TRUPE DE ELITA - CAVALERIA PARTILOR - SURENA

După prăbuşirea sub loviturile lui Alexandru cel Mare vastele teritorii ale statului imperial persan au parcurs o lungă perioadă de convulsii, în cea mai mare parte sub conducerea elenistică a Regatului Seleucid (întemeiat de diadohul Seleucos).

Parţii, o populaţie cu obiceiuri nomade din partea nordică a fostului imperiu persan, au reuşit să reconstituie un alt mare stat de factură persană după scurgerea a două secole (anul 129 eA). Mai puţin vast decât regatul imperial al ahemenizilor, acesta se întindea din actualul Afganistan până la Eufrat şi controla toate drumurile comerciale ale vremii, dintre lumea mediteraneană şi Extremul Orient.

Deveniţi stăpânii Orientului Apropiat, romanii au încercat fără succes să depăşească frontiera Eufratului. Expediţia condusă de triumvirul Crassus, contemporan al lui Caesar, s-a terminat cu dezastrul de la Carrhae, din anul 53 eA. Mai târziu, Augustus s-a limitat de a organiza solid acea frontieră a imperiului său. Totuşi, după mai mult de un secol şi jumătate, împăratul Traian a reuşit să anexeze Mesopotamia stăpânită de parţi, între 115-117 e.N. Ajungând în apropierea Golfului Persic, Traian a privit visător la orizonturile aride dinspre răsărit gândind la o cucerire asemănătoare cu cea a lui Alexandru cel Mare. Visurile i-au fost sfâşiate de destin la foarte scurt timp pe drumul de întoarcere spre Roma.

Urmaşul său, Hadrianus a abandonat imediat provincia Mesopotamia considerând-o o pradă prea îndepărtată şi costisitoare. Eufratul a rămas limita dintre lumea apuseană şi cea răsăriteană.

Din punct de vedere cultural statul parţilor a fost cosmopolit, regii arsacizi înclinând voluntar spre un oarecare filoelenism, dar acesta nu se manifesta decât la suprafaţă. Statul lor era în esenţă rural şi feudal. Suveranul, care foarte adesea parvenea la tron printr-un paricid sau un fratricid, era înconjurat de o nobilime puternică care se implica în crizele dinastice succesive. In ochii celorlalţi iranieni pe care îi supuseseră, parţii arsacizi (de la numele lui Arsaces) era cotaţi drept barbari şi străini, cu o civilizaţie numai de împrumut, penetrată de influenţe ebraice, budiste şi greceşti.

In schimb, parţii au intrat în istorie, ca renumiţi călăreţi şi ca arcaşi excelenţi. Tocmai de aceea cavaleria lor s-a afirmat drept o armată de elită, realizând pe Eufrat „un zid de fier“ care-i irita pe romani la mijlocul secolului întâi e.A, pe timpul primului triumvirat (Caesar, Pompei, Crassus).
Tactica de luptă a cavaleriei parţilor se baza pe atacurile în valuri. Un prim eşalon de cavalerie ataca liniile duşmane de la distanţa bătăii săgeţilor, după care se retrăgea rapid, lăsând loc altui eşalon să-şi sloboadă norurile de săgeţi. Operaţiunile se repetau până la epuizarea adversarului, atât numeric, cât şi moral.

Bătălia memorabilă de la Carrhae (53 e.A) poate fi considerată un exemplu edificator pentru comportarea în luptă şi pentru calităţile cavaleriei parte.

Triumvirul Asiei, Marcus Licimus Crassus, bazat pe cea mai puternică armată romană pe care o văzuse Orientul, şapte legiuni bine antrenate, a hotărât în anul 54 e.A, lichidarea opoziţiei parte. Pe atunci călărimea partă, cea mai bună din epocă, era pusă sub ordinele celui mai de seamă comandant de cavalerie al antichităţii, Surena.

Conflictul militar din acel an a avut două etape. In prima, desfăşurată în primăvara anului 53 e.A, călăreţii lui Surena s-au rezumat la hărţuirea legiunilor lui Crassus, retrăgându-se din faţa lor spre stepele din nordul Mesopotamiei. Tactica lui Crassus s-a dovedit bună, nelăsându-se antrenat în luptele de hărţuială, în schimb strategia lui a avut urmări catastrofale, lăsându-se atras în regiunea amintită. Ajuns la Carrhae, nod al drumurilor caravaniere ce legau Armenia de Liban şi Palestina (azi oraşul Haran din Turcia), la 6 mai 53 e.A, asupra oştirii sale s-a abătut ca un trăsnet călărimea partă. Etapa a doua a războiului s-a consumat în acea zi.

Legiunile lui Crassus, formate din temuţii infanterişti romani (aproape 45.000 de luptători), păreau superioare oştirii parte, formate aproape exclusiv din călăreţi (10.000 de călăreţi grei, cu zale şi 30.000 de călăreţi arcaşi - uşori).

După ce a separat avangarda romană de grosul oştirii şi a zdrobit-o, Surena şi-a întors călăreţii contra taberei de luptă a lui Crassus. Fără a se teme de celebra ordine de bătaie a legionarilor romani, escadroanele parte s-au aruncat şi retras succesiv, cu o genială alternare a cavaleriei grele cu cea uşoară, combinând armele grele cu norii de săgeţi. Astfel au reuşit să clatine rândurile romane. Aprovizionarea continuă şi rapidă cu săgeţi, alături de atacurile călărimii grele care deschidea răni adânci în formaţiile lui Crassus, n-a permis romanilor nici un moment de răgaz. Corpul auxiliar de aprovizionare al parţilor, aflat la câţiva paşi de linia de regrupare a călărimii, dispunea, pentru fiecare cinci călăreţi, de câte o cămilă încărcată cu săgeţi.

Ceea ce romanilor le-a părut la început o victorie oarecum comodă şi răsunătoare, a devenit cel mai amar dezastru al Romei de după Hannibal. Pe câmpul de luptă au rămas 20.000 de legionari morţi, alţi 10.000 au fost luaţi în sclavie, iar restul, în fuga lor dezordonată au fost măcinaţi de escadroanele parte de urmărire. Capul lui Crassus, acvilele şi insignele legiunilor romane au fost trimise în capitala Ctesiphon, unde regele Orades al II-lea le-a folosit pentru spectacolul triumfal.

Cavaleria de elită a parţilor şi vaşnicele legiuni romane au continuat să se înfrunte cu cerbicie şi în deceniile următoare, ajungându-se ca în anul 20 e.A, frontiera să fie recunoscută de ambele părţi pe Eufrat. Tot cu acea ocazie împăratul roman Augustus a obţinut retrocedarea tuturor însemnelor romane capturate de parti la Carrhae.

După dispariţia împăratului Augustus, pacea dorită de el s-a spulberat. Luptele au reînceput şi au continuat mai mult de două sute de ani. Parţii s-au văzut nevoiţi să cedeze pas cu pas romanilor multe din teritoriile lor vestice, iar în final dinastia arsacizilor a fost spulberată din interior de o alta pur iraniană, cea a Sassanizilor, în 224 e.N. Din acea clipă romanii, şi apoi bizantinii, au avut în faţă un nou regat – imperiu persan, cel al Sassanizilor, imperiu în care s-a dorit refacerea întregii moşteniri a primului regat persan.

Parţii au ieşit din istorie dar au lăsat Orientului Mijlociu tradiţia unei cavalerii de elită.

După scurgerea a douăsprezece secole pe timpul cruciadelor din Orientul Apropiat, armatele de cavalerie musulmane, turco-arabe, încă mai foloseau în luptele cu apusenii invadatori tactica valurilor succesive de călăreţi arcaşi. Se poate spune că umbra acelui mare comandant de cavalerie de la Carrhae, Surena, a bântuit milenar peste întinderile din răsăritul Mediteranei. De altfel numele lui adevărat nu se cunoaşte, Surena fiind un substantiv comun care desemna la parţi şi apoi sassanizi pe generalul şef, un al doilea personaj al statului. Eroarea a provenit de la interpretarea greşită dată de istoricii clasici acelui termen.

TRUPE DE ELITA - NEMURITORII

Persia, marele imperiu oriental dintre sec. 6-4 e.A păstrat aproape neschimbată moştenirea assiriană. In afara folosirii extinse a cavaleriei şi a suprimării treptate a carelor de luptă nu s-a operat nici o altă schimbare sesizabilă în organizarea militară. Creşterea substanţială a cavaleriei în purtarea războaielor s-a datorat experienţei dobândite în confruntările cu popoarele, nomade din nord, care nu foloseau decât cavaleria în atacurile lor surprinzătoare.

Armata persană a impresionat prin efectivele imense de care dispunea, prin participarea de contingente ale popoarelor supuse. Datorită valorii războinice inegale a trupelor prelevate de la diverse seminţii supuse, valoarea de ansamblu a armatei ahemenide era foarte scăzută. Regii persani şi comandanţii se simţeau flataţi şi încurajaţi de mulţimile care-i urmau, dar foarte multe contingente nu mărşăluiau decât sub ameninţarea biciului, aşteptând prima ocazie pentru a dezerta. Singurele trupe sigure cu adevărat erau cele compuse din perşi şi mezi.

Infanteria persană era compusă mai ales din arcaşi, slab echipaţi pentru lupta corp la corp. Spre deosebire de armata assiriană cea persană era lipsită de infanteria grea. Slăbiciunile amintite explică înfrângerile aplicate cu uşurinţă perşilor de către micile contingente greceşti, pe timpul războaielor medice, la începutul sec. al 5-lea e.A şi, mai târziu de către Alexandru cel Mare. De altfel la începutul sec.al 4-lea e.A, perşii s-au simţit constrânşi să recurgă sistematic la folosirea de mercenari greci.

Corpul cel mai credincios şi mai bine antrenat al armatei persane a fost cel numit Nemuritorii, compus din 10.000 de luptători şi afirmat drept corp de elită a armatei permanente.

Supranumele dat acelei trupe de elită desemna de altfel pe infanteriştii asiatici numiţi de greci Melophori, infanterişti de elită din sânul armatei ahemenide. Acea mare unitate cuprindea 10.000 de oameni şi era menţinută constant ca efectiv, prin înlocuirea imediată a celor inapţi de luptă, morţi, răniţi, bolnavi.

Numele melophori este de expresie grecească, hoi melaphoroi, adică purtători de mere. După relatările lui Xenophon, corpul melophorilor, respectiv al Nemuritorilor a fost creat de regele Cyrus cel Bătrân, care a considerat insuficientă apărarea persoanei sale de către gărzile de poartă.

Melophorii erau recrutaţi numai dintre adevăraţii perşi şi mai rar dintre mezi. Campau în jurul palatului şi apărau pe rege în nopţile când era prezent la palat. Il însoţeau pe parcursul ieşirilor sale, aliniaţi ca nişte ziduri de fiecare parte. Ei erau însărcinaţi cu protecţia cortului regal, pe timpul deplasărilor şi în taberele de război. Luptau numai în jurul regelui şi al rudelor acestuia. In bătălia pierdută în faţa lui Alexandru Macedon, la Gangamela, în anul 331 e.A, melophorii, sau Nemuritorii au protejat eroic retragerea lui Darius al III-lea.

