NESTEMATELE LUMII - MICENE - AGAMEMNON DORMIND

Pitorescul plin de măreţie, scăldat în arşiţă, al Argolidei aheilor, eclectismul amplu, alternanţa de vârfuri, de stânci fantastice şi austere cu văi sterpe, se mistuie treptat spre sud. Se mistuie într-o câmpie primitoare cu o vegetaţie muncită de om şi desfăşurată luxuriant, vegetaţie ce sfârşeşte la marginea imperiului albastru, incomensurabil şi misterios al marii din Argolikos Kolpos (Golful Argolidei).

Ca peste tot pe pământul Greciei, asupra Argolidei planează un trecut îndepărtat şi încărcat de grandoare şi de mister legendar, trecut plămăditor al unei istorii neasemuite. Pentru o imaginaţie hrănită în cultul Antichităţii, care nu vede pretutindeni în jur decât ziduri de cetate, necropole, arene, amfiteatre, hipodroame, statui de războinici, sau pădurea de suliţe ale unor armate ce se apropie de departe, în Argolida totul se apropie de extaz. Acolo şi cerul însuşi, de o ireală transparenţă atât la răsărit cât şi la apus, cerul cu norii lui fantastici, trasfigurează deasupra întregul Olimp în apoteoze, cu zei aşezaţi în care de luptă trase de cai înaripaţi şi cu zeiţe diafane răsărite din valuri sau ceaţă. Ţinutul, aerul, cerul şi piatra vestigiilor umane sugerează apropierea de umbrele unor generaţii legendare, învăluite de aura măreţiei, de triumfuri, de splendori, dar şi de jafuri sălbatice sau de obiceiuri neîndurătoare faţă de cei mai slabi sau învinşi.

Nostalgica, maiestoasa, neguroasa şi solitara cetate Mycene de odinioară, capitală recunoscută prin puterea sa de toţi aheii, a inspirat cu detaşata ei dezolare pe istorici, artişti şi filozofi, aşezată la temeliile civilizaţiei elene. Păşind pe piatra ei spre culmea palatului regal, spre acel megaron arhaic, mai amplu decât al supuşilor de rând, nu este greu să o recunoşti, mai ales când eşti inspirat de cânturile lui Homer.

Intr-o linişte şi într-o singurătate la fel de profunde ca şi zarva, sau furnicarul războinicilor care locuiau în trecut tărâmul muntos şi sterp din jurul ei, cetatea Mycene ne aşteaptă cu poveştile mai vechi de trei milenii şi jumătate. Stă înfiptă pe o înălţime stearpă, între două creste muntoase, Zara şi Profitis Ilias, de care este despărţită prin două ravene adânci şi abrupte.

Peste locuitorii ancestrali ai spaţiului egeean s-au suprapus patru valuri de populaţii protogreceşti de origine indo-europeană, coborâte dinspre nord, dinspre inelul Munţilor Carpaţi. Primii sosiţi au fost  ionienii care au adus cu ei, calul şi roata olarului. S-au sedentarizat construind primele aşezări fortificate, cetăţi şi sanctuare. In intervalul dintre anii 1800-1700 e.A s-a produs cea de a doua mare invazie de populaţii protoelene, aceea a aheilor. A urmat cea a eolienilor, de mai mică amploare, în jurul anului 1600 e.A şi apoi ultima şi cea mai dură în comportament, cea a dorinenilor, în jurul anului 1200 e.A.

Ionienii au fost împinşi aproape în totalitate de ahei spre insulele bazinului egeean şi spre coastele Asiei Mici, unde au dezvoltat o civilizaţie greacă de o admirabilă inspiraţie, care a îmbogăţit strălucit şi specific întreaga istorie a lumii greceşti.

Aheii au pus stăpânire şi au dominat spaţiul continental al Greciei o jumătate de mileniu, devenind iniţiatori ai unui proces de civilizare paralel cu al ionienilor pe o cale cu totul deosebită.

Societatea aheilor s-a afirmat ca societate de războinici implacabili şi neiertători. Toate îndeletnicirile producţiei materiale, inclusiv comerţul, erau trecute pe planul doi, iar în creaţie şi artizanat s-a folosit mână de lucru din afară, capturată, sau mutată cu forţa. Cea mai mare parte a bunurilor necesare vieţii şi mai ales cele suplimentare erau procurate prin trei îndeletniciri: război, piraterie şi comerţ. Comerţul s-a dezvoltat într-o perioadă mai târzie, dar totdeauna a fost viciat şi însoţit de gânduri piratereşti.

