NESTEMATELE LUMII - SALAMANCA

Cunoaşterea de sine, cunoaşterea omenescului din fiecare, nu se poate ridica la o deplină valoare şi amplitudine decât printr-o profundă şi largă cunoaştere a semenilor din toate timpurile şi din orice loc. Cunoaşterea adâncită în timp înlesneşte accesul la înţelepciune, iar cea lărgită spre toate orizonturile deschide generos porţile civilizaţiei umane. Căci de fapt, civilizaţia este transmiterea de la o generaţie la alta a unei înţelepciuni acumulate dintr-o experienţă multimilenară.

Vestigiile singuratice, sau ansamblurile arhitecturale, închid în materia lor dură mesajele unor civilizaţii mai vechi sau mai noi, mesaje pe care, fără îndoială, oamenii diferitelor timpuri au dorit să le transmită.

Orice locuire de pe glob reprezintă o oglindă pentru o etapă, sau mai multe, din istoria omenirii, oglinda unor eforturi de creaţie din trecut, eforturi stratificate ce au devenit prezent. Orice creaţie umană, cercetată cu dăruire şi sensibilitate, uimeşte, impune respect şi încântă.

De aceea pasiunea de a călători este una dintre cele mai reconfortante. Micile, sau marile noastre pasiuni fac realitatea mai suportabilă. Fără pasiuni umanitatea s-ar stinge, aşa că suntem obligaţi să le întreţinem.

Pătrunderea în spaţiul iberic are darul de a deveni o experienţă incitantă pentru orice călător. Din multe puncte de vedere, legate atât de ambient cât şi de natura umană, Spania este un tărâm straniu, despre care se poate pune întrebarea legitimă dacă aparţine Europei, sau Africii, sau în ce măsură ambelor continente.

Spania trăieşte pasional în afara, sau la marginea Europei. Este singura ţară a bătrânului nostru continent unde nu se poate separa, raţional, iubirea, viaţa, temeritatea şi moartea. Ea nu poate fi închipuită ca o suavă regiune meridională, dichisită cu unduitoarele vrăji naturale asemănătoare voluptoasei Italii. Chiar dacă există unele asemănări între cele două peninsule pe contururile litorale, Spania rămâne o ţară austeră şi melancolică, cu peisaje încinse plăsmuite din lanţuri muntoase golaşe, din nesfârşite întinderi ale unor podişuri învălurite, puţin înviorate de arbori şi dintr-o singurătate şi o tăcere aproape primară. Tăcerea uneori deprimantă dintre depărtatele locuiri nu poate fi anulată tranşant decât de acordurile şi coloratura dramatică a Boleroului de Ravel, sau de ritmurile flamenco-ului.

Ambianţa generală şi trecutul apropie Spania de trăsăturile sălbatice şi solitare ale pământului nord african. Tăcerea şi singurătatea sunt sporite de absenţa păsărilor cântătoare, cu care este obişnuită Europa temperată, mai umedă şi mai bogată în vegetaţie. Păsările mărunte care dau viaţă şi prospeţime altor ţinuturi se întâlnesc mai rar în Spania, şi numai în preajma grădinilor sau livezilor ce înconjoară casele oamenilor.

In provinciile de interior, drumurile străbat uneori nesfârşite întinderi de pământ albicios semănat cu cereale păioase, sau alte nesfârşite întinderi pustii, calcinate de soare, presărate cu spinări de rocă. Pe culmi de coline, sau pe povârnişuri de piatră, apar în depărtări locuiri strânse în jurul câte unui turn de fortăreaţă, amintind pe viu  milenarele conformări cu maurii, sau de războaiele mai recente dintre regatele creştine.

Pe drumul ce se prelinge dinspre Avila, oraşul-cetate cu ziduri de apărare medievale minunat conservate, Salamanca apare ca o simbolică oază de civilizaţie. Marginile sale sudice sunt scăldate de râul Tormes, afluent al fluviului Duoro, fluviu ce se varsă în Atlantic după ce traversează zona muntoasă din nordul Portugaliei. De altfel, la apus de Salamanca nu mai există nici o localitate până la frontiera portugheză.