Numele lor grecesc provenea de la mărul, sau rodia, care orna partea terminală a lăncii ce o purtau. O mie de melophori, comandaţi de chiliarh (tot denumire grecească) purtau măr de aur, în timp ce restul de 9000 purtau măr de argint. După Heraclides din Cyme, primii erau perşi de naştere nobilă.

Melophorii au impresionat pe autorii antici prin echipamentul lor luxos. Herodot nota că ei depăşeau toate celelalte trupe prin măreţie şi că străluceau prin mulţimea ornamentelor de aur cu care erau acoperiţi.

Quintus Curtius a remarcat şi el că Nemuritorii se distingeau printr-un lux şi o opulenţă nemaipomenită, care-i făcea mult mai impozanţi. Aveau coliere de aur, sutane brodate cu aur şi tunici cu mâneci acoperite cu pietre preţioase.

Elianus a precizat, la rândul său, că melophorii purtau sutane de culoarea purpurei, sau de culoarea galbenă de măr.

Sensibil la aspectul lor impresionant, Alexandru Macedon a păstrat corpul Nemuritorilor după ce a sfârşit cu domnia ahemenizilor.

Este probabil ca lăncierii şi arcaşii reprezentaţi prin cărămizi emailate pe pereţii Sălii de audienţe, numită Apadana, din palatul lui Darius I-ul, de la Susa, să fi fost melophori.

Componenţii acelei trupe mari de elită erau echipaţi cu arc, lance şi spadă scurtă. Dispuneau şi de un scut uşor, capabil să devieze săgeţile, dar foarte slab pentru apărarea împotriva adversarilor bine echipaţi pentru lupta de aproape. Nemuritorii mizau pe superioritatea lor războinică de monolit şi pe moralul de a învinge adversarul.

Erau numiţi impropriu Nemuritorii deoarece, în realitate, erau ostaşii care părăseau cel mai repede lupta prin moarte, sau rănire, fiind uneori primii sacrificaţi. Erau înlocuiţi la fel de repede, în timpul luptei, cu trupe odihnite din alte corpuri. Acea înlocuire rapidă inducea în eroare pe adversari, creându-le iluzia că numărul falnicilor adversari nu se diminua niciodată. Probabil că termenul de sacrificabili s-ar fi aflat mai aproape de realitatea bătăliilor.

NESTEMATELE LUMII - MICENE - AGAMEMNON DORMIND

Pitorescul plin de măreţie, scăldat în arşiţă, al Argolidei aheilor, eclectismul amplu, alternanţa de vârfuri, de stânci fantastice şi austere cu văi sterpe, se mistuie treptat spre sud. Se mistuie într-o câmpie primitoare cu o vegetaţie muncită de om şi desfăşurată luxuriant, vegetaţie ce sfârşeşte la marginea imperiului albastru, incomensurabil şi misterios al marii din Argolikos Kolpos (Golful Argolidei).

Ca peste tot pe pământul Greciei, asupra Argolidei planează un trecut îndepărtat şi încărcat de grandoare şi de mister legendar, trecut plămăditor al unei istorii neasemuite. Pentru o imaginaţie hrănită în cultul Antichităţii, care nu vede pretutindeni în jur decât ziduri de cetate, necropole, arene, amfiteatre, hipodroame, statui de războinici, sau pădurea de suliţe ale unor armate ce se apropie de departe, în Argolida totul se apropie de extaz. Acolo şi cerul însuşi, de o ireală transparenţă atât la răsărit cât şi la apus, cerul cu norii lui fantastici, trasfigurează deasupra întregul Olimp în apoteoze, cu zei aşezaţi în care de luptă trase de cai înaripaţi şi cu zeiţe diafane răsărite din valuri sau ceaţă. Ţinutul, aerul, cerul şi piatra vestigiilor umane sugerează apropierea de umbrele unor generaţii legendare, învăluite de aura măreţiei, de triumfuri, de splendori, dar şi de jafuri sălbatice sau de obiceiuri neîndurătoare faţă de cei mai slabi sau învinşi.

Nostalgica, maiestoasa, neguroasa şi solitara cetate Mycene de odinioară, capitală recunoscută prin puterea sa de toţi aheii, a inspirat cu detaşata ei dezolare pe istorici, artişti şi filozofi, aşezată la temeliile civilizaţiei elene. Păşind pe piatra ei spre culmea palatului regal, spre acel megaron arhaic, mai amplu decât al supuşilor de rând, nu este greu să o recunoşti, mai ales când eşti inspirat de cânturile lui Homer.

Intr-o linişte şi într-o singurătate la fel de profunde ca şi zarva, sau furnicarul războinicilor care locuiau în trecut tărâmul muntos şi sterp din jurul ei, cetatea Mycene ne aşteaptă cu poveştile mai vechi de trei milenii şi jumătate. Stă înfiptă pe o înălţime stearpă, între două creste muntoase, Zara şi Profitis Ilias, de care este despărţită prin două ravene adânci şi abrupte.

Peste locuitorii ancestrali ai spaţiului egeean s-au suprapus patru valuri de populaţii protogreceşti de origine indo-europeană, coborâte dinspre nord, dinspre inelul Munţilor Carpaţi. Primii sosiţi au fost  ionienii care au adus cu ei, calul şi roata olarului. S-au sedentarizat construind primele aşezări fortificate, cetăţi şi sanctuare. In intervalul dintre anii 1800-1700 e.A s-a produs cea de a doua mare invazie de populaţii protoelene, aceea a aheilor. A urmat cea a eolienilor, de mai mică amploare, în jurul anului 1600 e.A şi apoi ultima şi cea mai dură în comportament, cea a dorinenilor, în jurul anului 1200 e.A.

Ionienii au fost împinşi aproape în totalitate de ahei spre insulele bazinului egeean şi spre coastele Asiei Mici, unde au dezvoltat o civilizaţie greacă de o admirabilă inspiraţie, care a îmbogăţit strălucit şi specific întreaga istorie a lumii greceşti.

Aheii au pus stăpânire şi au dominat spaţiul continental al Greciei o jumătate de mileniu, devenind iniţiatori ai unui proces de civilizare paralel cu al ionienilor pe o cale cu totul deosebită.

Societatea aheilor s-a afirmat ca societate de războinici implacabili şi neiertători. Toate îndeletnicirile producţiei materiale, inclusiv comerţul, erau trecute pe planul doi, iar în creaţie şi artizanat s-a folosit mână de lucru din afară, capturată, sau mutată cu forţa. Cea mai mare parte a bunurilor necesare vieţii şi mai ales cele suplimentare erau procurate prin trei îndeletniciri: război, piraterie şi comerţ. Comerţul s-a dezvoltat într-o perioadă mai târzie, dar totdeauna a fost viciat şi însoţit de gânduri piratereşti.

In societatea aheilor, războiul a constituit tot o formă de piraterie, deoarece prin el nu se urmărea cucerirea de noi teritorii ci numai jaful şi expolierea populaţiilor înfrânte.

Un astfel de popor de pradă, purtător al legilor sângeroase şi lipsite de îndurare aplicate de învingători, era îndreptăţit să gândească la ridicarea unor cetăţi cu o rezistenţă nebănuită până atunci, cetăţi care să-i apere de replică asemănătoare din partea unor inamici. La nesiguranţa specifică acelor vremuri de trecere de la sălbăticia neagră la adevăraţii zori ai civilizaţiei în Europa, s-a adăugat obsesia războinică a seminţiei aheene, mai ales a ramurii de triburi stabilite în Argolida.

Pe aceste temeiuri s-a ridicat emblematica cetate Mycene, cu ziduri ciclopice, alcătuite din blocuri de piatră de dimensiuni impresionante. Practic ameninţătoarea cetate Mycene nu reprezintă un adăpost pentru un oraş în adevăratul sens al cuvântului, ci un cuib de apărare a palatului regal, palatul celui mai ascultat conducător al aristocraţiei gentilice. Cuibul de piatră cuprindea desigur şi cartiere înghesuite ale unor supuşi apropiaţi, ale unor meşteşugari necesari, şi ale unei garnizoane permanente.

Intemeierea apărării generale pe existenţa unor cetăţi restrânse ca suprafaţă, dar de o robusteţe descurajantă, destinate, în principal, reşedinţei regale a putut fi regăsită şi la alte oraşe-stat surori, cum ar fi Tirynt sau Pylos. Viaţa dură şi grosieră a colectivităţilor aheilor este reflectată ideal de cetăţile lăsate de ei posterităţii, cetăţi megalitice, covârşitor de grele şi ameninţătoare, cetăţi ce par ieşite din poveşti cu giganţi sau cu zmei răi. Robusteţea inegalabilă a incintelor pentru lumea mediteraneană, a turnurilor şi a porţilor, aseamănă acele cetăţi cu animal de pradă din epoci geologice îndepărtate, animal care stă la pândă apărat de o carapace indestructibilă.

Societatea aheilor stabiliţi pe pământul viitoarei Grecii era împărţită într-o mulţime de state tribale mici, cu grad mare de independenţă. Statele lor erau unite totuşi printr-un sistem de subordonare faţă de nişte conducători ereditari cu atribute de regi. Relaţiile interstatale aveau caracterul unei confederaţii militare. Căpetenia regatului confederat, s-a găsit la Mycene, iar cetatea a primit aureola de capitală.

Aheii altor state, dinastiile lor, se aflau într-o subordonare gentilică şi de organizare militară faţă de temuta capitală. Regele de la Mycene avea cu prioritate atribuţii reprezentative, dar şi un rol conducător autoritar în problemele externe sau de război.

Perioada de dominaţie şi de înflorire a societăţii aheene în spaţiul grecesc de mai târziu a reprezentat prima perioadă importantă a civilizaţiei elene. Ea a primit în istoria modernă denumirea convenţională de civilizaţie miceniană, prin preluarea numelui cetăţii celei mai puternice şi reprezentative a confederaţiei etnice şi militare.

Popor de războinici duri şi de cuceritori, aheii au ocupat întreaga Grecie centrală, nordul Peloponesului şi insulele egeene centrale şi sudice. Expediţiile lor de jaf au atins şi alte coaste mediteraneene, în special pe cele din Asia Mică şi Creta, unde înflorea o veche şi minunată civilizaţie, cea minoică. Prin jaf, prin imitaţie, şi printr-un oarecare aport propriu, aheii au plămădit o civilizaţie specifică. Civilizaţia lor s-a conturat odată cu scurgerea secolelor, în paralel cu o expansiune de mari proporţii.