In societatea aheilor, războiul a constituit tot o formă de piraterie, deoarece prin el nu se urmărea cucerirea de noi teritorii ci numai jaful şi expolierea populaţiilor înfrânte.

Un astfel de popor de pradă, purtător al legilor sângeroase şi lipsite de îndurare aplicate de învingători, era îndreptăţit să gândească la ridicarea unor cetăţi cu o rezistenţă nebănuită până atunci, cetăţi care să-i apere de replică asemănătoare din partea unor inamici. La nesiguranţa specifică acelor vremuri de trecere de la sălbăticia neagră la adevăraţii zori ai civilizaţiei în Europa, s-a adăugat obsesia războinică a seminţiei aheene, mai ales a ramurii de triburi stabilite în Argolida.

Pe aceste temeiuri s-a ridicat emblematica cetate Mycene, cu ziduri ciclopice, alcătuite din blocuri de piatră de dimensiuni impresionante. Practic ameninţătoarea cetate Mycene nu reprezintă un adăpost pentru un oraş în adevăratul sens al cuvântului, ci un cuib de apărare a palatului regal, palatul celui mai ascultat conducător al aristocraţiei gentilice. Cuibul de piatră cuprindea desigur şi cartiere înghesuite ale unor supuşi apropiaţi, ale unor meşteşugari necesari, şi ale unei garnizoane permanente.

Intemeierea apărării generale pe existenţa unor cetăţi restrânse ca suprafaţă, dar de o robusteţe descurajantă, destinate, în principal, reşedinţei regale a putut fi regăsită şi la alte oraşe-stat surori, cum ar fi Tirynt sau Pylos. Viaţa dură şi grosieră a colectivităţilor aheilor este reflectată ideal de cetăţile lăsate de ei posterităţii, cetăţi megalitice, covârşitor de grele şi ameninţătoare, cetăţi ce par ieşite din poveşti cu giganţi sau cu zmei răi. Robusteţea inegalabilă a incintelor pentru lumea mediteraneană, a turnurilor şi a porţilor, aseamănă acele cetăţi cu animal de pradă din epoci geologice îndepărtate, animal care stă la pândă apărat de o carapace indestructibilă.

Societatea aheilor stabiliţi pe pământul viitoarei Grecii era împărţită într-o mulţime de state tribale mici, cu grad mare de independenţă. Statele lor erau unite totuşi printr-un sistem de subordonare faţă de nişte conducători ereditari cu atribute de regi. Relaţiile interstatale aveau caracterul unei confederaţii militare. Căpetenia regatului confederat, s-a găsit la Mycene, iar cetatea a primit aureola de capitală.

Aheii altor state, dinastiile lor, se aflau într-o subordonare gentilică şi de organizare militară faţă de temuta capitală. Regele de la Mycene avea cu prioritate atribuţii reprezentative, dar şi un rol conducător autoritar în problemele externe sau de război.

Perioada de dominaţie şi de înflorire a societăţii aheene în spaţiul grecesc de mai târziu a reprezentat prima perioadă importantă a civilizaţiei elene. Ea a primit în istoria modernă denumirea convenţională de civilizaţie miceniană, prin preluarea numelui cetăţii celei mai puternice şi reprezentative a confederaţiei etnice şi militare.

Popor de războinici duri şi de cuceritori, aheii au ocupat întreaga Grecie centrală, nordul Peloponesului şi insulele egeene centrale şi sudice. Expediţiile lor de jaf au atins şi alte coaste mediteraneene, în special pe cele din Asia Mică şi Creta, unde înflorea o veche şi minunată civilizaţie, cea minoică. Prin jaf, prin imitaţie, şi printr-un oarecare aport propriu, aheii au plămădit o civilizaţie specifică. Civilizaţia lor s-a conturat odată cu scurgerea secolelor, în paralel cu o expansiune de mari proporţii.

