părţi.

Un atrium de factură antică, întins pe toată lăţimea edificiului întâmpina pe credincioşi. Astăzi el nu mai există.

Din atrium se pătrundea în Nartexul exterior prin şapte porţi impresionante, iar din acesta în Nartexul interior. Mai departe se pătrundea în imensa parte centrală (nava centrală), în navele laterale şi se urca la galeriile superioare.

Nartexul exterior este o sală transversală, paralelă cu fostul atrium şi aşezată perpendicular pe axa mediană a locaşului. Lungimea lui este de 60,90 metri iar lăţimea de 6,03 metri. Această componentă a bisericii, cu plafonul realizat din bolţi alternante, era rezervată, în epoca bizantină, oamenilor care încă nu fuseseră botezaţi. La extremităţile de nord şi de sud s-au practicat două uşi în perioada otomană, uşi ce asigură şi astăzi accesul spre minaretele adăugate în partea de apus a edificiului.

Din Nartexul exterior se deschid spre Nartexul interior cinci porţi grele din lemn placat cu bronz, uşi originale bizantine. Pe trei porţi centrale lucrările de întreţinere au lăsat să se observe că iniţial placajul a fost aurit şi îmbogăţit cu ornamente fine.

Nartexul interior are aceeaşi lungime ca şi cel exterior, este paralel cu acela şi cu atriumul dispărut, dar şi perpendicular pe axul central al bisericii. Plafonul său prezintă tot structuri de bolţi întrepătrunse dar este în totalitate acoperit cu mozaic cu fond aurit. Zidurile lui sunt placate cu marmură de diverse nuanţe, străbătută de vinişoare mai închise din aceeaşi nuanţă.

Nartexul interior, pe lângă faptul că este incomparabil mai bogat decorat decât cel exterior, constituie şi una din rarele componente ale Sfintei Sofia unde s-au păstrat caracteristicile artistice ale epocii lui Justinian. Pe un fond din mozaic de sticlă aurită, motivele desenelor sunt colorate vesel cu motive geometrice şi vegetale. Sursele antice au consemnat că decoraţia iniţială, din timpul ctitorului Justinian nu cuprindea figuri umane, ci numai decoraţii cu cruci. Bogăţia de imagini umane din mozaic aparţine secolelor următoare, mai ales celor ce au urmat întunecatei epoci iconoclaste.

Din Nartexul interior nouă porţi asigură comunicaţia cu spaţiul central al bisericii. Trei porţi de la sud erau rezervate accesului poporului, iar altele trei de la nord erau rezervate celor ce solicitau adăpost spiritual. Toate sunt lucrate într-o manieră foarte simplă, dar au dimensiuni gigantice. Porţile centrale, tot în număr de trei, erau rezervate împăratului şi suitei sale. Cea mai mare dintre toate era „poarta împărătească“. Autorii vechi ne-au transmis că era placată cu argint aurit, bogăţie pe măsura suveranilor bizantini. Decoraţia a fost jefuită fără scrupule de cruciaţii occidentali în 1204. După o legendă, lemnul din care era executată poarta împărătească provenea din arca lui Noe. Deasupra porţii împărăteşti s-a poziţionat o cornişă de bronz pe seama căreia s-au ţesut legende interesante.

Nartexul interior, amplu şi înalt, cu bolta strălucind ca soarele în asfinţit, avea menirea de a impresiona şi pregăti pe credincioşi şi vizitatori pentru impactul cu dimensiunile neaşteptate ale spaţiului central de o bogăţie şi o eleganţă fără egal.

Primii paşi făcuţi în nava centrală au darul de a stupefia prin  amplitudinea dimensiunilor ce trebuie cuprinse cu privirea. Cupola pluteşte la o înălţime ameţitoare, ruptă parcă de restul zidăriei prin cercul de lumină de la baza sa, lumină ce pătrunde printr-un colier circular de 40 de ferestre. Privitorul trebuie să se rotească pentru a cuprinde şirurile de coloane de la bază şi de la etaj, adică de la galeria înconjurătoare. Coloanele susţin şi ornamentează părţile laterale ale navei principale, amintind de templele antice.