Micenienii şi-au purtat civilizaţia în vârful armelor şi pe calea unui comerţ temerar. Intre sec. 15-12 e.A flota lor a reprezentat singura putere navală din Marea Mediterană, urmând multe din drumurile comerciale deschise anterior de cretani. Corăbiile lor mari, cu 30 de vâslaşi, au ajuns până în Sicilia, în Italia meridională şi centrală, în Sardinia, pe coastele Spaniei şi în sudul Franţei. Relaţiile comerciale aheene s-au derulat mult mai intens în bazinul răsăritean al Mediteranei unde au întâlnit civilizaţii superioare lor, popoare mai vechi şi mai numeroase. Ancorau în insulele Delos, Lesbos, Cos, Rodos, în porturile Asiei Mici, ale Siriei, Palestinei şi Egiptului. Au pătruns prin strâmtoarea Bosfor în bazinul Mării negre, ajungând până la Odesa. In Mediterana apuseană au întemeiat aşezări care au precedat cu câteva secole marea colonizare greacă începută în sec. al 8-lea e.A. (precum Taranto, în sudul Italiei şi în locuirea străveche Pantalica din zona viitoarei Siracusa).

Creta cea bogată şi elevată le-a atras în principal dorinţele, astfel că civilizaţia minoică de acolo a devenit principala lor pradă şi principalul exemplu în dezvoltare. S-au infiltrat în marea insulă timp de aproape două secole, pe calea unui comerţ tradiţional, de tatonare. Bogăţiile acelei lumi minoice le-a trezit invidia şi i-a incitat la un jaf de proporţii. Inainte de anul 1400 e.A au cucerit Creta, au trecut-o prin foc şi sabie şi au jefuit-o necruţător de toate comorile. Navele lor încărcate au circulat mulţi ani spre Argolida, ducând tot ceea ce reprezenta o atracţie, dar şi mulţime de meşteşugari sau artizani.

Aheii micenieni au împrumutat din Creta aproape toată cultura lor ridicând pe o treaptă neaşteptată propria lor civilizaţie.

Incepând cu sec. al 15-lea e.A, viaţa materială din spaţiul de locuire aheean a luat forme creatoare, ajungând până şi la împrumutarea scrierii numită „liniară B“, cu care au transcris texte în limba protogreacă.

Trecerea distrugătoare a aheilor peste Creta a provocat distrugerea brutală şi totală a civilizaţiei minore. Aheii au lăsat în urmă numai moarte, pârjol şi ruine înnegrite.

Dialectica istoriei nu s-a împiedicat de acel moment de cataclism în evoluţia unei societăţi avansate. Civilizaţia pierdută a renăscut sub forme noi pe alte tărâmuri, sub forme noi, sub forma civilizaţiei miceniene care a îmbogăţit strălucit următorul mileniu al Greciei antice.

O altă mare acţiune războinică a aheilor şi probabil printre ultimele, a fost războiul contra Troiei, război a cărui importanţă a fost exagerată după circa 400 de ani în poemele lui Homer. Iliada a idealizat şi a dat proporţii legendare unor fapte care s-au redus, în esenţă, la dimensiunile unei mari expediţii de jaf, expediţie nu tot atât de profitabilă ca cea din Creta.

La acel război contra Troiei a participat o coaliţie de 28 de state aheene, totalizând aproximativ 100.000 de luptători, îmbarcaţi pe 1200 de corăbii. Conform celor relatate de Tucidides, corăbiile cele mari au transpormat câte 120 de războinici, iar cele mici până la 50. Confederaţii au susţinut un asediu de 10 ani sub comanda regelui de la Mycene, Agamemnon. In acele timpuri, când populaţiile erau extrem de restrânse numeric, o asemenea mobilizare de luptători nu ar fi putut să o realizeze decât un popor războinic, cu un procent ridicat de bărbaţi apţi şi antrenaţi pentru luptă.

Cetăţile ca de basm şi celelalte construcţii lăsate posterităţii de civilizaţia miceniană au un caracter nu numai specific, ci chiar de unicat. Dacă în aproape toate domeniile vieţii, organizării şi artei, micenienii s-au dovedit tributari civilizaţiei minoice din Creta, în domeniul construcţiilor ei şi-au afirmat creativitatea şi specificul. De altfel, tot ce au copiat şi utilizat în prima lor perioadă de evoluţie, micenienii au completat cu aport propriu către apusul existenţei lor statale. Pe această bază se poate vorbi de o adevărată cultură şi civilizaţie miceniană, rădăcină viguroasă a civilizaţiei greceşti de mai târziu.

Oraşele-capitală ale majorităţii statelor aheene nu erau fortificate în piatră ci numai cu palisade. Straşnic apărute erau numai palatele regilor, aşa cum era cazul regelui cel mare de la Mycene.

Spre deosebire de monarhii orientali, care dispuneau de supuşi după bunul plac, regii micenieni păstrau încă un comportament mai democratic de sorginte gentilică, tratându-şi supuşi asemănător marilor proprietari pe un domeniu. Regele avea slujitorii lui apropiaţi pe care îi numea prieteni, cu care stătea la masă, care îşi conduceau în luptă propriile formaţii militare şi care îl înconjurau în timpul bătăliei pentru a-l proteja.

In societatea miceniană numărul sclavilor era restrâns. Sclavii aparţineau regelui, unor înalţi demnitari, sau unor particulari bogaţi şi erau trataţi ca nişte argaţi, fiind folosiţi numai la munci gospodăreşti. Marea masă a sclavilor provenea din raidurile de piraterie. Din războaie proveneau numai sclavele şi copiii sclavi, deoarece toţi bărbaţii prinşi în războaie erau ucişi. Legile războiului erau implacabile la ahei şi probabil că brutalitatea se răsfrângea asemănător asupra moravurilor sau relaţiilor interumane din societate.

Intre palatele cretane şi cele miceniene a existat o deosebire capitală. Aheii au adoptat o arhitectură specială, mai puţin decorativă, mai puţin spectaculoasă, dar mai trainică. Ei nu au atins fantezia minoică, dar s-au individualizat remarcabil.

Palatele miceniene erau mult mai modeste şi mai austere decât cele minoice, înconjurându-se totdeauna de fortificaţii. Din jafurile întreprinse toate ţărmurile Mediteranei, dar mai ales din experienţa cretană, unde cuceriseră şi pârjoliseră palate splendide, dinaştii ahei trăseseră învăţăminte folositoare. Deoarece în Creta nu existaseră fortificaţii, aheii nu au avut ce copia sau de la ce să se inspire. Ca urmare fortificaţiile lor poartă o amprentă cu totul originală şi greoaie, dezvăluind caracteristice unei populaţii cu grad inferior de dezvoltare artistică.

Palatele miceniene erau aşezate pe poziţii protejate natural, sau în mijlocul unor zidiri descurajante pentru orice atacator. Nu se dezvoltau în jurul unei curţi centrale ca cele minoice, ci în jurul unei încăperi centrale de dimensiuni mari, cu vatră în mijloc. Acea încăpere centrală concentra activităţile publice şi private ale palatului şi se numea megaron. In planul general al palatului existau unele curţi de recreare sau pentru desfăşurarea unor activităţi gospodăreşti şi meşteşugăreşti, bine apărate de ziduri, dar care deţineau amplasamente marginale.

Palatul era reşedinţa regelui şi a casei sale sub aspect familial. Pe lângă încăperile intime rezervate regelui şi familiei sale, se mai găseau încăperi pentru oaspeţi, pentru servitori, pentru provizii, ateliere meşteşugăreşti, precum şi armurăria, sau arhivele. Meşteşugarii micenieni erau formaţi după experienţa celor cretini şi purtau numele de demiurgii (demiurgi), adică cei ce lucrează pentru popor.

Ca orice aşezare din spaţiul grecesc, atât de imaginativ, cetatea Mycene a avut un întemeietor legendar, pe Perseu, fiul dăruit lui Zeus de Danae. Cu el a început dinastia Perseizilor, dinastie care s-a sfârşit cu regele Eurystheus, cel care prin legendă i-a impus lui Herakles faimoasele munci pline de primejdie.

După stingerea primei dinastii, cetatea a intrat în stăpânirea altui rege legendar, Atreus, fiu al lui Pelops şi al Hippotamei. Legenda continuă cu fapta abominabilă a lui Atreus, care i-a dat fratelui său, Thyestes, să mănânce proprii copii. Zeii s-au înfuriat şi au aruncat blestemul asupra lui şi asupra descendenţilor.

Următorul monarh din dinastia Atrizilor, Agamemnon, cel mai glorios, mai puternic, şi mai cunoscut rege, pe care l-a avut cetatea Mycene a condus epocalul război împotriva Troiei. Intors după victorie în palatul său, a pierit asasinat de soţia necredincioasă, Clytemnestra, ajutată de amantul Egistes.

Pe marele Agamemnon l-au răzbunat copii săi, Orestes şi Electra, tronul revenind lui Orestes. Sub domnia fiului acestuia, Tisamenos, la sfârşitul sec. al 12-lea, mândrul Mycene a fost distrus definitiv de invadatorii dorieni, cei ce au adus cu ei o lungă perioadă de regres pe pământul Greciei, perioadă numită epoca obscură. Aceea a durat până la mijlocul sec. al 8-lea e.A, când a început marea expansiune şi colonizare elenă în arealul mediteraneean şi al mărilor adiacente.

După o jumătate de mileniu, pe timpul războaielor cu perşii (războaiele medice), cetatea Mycene a contribuit la apărarea Greciei numai cu 80 de războinici care au luptat la Thermopyles, în anul 480 e.A. Mai târziu, împreună cu cetatea Tirynt, a participat cu 400 de oameni la bătălia finală şi victorioasă pentru greci de la Plateea, în 479 e.A.

Pentru această contribuţie de sânge, Mycene a avut onoarea de a i se grava numele pe trepiedul oferit sanctuarului de la Delfi de către oraşele care participaseră la disperata confruntare cu perşii.

In sec. al 2-lea e.N, autorul şi călătorul Pausanias nu a mai găsit la Mycene nici un suflet viu, lăsându-l pe vizitator să se lase purtat de propriile visări, ca şi în zilele noastre.

La apropierea de zidirile ciclopice de la Mycene imaginaţia zboară involuntar spre o lume grozavă, greu de înţeles, ale cărei urme copleşesc şi înmărmuresc totodată. Zidirile au temeliile înfipte într-un adânc multimilenar, într-o lume copleşitoare, conturată numai de legende, într-o lume fără adevărate mărturii scrise, care a lăsat posterităţii numai o osatură de piatră care să o definească.

Ultimul zid se apărare al cetăţii, cel ridicat în jurul anului 1250 e.A, avea un perimetru de un kilometru şi o grosime de 6 metri. In trupul său erau amenajate galerii şi cazemate iar deasupra un drum de rond. La intervale mici, de numai 12 metri se înălţau turnuri de apărare în aceeaşi măsură de robuste şi cu o înălţime greu de stabilit. Unul dintre ele, mutilat de cutremure şi probabil de oameni, se ridică încă la 14 metri, adică la înălţimea unui edificiu modern cu patru nivele.