De departe oraşul apare ca o uriaşă rocă de mină, acoperită de mulţimea ţepoasă a cristalelor. Pe orizont se profilează o aglomerare atractivă de turnuri, clopotniţe, turle, de ziduri portocalii, roşietice sau vineţii, de trupuri masive ale unor biserici, de acoperişuri suprapuse şi înghesuite, un amestec pictural de vechi şi nou urbanistic.

In spate şi în jur totul este dăruit întinderilor unduitoare prăfuite, coapte de arşiţa soarelui şi tremurate perceptibil de mişcarea aerului încins.

Totul pare o minunăţie dacă se ţine seama că Salamanca a prins rădăcini pe un podiş ingrat, la o altitudine de 800 metri, cu un climat aspru şi instabil, nu departe de lanţurile muntoase Siera de Gata şi Pera de Francia. Pe timpul verii vânturile violente sunt fierbinţi, iar pe timpul iernii sunt multe zile îngheţate. Temperaturile extreme variază aici, între iarnă şi vară, de la -10 la +40 de grade Celsius.

Născută departe de marile drumuri de circulaţie ale peninsulei, Salamanca îşi are originea adânc înfiptă în epoca bronzului când locurile aparţineau populaţiilor celtiberice. In anul 217 e.A, eroicul general cartaginez, Hannibal, a luat în stăpânire aşezarea ce aparţinea tribului vettonilor. Sub stăpânirea romană de şase sute de ani şi apoi sub cea a vizigoţilor, antica Salamantica a devenit un oraş important şi înfloritor, escală pe drumul strategic ce conducea spre Lusitania şi tărâmul atlantic, drum numit de romani „via Lata“. Din perioada stăpânirii romane a rezistat două milenii un vajnic pod de piatră, lung de 400 de metri şi sprijinit de 27 de arcuri înfipte în albia râului Tormes. Podul a fost construit sub domniile împăraţilor Traian şi Hadrian, ambii originari din Spania, din oraşul Italica, provincia Boetica, plasat la circa 20 de kilometri de Sevilla.

Cucerită de vizigoţi localitatea romană a primit numele de Elemantica şi a devenit sediu de episcopie în sec. al 6-lea.

Ruinată pe timpul ocupaţiei maure, între sec. 8-11, Salamanca a reintrat în câmpul civilizaţiei europene şi creştine în urma recuceririi sale de la mauri de către regele Alfons al VI-lea, în 1085, şi a restabilirii străvechii episcopii.

Universitatea, fondată în prima parte a sec. al 13-lea, se poate mândri a fi fost printre primele din Europa şi de a fi transformat oraşul într-un focar de cultură medievală de primă mărime.

Pe timpul sec. 14-15, nobilimea locală extrem de turbulentă a generat grave dezordini, însoţite de confruntări şi răzbunări. Există chiar amintirea vie a unor facţiuni de tineri cavaleri, numite Los Bandos, care   s-au războit cu înverşunare. In urma unui incident survenit într-o partidă de joc cu mingea, doi fraţi pe nume, Monroy, din banda Sao Tome, au fost ucişi de fraţii Manzano, din banda rivală San Benito.

Dona Maria, mama celor ucişi, s-a echipat în armură şi împreună cu tovarăşii fiilor a pornit în urmărirea ucigaşilor. I-a ucis şi le-a aşezat capetele pe mormintele fiilor săi. De atunci acea femeie războinică şi neîndurătoare a primit numele de Maria la Brava, iar casa ei din sec. al 15-lea există şi astăzi. Bandele au activat până prin anul 1476 când s-a întărit puterea regală în statele hispanice reunite.

Pe timpul războiului cu Napoleon, Salamanca a fost ocupată de francezi, în 1808, devenind în repetate rânduri cartierul general al armatelor franceze. Ocupaţia franceză a luat sfârşit după patru ani când, la 22 iulie 1812, generalul englez Wellington a zdrobit trupele napoleoniene conduse de Marmont, în defileul Arapiles, la zece kilometri sud de oraş. Pe timpul războiului civil, 1936-1939, Salamanca s-a aflat de partea forţelor naţionaliste spaniole conduse de generalul Franco împotriva celor de sorginte comunistă.