Centrul cupolei se înalţă la 55,6 metri (echivalentul unui bloc modern cu 17 etaje) şi se extinde pe un diametru de 31,36 m (echivalentul unui bloc modern cu 9 etaje aşezat pe lat). In urma repetatelor reparaţii survenite după cutremure cupola a pierdut forma perfect circulară, fapt ce nu se  sesizează cu ochiul liber. Lumina ce pătrunde prin cele 40 de ferestre de la baza cupolei dă strălucire spaţiului superior şi mozaicurilor de acolo, în timp ce la nivelul pardoselii şi a navelor laterale domneşte semiobscuritatea, acolo unde spaţiile erau destinate laicilor, atât la etaj, cât şi la parter. Spaţiul luminos de sub cupolă era destinat clericilor care oficiau slujbele, spațiu mărginit pe cele două nivele de şirurile graţioase ale coloanelor.

Uimitoarea cupolă este înfrăţită cu o semicupolă centrală, plasată spre răsărit, de dimensiuni la fel de ample. Acea semicupolă concură la amplificarea navei centrale până la tăierea răsuflării. Cupolei centrale i se alătură altele trei mai mici, dintre care cea din mijloc acoperă absidiola altarului.

Şirurile de coloane de la parter şi de la etaj însumează 107 coloane, 40 la parter şi 67 înconjoară galeriile de la etaj. Galeriile acelea s-au construit deasupra navelor laterale şi a nartexului interior având un plan de potcoavă patrulateră cu deschiderea spre altar.

Lungimea navei centrale, cuprinzând şi absida altarului, este de 79,30 m, astfel că lungimea totală a monumentului, încluzând nartexurile, ajunge la circa 100 de metri. Nava centrală măsoară în lăţime 32,27 metri, astfel că împreună cu navele laterale, edificiul ajunge la 70 metri lărgime. Splendida construcţie acoperă o suprafaţă de 7500 metri pătraţi, fără a pune la socoteală atriumul pierdut.

Din mărturiile a numeroşi autori creştini reiese că centrul cupolei era acoperit cu un impresionant mozaic reprezentând pe Iisus Pantocrator, iar pe cele patru pandantive de la baza cupolei erau reprezentaţi patru îngeri magnifici, cei de la răsărit lucraţi în mozaic iar cei de la apus în frescă.

In sec. al 19-lea toată decoraţia superioară a bisericii rămăsese neatinsă, dar nişte restauratori aduşi din occident au pus la dispoziţie turcilor tehnica necesară de a ajunge la înălţimile maxime din interior. Turcii au dispus distrugerea mozaicului cu Iisus Pantocrator, înlocuindu-l cu un verset din Coran. Tot atunci faţa îngerilor a fost înlocuită cu nişte medalioane de aur. Numai câteva decenii i-ar mai fi trebuit Sfintei Sofia pentru a-şi salva bogăţia decoraţiei creştine valoroase.

Zidăriile laterale, cuprinse sub măreţe arcuri, suportă greutatea cupolei şi semicupolelor de la nord şi de la sud. Ele sunt străpunse de mulţime de ferestre prin care se revarsă lumina spre spaţiul central de jos şi din galerii.

Intregul spaţiu central, cuprinzând nava centrală şi navele laterale, până la limita galeriilor, dar şi nartexul interior până la plafonul „de aur“, sunt acoperite cu placaj de marmură într-o paletă coloristică discretă dar inimaginabil de diversă. Unele informaţii menţionează existenţa a peste 60 de nuanţe de marmură cu incredibile jocuri de nervuri. Jocul coloristic al plăcilor de marmură a fost studiat şi împerecheat cu multă atenţie şi cu mult gust de către primii constructori.

Marmura albă a provenit din insulele Mării Marmara, numite pe atunci Proconessus, cea cu nuanţe verzi din insula Eubeea şi din Munţii Tayget, de lângă Sparta, cea cu nuanţe roz de la Synada (Sinada), din Asia Mică, cea cu nuanţe de galben şi roşu închis din Africa.