Micenienii şi-au purtat civilizaţia în vârful armelor şi pe calea unui comerţ temerar. Intre sec. 15-12 e.A flota lor a reprezentat singura putere navală din Marea Mediterană, urmând multe din drumurile comerciale deschise anterior de cretani. Corăbiile lor mari, cu 30 de vâslaşi, au ajuns până în Sicilia, în Italia meridională şi centrală, în Sardinia, pe coastele Spaniei şi în sudul Franţei. Relaţiile comerciale aheene s-au derulat mult mai intens în bazinul răsăritean al Mediteranei unde au întâlnit civilizaţii superioare lor, popoare mai vechi şi mai numeroase. Ancorau în insulele Delos, Lesbos, Cos, Rodos, în porturile Asiei Mici, ale Siriei, Palestinei şi Egiptului. Au pătruns prin strâmtoarea Bosfor în bazinul Mării negre, ajungând până la Odesa. In Mediterana apuseană au întemeiat aşezări care au precedat cu câteva secole marea colonizare greacă începută în sec. al 8-lea e.A. (precum Taranto, în sudul Italiei şi în locuirea străveche Pantalica din zona viitoarei Siracusa).

Creta cea bogată şi elevată le-a atras în principal dorinţele, astfel că civilizaţia minoică de acolo a devenit principala lor pradă şi principalul exemplu în dezvoltare. S-au infiltrat în marea insulă timp de aproape două secole, pe calea unui comerţ tradiţional, de tatonare. Bogăţiile acelei lumi minoice le-a trezit invidia şi i-a incitat la un jaf de proporţii. Inainte de anul 1400 e.A au cucerit Creta, au trecut-o prin foc şi sabie şi au jefuit-o necruţător de toate comorile. Navele lor încărcate au circulat mulţi ani spre Argolida, ducând tot ceea ce reprezenta o atracţie, dar şi mulţime de meşteşugari sau artizani.

Aheii micenieni au împrumutat din Creta aproape toată cultura lor ridicând pe o treaptă neaşteptată propria lor civilizaţie.

Incepând cu sec. al 15-lea e.A, viaţa materială din spaţiul de locuire aheean a luat forme creatoare, ajungând până şi la împrumutarea scrierii numită „liniară B“, cu care au transcris texte în limba protogreacă.

Trecerea distrugătoare a aheilor peste Creta a provocat distrugerea brutală şi totală a civilizaţiei minore. Aheii au lăsat în urmă numai moarte, pârjol şi ruine înnegrite.

Dialectica istoriei nu s-a împiedicat de acel moment de cataclism în evoluţia unei societăţi avansate. Civilizaţia pierdută a renăscut sub forme noi pe alte tărâmuri, sub forme noi, sub forma civilizaţiei miceniene care a îmbogăţit strălucit următorul mileniu al Greciei antice.

O altă mare acţiune războinică a aheilor şi probabil printre ultimele, a fost războiul contra Troiei, război a cărui importanţă a fost exagerată după circa 400 de ani în poemele lui Homer. Iliada a idealizat şi a dat proporţii legendare unor fapte care s-au redus, în esenţă, la dimensiunile unei mari expediţii de jaf, expediţie nu tot atât de profitabilă ca cea din Creta.

La acel război contra Troiei a participat o coaliţie de 28 de state aheene, totalizând aproximativ 100.000 de luptători, îmbarcaţi pe 1200 de corăbii. Conform celor relatate de Tucidides, corăbiile cele mari au transpormat câte 120 de războinici, iar cele mici până la 50. Confederaţii au susţinut un asediu de 10 ani sub comanda regelui de la Mycene, Agamemnon. In acele timpuri, când populaţiile erau extrem de restrânse numeric, o asemenea mobilizare de luptători nu ar fi putut să o realizeze decât un popor războinic, cu un procent ridicat de bărbaţi apţi şi antrenaţi pentru luptă.

Cetăţile ca de basm şi celelalte construcţii lăsate posterităţii de civilizaţia miceniană au un caracter nu numai specific, ci chiar de unicat. Dacă în aproape toate domeniile vieţii, organizării şi artei, micenienii s-au dovedit tributari civilizaţiei minoice din Creta, în domeniul construcţiilor ei şi-au afirmat creativitatea şi specificul. De altfel, tot ce au copiat şi utilizat în prima lor perioadă de evoluţie, micenienii au completat cu aport propriu către apusul existenţei lor statale. Pe această bază se poate vorbi de o adevărată cultură şi civilizaţie miceniană, rădăcină viguroasă a civilizaţiei greceşti de mai târziu.

Oraşele-capitală ale majorităţii statelor aheene nu erau fortificate în piatră ci numai cu palisade. Straşnic apărute erau numai palatele regilor, aşa cum era cazul regelui cel mare de la Mycene.