Nucleul central al oraşului poartă o minunată şi unică amprentă medievală târzie şi renascentistă. Călătorul soseşte în această emblematică podoabă a Spaniei cu mari speranţe şi pleacă cu inima plină, cu amintiri de neuitat. Monumentele venerabile şi cu un specific aparte s-au născut sub cele mai fericite auspicii, în perioadele cele mai fertile şi mai autentice ale arhitecturii spaniole, dinaintea invaziei baroce. Sunt monumente care şi-au păstrat nobleţea liniilor romanice, gotice, sau gotic-flaboaiante, scăpând de obişnuite mutilări ale barocului din sec. 17-18, mutilări menite a etala opulenţa deşănţată a Bisericii catolice.

Străzile înguste ale centrului medieval, străjuite de faţadele unor clădiri vajnice prin vârstă şi trăinicie, toate dintr-o frumoasă piatră crem-aurie, splendoarea unor ziduri grandioase şi prestigiul vieţii intelectuale seculare, fac din Salamanca un oraş plin de viaţă într-o ambianţă evocatoare a altor timpuri.

Umbrele trecutului se ascund în umbra unor uşi monumentale, zăvorâte puternic, sau deschise curioşilor ce vor să admire micile grădini interioare numite patio, grădini cu care se mândresc şi se concurează oacheşele urmaşe ale Mariei la Brava. Dincolo de boschete, de mici fântâni arteziene, de poteci savant trasate şi de policromia încântătoare a florilor, palpită o viaţă deosebit de colorată, de tonică şi, de ce nu, de muzicală. La poarta grădiniţelor cu flori stropite proaspăt, inundate de parfum şi de o răcoare binefăcătoare, paşii se opresc lăsând loc admiraţiei şi certitudinii imediate despre gust şi pasiune vegetală într-un ţinut arid şi ostil plantelor. Deasupra, cu demnitatea vârstei, pe arcadele de piatră ale pereţilor străjuiesc blazoane săpate în piatră.

La unele intersecţii călătorul rămâne descumpănit, neştiind încotro este mai bine să se îndrepte şi dacă trebuie într-adevăr să se bazeze numai pe instinct. Este ţintuit de toţi ochii aceia misterioşi, nevăzuţi şi necruţători ai lucrurilor ce-şi cunosc demnitatea şi perenitatea. Precaute şi cuminţi, privirile sunt subjugate de magia geometrizată a liniilor sobre şi de infinita atracţie a dăltuirilor înflorite, umanizate, sau imaginative, din piatră.

Ca în toate oraşele vechi ale Spaniei, periplul trebuie să înceapă din nelipsita Plaza Mayor, centru simbolic şi real. La Salamanca acest centru monumental a fost ridicat prin grija regelui Filip al V-lea, între anii 1729-1756, din dorinţa de a recompensa pe locuitori pentru fidelitatea demonstrată în timpul războiului de succesiune la tron. In faţa călătorului se deschide una dintre cele mai frumoase pieţe monumentale ale ţării, piaţă ce se bucură de un stil omogen.

Este o piaţă largă, patrulateră, de mărimea aproximativă a unui stadion modern. De jur-împrejur, la parterul tuturor laturilor se întind galeriile unor porticuri, cu arcade ronde, decorate cu medalioane reprezentând pe regii Spaniei, de la Alfons al XI-lea, la Ferdinand al VI-lea, sau reprezentând personaje ilustre, precum Cervantes, Cidul, Columb, sau Cortes.

Pe laturile de nord şi răsărit se înalţă frontoanele Primăriei prevăzute de regele constructor, iar deasupra celor trei etaje, pe tot conturul se profilează o elegantă balustradă ornamentală cu colonete.

Ca peste tot în Spania, Piaza Mayor este un spaţiu plin de animaţie şi de atracţie pentru localnici, un spaţiu plin de cofetării, baruri, restaurante şi magazine cu tradiţie. Pe timp de vară traversarea pieţei lovite de soare este un chin la care nu se expune nimeni. De sus dogoresc razele necruţătoare, iar de jos perpeleşte pavajul superîncins.