Plăcile de marmură de aceeaşi culoare şi nuanţă sunt cuprinse în panouri, iar în panouri desenele nervurilor s-au aşezat simetric. In navele laterale există panouri de marmură gravată, la fel ca şi pe zidul de deasupra porţii imperiale. Ele reprezintă delfini stilizaţi şi Tridentul zeului Poseidon.

Semicupola ce cuprinde absida altarului este complet decorată în mozaic pe fond aurit. In centrul ei încântă o magnifică reprezentare a Fecioarei cu Pruncul în braţe, încadrată de cei doi Arhangheli, dintre care numai Arhanghelul Gabriel, la stânga, este foarte bine conservat. Mozaicul acesta este grandios şi captivant, având calităţi artistice care vor însoţi amintirile estetice ale oricărui privitor şi cele mai încântătoare vise. Aparţine secolului al 9-lea şi este impresionant de bine păstrat, putând reprezenta una dintre gloriile artei decorative bizantine de la sfârşitul primului mileniu. El singur poate contrazice orice afirmaţie despre imobilismul artei bizantine, afirmat de multe ori de către unii autori apuseni.

Imaginea dominatoare a Fecioarei cu Pruncul este încântător de vie, atât prin trăsăturile delicate cât şi prin frumuseţea intrinsecă a chipurilor. Linişte, încredere şi frumuseţe dumnezeiască.

Pe partea stângă a navei, sus pe zidul de deasupra galeriei sunt practicate nişe cu conturul unor ferestre ronde, în care se adăpostesc portretele din mozaic ale multor personaje religioase. Mozaicurile s-au executat în sec. al 10-lea, iar personajele sunt costumate în alb ca pentru ceremonie. Fiecare medalion are înscris numele personajului, după cum ar fi : Sf. Ignatius, Patriarhul Constantinopolului, Sf. Ioan, Christostomos, Sf. Ignatius Theophanus, Patriarhul Antiohiei, etc.).

Nava laterală meridională are plafonul acoperit în totalitate cu mozaic aurit ce datează sin sec. al 6-lea. Bolţile şi arcurile dintre coloane sunt ornate cu motive vegetal-florale şi geometrice în contrast cu fondul. Numeroase panouri decorative ornează din loc în loc pereţii acoperiţi de marmură. Ca şi pe latura porţii imperiale sunt săpaţi în marmură delfini, sau Tridentul lui Poseidon, simboluri ale blazonului Imperiului Bizantin.

La etaj, pe pereţii galeriilor ce înconjoară pe trei părţi nava centrală, s-au păstrat cele mai spectaculoase mozaicuri cu figuri umane din arta bizantină de la Constantinopol. Ele au fost descoperite sub tencuiala aplicată de mahomedani şi conservate meticulos prin lucrări foarte recente.

La galerii se urcă prin capetele Nartexului interior pe nişte serpentine largi pavate cu piatră (asemănătoare cu o scară încolăcită dar fără trepte). Acele spaţii de urcare se numeau „kohlias“. Cel de la sud a dispărut în urma lucrărilor pentru minaret şi pentru contrafortul adăugat de turci.

Ornamentaţia galeriilor este nu numai spectaculoasă ci şi bine conservată. Bolţile şi arcurile din galerii păstrează încă comoara mozaicurilor originale ale sec. al 6-lea, secolul lui Justinian. Pe pereţi s-au adăugat ulterior, după perioada iconoclastă, panouri de mozaic cu figuri umane lucrări de artă ce au atins arta de vârf prin colorit, contur, mişcare, bogăţie de imagine şi realism.

Conturul sub formă de potcoavă al galeriilor se poate împărţi în trei tronsoane diferite. Galeria de nord era amenajată ca „Ginaeceum“ sau „Matronaeum“, fiind destinată numai femeilor care asistau la slujbe separat de masa bărbaţilor de la parter. In alte biserici ortodoxe vechi, care nu dispun de galerii la etaj, spaţiul central al bisericii era rezervat bărbaţilor, adică nava centrală, iar navele laterale aparţineau femeilor.

Galeria de vest, cea centrală, aşezată pe axa bisericii, deasupra Nartexului interior, cu faţa spre altar, servea împărătesei şi suitei sale. Cu toată importanţa sa specială la ceremonii, această galerie este singura care şi-a pierdut ornamentaţia din motive rămase necunoscute.