Spre deosebire de monarhii orientali, care dispuneau de supuşi după bunul plac, regii micenieni păstrau încă un comportament mai democratic de sorginte gentilică, tratându-şi supuşi asemănător marilor proprietari pe un domeniu. Regele avea slujitorii lui apropiaţi pe care îi numea prieteni, cu care stătea la masă, care îşi conduceau în luptă propriile formaţii militare şi care îl înconjurau în timpul bătăliei pentru a-l proteja.

In societatea miceniană numărul sclavilor era restrâns. Sclavii aparţineau regelui, unor înalţi demnitari, sau unor particulari bogaţi şi erau trataţi ca nişte argaţi, fiind folosiţi numai la munci gospodăreşti. Marea masă a sclavilor provenea din raidurile de piraterie. Din războaie proveneau numai sclavele şi copiii sclavi, deoarece toţi bărbaţii prinşi în războaie erau ucişi. Legile războiului erau implacabile la ahei şi probabil că brutalitatea se răsfrângea asemănător asupra moravurilor sau relaţiilor interumane din societate.

Intre palatele cretane şi cele miceniene a existat o deosebire capitală. Aheii au adoptat o arhitectură specială, mai puţin decorativă, mai puţin spectaculoasă, dar mai trainică. Ei nu au atins fantezia minoică, dar s-au individualizat remarcabil.

Palatele miceniene erau mult mai modeste şi mai austere decât cele minoice, înconjurându-se totdeauna de fortificaţii. Din jafurile întreprinse toate ţărmurile Mediteranei, dar mai ales din experienţa cretană, unde cuceriseră şi pârjoliseră palate splendide, dinaştii ahei trăseseră învăţăminte folositoare. Deoarece în Creta nu existaseră fortificaţii, aheii nu au avut ce copia sau de la ce să se inspire. Ca urmare fortificaţiile lor poartă o amprentă cu totul originală şi greoaie, dezvăluind caracteristice unei populaţii cu grad inferior de dezvoltare artistică.

Palatele miceniene erau aşezate pe poziţii protejate natural, sau în mijlocul unor zidiri descurajante pentru orice atacator. Nu se dezvoltau în jurul unei curţi centrale ca cele minoice, ci în jurul unei încăperi centrale de dimensiuni mari, cu vatră în mijloc. Acea încăpere centrală concentra activităţile publice şi private ale palatului şi se numea megaron. In planul general al palatului existau unele curţi de recreare sau pentru desfăşurarea unor activităţi gospodăreşti şi meşteşugăreşti, bine apărate de ziduri, dar care deţineau amplasamente marginale.

Palatul era reşedinţa regelui şi a casei sale sub aspect familial. Pe lângă încăperile intime rezervate regelui şi familiei sale, se mai găseau încăperi pentru oaspeţi, pentru servitori, pentru provizii, ateliere meşteşugăreşti, precum şi armurăria, sau arhivele. Meşteşugarii micenieni erau formaţi după experienţa celor cretini şi purtau numele de demiurgii (demiurgi), adică cei ce lucrează pentru popor.

Ca orice aşezare din spaţiul grecesc, atât de imaginativ, cetatea Mycene a avut un întemeietor legendar, pe Perseu, fiul dăruit lui Zeus de Danae. Cu el a început dinastia Perseizilor, dinastie care s-a sfârşit cu regele Eurystheus, cel care prin legendă i-a impus lui Herakles faimoasele munci pline de primejdie.

După stingerea primei dinastii, cetatea a intrat în stăpânirea altui rege legendar, Atreus, fiu al lui Pelops şi al Hippotamei. Legenda continuă cu fapta abominabilă a lui Atreus, care i-a dat fratelui său, Thyestes, să mănânce proprii copii. Zeii s-au înfuriat şi au aruncat blestemul asupra lui şi asupra descendenţilor.

Următorul monarh din dinastia Atrizilor, Agamemnon, cel mai glorios, mai puternic, şi mai cunoscut rege, pe care l-a avut cetatea Mycene a condus epocalul război împotriva Troiei. Intors după victorie în palatul său, a pierit asasinat de soţia necredincioasă, Clytemnestra, ajutată de amantul Egistes.