Blocurile de piatră din zid au dimensiuni surprinzătoare şi emoţionale. Sunt dispuse fie în rânduri neregulate într-o împerechere pseudo-isodomă, fie au forme primare, nedegroşate, împilându-se prin propriile neregularităţi sau cu ajutorul unor pene dure.

Intrarea principală în cetate este ameninţătoare datorită pereţilor megalitici care conduc spre ea ca un culoar. Astăzi este numită Poarta leilor, primind numele de la o sculptură, de la un altorelief săpat într-un bloc de piatră gigantic aşezat deasupra ei.

Sculptura reprezintă doi lei ridicaţi cu labele din faţă pe soclul unei coloane centrale şi cu capetele întinse spre capitelul acesteia. Intreaga plastică are planul unui triunghi isoscel ale cărui laturi egale sunt conturate de cei doi lei, cu vârful marcat de capitelul coloanei.

Această lucrare, simbol al puterii statului şi cetăţii Mycene este mărturia cea mai veche a sculpturii monumentale în Europa, având asemănări cu sculpturile în altorelief din capitala Hattuşas a Regatului Hittit contemporan din Asia Mică. Impunător prin sobrietate prin calităţile artistice şi prin impresia de forţa pe care o transmite, altorelieful reprezintă un reper de primă valoare a artei sculpturale greceşti şi europene.

Din sculptură lipsesc astăzi capetele leilor care se pare că au fost lucrate separat în steatit pentru un efect artistic suplimentar.

Din afară se urcă în pantă spre Poarta leilor pe un drum dalat cu blocuri mari de piatră lustruită de vremuri şi de paşi, blocuri pe măsura celor din trupul zidurilor. Cu circa 30 de metri înainte de poartă drumul se strecoară printre pereţi laterali înalţi, care formează un fel de strungă. Orice atacator al porţii putea fi strivit, sau străpuns de proiectilele aruncate de apărători de pe zidurile laterale. In acea strâmtoare atacatorii erau prinşi ca într-o cursă.

Poarta masivă de lemn avea două canaturi acoperite şi ghintuite cu bronz. In pragurile grele de piatră se observă încă, atât de sus cât şi jos, cavităţile în care se roteau cepurile porţilor mobile. Pe montanţii laterali de piatră se remarcă cavităţile în care se introducea orizontal o bârnă groasă de lemn, menită să blocheze deschiderea porţilor.

Dincolo de poartă, spre interior, drumul mai străbate o porţiune încadrat de parapete. Imediat pe dreapta se găsea Hambarul, iar între acesta şi poarta leilor o scară de piatră ducea sus pe ziduri.

Aproape de Hambar, pe partea dreaptă, celebrul arheolog autodidact Schlimann a descoperit şi cercetat o surprinzătoare necropolă circulară ce închidea şase morminte regale de tip puţ, adică excavate în piatră şi acoperite cu câte o stelă. Intr-o primă fază necropola pare să se fi găsit în afara emoţionantelor fortificaţii.

Necropola a dezvăluit minunate tezaure ce însoţeau pe defuncţi. S-au scos la lumina zilei, după 32-33 de secole, obiecte de mobilier funerar, neaşteptate obiecte de aur, remarcabile prin execuţie şi concepţie, măşti de aur pentru defuncţi, cu influenţe egiptene, vase şi bijuterii de aur, săbii şi pumnale de bronz încrustate cu aur şi fildeş, diademe, lănţişoare, cupe de aur, săbii de argint acoperite cu reliefuri, plăci ornamentale groase provenite din diverse sipete, inele, obiecte de fildeş, de sticlă, cristal de stâncă, un vas de alabastru, flori, fluturi, sfincşi, ritoni, animale marine, pietre preţioase şi multe altele.

Prin bogăţia lor greu de descris, mormintele regale de la Mycene nu suportă nici o comparaţie cu tot ce s-a descoperit în alte necropole ale Greciei, nici chiar cu cea de la Pella, capitala Macedoniei antice.

Necropola circulară care are un diametru interior de 16 metri şi este înconjurată de o esplanadă, tot circulară, cu diametrul de 26,50 metri, delimitată pe interior şi exterior de dale verticale de piatră, înalte până la 1,5 metri. In centrul suprafeţei s-a găsit un altar destinat sacrificiilor, altar în jurul căruia s-a format un adevărat tumulus prin sedimentarea resturilor neîndepărtate ale sacrificiilor rituale. După un timp se pare că locul a servit drept Agora, până când aceasta a fost transferată în afara fortificaţiilor.

Poarta leilor şi Necropola regală sunt plasate în partea de jos a colinei pe care s-a aşezat venerabilul Mycene. De acolo, de la Marea rampă, drumul urca şerpuit printre locuinţele supuşilor până la palat. Palatul ocupa poziţia cea mai înaltă a colinei, bucurându-se de perspective largi asupra întregii locuiri, a zidurilor şi a ţinutului.

Accesul în reşedinţa regală se făcea printr-un propylon, de la care se trecea în marea curte. Megaronul, adică palatul regal, era plasat în partea răsăriteană a curţii şi era constituit dintr-un portic înconjurător, un vestibul şi o sală, megaromul propriu-zis. Patru coloane ocupau centrul sălii tronului susţinând acoperişul vetrei centrale. Pereţii erau decoraţi cu stuc pictat, iar pardoseala acoperită cu dale de gips. Tronul se presupune că ar fi fost plasat pe latura de sud.

Urmele unui incendiu ce a devastat acropolisul mai sunt încă vizibile deşi deasupra fostului megaron s-au găsit ruinele unui templu târziu de factură dorică.

Nimic nu este neschimbător în evoluţia unei societăţi şi mai ales a uneia cu existenţă seculară. De evoluţie, de schimbarea concepţiilor constructive, şi probabil rituale, nu au fost ferite nici mormintele miceniene, civilizaţie care a lăsat posterităţii aproape numai lucrările sale în piatră, numai mărturii materiale durabile.

In afara bogatelor morminte tip puţ descoperite se Schilimann, departe, în afara zidurilor, s-au organizat necropole în care mormintele se compuneau din încăperi dreptunghiulare, ovale sau circulare. Acestea erau săpate în rocă moale. Către ele conducea un drum orizontal de diverse lungimi. După ritualul înmormântării intrarea încăperii subterane era zidită iar calea de acces, dromos-ul, se acoperea cu pământ. Acest tip de mormânt amenajat subteran a avut cea mai lungă existenţă la Mycene.

Intr-o perioadă de sfârşit a puternicei civilizaţii miceniene, dinaştii au acordat o atenţie cu totul excepţională locurilor de unde trebuia să întâmpine veşnicia. Atunci s-au amenajat cele mai impunătoare morminte, pe măsura puterii, bogăţiei şi tradiţiilor ciclopice proprii în construcţii. Este vorba de nişte morminte construite sub forma unor săli subterane cu cupolă. Perimetrul circular şi cupola erau zidite din blocuri de piatră.

Dintre cele nouă astfel de morminte regale descoperite în preajma vajnicului Mycene, cel mai grandios este cel numit Tezaurul lui Atreu sau mormântul lui Agamemnon.

In faţa zidurilor cetăţii, dincolo de o vale seacă, la poala unui deal a fost săpat un coridor deschis, lat de 6 metri şi lung de 36 de metri. Coridorul, mărginit de puternice ziduri de piatră conduce spre o sală circulară de dimensiuni ample cu cupolă ogivală.

In sală se pătrunde printr-o deschidere înaltă de 5,44 metri şi lată de 2,66 metri, practicată într-un perete înalt de 11 metri. Sala era locul unde se aduceau ofrandele şi se oficia ritualul funerar (ritual aproape necunoscut).

Camera mortuară propriu-zisă era săpată în stâna alăturată sălii ofrandelor, sală ce are diametrul de 14,50 metri şi înălţimea de 13,20 metri. Dimensiunile sunt comparabile ale unei clădiri moderne cu 4 niveluri, aşezată pe verticală, sau pe orizontală. Amplitudinea spaţiului cuprins de construcţie i-au atras calificativul de cea mai frumoasă sală cu cupolă fără susţinere interioară pe care a realizat-o arhitectura antică dinaintea Pantheonului din Roma. Trebuie precizat că după o perioadă de repetare a unor ritualuri de necropolă, dromosul era acoperit cu pământ şi astfel protejat mormântul.

Alte monumente funerare asemănătoare din apropierea cetăţii care au primit tot numiri simbolice din partea arheologilor precum, Mormântul Climtenestrei şi Mormântul lui Egistes. Nici unul dintre morminte nu a scăpat de profanare pe parcursul existenţei lor milenare. Se presupune că măreţele săli circulare cu cupolă ar fi avut unele ornamentaţii de piatră şi mai ales de bronz în afara tezaurelor menite  a-l însoţi pe bogatul defunct.

Urmându-şi specificul arhitectural micenienii au lăsat posterităţii motive de admiraţie şi în cazul spectaculoaselor monumente funerare. Dimensiunile uriaşe ale unor blocuri de piatră fasonate impresionează şi emoţionează asemănător cu cele din preajma Porţii leilor. Spre exemplu lespedea de arhitravă a intrării în Tezaurul lui Atreu are o lungime de circa 6 metri, iar cea din spatele ei, dinspre interiorul sălii are o lungime de 8 metri, o lăţime de 5 metri, o înălţime de 1,2 metri şi o greutate de peste 100 de tone. In faţa acestor mase uriaşe de rocă trebuie să se simtă extrem de ruşinaţi unii autori de senzaţie care au încercat să înconjoare de mister ridicarea blocurilor de circa 2 tone din trupul piramidelor egiptene.

Pentru civilizaţia miceniană, arhitectura s-a afirmat drept singurul domeniu cu trăsături total autentice. Nici fortificaţiile ciclopice, nici megaronul, caracteristic locuinţelor, nici încăperile funerare cu dromos şi nici sălile de ofrandă cu cupolă ale celor mai spectaculoase morminte antice europene, nu-şi găsesc asemănarea în Creta, sau în alte civilizaţii din marele areal mediteranean.

Nu putem părăsi stâncăria încinsă de la Mycene fără a lăsa să zboare câteva clipe imaginaţia istorică. Un impuls migrator misterios din spaţiul nord-balcanic a pus în mişcare mari mase de populaţii indo-europene la sfârşitul sec. al 12-lea e.A. Din acel amestec uman, numit generic Popoarele mării, de către egiptenii timpului, au făcut parte illiri, traci, dorieni, frigieni, siculi, ahei şi cretani. Marea migraţiune s-a propagat atât pe uscat cât şi pe mare. Pe uscat a pustiit toate teritoriile din răsăritul Mediteranei, afectând profund structurile etnice şi statale din Orientul Apropiat. Masele de războinici jefuitori au distrus în calea lor puternicul Regat Hittit, apoi au măturat, în etape, Siria, Fenicia şi Palestina, poposind după un deceniu (adică în jurul anului 1190 e.A) în nord-estul Egiptului, la marginea deltei Nilului.