Cea mai atractivă este galeria de sud, la care se ajunge trecând printr-o deschidere practicată într-un perete de marmură. Acel perete de marmură albă, relativ subţire, a fost adăugat într-o epocă mai târzie şi denotă că spaţiul pe care l-a delimitat a servit unor scopuri speciale. Acum se ştie că acel spaţiu a fost rezervat conciliilor, fiind numit prin tradiţie Sala de conciliu, iar deschiderea din peretele de marmură s-a numit Poarta Paradisului şi a Infernului.

Din tablourile în mozaic aflate în această galerie privesc, de peste un mileniu, personalităţi istorice care au dominat viaţa spirituală şi materială a celei mai strălucite părţi a lumii civilizate medievale. Unul dintre tablouri, îl reprezintă pe Iisus Christos, încadrat de basileul Constantin al IX-lea Monomachos şi pe împărăteasa Zoe, înveşmântaţi în somptuoasele costume imperiale ale sec. al 11-lea. Din unele surse contemporane lor reiese că împărăteasa moştenitoare Zoe, fiind măritată de trei ori, la fiecare căsătorie a schimbat portretul soţului imperial din acel mozaic. Monomachos a fost ultimul fericit, dar şi cel ce a îndepărtat-o pe Zoe spre gineceu, trăind cu concubine.

Un alt impresionant tablou mozaical, din sec. al 12-lea, o reprezintă pe Sfânta Fecioară cu Pruncul în braţe, încadrată de basileul Ioan al II-lea Comnen şi împărăteasa Irina. Figurile au o expresie naturală şi realistă, care nu se aseamănă cu nici o altă reprezentare a unei familii imperiale. Alături, pe un ieşind al zidului este reprezentat chipul prinţului Alexios.

Unul dintre cele mai somptuoase mozaicuri ale lumii bizantine, realizat în sec. al 12-lea, prezintă scena Deisis, în care Christos aflat în mijloc are alături pe Sfânta Fecioară, în stânga şi pe Sfântul Ioan Botezătorul în dreapta. Expresiile figurilor sunt extrem de realiste, dând semnificaţie şi atractivitate artistică tabloului.

In galeria de nord există un tablou mozaical plasat într-un loc obscur. Il reprezintă pe împăratul Alexandru, cel ce a domnit ca asociat al lui Leon al VI-lea într-o deplină obscuritate politică.

O altă bogăţie de mozaicuri cu reprezentări florare şi geometrice împodobeşte feţele interioare ale arcurilor dintre coloanele galeriilor. Ele datează din epoca ridicării Sfintei Sofia şi au o valoare artistică emoţionantă din perspectiva celor cincisprezece secole scurse.

Nu trebuie uitat nici răpitorul mozaic plasat deasupra porţii imperiale, în Nartexul interior, mozaic cu o importanţă artistică capitală şi executat în jurul anului 900. In tablou Christos este aşezat pe un tron splendid. Cu mâna dreaptă face semnul botezului, iar în cea stângă ţine o carte deschisă ce poartă scris: Pace vouă, eu sunt lumina lumii. In partea stângă jos se prosternează un împărat cu barbă, iar în partea de sus a tabloului, în medalioane, este reprezentată Sfânta Fecioară, de o parte şi Arhanghelul Gabriel în cealaltă. Figura lui Iisus are trăsături asemănătoare ale anticului Zeus, iar împăratul prosternat este Leon al VI-lea, care cerea iertare pentru cele patru căsătorii ale sale, ultimele două considerate un păcat, în spiritul credinţei ortodoxe.

La capătul de sud a Nartexului interior printr-o poartă mare se ajunge într-un vestibul spaţios şi de acolo prin altă poartă masivă în exterior. In sec. al 10-lea această cale era folosită drept cale din intrare curentă în biserică.