Pentru ca piaţa vastă să poată fi folosită cu ocazia unor mari întruniri populare, pentru sărbători de care ţara nu duce lipsă, sau chiar pentru coride, nu s-a plantat nici o vegetaţie şi nu s-au adăugat fântâni arteziene sau alte monumente.

Primii paşi ce trec dincolo de Piaza Mayor conduc prin faţa bisericii San Martin, clădire veche în stil romanic, cu un portal protejat de o vută dantelată în stil Zamora (localitate spaniolă aflată la nord de Salamanca, tot în fostul regat Leon). Locaşul are menirea de a fi o etapă pregătitoare pe un traseu plin de minunăţii arhitectonice, de dantelărie spectaculoasă în piatră, de distincţie şi mândrie seculară.

Nu departe, pe o străduţă şi la o intersecţie strâmtă, două edificii seculare se privesc în faţă, mulţumite că scurgerea timpului nu le-a urâţit cu riduri pe măsura puterilor lui. De o parte, pe stânga, Casa de las Conchas (Casa Scoicilor) îşi etalează o latură surprinzătoare spre scara largă de acces ale unui vechi locaş de învăţământ clerical, numit simbolic, prin tradiţie, drept Clericia.

Spaţiul îngust dintre cele două matroane de piatră ale oraşului este aglomerat mai totdeauna de vizitatori, de curioşi, de învăţăceii moderni ai Clericiei, dar şi de muzicienii de diverse etnii ce îşi caută norocul prin mila trecătorilor.

Turiştii străini se aşează dezinvolt pe treptele largi ale Clericiei, se odihnesc şi ascultă cu plăcere muzica acelor săraci ai lumii. Ca mai peste tot în Europa nu lipseşte o formaţie de indieni sud-americani, cu melodii stranii, menite să reverbereze prin văile adânci ale Anzilor.

Casa de las Conchas este o clădire de piatră crem-aurie ce aparţine îndepărtatului sec. al 14-lea. Severitatea pereţilor ei exteriori a fost îndulcită de constructor prin decorare cu mari cochilii de scoici prelucrate din aceeaşi piatră. Ataşate zidăriei în şiruri verticale şi orizontale alternante, scoicile mari de piatră dau faţadei aspectul unei suprafeţe pline de ţinte cu măciulii ornamentale. La orice oră din zi lumina astrului de foc prelinge peste pereţi umbrele paralele ale scoicilor, într-un joc repetabil şi nesfârşit. Curioşii le-au numărat stabilind că sunt în număr de 400 şi le-au numit Scoicile Sfântului Iacob.

Inspiraţia arhitectului nu s-a rezumat numai la ornamentaţia cu scoici. El ne-a mai lăsat şi minunate ferestre, cu ancadramente exuberante, lucrate în stil gotic şi cu delicateţe maură.

Ferestrele de la parter, expuse unor anumite pericole, sunt protejat cu somptuoase grilaje de fier forjat, grilaje ce îmbogăţesc  surprinzător de vioi paleta artistică a faţadei.

Dincolo de poarta masivă, ghintuită cu grijă, Casa de las Conchas adăposteşte o curte interioară patrulateră (patio) înconjurată pe două nivele de porticuri cu arcade delicate mixtiliniare. La etaj, coloanele se leagă prin balustrade ajurate şi poartă deasupra blazoane sofisticate din piatră. Peste colonadă şi blazoane, cornişa este înconjurată de o altă balustradă ornamentată minuţios ce seamănă cu o împletitură savantă de crini. Sub aceasta, în dreptul fiecărei coloane se avântă spre afară nişte guri de scurgere pentru ploaie, dăltuite sub forma unor animale imaginare hibride şi înaripate.

De la etajul acelei curţi se pot admira, profilate pe cer, cele două turle baroce şi frontonul cu clopot al impozantei clădiri Clericia.

Opulent şi impresionant prin dimensiuni, colegiul iezuit, numit Clericia s-a ridicat începând cu anul 1617. Turnurile în stil baroc şi frontonul dintre ele, s-au adăugat abia în 1755, în epoca exploziei barocului. După patru lungi secole culoarele sale freamătă tot mai mult de paşii şi vocile tineretului şcolăresc. Studiind afişele din interioare se poate deduce uşor ca liceul modern ce funcţionează astăzi în vechea şcoală clericală, cuprinde în programă studii aprofundate de religie, deşi iezuiţi întemeietori au părăsit de mult Spania.