Pe calea mării, o parte a migraţiei a pustiit insulele egeene, coastele răsăritene şi meridionale ale Asiei Mici, acostând tot în nordul Egiptului bogat. Acolo marea aventură a Popoarelor mării a luat sfârşit lovindu-se de rezistenţa îndărătnică a regatului faraonic.

Cântărind cu atenţie perioada istorică a invaziei Popoarelor mării, apare ca foarte posibilă ipoteza ca memorabilul război al Troiei dus de ahei să nu fi fost decât un episod al marelui război itinerant de jaf al Popoarelor mării, episod care a aparţinut aheilor plecaţi şi ei pe drumul celorlalte triburi războinice puse pe jaf. De asemenea se poate afirma că acea aventură necugetată a aheilor s-a răzbunat neîndurător asupra lor. Pe timpul lipsei principalei lor forţe armate ţara le-a rămas neprotejată în faţa unui alt val migrator proto-elen.

Masa cea mare a triburilor războinice şi sălbatice ale dorienilor a sosit cu ultim val de migraţiune în Grecia, supunând cu destulă uşurinţă partea sedentară a lumii miceniene, pe timp ce redutabilii ei războinici se aflau la mari distanţe de casă.

Cutremurul etnic de după anul 1200 e.A a schimbat cu totul configuraţia înfloritoarei lumi egeene, curmându-i totodată şi vechile tipare de existenţă multiseculară. Pentru aproape o jumătate de mileniu în jurul civilizaţiei miceniene s-au creat hăuri adânci, un abis dezolant şi haotic de înapoiere, coborât la o treaptă mai apropiată de sălbăticie şi ignoranţă întunecată.

La Mycene munca răbdătoare a arheologilor va mai continua în multe alte companii. Acolo, sau oriunde pe cuprinsul aceluiaşi mirific pământ grecesc, istoria şi-a pus pretutindeni, generos şi magnific, pecetea. Ocrotite şi păstrate încă în adâncul pământului sau pe fundul mării, vestigii nebănuite alcătuiesc comori nebănuite omenirii. Redate luminii, redate epocii contemporane, după milenii, ele devin tot atâtea ofrande pentru altarul umanităţii.

De pe culmea acropolisului regal de la Mycene, sau de la Poarta leilor, privirea cuprinde un orizont violaceu în care natura pare a se fi înrudit cu istoria şi cu legenda. Conturul crestelor învălurite de la sud-vest înfăţişează un om uriaş culcat pe catafalc. Măreaţa şi strania imagine localnicii au asemuit-o cu Agamemnon dormind.

Infrăţit cu natura, legendarul rege îşi veghează locurile de mărire şi după moarte. Doarme Agamemnon întins dintotdeauna peste tărâm, doarme şi Mycene, doarme atât legenda cât şi realitatea. Doarme o nestemată de pe altarul lumii…

NESTEMATELE LUMII - MONT SAINT MICHEL

Orizonturi fumurii. Orizonturi unde se învălătucesc norii grei ai Oceanului sau ceţuri apăsătoare. Orizonturi ale unui mare golf cu ţărmuri joase bântuite de vânturile mării. Ţărmuri unde şi vegetaţia s-a obişnuit treptat cu umezeala, cu invazia apelor sărate şi cu sarea. Orizonturi franceze de pe o parte a Canalului Mânecii ce scrutează lumea rece a Albionului. Frontiera controversată dar şi indefinită dintre Bretania şi Normandia franceză, în acelaşi timp ţărm care se bucură prea puţine zile pe an de lumina caldă a soarelui, de răsărituri vioaie sau apusuri de foc portocaliu. Ţinut bântuit de ape, de ceţuri, de curenţi marini şi de capriciile maselor de aer atlantice.

Acolo, într-un colţ de natură relativ ostil multe luni pe an şi supus unor lupte eterne ale elementelor, în nord-vestul Franţei se deschide golful ce poartă numele de munte, Muntele Saint Michel.

De fapt este o insulă cu trup de stâncă granitică, singura rămasă dintr-un grup de trei, care pistruiau largul golf de odinioară. Astăzi suratele Muntelui Saint Michel s-au contopit cu ţărmul continental, apele din jur fiind gonite de avansarea maselor de nisip împinse şi depuse de maree.

Răsărind dintr-un spaţiu indefinit de nisip umed şi din valuri, Muntele Saint Michel a fost transformat de om într-o sfidare îndreptată împotriva forţelor naturii şi împotriva timpului. Stâncă pierdută într-un peisaj bântuit de vânturi, suspendată deasupra împrejurimilor nu totdeauna prietenoase, poartă pe umeri una din nestematele aşezate de om pe altarul lumii sale, o abaţie surprinzător de perenă şi elaborată. Abaţia cere a fi descoperită obstinaţia nebună a constructorilor din diverse veacuri şi a călugărilor, care, începând cu anul 708, au năzuit să facă din acest loc izolat, un punct de întâlnire pentru credincioşi, un astru uman al devoţiunii şi culturii.

Astăzi, pentru cel ce se apropie de ţărmul golfului Mont Saint Michel este o apariţie sublimă mai ales în zilele în care soarele vine să dea tărie contururilor sale. Este o piramidă minunată ce pare a pluti pe talazuri de ape şi de nisip, plămădită de mâna omului după cu totul alte reguli şi viziuni decât ale piramidelor renumite ale lumii. Mont Saint Michel este o minunăţie plămădită şi apărată de mâna omului, minunăţie aşezată într-un golf care este şi el, prin anumite trăsături, o minunăţie a naturii. Geniul uman şi creaţia naturii s-au împletit şi s-au completat minunat, dar lucrarea omului este cea care determină valoarea, nu natura. Golful lipsit de nestemata muncii umane ar trece probabil cu totul neobservat şi comun în mulţimea ţărmurilor europene.

Din întinderile nesfârşite ale naturii, nesigure prin răceala lor impasibilă, destinul erelor geologice a lăsat să răsară un munte aşa de orgolios cum nu s-a mai văzut în faţa unui ţărm nisipos, un munte de stâncă mândru şi falnic, un munte mărunt printre semenii lui planetari, dar care aici se impune emblematic. Pe acest munte predestinat atenţiei umane, orele peisajului sunt toate ore de încântare şi curiozitate. Sub cerul mai mult plumburiu creşte nesfârşirea plajelor spălate de mareele retrase, plajele efemere ce par a da mărire cerului.

Abaţia temător de prăpăstioasă înfiptă pe Mont Saint Michel, împinsă spre cer departe de pământ, este totodată un castel feudal redutabil, fantastic, stupefiant ca un castel de vis, castel neasemuit de straniu şi de minunat.

De la depărtare silueta Muntelui Saint Michel, pare în mijlocul unui orizont albăstrui, vag lucitor, o bijuterie căzută din ceruri, asemănătoare unei picături împietrite. Sub razele de soare aceeaşi siluetă pare capacul unui sipet ce a ieşit din mâna unui bijutier vrăjitor, posedat de visări şi de o imaginaţie divină.

Ansamblul monumental Mont Saint Michel este fără îndoială una dintre realizările cele mai prestigioase ale arhitecturii evului mediu occidental. Loc de elită al spiritualităţii lumii apusene, muntele răsărit la margine de ape nesigure, deşi singuratic, invită la o experienţă spirituală ieşită din comun, într-un cadru magic de istorie.

Situat la frontiera dintre două ţinuturi franceze tradiţionale, abaţia Mont Saint Michel a fost unul dintre cele mai fabuloase şi rodnice şantiere ale evului mediu vest-european. Bravura arhitecturii monastice s-a etajat cu obstinaţie pe trei nivele proprii în jurul rocii primordiale. Lucrării monastice i s-a alăturat, la baza stâncii ieşite din mare, o aşezare umană fortificată, aşezare strâns legată constructiv de simbolul monastic, dar şi necesară. Afluenţa pelerinilor a determinat pe comercianţi să vină pe insulă şi să sufere unele privaţiuni începând cu sec. al 11-lea. De altfel este probabil ca hotelierii şi comercianţii de astăzi, înghesuiţi incredibil unii în alţii, să fie urmaşii hangiilor ce i-au găzduit odinioară pe pelerini.

Insula de la marginea Mării Mânecii, expusă intemperiilor violente abătute dinspre Atlantic, acest castel de poveste al unei colectivităţi religioase, de unde se pot scruta zările pe cinci leghe împrejur s-a aflat dintotdeauna sub graţia protectoare a Arhanghelului Mihail. De la înălţimea semeaţă a lucrărilor umane totul captivează, miracolele arhitecturii medievale, forţa inegalabilă şi de nestăpânit a naturii, lumina zilei, întunericul de smoală al nopţilor, bolta tremurând cu stele timide, ţărmurile cuminţi. Totul concură spre o sensibilitate unică în faţa mesajului acestui monument unic. După secole de obscuritate şi de sânge, din încătuşarea apelor şi a nisipurilor arcane, zidurile, contraforturile, scările prelungi, turnurile, temeliile, sălile, coloanele, capelele, arcadele, bolţile, respiră în continuare lumina viziunilor şi dăruirea constructorilor de altădată. Acolo unde cândva văzduhul răsuna de cântec spre slavă divină, de imnuri de evlavie, astăzi se scurge tumultul unei vieţi libere, cercetătoare, pline de speranţă, veselă şi fremătătoare, tumultul vizitatorilor sosiţi din toate colţurile lumii.

Tumultul turistic a atins uimitoarea cotă de 3.200.000 de vizitatori anual, din care tot mai puţini sunt cei ce-şi consideră trecerea drept un pelerinaj. Visul ctitorilor din urmă cu treisprezece secole nu a fost de scurtă durată…. lumea vine în valuri.

Mulţi scriitori au încercat să redea magia Muntelui Saint Maichel. Victor Hugo gândea că „Muntele este pentru mare ceea ce este piramida lui Keops pentru deşert“. Guy de Maupassant a văzut „abaţia prăpăstioasă, împinsă în sus departe de pământ, precum o construcţie feudală fantastică, stupefiantă, precum un palat de vise, neasemuit de stranie şi frumoasă“. Iar Jules Michelet i-a precizat farmecul cu cuvintele: „Aceasta este şi nu mai este pământ, aceasta nu este mare“.

Marea face parte atât din istoria cât şi din frumuseţea Muntelui Saint Michel, avansând şi retrăgându-se pe perioade lungi după legi eterne ale naturii. Oamenii din epocile îndepărtate am văzut probabil un peisaj înconjurător Muntelui Saint Michel diferit de cel văzut astăzi, dar memoria colectivă a păstrat totuşi amintirea unui nivel al mării care l-a pus în pericol. O teorie susţine, în timpuri imemoriale ar fi existat  un cordon litoral împădurit, cordon care proteja ţărmul, dar că odată acela fiind rupt marea a înconjurat brutal muntele.

Amplitudinea mareelor în acest golf este una dintre cele mai mari din lume, atingând uneori mai mult de doisprezece metri. Deoarece suprafaţa de fund a golfului este aproape plată, apele mării se retrag foarte departe la reflux, aproape 20 de kilometri în câteva ore. Tradiţia a imaginat pentru acest fenomen rapid un cal în galop avântat atât pentru retragerea cât şi pentru revenirea surprinzătoare a apelor.