Deasupra porţii de intrare din acel vestibul în Nartexul interior se găseşte un mozaic reprezentativ pentru monument. El reprezintă pe Sfânta Fecioară cu Pruncul aşezată pe un tron de argint încrustat cu pietre preţioase. La dreapta, împăratul Constantin cel Mare oferă acesteia macheta oraşului pe care l-a fondat, Constantinopolul, iar la stânga privitorului împăratul Justinian oferă macheta bisericii Sfânta Sofia. Alături de Justinian o inscripţie cu caractere greceşti spune: Ilustrul împărat Justinian, iar alături de Constantin, o altă inscripţie defineşte: Unul din Sfinţi, Constantin, Mare Impărat.

Acest mozaic cu figuri umane datează din sec. al 10-lea, iar plafonul vestibulului aurit, cu motive florare sau geometrice, aparţine epocii lui Justinian, sec. al 6-lea.

Vestibulul poartă numele de vestibulul războinicilor şi mult timp a servit drept cale de acces rezervată numai împăratului, în afara zilelor de ceremonii. Numai datorită unor stricăciuni la intrarea principală cu uşi grele a început să se folosească în sec. al 10-lea, sau al 9-lea, ca intrare pentru toţi credincioşii. Poarta de bronz de la acest vestibul datează din sec. 2-1 e.A, fiind adusă de la un templu elenistic din cetatea Tarsus, Asia Mică. Este poarta cea mai somptuoasă şi valoroasă a bisericii. In cetatea Tarsus a văzut lumina zilei Sfântul Paul, iar poarta a fost adusă la Constantinopol din dispoziţia împăratului Theophilos, în anul 838. Bizantinii au numit-o Frumoasa Poartă, iar pe ea s-au gravat cu timpul monogramele a diferiţi basilei bizantini.

Din vestibul o uşă de dimensiuni modeste conduce, spre răsărit, spre o încăpere numită Horologion, încăpere rezervată împăraţilor pentru schimbarea veşmintelor înainte şi după ceremonii. In încăpere se găsea o clepsidră.

Printre elementele constructive interioare care dau bogăţie şi frumuseţe aparte Sfintei Sofia, sunt coloanele, capitelurile şi ornamentele arcurilor care unesc coloanele. Capitelurile sunt unicate. Fiecare în parte, poate fi considerat un eveniment artistic sculptural. Sunt dantelate minuţios în marmură albă şi poartă monogramele cuplului împărătesc Justinian şi Theodora. Arcurile dintre coloane sunt acoperite de mozaic cu desene florare sau geometrice pe fond auriu.

Coloanele, în totalitatea lor, au o mare valoare intrinsecă şi istorică. Unele dintre ele au fost aduse din diverse cetăţi sau sanctuare antice ale imperiului. Sursele informează că unele au venit de la Heliopolis, Egipt, altele de la Roma, de la Efes, sau de la Baalbek. Alte coloane au fost prelucrate special pentru marea biserică în Tessalia şi în insulele Mării Marmara.

Pe o coloană de marmură cu secţiune pătrată, aflată în extremitatea de sud-est a edificiului, există o amprentă de mână. Atât creştinii, cât şi turcii, au dat frâu liber multor legende despre acea amprentă stranie. Blocul de marmură cu amprenta a fost adăugat coloanei mai târziu, fiind adus din biserica Theodokos (actuala localitate Ayvansaray din Asia Mică). Amprenta era considerată a fi aparţinut Sfintei Fecioare, care suferind prigoana evreilor ei din Palestina, s-a refugiat în Asia Mică împreună cu Sfântul Ioan Evanghelistul, în jurul anului 60 e.N.

Alte mărturii legendare despre acest refugiu se mai găsesc şi în apropierea străvechiului Efes, azi dispărut. Acolo pe un deal din apropiere mai rezistă o mică bisericuţă din piatră cu o încăpere laterală în care se zice că ar fi trăit ultimii ani  de viaţă Sfânta Fecioară. In altă direcţie pe o înălţime dominantă se găsesc ruinele unei biserici bizantine impunătoare, înălţată în cinstea Sfântului Ioan Botezătorului. Cu nişte coloane recente este delimitat pe pardoseala bisericii fără acoperemânt, presupusul mormânt al Sfântului.