Pe marele Agamemnon l-au răzbunat copii săi, Orestes şi Electra, tronul revenind lui Orestes. Sub domnia fiului acestuia, Tisamenos, la sfârşitul sec. al 12-lea, mândrul Mycene a fost distrus definitiv de invadatorii dorieni, cei ce au adus cu ei o lungă perioadă de regres pe pământul Greciei, perioadă numită epoca obscură. Aceea a durat până la mijlocul sec. al 8-lea e.A, când a început marea expansiune şi colonizare elenă în arealul mediteraneean şi al mărilor adiacente.

După o jumătate de mileniu, pe timpul războaielor cu perşii (războaiele medice), cetatea Mycene a contribuit la apărarea Greciei numai cu 80 de războinici care au luptat la Thermopyles, în anul 480 e.A. Mai târziu, împreună cu cetatea Tirynt, a participat cu 400 de oameni la bătălia finală şi victorioasă pentru greci de la Plateea, în 479 e.A.

Pentru această contribuţie de sânge, Mycene a avut onoarea de a i se grava numele pe trepiedul oferit sanctuarului de la Delfi de către oraşele care participaseră la disperata confruntare cu perşii.

In sec. al 2-lea e.N, autorul şi călătorul Pausanias nu a mai găsit la Mycene nici un suflet viu, lăsându-l pe vizitator să se lase purtat de propriile visări, ca şi în zilele noastre.

La apropierea de zidirile ciclopice de la Mycene imaginaţia zboară involuntar spre o lume grozavă, greu de înţeles, ale cărei urme copleşesc şi înmărmuresc totodată. Zidirile au temeliile înfipte într-un adânc multimilenar, într-o lume copleşitoare, conturată numai de legende, într-o lume fără adevărate mărturii scrise, care a lăsat posterităţii numai o osatură de piatră care să o definească.

Ultimul zid se apărare al cetăţii, cel ridicat în jurul anului 1250 e.A, avea un perimetru de un kilometru şi o grosime de 6 metri. In trupul său erau amenajate galerii şi cazemate iar deasupra un drum de rond. La intervale mici, de numai 12 metri se înălţau turnuri de apărare în aceeaşi măsură de robuste şi cu o înălţime greu de stabilit. Unul dintre ele, mutilat de cutremure şi probabil de oameni, se ridică încă la 14 metri, adică la înălţimea unui edificiu modern cu patru nivele.

Blocurile de piatră din zid au dimensiuni surprinzătoare şi emoţionale. Sunt dispuse fie în rânduri neregulate într-o împerechere pseudo-isodomă, fie au forme primare, nedegroşate, împilându-se prin propriile neregularităţi sau cu ajutorul unor pene dure.

Intrarea principală în cetate este ameninţătoare datorită pereţilor megalitici care conduc spre ea ca un culoar. Astăzi este numită Poarta leilor, primind numele de la o sculptură, de la un altorelief săpat într-un bloc de piatră gigantic aşezat deasupra ei.

Sculptura reprezintă doi lei ridicaţi cu labele din faţă pe soclul unei coloane centrale şi cu capetele întinse spre capitelul acesteia. Intreaga plastică are planul unui triunghi isoscel ale cărui laturi egale sunt conturate de cei doi lei, cu vârful marcat de capitelul coloanei.

Această lucrare, simbol al puterii statului şi cetăţii Mycene este mărturia cea mai veche a sculpturii monumentale în Europa, având asemănări cu sculpturile în altorelief din capitala Hattuşas a Regatului Hittit contemporan din Asia Mică. Impunător prin sobrietate prin calităţile artistice şi prin impresia de forţa pe care o transmite, altorelieful reprezintă un reper de primă valoare a artei sculpturale greceşti şi europene.

Din sculptură lipsesc astăzi capetele leilor care se pare că au fost lucrate separat în steatit pentru un efect artistic suplimentar.

Din afară se urcă în pantă spre Poarta leilor pe un drum dalat cu blocuri mari de piatră lustruită de vremuri şi de paşi, blocuri pe măsura celor din trupul zidurilor. Cu circa 30 de metri înainte de poartă drumul se strecoară printre pereţi laterali înalţi, care formează un fel de strungă. Orice atacator al porţii putea fi strivit, sau străpuns de proiectilele aruncate de apărători de pe zidurile laterale. In acea strâmtoare atacatorii erau prinşi ca într-o cursă.

Poarta masivă de lemn avea două canaturi acoperite şi ghintuite cu bronz. In pragurile grele de piatră se observă încă, atât de sus cât şi jos, cavităţile în care se roteau cepurile porţilor mobile. Pe montanţii laterali de piatră se remarcă cavităţile în care se introducea orizontal o bârnă groasă de lemn, menită să blocheze deschiderea porţilor.