In golf se varsă trei râuri ale coastei, râuri mici care rătăcesc prin prundul larg cât orizontul: Sea, Seluna şi Cuesnon-ul. Ultimul râu marchează frontiera administrativă între Bretania şi Normandia, ceea ce a făcut ca Miuntele Saint Michel, plasat atât de aproape de Bretania, să fie contestat ca dar de valoare al Normandiei.

Apa curge de obicei pe sub nisipurile care devin mişcătoare şi periculoase. Pâcla şi apa care urcă repede pot surprinde pe eventuali pescari sau plimbăreţi. Muntele se ridică semeţ deasupra prundului, cel mai adesea acoperit de un mâl gri. La limita incertă dintre uscatul ferm şi tărâmul apelor cresc ierburi năpăstuite, care pot rezista la sare, dar care fac totuşi deliciul oilor.

Intr-un cadru natural rece, schimbător şi neprimitor multe zile din an, într-un cadru acoperit de nisip, de cer şi de mare, a fost edificată o mănăstire cu aspect de citadelă, a cărei înălţime în vârful săgetător al bisericii atinge aproape 170 de metri până baza stâncii. Locaşul monastic s-a găsit mult timp în afara civilizaţiei drumurilor comerciale şi militare, aşa că a avut răgaz să devină un demn loc de spiritualitate şi de artă medievală. Nu este de mirare că romanii, care au cucerit şi transformat Gallia, nu au lăsat în aceste locuri sărace şi stâncoase nici o urmă a trecerii lor. Muntele a dăinuit în afara mândrelor drumuri romane pe care circula tradiţia şi cultura lor, dar şi departe de marile oraşe ale antichităţii din această parte de lume.

Cu toate acestea Muntele a putut fi sediul unor culte păgâne pe care credinţa creştină le-a izgonit şi înlocuit.

Muntele s-a numit la început Mont Tombe (Muntele Mormânt), puţin probabil derivat din cuvântul celtic (galic) „tun“, care însemna înălţare, dar mai sigur provenit din cuvântul latin „tumba“, adică mormânt. Creştinismul, acţionând ca o carie a civilizaţiei romane, încuraja pe fidelii cei mai pioşi să-şi părăsească bunurile, familiile, prietenii, tot ce a dat frumos şi cald divinitatea, pentru a trăi în solitudine şi sărăcie, sărăcie materială dar şi spirituală, în contradicţie cu idealul de viaţă roman, ideal pragmatic şi luminos. Ruperea de viaţă, de plăcerile vieţii comunitare, ruperea de societate, a fost justificată ca necesară pentru rugăciunile adresate lui Dumnezeu.

Muntele de la marginea pustie a Galilei a reprezentat un loc de vis pentru sihastri. Ei au ridicat pe stâncă primele oratorii, unul dedicat Sfântului Ştefan şi altul Sfântului Symphorianus.

Ca peste tot în lumea creştină primii eremiţi au ţesut legende pentru a da o semnificaţie timpului scurs fără evenimente. Se spune că pioşii creştini aciuiţi pe stâncă aprindeau focuri pentru a avertiza pe locuitorii de la Asteriac, mai târziu Beauvoir.

Când vedeau fumul, ţăranii încărcau un măgar cu alimente, măgar dirijat de voinţa divină până la adăposturile mizere ale celor ce nu voiau să muncească dar erau nevoiţi să mănânce. Un lup a mâncat odată pe măgarul emisar, dar a fost condamnat de Dumnezeu să îl înlocuiască.

Cultul Sfântului Arhanghel Mihai s-a consacrat pe Munte, la 16 octombrie 708, dată la care, Aubert, episcopul cel mai apropiat, din localitatea Avraches, a stabilit acolo un sanctuar în onoarea Arhanghelului. Iniţiativa a survenit în urma unui vis revelator prin care divinul i-a ordonat să construiască un edificiu pe stânca din apele golfului, o biserică. Episcopul Aubert a devenit Sfântul Aubert pentru posteritate, iar numele lui îl poartă şi singura sursă de apă dulce de la baza muntelui. Din biserica originală, singura amintire este probabil un zid din pietre mari, numit azi zidul ciclopic, zid care se poate remarca într-una dintre cripte, cea numită Notre-Dame-sous-Terre.

Consacrarea stabilă a Muntelui Saint Michel a precedat naşterea imperiului condus de Carol cel Mare, timp în care s-a produs o reorganizare politică şi o renaştere intelectuală a occidentului barbar. Reînnoirea carolingiană a avut de suferit profund de noul val de barbarie venit pe mare de la miazănoapte, valul barbarilor vikingi. Aceia au jefuit biserica Muntelui Saint-Michel în 847. O parte din călugări au rămas pe loc într-o sărăcie lucie, iar alţii au părăsit locul periculos şi vulnerabil la acea dată, ducând departe în interiorul uscatului relicvele preţioase ale Sfântului lor. Aubert trimesese doi mesageri în Italia pentru a aduce o bucată din mantia roşie purtată de Sfântul Mihail şi un fragment din altarul pe care pusese piciorul. Cât de credincios pot fi ca să rupi hainele unui sfânt, să distrugi obiectele legate de amintirea trecerii lui, sau chiar să-i căsăpeşti scheletul în bucăţile sfinte ? Oare aceste sălbăticii se numesc creştinism ?

In anul 966, ducele de Normandia, Richard I-ul, a purces la o reformă a vieţii monastice de pe Munte după regulile Sfântului Benedictus, reguli emise în anul 529, şi reformate apoi de Benedictus d'Aniane, în 817. Vechii călugări ce duceau o viaţă neconformă regulilor creştine au fost izgoniţi, împreună şi cu apărătorul relicvelor care disimulau resturile Sfântului Aubert. Ducele normand a conferit sanctuarul călugărilor benedictini aduşi de la abaţia Saint-Wandrille.

Noii călugări au reconstituit biserica mănăstirii, ale cărei resturi formează astăzi cripta Notre-Dame-sous-Terre. Acea biserică a fost asemuită de contemporani cu imaginea Ierusalimului celest pe pământ. Cu ajutorul ducilor normanzi şi cu banii strânşi din donaţiile unor vizitatori bogaţi călugării au ridicat în cursul sec. 11-12 mănăstirea în stil romanic, după un incendiu ce distrusese vechile edificii în anul 992. Nava noii biserici, terminată în 1084, domina Muntele.

Intr-o noapte din anul 1103 zidul de nord al bisericii s-a prăbuşit peste dormitor, pe timp ce călugării se aflau, din fericire, în biserică. Abaţia a fost reconsolidată şi amplificată curând, tot la începutul sec. al 12-lea, având spaţiile anexe amplasate pe trei etaje. In apropiere de intrare, călugării primeau pe pelerini într-o încăpere a pomenilor (aumonerie - în limba franceză), numită azi Aquilon.

Viaţa domestică a călugărilor se derula în spaţiile de deasupra, claustrul pentru plimbarea lor şi dormitorul aflându-se la nivelul bisericii, pentru a le permite un acces mai uşor la biserică pe timpul rugăciunilor de noapte. Majoritatea pelerinilor veneau la Munte numai pentru a se ruga, dar alţii, mai bogaţi, veneau pentru a se retrage în abaţie şi pentru a se instala în ea. Cu timpul abaţia a fost amestecată în problemele politice ale Normandiei, mai ales începând cu domnia lui Henric al II-lea Plantagenet, regele francez al Angliei. Unii dintre stareţi au venit din afară, fiind numiţi direct de stăpânii Normandiei şi s-au dovedit oameni politici influenţi. Un astfel de stareţ a mărit abaţia în cea de a doua parte a sec. al 13-lea, prin construirea unei ospătării cu cazare provizorie în sudul mănăstirii. Edificiul a dispărut la începutul sec. al 19-lea. Acelaşi stareţ (Robert de Thoriny) a amenajat pentru sine apartamente austere spre apus şi două turnuri pe faţada bisericii.

După moartea lui Richard Inimă de Leu, în 1199, regele Franţei, Philippe Auguste, a profitat de slăbiciunea dinastiei engleze pentru a pune stăpânire mai sigură pe Normandia. Muntele Saint Michel, fidel englezilor, a devenit iarăşi un interes al războiului feudal, suferind asediul unui aliat al dinastului francez, Guy de Thouars. Călugării au rezistat, dar incendiul a distrus, în 1203, numeroase clădiri ale orăşelului de la baza muntelui şi o parte din abaţie.

După victoria de la Bouvines, Philippe a devenit stăpânul de necontestat al Normandiei. El a dăruit o mare sumă de bani abaţiei pentru reconstrucţie. Mai târziu, nepotul său, Ludovic al IX-lea, viitorul Sfântul Ludovic, a venit la Mont Saint Michel, în 1256, şi a depus un sac cu aur pe altar. Suma urma să servească ridicării fortificaţiilor.

Philippe cel Frumos a făcut şi el o vizită la renumita mănăstire, în 1311. Vizitele regale şi alte atitudini favorabile ale Curţii confirmau protecţia puterii temporale asupra abaţiei, dar, cu toate acestea autoritatea regală era îndepărtată. Pe deasupra regii Franţei, spre deosebire de ducii Normandiei, nu au intervenit niciodată în viaţa internă a mănăstirii, sau în alegerea stareţilor. Ca atare, Muntele s-a bucurat mult timp de o plăcută independenţă.

          Odată cu sfârşitul sec. al 12-lea, stareţii au proiectat edificarea în nordul mănăstirii de noi spaţii pentru călugări. Aceasta pentru că toată colectivitatea era obosită de obscuritatea şi strâmtoarea sălilor romanice vechi. Se dorea spaţiu şi lumină pentru cadrul vieţii cotidiene monotone a călugărilor. Ca urmare s-a amenajat un ansamblu de săli imense, distribuite pe trei etaje, în primele patru decenii ale sec. al 13-lea. Ansamblul a primit numele de Merveille (minune sau minunăţie).                       Era momentul pe când Europa vedea deschizându-se şantierele unor mari catedrale. Mont Saint Michel participa şi el la dezvoltarea acelei arte care s-a numit generic „gotică“. Masa enormă de piatră a trebuit proptită, uşurată şi susţinută cu măiestrie. S-au înfipt contraforturi puternice în exteriorul zidurilor, înfipte în carnea stâncii. Pilaştri şi arcuri de piatră suportau savant fiecare dintre cele trei etaje. Inovaţia tehnică a permis o reuşită deplină a structurilor şi a esteticii. O decorare preţioasă, mai ales în claustru, a încheiat acea capodoperă.

Mai târziu, începând cu mijlocul sec. al 13-lea, şi până în sec. al 16-lea, s-au adăugat apartamentele stareţului, dar şi încăperi ale administraţiei şi justiţiei, încăperi care completau la răsărit şi miazăzi centura ce înconjura biserica.