Ca o curiozitate cuprinsă în Sfânta Sofia trebuie amintită o coloană cu secţiune patrată, plasată în nava meridională, în apropiere de poarta dinspre Nartexul interior. In partea inferioară a coloanei există o gaură de dimensiuni puţin mai mari decât un deget gros. Coloana este cunoscută sub numele de Coloana care transpiră şi este considerată miraculoasă pentru vindecarea bolilor de ochi. Cel interesat trebuie să introducă degetul mare în gaură şi să facă o rotire a palmei în jurul găurii pentru a culege transpiraţia pietrei. Aproape toţi vizitatorii moderni fac coadă astăzi pentru a beneficia de curiosul ritualul păgân. Te miri astfel cât de puţin a evoluat lumea pe plan spiritual-religios în ultimele milenii.

O altă curiozitate adăpostită în Sfânta Sofia o reprezintă cele două mari vase de marmură albă aflate, de o parte şi de alta a porţii imperiale, în nava centrală. Vasele au fost descoperite în ruinele anticului Pergam elenistic şi au fost aduse aici de turci. Li s-a adăugat câte un capac de marmură şi câte un robinet, pentru a servi la spălarea rituală islamică.

Bisericii i s-au adăugat cu timpul alte trei construcţii de interes, cea a Tezaurului (Skevophilakion), baptiseriul (Baptiserion) şi clădirea Patriarhatului, situată de-a lungul laturii de sud. Astăzi din Patriarhat nu a mai rămas nici o urmă, iar baptiseriul a devenit mausoleu pentru doi sultanii turci. Cristelniţele lui au fost mutate în curtea de nord a locaşului.

Baptiseriul se găsea amplasat în apropierea ieşirii de sud a bisericii, prin Vestibulul războinicilor şi avea la exterior un plan pătrat, iar la interior unul octogonal. Pe tot parcursul evului antic octogonul a fost considerat un plan sacru provenit din contopirea cercului şi a pătratului. Cercul era considerat un plan fără de sfârşit al spiritului, iar pătratul era plan lumii materiale cu patru puncte cardinale. Credinţa în atributele planului octogonal s-a prelungit mult şi în evul mediu, până la Renaştere.

Clădirea circulară a străvechiului Tezaur mai există şi astăzi, cuprinsă între contraforturile din nord-estul bisericii.

In epoca lui Justinian arta bizantină a dat vechilor tradiţii sensuri fundamentale noi. Arhitecţii Constantinopolului văzuseră desigur bisericile din Asia Mică şi din Orientul Apropiat, unde se găsise soluţia plasării de cupole peste un spaţiu bazilical. Nu este exclus să fi fost cunoscute detalii constructive şi despre Panteonul de la Roma, cel mai mare templu cu cupolă a antichităţii. Inainte de edificarea Sfintei Sofia, Justinian ridicase biserica Sfântul Sergiu şi Bacchus (minunat echilibrată și plină de harul mistic), cu o cupolă sprijinită pe o zidărie cu un plan octogonal.

Sfânta Sofia, cu imensa ei cupolă sprijinită pe arcuri şi semicupole, a întrecut tot ce se construise în acest mod până la ea, atât ca proporţii, cât şi privind soluţiile constructive de rezistenţă îndrăzneţe adoptate. Unicitatea monumentului nu s-a limitat numai la partea arhitecturală, ci a atins superlative şi în desăvârşirea artistică.

Marea catedrală a impresionat profund toate generaţiile şi toate seminţiile care au avut cunoştinţă despre ea. Descrierile laudative au excelat, începând cu cea a lui Procopios şi cu cântarea lui Paulos Silentiarios, poet al epocii marelui Justinian. Sfânta Sofia are puţine rivale în lume care să ofere bogăţie şi impresii artistice asemănătoare.

          Cine păşeşte până la marginea galeriilor şi priveşte în spaţiul deschis de sub cupolă, este cucerit de emoţionanta sa măreţie, de răpitoarea ei eleganţă. Pentru unele elemente constructive se pot găsi analogii la alte edificii religioase mai vechi, dar nicăieri nu s-a realizat o corelaţie asemănătoare între navele laterale şi spaţiul de sub cupolă.