De la Clericia, urmând o stradă cu nume predestinat, Libreros, se ajunge curând în zona care a adus cel mai mare renume Salamancăi. Este vorba de o mică şi sobră piaţetă, numită Patio de las Escuelas (Piaţeta şcolilor). Dalată în totalitate, piaţeta patrulateră este înconjurată de unele dintre cele mai reprezentative monumente în stilul plateresc (stilul bijuteriilor în piatră) salamantin, monumente aureolate de un strălucit destin cărturăresc.

Pe latura închisă de strada Librarilor se ridică inimitabila faţadă a străbunei Universităţi din Salamanca, motiv maxim de atracţie estetică şi istorică.

Fără îndoială că Salamanca a devenit celebră cu timpul datorită Universităţii sale prestigioase, un briliant al evului mediu. Focarul de cultură a adăugat oraşului supranumele de Mama virtuţilor, a ştiinţelor şi a artelor sau de Mica Romă a Castilliei.

In perioada începuturilor şi strălucirii sale, Universitatea era instalată în două edificii, în Marile şi Micile şcoli. Nu se cunoaşte cu precizie data fondării sale, dar, după tradiţie, ea este plasată pe timpul domniei regelui Alfons al IX-lea al Leon-ului, în prima jumătate a sec. al 13-lea. Naşterea Universităţii nu a reprezentat începutul învăţământului în oraş, anterior existând şi alte şcoli ecleziastice. Documente din 1179 vorbesc de o Maestre-escuela, adică de o şcoală înaltă în învăţătura religioasă.

In 1243, regele Ferdinand al III-lea a confirmat organizarea studiilor generale. Ele au suferit o primă reformă şi amplificare, în 1252, sub domnia regelui Alfons al X-lea. Disciplinele instituite cu acel prilej erau în număr de treisprezece, cuprinzând limbile clasice, gramatica, aritmetica, retorica, muzica, medicina generală, chirurgia, cântul şi jurisprudenţa romană. Prin bulele din 1255, papa Alexandru al IV-lea, a acordat certificatelor eliberate de Universitatea de la Salamanca, egalitate cu cele ale universităţilor de la Bologna şi Paris.

In 1394, cardinalul Pedro de Luna, viitorul papă Benedict al XIII-lea, cu scaunul la Avignon, a iniţiat la Salamanca trei catedre de teologie începând un lung proces de clericizare a învăţământului. Când a ajuns pe scaunul pontifical a declarat Universitatea de la Salamanca drept universitate particulară. In aceeaşi perioadă noul edificiu al universităţii, cel ce este astăzi o nestemată a arhitecturii, s-a ridicat sub diriguirea arhitectului spaniol Alfons Rodriguez şi sub auspiciile papei.

Prin anul 1440 s-au creat trei noi catedre, printre care şi cea de drept canonic, iar la sfârşitul sec. al 15-lea Salamanca se mândrea cu una dintre cele mai importante universităţi ale lumii, cu profesori renumiţi şi absolvenţi iluştri.

Cristofor Colomb a găsit la Salamanca prieteni şi protectori, precum Fray Fernando de Talavera, cardinalul Mendoza, Deza şi alţii. Cu înţelegerea şi sprijinul lor, Columb a ţinut, în 1484, numeroase conferinţe privind teoriile sale geografice, greu de înţeles şi de acceptat de spiritul vremii. Glasul viitorului mare descoperitor şi temerar al oceanului planetar s-a făcut auzit în mănăstirea San Esteban (Ştefan) şi la Valcuebo. In leagănul de cultură de la Salamanca, visurile şi speranţele lui Columb s-au întărit şi s-au sprijinit de trăinicia răbdării, a aşteptării favorului casei regale.

Secolul al 16-lea a încununat glorios Salamanca, ca pepinieră a oamenilor iluştri pentru Spania cea mare, în domeniul juridic şi literar, dar şi în cel dominat al studiilor clericale. Arbore riguros şi respectat de cultură, Universitatea a dat naştere şi a tutelat unele colegii anexe. Cel mai vechi, San Bartolomeu, s-a dezvoltat şi s-a afirmat încă din sec. al 15-lea. In secolul următor au fost fondate alte trei noi colegii majore şi minore, în care nivelul învăţământului era cel mediu.