Pe timpul războiului de 100 de ani dintre Franţa şi Anglia, stareţul Pierre le Roi s-a zorit să fortifice abaţia. La intrarea ei s-au ridicat turnuri şi ziduri, care au individualizat castelul mic (chatelet) şi barbacana. După dezastrul de la Azincourt călugării au refuzat să-l urmeze pe stareţul următor alături de englezii învingători. Cavalerii deposedaţi de englezi de pământurile lor s-au refugiat alături de călugării opozanţi rămânând împreună fideli cauzei franceze. Corul romanic al bisericii abaţiale s-a prăbuşit în aceeaşi perioadă (1421) din motive independente de război, iar reconstrucţia lui nu a fost posibilă în acele vremuri tulburi. Tot o neşansă s-a dovedit faptul că în 1420 râul Couesnon şi-a schimbat cursul în urma unei maree foarte mari. Pe insuliţa apărută cu acea ocazie s-au instalat imediat englezii cu o garnizoană.

Invadatorii de peste mare au hotărât să termine cu această redută călugărească stânjenitoare, dar citadela bine apărată de ziduri şi de mare se menţinea nepenetrabilă. S-a recurs la un blocus pentru înfometarea asediaţilor. Flotila engleză pusă de pază a fost însă împrăştiată de o forţă navală organizată de nobilii bretoni şi echipată cu marinari abili. Aprovizionarea eroicilor asediaţi de la Mont Saint Michel s-a reluat, iar asediul englezilor a eşuat. Mai târziu, în 1433, aceia au încercat o nouă tentativă de supunere a Muntelui, dar de această dată s-au lovit de o apărare mult mai competentă, prin persoana unui căpitan abil, Louis de Estouteville, numit în fruntea garnizoanei ce apăra abaţia de regele Franţei, Carol al VII-lea. Pe timpul luptelor, un incendiu violent a distrus casele de lemn de la baza muntelui şi a adus distrugeri fortificaţiilor.

Englezii au hotărât să profite de ocazie. S-au apropiat în număr mare, susţinuţi de grozave maşini de război, reuşind să creeze o breşă în fortificaţii. Pentru un moment asediatorii au crezut într-o victorie, dar garnizoana Sfântului Mihai a rezistat cu eroism şi i-a respins. Cavalerii francezi apărători au pus stăpânire pe două bombarde engleze părăsite în grabă pe câmpul de luptă. Ele au fost aşezate la intrarea în orăşel şi pot fi văzute oricând ca simbol de bravură. Rezistenţa eroică împotriva englezilor a transformat Mont Saint Michel într-un loc simbolic al identităţii naţionale franceze.

De altfel, în perioada imediat următoare, orăşelul mănăstirii a fost protejat cu o centură nouă de fortificaţii şi de turnuri puternice. Apărătorii au dat proba originalităţii în domeniu, ţinând seama de noile cerinţe ale războiului cu artilerie. Turnurile ronde se dovediseră fragile în faţa proiectilelor. De aceea pentru turnul Boucle, Louis de Estouteville a adoptat planul poligonal, plan menit să reziste mai bine la izbituri. Acela a fost planul de bastion care urma să se răspândească în tot Occidentul pentru asediile cu artilerie, constituind, în sec. al 15-lea, unul dintre primele exemple. Nu trebuie uitat, însă, că turnurile de apărare cu plan dreptunghiular au existat încă din antichitate, dar că într-o perioadă lungă a evului mediu fuseseră preferate cele cu plan circular.

Un alt constructor de fortificaţii francez, Vauban (1633-1707), a dus la perfecţiune fortificaţiile de la sfârşit de ev mediu, când asediile se bazau mult artilerie, câştigând o bine meritată apreciere internaţională. Concepţiile lui novatoare n-au avut suprafaţă de desfăşurare pe insula stâncoasă de la Mont Saint Michel, iar în acea epocă târzie abaţia şi întreaga aşezare nu se mai trăiau o reală ameninţare din afară. Statul francez era o mare putere militară.     

Oricum, datorită războiului de 100 de ani Muntele a devenit una dintre cele mai redutabile fortăreţe ale timpului, din sec.15-16.

Datorită prestigiului câştigat, Louis d'Estouteville a putut să-şi impună fratele, pe cardinalul Guillaume d'Estouteville, drept stareţ al renumitei mănăstiri. Faptul a marcat o dublă evoluţie istorică. Pe de o parte, regele Franţei a obţinut din partea papei dreptul de a numi episcopi şi anumiţi stareţi, aceia încetând a mai obţine demnitatea prin alegere internă în colectivitatea de călugări. Pe de altă parte, conducerea unei abaţii putea fi atribuită unui cleric sau unui laic, în locul unui călugăr, iar stareţul avea dreptul să nu locuiască, pentru viitor, în cadrul comunităţii de care răspundea onorific. El se limita la primirea unei părţi din veniturile locaşului. Prin acest sistem regele putea să recompenseze material un consilier, un curtean sau un mare senior devotat.

Cardinalul Guillaume d'Estouteville nu a uitat totuşi mănăstirea, ocupându-se de ea de la depărtare. Printre altele, a obţinut indulgenţe care au stimulat pelerinajul şi a început construcţia corului bisericii odată cu cripta numită a „Marilor Pilaştri“. Tot el a iniţiat pe plan statal procesul de reabilitare a eroinei Jeanne d'Arc.

Regele Ludovic al XI-lea a vizitat de două ori la Mont Saint Michel. Considerând că Sfântul Arhanghel Mihail a binecuvântat Franţa cu victoria împotriva englezilor, el a creat Ordinul militar „Cavalerii Sfântului Mihail“, ordin în care a primit pe marii nobili ai regatului. Insemnul ordinului era un colier şi un pandantiv care reprezenta pe arhanghel triumfând asupra dragonului şi cochilii. Avea înscrisă deviza : Immensi tremor oceani (Teroarea imensului ocean).

Ludovic al XI-lea a avut şi o idee lugubră. Monarhul neîndurător a instalat la Mont Saint Michel una dintre „fetiţele“ sale, adică un dispozitiv de tortură. Este vorba de o colivie de lemn atârnată de bolta unei celule. La fiecare mişcare a prizonierului închis în ea, colivia se balansa şi trosnea. Strâmtoarea şi singurătatea devenea foarte curând o tortură greu de suportat.

Reconstrucţia corului bisericii s-a terminat la începutul sec. al 16-lea. La acea construcţie s-a sacrificat totul în favoarea verticalităţii şi a elanului zidirilor. Cu nervurile prismatice ale bolţilor, cu dantela în piatră a triforium-ului, galerie ajurată a tribunei şi cu pădurea de sculpturi din exterior, arhitectura medievală a găsit la Mont Saint Michel o ultimă strălucire, prin stilul gotic flamboaiant. Datorită succesiunii construcţiilor şi a reparaţiilor mănăstirea oferă o paletă succesivă a întregii arhitecturi medievale, a stilurilor în evoluţia timpului.

Pe timpul Renaşterii, abaţia a rămas iarăşi departe centrele artistice şi de puterea politică, iar mănăstirile nu au mai avut rolul de faruri ale culturii. Stânca s-a menţinut totuşi o puternică citadelă. Pe timpul războaielor religioase Muntele a devenit din nou motiv de lupte. Hughenoţii au încercat de a cuceri poziţia, care era bastion al catolicilor. Pentru aceasta au încercat nouă asedii, între 1577-1598.

Stareţii au fost aleşi de regii de după Ludovic al XI-lea au provenit din marile familii ale regatului, Cosse, Guise, Montmorency-Laval, majoritatea neavând chemarea de a vizita vreodată mănăstirea. Pe timpul unuia dintre acei stareţi comanditari s-a impus o schimbare a vieţii monahale. Monahii au alunecat spre o viaţă modernă care a condus abaţia la disoluţie. In timpul stăreţiei Guise s-a decis instalarea pe Munte a unor călugări dintr-o congregaţie nouă, numită a „Sfântului Maur“. „Mauriştii“ s-au instalat în anul 1622, dând dovadă de o mare vocaţie catolică, care a marcat cel de-al 17-lea secol. Ei s-au consacrat studiului, au salvat arhivele şi au scris istorie.

Resursele comunităţii nu au mai permis, la un moment dat, întreţinerea imenselor edificii, acelea începând să se degradeze. Gustul lumii bogate se schimbase şi arta medievală, numită cu dispreţ „gotică“, adică barbară, nu a mai plăcut. Atunci unele travee din faţa bisericii s-au prăbuşit şi reparaţiile făcute cu zgârcenie au adăugat sanctuarului cu o faţadă clasică simplă, terminată în 1780.

Cu timpul mănăstirea de pe Munte a servit, ca şi altele, ca închisoare. Viitorul rege Ludovic Philippe, fiu al ducelui de Orleans, a vizitat mănăstirea în 1788 împreună cu fraţii şi a determinat distrugerea coliviei inventate de Ludovic al XI-lea, acel „monument al barbariei“.

Revoluţia franceză a impus disoluţia ordinelor religioase, dar a păstrat vocaţia nenorocită de închisoare a Muntelui. Mai târziu, fiecare revoluţie, fiecare mişcare politică, fiecare conspiraţie se termina cu trimiterea de noi deţinuţi.

In 1863, Mont Saint Michel a încetat de a mai fi închisoare. Scriitorii romantici au regăsit frumuseţea artei medievale, iar Muntele i-a atras prin frumuseţea lui sălbatică. In 1874, abaţia cu zidurile ei de apărare au fost declarată monument istoric, iar statul a început lucrările de restaurare. Cu ocazia sărbătoririi unui mileniu monastic, în 1966, un călugăr, apoi o mică comunitate s-a reinstalat în vechea şi glorioasa proprietate monastică.

Vizita complexului muzeal de astăzi începe cu trecerea prin trei porţi: poarta de l'Avancee (înaintată), Poarta bulevardului şi poarta lui Roy. De la început se observă cât de bine era păzită intrarea în orăşelul de jos, ştiind că totdeauna porţile au fost punctele slabe ale cetăţilor din toate timpurile. Aici bombardele grele şi bătrâne ale asediatorilor englezi amintesc şi astăzi că Muntele a rezistat unui lung asediu pe timpul războiului de 100 de ani.

Strada principală a orăşelului de la baza abaţiei este o istorie vie arhitecturală şi o sărbătoare sufocantă a zilelor noastre. Totul este ticsit cu magazine de suveniruri, cu tentaţii pentru turişti, dar şi cu restaurante pitoreşti atinse de aripa vechimii şi a tradiţiei. De la sfârşitul străzii o suită de serpentine de piatră şi de trepte conduce către abaţia gigantică ce încoronează stânca.

O scară monumentală lungă, numită Marea scară exterioară, conduce spre intrarea de cetate a mănăstirii. Zidăria de stâncă ce însoţeşte urcuşul este impresionantă şi ameţitoare. La capătul de sus al scării, intrarea principală este apărată ameninţător de o barbacană, o lucrare înaltă de apărare cu creneluri, şi apoi de Chatelet (Castelaşul) , fortificaţie flancată de două turnuleţe.