Dincolo de poartă, spre interior, drumul mai străbate o porţiune încadrat de parapete. Imediat pe dreapta se găsea Hambarul, iar între acesta şi poarta leilor o scară de piatră ducea sus pe ziduri.

Aproape de Hambar, pe partea dreaptă, celebrul arheolog autodidact Schlimann a descoperit şi cercetat o surprinzătoare necropolă circulară ce închidea şase morminte regale de tip puţ, adică excavate în piatră şi acoperite cu câte o stelă. Intr-o primă fază necropola pare să se fi găsit în afara emoţionantelor fortificaţii.

Necropola a dezvăluit minunate tezaure ce însoţeau pe defuncţi. S-au scos la lumina zilei, după 32-33 de secole, obiecte de mobilier funerar, neaşteptate obiecte de aur, remarcabile prin execuţie şi concepţie, măşti de aur pentru defuncţi, cu influenţe egiptene, vase şi bijuterii de aur, săbii şi pumnale de bronz încrustate cu aur şi fildeş, diademe, lănţişoare, cupe de aur, săbii de argint acoperite cu reliefuri, plăci ornamentale groase provenite din diverse sipete, inele, obiecte de fildeş, de sticlă, cristal de stâncă, un vas de alabastru, flori, fluturi, sfincşi, ritoni, animale marine, pietre preţioase şi multe altele.

Prin bogăţia lor greu de descris, mormintele regale de la Mycene nu suportă nici o comparaţie cu tot ce s-a descoperit în alte necropole ale Greciei, nici chiar cu cea de la Pella, capitala Macedoniei antice.

Necropola circulară care are un diametru interior de 16 metri şi este înconjurată de o esplanadă, tot circulară, cu diametrul de 26,50 metri, delimitată pe interior şi exterior de dale verticale de piatră, înalte până la 1,5 metri. In centrul suprafeţei s-a găsit un altar destinat sacrificiilor, altar în jurul căruia s-a format un adevărat tumulus prin sedimentarea resturilor neîndepărtate ale sacrificiilor rituale. După un timp se pare că locul a servit drept Agora, până când aceasta a fost transferată în afara fortificaţiilor.

Poarta leilor şi Necropola regală sunt plasate în partea de jos a colinei pe care s-a aşezat venerabilul Mycene. De acolo, de la Marea rampă, drumul urca şerpuit printre locuinţele supuşilor până la palat. Palatul ocupa poziţia cea mai înaltă a colinei, bucurându-se de perspective largi asupra întregii locuiri, a zidurilor şi a ţinutului.

Accesul în reşedinţa regală se făcea printr-un propylon, de la care se trecea în marea curte. Megaronul, adică palatul regal, era plasat în partea răsăriteană a curţii şi era constituit dintr-un portic înconjurător, un vestibul şi o sală, megaromul propriu-zis. Patru coloane ocupau centrul sălii tronului susţinând acoperişul vetrei centrale. Pereţii erau decoraţi cu stuc pictat, iar pardoseala acoperită cu dale de gips. Tronul se presupune că ar fi fost plasat pe latura de sud.

Urmele unui incendiu ce a devastat acropolisul mai sunt încă vizibile deşi deasupra fostului megaron s-au găsit ruinele unui templu târziu de factură dorică.

Nimic nu este neschimbător în evoluţia unei societăţi şi mai ales a uneia cu existenţă seculară. De evoluţie, de schimbarea concepţiilor constructive, şi probabil rituale, nu au fost ferite nici mormintele miceniene, civilizaţie care a lăsat posterităţii aproape numai lucrările sale în piatră, numai mărturii materiale durabile.

In afara bogatelor morminte tip puţ descoperite se Schilimann, departe, în afara zidurilor, s-au organizat necropole în care mormintele se compuneau din încăperi dreptunghiulare, ovale sau circulare. Acestea erau săpate în rocă moale. Către ele conducea un drum orizontal de diverse lungimi. După ritualul înmormântării intrarea încăperii subterane era zidită iar calea de acces, dromos-ul, se acoperea cu pământ. Acest tip de mormânt amenajat subteran a avut cea mai lungă existenţă la Mycene.