Fondarea universităţii de la Alcala, precum şi a altor colegii sau seminare de către iezuiţi, sau de către alte ordine religioase, alături de decăderea statului spaniol şi de izolarea sa faţă de viaţa ştiinţifică europeană, explică lenta decadenţă a universităţii din Salamanca în sec. al 18-lea. Pe fondul multor generaţii, scolastica, ca formă de învăţământ promovată de dascălii ecleziaşti, a alterat învăţământul şi  l-a împiedicat să dea fructele dorite. Clericii obscurantişti, atinşi de umbra Inchiziţiei, au pus mâna, cu încetul, pe fiinţa universităţii şi au sufocat-o, aşa cum au reuşit să facă cu întreaga ţară. De la numărul de 6160 de cursanţi, în anul 1625, s-a ajuns la numărul de 2100 la sfârşitul secolului şi la 372 în secolul al 19-lea. Legea instrucţiei publice, din anul 1857, a salvat venerabila universitate din Salamanca, îndrumând-o şi organizând-o pe principii moderne.

Destinul a vrut să păstreze posterităţii o clădire a universităţii plină de rafinament arhitectonic, de geniu ornamental, de talent sculptural şi plină de parfumul secular. Faţada fermecătoare a edificiului, este inegalabilă prin dantelăria ei în piatră în întreaga Spanie şi printre suratele din alte ţări. Se deschide spre amintita stradă a Librarilor încă din anul 1534. Este acoperită minuţios şi savant cu sculpturi delicate şi aşezate într-o magistrală compunere. Ea îl domină, îl stupefiază şi îl copleşeşte pe vizitator. Il încremeneşte în faţa unei dantelării de piatră aurie, ce îşi schimbă treptat nuanţele răpitoare odată cu alunecarea soarelui pe cer. In orele după amiezii piatra împrumută nuanţe din ce în ce mai închise spre portocaliu şi roşiatic.

Deasupra unei porţi duble, reliefurile dăltuite meticulos, fără grabă, se accentuează odată cu depărtarea de la sol a celor trei etaje. In acest fel s-a compensat în mod savant depărtarea amănuntelor sculpturilor de ochii privitorului.

In treimea inferioară a giganticului panou sculptural sunt figuraţi, într-un medalion, Regii Catolici (Ferdinand de Aragon şi Isabela de Castllia), care oferă posterităţii clădirea. Deasupra, dincolo de blazoanele încoronate, cochiliile de piatră adăpostesc capete omeneşti. La cel de al treilea nivel, de o parte şi de alta a papei, înconjurat de cardinali, străjuiesc în rame dreptunghiulare divinităţile antice, Venus şi Hercules, alternând cu medalioane ce evocă virtuţile. In acest superb ansamblu dăltuit, motivul cel mai vestit este un craniu de mort, cu o broască deasupra (pe pilastru din dreapta faţadei), simbolizând păcatul originar al desfrâului pedepsit după moarte.

Faţada universităţii, capodoperă a geniului şi talentului uman, provoacă un asemenea extaz încât privitorul aproape că uită să pătrundă în interior. Acolo planează o atmosferă mai sobră, mai rece, mai austeră. Accesul spre toate sălile de curs este asigurat printr-o curte interioară, un mare patio central.

In marea sală (Aulă), numită Paraninfo, acoperită cu tapiserii de Bruxelles din sec. al 18-lea, unde aveau loc ceremonii oficiale, este expus un portret al regelui Carol al IV-lea executat de Goya. In aula Salinas (fost profesor de muzică, 1513-1590) subzistă o cartotecă muzicală din sec. al 15-lea. Este sala în care Fray Luis de Leon a predat teologia şi în care s-a păstrat mobilierul original din sec. al 16-lea. Catedra profesorului are un spătar înalt şi curbat spre înainte pentru mărirea acusticii, iar băncile sunt cioplite grosier din buşteni lungi. Acele bănci grosiere, în care este tentat să te aşezi cu mândrie şi interes, au constituit un lux pentru epoca lor, epocă în care se obişnuia ca studenţii să audieze prelegerile profesorilor aşezaţi pe podea.