In totalitate, din orice perspectivă, pereţii de piatră ai abaţiei sunt adevărate fortificaţii. In partea de nord,  înălţimea inaccesibilă a aripii cu trei etaje înalte, numită Merveille, taie răsuflarea privitorului, iar spre partea de sud primul obstacol îl constituie succesiunea de locuinţe abaţiale cu pereţi monolit.

Dincolo de crenelurile barbacanei, paşii calcă pe caldarâmul dur al sălii de gardă, sală care aminteşte vocaţia militară a Muntelui Saint Michel pe parcursul întregii sale istorii. Mai departe Marea scară interioară, lungă şi obositoare ca şi surata ei exterioară, conduce de la Sala de gardă până pe o terasă plasată la cea mai mare înălţime, terasa numită Sant Gautier.

Terasa s-a amenajat pe locul traveelor prăbuşite, în sec. al 18-lea, ale bisericii romanice şi oferă o perspectivă dominatoare asupra mării. De pe terasă se păşeşte în străvechea biserică romanică, adică în nava ei înaltă, măreaţă şi mândră de demnitatea celor 900 de ani de existenţă. Faţada bisericii, terminată în 1780, este foarte simplă. După cum s-a amintit, ea denotă lipsa de interes ce începuse să se facă simţită faţă de locaş în acea epocă dinaintea revoluţiei.

La intersecţia dintre nava bisericii şi transept, la sfârşitul sec. al 19-lea s-a înălţat o impresionantă clopotniţă, atunci când mănăstirea a devenit un atractiv monument istoric. Clopotniţa a respectat criteriile artei romanice, dar străpunge cerul cu un acoperiş gotic ascuţit şi îndrăzneţ. In vârful său ca o săgeată s-a aşezat statuia Arhanghelului Mihail străpungând dragonul. Silueta elegantă şi subţire a acoperişului gotic dă ultimul cuvânt întregului Munte şi îi conturează îndrăzneala asemănător castelelor din basme. (Statuia Arhanghelului are o înălţime totală de 4,5 metri şi o greutate de 450 de kg).

In interiorul bisericii se poate vedea cu blazon săpat în piatră, compus din flori de crin în partea superioară şi din cochilii de scoici în partea inferioară. Florile de crin semnifică apartenenţa la coroana Franţei, iar cochiliile simbolizează pelerinajul. Sala, nava principală a bisericii, este ritmată de travee, iar pe înălţimea a trei etaje de mari arcade ronde, romanice, de tribune cu arcade jumelate mai mici şi de ferestre. Braţele transeptului sunt acoperite de bolţi în semicerc (plein cintre), sprijinite pe ziduri mai vechi ale abaţiei.

Corul romanic al edificiului s-a prăbuşit  în 1421, fiind înlocuit, la sfârşitul sec. al 15-lea, cu un magnific Cor flamboaiant. Cele trei etaje ale navei se regăsesc în zvelteţea lui plină de nobleţe şi în elanul pe verticală. Cu arcuri şi ogive delicate alcătuieşte o veritabilă dantelă în piatră. La înălţimea extremă corul este personalizat printr-un triforium, un element decorativ original, o deschidere zăbrelită ce lasă să pătrundă lumina ca o cale divină. Pe conturul inferior corul este înconjurat de un deambulatoriu, spaţiu ce permitea credincioşilor pelerini să asiste la ceremoniile slujbelor. In exterior, ansamblul corului s-a bucurat de geniul decorativ al artei gotice flamoaiante, artă a florilor de piatră.

 O scară de dantelă permite escaladarea în partea gotică a bisericii, loc de unde se dezvăluie întregul golf şi nesfârşitele orizonturi marine.

 La nord de biserică, la acelaşi nivel, se află dormitorul comun al călugărilor, iar la nivelul inferior cripta Notre-Dame-sous-Terre-Cirges, cripta dedicată Fecioarei, susţine braţul de nord al transeptului. Locul de plimbare al călugărilor îl constituie o frumoasă sală cu bolţi în ogivă, iar sub ea ampla încăpere ce servea acordării de pomeni a luat numele de Aquilon. Fiind apropiată de intrarea în vechea abaţie romanică, ea permitea primirea pelerinilor.

 Pe planul de sub biserica romanică se află încă biserica preromanică, numită ulterior Notre-Dame-sous-Terre şi transformată în criptă. Abaţia se mai prelungea spre sud cu edificiile unde erau primiţi pelerinii, dar acelea s-au prăbuşit în sec. al 19-lea.

Cripta Saint Martin este tot un rest al celor mai vechi zidiri de piatră, astăzi acoperite. Ea susţine braţul stâng al transeptului, iar bolta ei în semicerc este un exemplu de austeritate şi rigoare.

Cripta Marilor Pilaştri a fost construită la sfârşitul evului mediu, între anii 1446-1450, pentru a purta noul cor flamboaiant. Pentru aceasta s-au conceput zece pilaştri circulari enormi, dintre care doi evocă nişte palmieri de piatră.

La nivelul superior, cel al terasei şi al bisericii, se găseşte claustrul, adică spaţiul de plimbare şi de conversaţie în aer liber al călugărilor. Acolo, o mică grădină suspendată este înconjurată, pe patru laturi, de o şarpantă de lemn. Pentru a o suporta pe aceasta,  coloanele suple înconjurătoare au fost amplasate în alternanţă pe două contururi patrulatere. Deasupra coloanelor se sprijină elegante ogive de calcar. Intre ele, suprafeţele au fost îmbogăţite cu decoraţii rafinate, dominate de tema vegetală. Numai pe unele suprafeţele dintre ogive   s-au dăltuit alte subiecte, precum mielul pascal, Christos, sau Sfântul Francisc de Assisi. Pe latura meridională a claustrului s-a amenajat un lavatorium, cu bazin dublu şi fântână. Acolo stareţul spală picioarele călugărilor, precum Christos pe ale apostolilor săi. In colţul de nord-vest se găsea încăperea arhivelor.

Nici un al clastru nu se află la o asemenea înălţime ameţitoare ca cel de la Mont Saint Michel. Privelştea pe care o permite este rece şi dezolantă, atrage sentimente de disperare şi de însingurare, răpeşte orice speranţă pentru viitor. Şi totuşi acolo s-au complăcut a trăi unii oameni. Se pune întrebarea cât de nefericiţi au fost în afara mănăstiri, dar şi interiorul ei. Se pot pune întrebări şi despre capacităţile lor spirituale, sau despre cele ale uitării de sine.

La acelaşi nivel superior, Refectoriul era spaţiul ce avea menirea să adăpostească călugării pentru masă. Se mânca în linişte deplină, pe timp ce un călugăr citea din textele sacre. Catedra lui era aranjată în peretele meridional. Datorită acusticii excelente a sălii, vocea cititorului se auzea foarte clar. In locul unei bolţi foarte grele de piatră, arhitecţii au preferat un acoperiş de lemn, asemănător cu o imensă carenă de navă răsturnată. Ferestrele înalte şi strâmte, adevărate goluri în meterezele de piatră, încadrate de colonete adosate pereţilor, sunt invizibile din perspectiva de la intrare. Ingustimea le-a dat capacitatea de a-şi revărsa lumina fără a slăbi zidăria groasă.

La cel de al doilea etaj din Marveille, se găsea Sala Cavalerilor, adică încăperea vastă unde munceau şi studiau călugării. Numele ei aminteşte de Ordinul de cavaleri creat de regele Ludovic al XI-lea. Tot aici se găsea şi Scriptorium-ul, atelierul copiştilor şi al decoratorilor de manuscrise. Pentru o încălzire acceptabilă a spaţiului dintre zidurile reci de piatră s-au construit şeminee impresionante, în care focul se întreţinea cu buşteni pe măsură. In acest spaţiu, ferestre largi, puţin obişnuite în evul medieval, lăsau să pătrundă o lumină naturală abundentă, absolut necesară pentru munca minuţioasă. Cele trei rânduri de coloane robuste, care susţin un tavan ogival, au capiteluri cu frunze de piatră într-o viziune compozită, Latrinele erau amenajate în spatele şemineelor cu poziţionarea gurilor de scurgere în afara zidurilor, după un vechi obicei al civilizaţiei occidentale medievale.

Tot al doilea etaj, spre răsărit, Sala Oaspeţilor avea menirea de a primi pe vizitatorii iluştri, cărora li se arăta o onoare deosebită. Sala era concepută cu două nave de-a lungul cărora se întindeau mesele. In două mari şeminee se pregătea hrana ospăţului, iar latrinele se găseau în zidul de nord, asemănător celor din Sala Cavalerilor. Prin eleganţa ogivelor şi a coloanelor, prin luminozitatea marilor ferestre, prin frumuseţea frunzişului stilizat, aici arta gotică s-a transformat într-o artă de gală. Sala Oaspeţilor este una dintre cele mai elegante creaţii ale arhitecturii evului mediu din Franţa. In Capela Sfânta Magdalena, din vecinătate, invitaţii îşi făceau rugăciunile înainte şi după masă.

La etajul inferior Cămara şi Sala destinată pomenilor se caracterizează printr-o mare simplitate şi o plăcută robusteţe. O deschidere şi o rampă permiteau aducerea de provizii în Cămară. In Sala pomenilor erau primiţi pelerinii cei mai săraci.

Un turn, Turnul Corbilor, de la colţul de sud-est al construcţiei Merveille, permite trecerea de la un etaj la altul pe o scară spiralată de piatră. Turnul a fost încoronat cu un acoperiş piramidal tot din piatră.

Nu este lipsită de interes nici o preumblare pe nivelul cel mai de jos al abaţiei acolo unde se află încăperile de locuit abaţiale şi Frumosul scaun, adică încăperea atribuit activităţilor de justiţie internă.

Parcursul pe scările Muntelui şi ale abaţiei, prin sălile, culoarele, capelele, sau criptele încărcate de povara anilor, este o aventură fascinantă a spiritului, a gustului artistic şi desigur o incursiune pe căile istoriei.

Insuliţa stingheră şi neînsemnată de la margine de continent a adunat şi a sedimentat cu o linişte adevărat monahală valurile de geniu ale multor generaţii de constructori-arhitecţi, ale truditorilor în piatră şi ale anonimilor autocondamnaţi la singurătate, aplecaţi peste grele hrisoave muncite şi decorate, cu migală dumnezeiască.

Impletind suferinţe, umilinţe, lipsuri şi pericole nenumărate, insuliţa a plămădit un simbol pentru patria franceză, un simbol pentru arta arhitecturii, pentru tenacitatea şi perenitatea umană.

Mont Saint Michel este un far de basm al civilizaţiei europene medievale, un punct de sprijin pentru mândria umanităţii, un loc de pe pământ care umple sufletul de fericirea imaginii şi imaginaţiei, de fericirea creativităţii şi care nu lasă pe nimeni să-l uite.