           Privind dinspre navele laterale, amploarea dimensiunilor perceptibile din nava centrală se modifică dintr-o dată. Uimeşte depărtarea cupolei, menită a adăposti grandioase slujbe religioase. Nici o altă construcţie a sfârşitului de antichitate nu a transmis mai convingător senzaţia imensităţii universului care se deschide în faţa omenirii. Nicăieri spiritul nu zboară aşa de liber spre înălţimi.

Fiecare parte a Sfintei Sofia aminteşte de ceva trecut, trezeşte reprezentări şi aruncă reflexe părţilor învecinate. Acoperământul ei a fost comparat cu bolta cerească, dar şi cu o pajişte înflorită. Silentiarios a comparat locaşul magnific cu „un ulm“ care-şi arunca umbra binefăcătoare asupra celor ce se roagă.

Concepţia simbolică a tuturor formelor arhitectonice aplicate corespundea gândirii religioase bizantine din secolul lui Justinian I-ul. Nartexul întruchipa comunitatea, spaţiul altarului întruchipa preoţimea, altarul însuşi întruchipa tronul divin, iar lumânările aprinse reprezentau stelele de pe cerul divinităţii supreme.

Planul dreptunghiular al navelor şi cel circular al cupolelor s-au contopit la Sfânta Sofia într-un ansamblu cu semnificaţii multiple, constituind o sinteză fericită a arhitecturii creştine timpurii. Nota eroică a cupolei are semnificaţia cosmică a lumii, alături de care revelaţia filosofică divină a găsit o formă de expresie artistică desăvârşită şi convingătoare. Aici şi-a găsit, pentru prima dată, expresia o compoziţie necunoscută constructorilor eminenţi din antichitate, aceea a întrepătrunderii reciproce dintre spaţii cu contururi geometrice diferite, a spaţiilor paralelipipedice cu boltirile şi cu arcurile. La Sfânta Sofia principiul raţional al vechii arhitecturi s-a transformat profund, materializându-se într-o altă viziune desăvârşită miraculos în piatră.

Ornamentaţia specifică epocii lui Justinian corespunde, până la amănunte profunde, concepţiei religioase şi celei de prestigiu imperial. Ea nu s-a conceput din simpla necesitate a acoperirii zidăriei, ci trebuia ca prin bogăţia ei coloristică să atenueze impresia de masivitate, să emoţioneze şi să întărească ideea teologică a „Sofiei“, adică a înţelepciunii.

Simbol sublim al înţelepciunii şi geniului uman, venerabila catedrală a ortodoxiei dă o măreaţă valoare arhitecturii de trecere dintre antichitate şi evul medieval creştin. Incercarea celor mai îndrăzneţe şi bogate catedrale apusene de a o depăşi prin dimensiuni sau revărsare de valori artistice, nu i-au putut răpi nicicând venerabilitatea şi nobleţea. Catedralele Sfântul Petru din Roma, Sfântul Paul din Londra, cele din Sevilla, sau Milano, reprezintă lucrări umane de excepţie şi o mândrie a civilizaţiei europene, alături de foarte multe altele în stil romanic, gotic, sau baroc. Toate, însă, s-au înălţat după lungi secole de dezvoltare a experienţei şi geniului uman, neputând atinge niciodată venerabilitatea Sfintei Sofia, nici ardoarea cu care a fost înălţată şi nici rapiditatea. Nu-i vor putea răpi nici semeţia de la întâlnirea a două continente şi a două mari religii ostile din ignoranţă, nici frumuseţea locurilor e o înconjoară, nici martiriul de cinci secole.

Acumularea seculară de minunăţii artistice şi păstrarea în trupul ei unei mulţimi de elemente arhitectonice mult mai vechi, dau Sfintei Sofia certitudinea de a fi cel mai valoros sanctuar creştin al lumii, de a fi un stindard de arhitectură şi de artă.

Nestemată a geniului constructiv şi artistic, a ardorii credinţei şi a efortului uman, Biserica Sfânta Sofia străjuieşte credinţa, cultura şi istoria umanităţii, deşi plânge soarta unui imperiu devenit amintire, imperiu a cărui inimă era.