Capela universităţii păstrează rămăşiţele pământeşti ale lui Fray Luis de Leon, personalitate didactică de renume căreia i s-a ridicat şi o statuie în piaţeta Las Escuelas, din faţa edificiului. La etaj, una din galerii şi-a păstrat plafonul bogat, împărţit în casete ornate cu stalactite şi prelungit pe perete cu o friză în basorelief. O uşă cu decor gotic şi cu un grilaj lucrat cu migală, se deschide spre biblioteca organizată în sec. al 18-lea. Din rafturi vechi te privesc şi, probabil, te desfid 40.000 de volume tipărite între sec. 16-18, dar şi incunabule sau manuscrise preţioase, dintre care unele au văzut lumina zilei chiar în sec. al 11-lea.

Sub marea boltă în stea a scării de onoare, balustrada scării este sculptată cu frunze, cu plante încolăcite şi cu scene fanteziste, cum ar fi aceea a tauromahiei călare şi a unei cugetări ilare despre familie.

Contemplând prelung dantelăria de piatră a edificiului, te cuprinde un sentiment de amărăciune la gândul că unui astfel de locaş de cultură şi intelectualitate i-a fost frântă afirmarea datorită unor ecleziaşti bigoţi, incapabili să se adapteze la evoluţia societăţii şi a ştiinţelor. Impietrită între catedrele de teologie şi drept canonic, universitatea din Salamanca a pierdut pasul cu lumea europeană a iluminismului. Bastionul Scolasticii iberice a părăsit treptat familia universităţilor de valoare lăsându-şi gloria pe altarul amintirilor.

O străduţă din dreapta universităţii, cu numele Calderon de la Barca, conduce spre marea catedrală a oraşului. Faţada locaşului domină fundalul străzii. De altfel, într-un singur complex arhitectonic impunător sunt cuprinse două catedrale: Catedral nueva şi Catedral vieja (Catedrala nouă şi Catedrala veche).

Deşi ridicată între 1513-1560, masiva catedrală nouă reuneşte varietatea stilurilor gotic, renascentist şi baroc. Prin adăugările succesive s-a îmbogăţit remarcabil, atât în exterior cât şi în interior, unde încântă cu bogăţia bolţilor, cu fineţea lucrăturii cornişelor şi prin avântul pilaştrilor. Spre norocul monumentului şi al posterităţii elementele constructive gotice şi renascentiste nu au putut fi umbrite de adaosuri bogate, dar morbide, ale barocului. Trăsăturile valoroase  ale catedralei noi s-au menţinut dominator. Prin grija constructorilor, în frunte cu arhitectul francez Jerome de Periguqux, a fost respectată entitatea catedralei vechi, mai puţin vizibilă din exterior şi parcă strivită de marea ei vecină.

Catedrala veche, ridicată în sec. al 12-lea întruchipează un exemplu curat de construcţie romanică cu toate că puternicii ei pilaştri se întâlnesc cu bolţi ogivale, o alăturare constructivă nouă pentru timpul său. Absida ei centrală este îmbogăţită şi înviorată de un iconostas remarcabil, pictat în 1445 şi atribuit lui Nicolas din Florenţa. Iconostasul se compune din 53 compartimente, colorate intens şi vioi, cu detalii savuroase în compoziţie, detalii care constituie o mărturie valoroasă a costumaţiei epocii. Claustrul (curtea monahală izolată de lume, caracteristică mănăstirilor catolice) cu arcade în stil roman a suferit stricăciuni dezastruoase în 1755, pe timpul cutremurului devastator care a transformat Lisabona într-un câmp de ruine şi s-a făcut simţit în toată peninsula iberică. Mai rezistă, în mod surprinzător, câteva capiteluri ale primului claustru, cuprinse în noua decoraţiune platarescă (de giuvaer) realizată după reconstrucţie. Pe sub porticul continuu al claustrului, paşii îl poartă pe vizitator spre două capele. In Capela Talavera, cu cupolă stil mudejar (artă maură practicată sub stăpânire creştină în Spania), sprijinită pe nervuri sculptate, se celebra străvechiului rit mozarab (stil al creştinilor aflaţi sub stăpânire maură). Cea de a doua capelă din claustru, cea numită Santa Barbara, a constituit mult timp locul de susţinere a examenelor universităţii.

Bogăţia catedralei vechi este împlinită şi de alte capele interioare cu picturi în frescă, cu altare, sau cu monumente funerare, precum cel al arhiepiscopului Diego de Anaya.

Nu departe de complexul impresionant al celor 2 catedrale înfrăţite, spre răsărit, pe o poziţie dominantă, îşi impune măreţia şi trăinicia mănăstirea San Esteban. Bijuterie arhitectonică cu trăsături inconfundabile, în trupul acestui locaş îşi dau mâna ideal două stiluri nobile, cel gotic şi cel al Renaşterii (sec. 16-17). Impozanta faţadă a monumentului se afirmă ca exemplu remarcabil al stilului renascentist spaniol, stilul plateresc (de o amănunţime a detaliilor asemănătoare obiectelor ieşite din mâna creatorilor de bijuterii mărunte). Piatra aurie, lucrată cu migală, devine strălucitoare, optimistă şi chiar apoteotică sub razele tari ale apusului de soare iberic şi domină priveliştea dinspre malurile râului Tormes, de dincolo de podul bimilenar durat de romani. De altfel, chiar de la depărtare biserica San Esteban domină emblematic Salamanca, presupunând bogăţia ei monumentală şi existenţa medievală.

In spaţiul larg, dominat la nord de biserica San Esteban, secolele au lăsat multe alte steluţe din tezaurul plămădit de mâinile unor generaţii de truditori talentaţi şi mândri.

Mica mănăstire de maici de las Duenas, te transpune în plin renascentism. Tradiţionalul portic sprijinit pe coloane are aici dimensiuni mai reduse, dar capitelurile revarsă o risipă de sculpturi miniaturizate, cu o forţă uimitoare a trăsăturilor. Pe capiteluri sunt dăltuite cu răbdare animale simbolice, corpuri cu forme contorsionate, medalioane cu capete de bătrâni, sau cu atrăgătoare figuri feminine.

O simplă rotire de privire se poate opri pe Turnul Clavero, turn ce constituie astăzi numai o prezenţă decorativă pentru Salamanca, el fiind o rămăşiţă a unui palat fortificat din sec. al 15-lea, pe care şi-a pus amprenta stilul mudejar.

Timpul a împrăştiat mărgăritare pe tot întinsul vechiului oraş, precum palatul Fonseca, palatul Monterrey, cartierul nobiliar San Benito, biserica Imaculatei Concepţiuni, cu tablouri de Ribera, casa de Las Muertes, cu o faţadă platerescă splendidă, mănăstirea ursulinelor (de Las Ursulas), colegiul Fonseca, biserica San Marcos, casa Mama la Brava, etc. Pe o arie restrânsă şi pe fondul unui ambient medieval adânc religios, sunt adunate monumente neasemuite altor areale. Ele plămădesc un mare muzeu al creaţiei arhitecturale şi sculpturale spaniole, muzeu viu, nebântuit de fantomele trecutului şi nedespărţit de oameni prin vitrine.

Parfumul unor vremuri revolute, parfumul atât de seducător şi autentic al Salamancăi, schiţează în jurul tău acelaşi necuprins misterios, difuz şi lăuntric ca al Giocondei marelui Leonardo.

Asfinţitul ruginiu al zilelor de vară, face ca soarele să dispară dincolo de întinderile aride ale Spaniei, învăluit de atracţia irezistibilă a pădurilor de eucalipţi şi de pini maritimi din Portugalia vecină, învăluit de atracţia răcoroasă a valurilor oceanului necuprins.

Salamanca este unul din acele locuri din lume pe care când îl părăseşti ai senzaţia că la revenire îţi va oferi încă ceva de descoperit, într-o lume în care starea firească este mişcarea şi transformarea. Ea confirmă sfatul primit de mine în tinereţe: „Să vizitezi întreaga lume şi toate continentele, dar să ştii că Spania este unică şi inegalabilă!“