Intr-o perioadă de sfârşit a puternicei civilizaţii miceniene, dinaştii au acordat o atenţie cu totul excepţională locurilor de unde trebuia să întâmpine veşnicia. Atunci s-au amenajat cele mai impunătoare morminte, pe măsura puterii, bogăţiei şi tradiţiilor ciclopice proprii în construcţii. Este vorba de nişte morminte construite sub forma unor săli subterane cu cupolă. Perimetrul circular şi cupola erau zidite din blocuri de piatră.

Dintre cele nouă astfel de morminte regale descoperite în preajma vajnicului Mycene, cel mai grandios este cel numit Tezaurul lui Atreu sau mormântul lui Agamemnon.

In faţa zidurilor cetăţii, dincolo de o vale seacă, la poala unui deal a fost săpat un coridor deschis, lat de 6 metri şi lung de 36 de metri. Coridorul, mărginit de puternice ziduri de piatră conduce spre o sală circulară de dimensiuni ample cu cupolă ogivală.

In sală se pătrunde printr-o deschidere înaltă de 5,44 metri şi lată de 2,66 metri, practicată într-un perete înalt de 11 metri. Sala era locul unde se aduceau ofrandele şi se oficia ritualul funerar (ritual aproape necunoscut).

Camera mortuară propriu-zisă era săpată în stâna alăturată sălii ofrandelor, sală ce are diametrul de 14,50 metri şi înălţimea de 13,20 metri. Dimensiunile sunt comparabile ale unei clădiri moderne cu 4 niveluri, aşezată pe verticală, sau pe orizontală. Amplitudinea spaţiului cuprins de construcţie i-au atras calificativul de cea mai frumoasă sală cu cupolă fără susţinere interioară pe care a realizat-o arhitectura antică dinaintea Pantheonului din Roma. Trebuie precizat că după o perioadă de repetare a unor ritualuri de necropolă, dromosul era acoperit cu pământ şi astfel protejat mormântul.

Alte monumente funerare asemănătoare din apropierea cetăţii care au primit tot numiri simbolice din partea arheologilor precum, Mormântul Climtenestrei şi Mormântul lui Egistes. Nici unul dintre morminte nu a scăpat de profanare pe parcursul existenţei lor milenare. Se presupune că măreţele săli circulare cu cupolă ar fi avut unele ornamentaţii de piatră şi mai ales de bronz în afara tezaurelor menite  a-l însoţi pe bogatul defunct.

Urmându-şi specificul arhitectural micenienii au lăsat posterităţii motive de admiraţie şi în cazul spectaculoaselor monumente funerare. Dimensiunile uriaşe ale unor blocuri de piatră fasonate impresionează şi emoţionează asemănător cu cele din preajma Porţii leilor. Spre exemplu lespedea de arhitravă a intrării în Tezaurul lui Atreu are o lungime de circa 6 metri, iar cea din spatele ei, dinspre interiorul sălii are o lungime de 8 metri, o lăţime de 5 metri, o înălţime de 1,2 metri şi o greutate de peste 100 de tone. In faţa acestor mase uriaşe de rocă trebuie să se simtă extrem de ruşinaţi unii autori de senzaţie care au încercat să înconjoare de mister ridicarea blocurilor de circa 2 tone din trupul piramidelor egiptene.

Pentru civilizaţia miceniană, arhitectura s-a afirmat drept singurul domeniu cu trăsături total autentice. Nici fortificaţiile ciclopice, nici megaronul, caracteristic locuinţelor, nici încăperile funerare cu dromos şi nici sălile de ofrandă cu cupolă ale celor mai spectaculoase morminte antice europene, nu-şi găsesc asemănarea în Creta, sau în alte civilizaţii din marele areal mediteranean.

Nu putem părăsi stâncăria încinsă de la Mycene fără a lăsa să zboare câteva clipe imaginaţia istorică. Un impuls migrator misterios din spaţiul nord-balcanic a pus în mişcare mari mase de populaţii indo-europene la sfârşitul sec. al 12-lea e.A. Din acel amestec uman, numit generic Popoarele mării, de către egiptenii timpului, au făcut parte illiri, traci, dorieni, frigieni, siculi, ahei şi cretani. Marea migraţiune s-a propagat atât pe uscat cât şi pe mare. Pe uscat a pustiit toate teritoriile din răsăritul Mediteranei, afectând profund structurile etnice şi statale din Orientul Apropiat. Masele de războinici jefuitori au distrus în calea lor puternicul Regat Hittit, apoi au măturat, în etape, Siria, Fenicia şi Palestina, poposind după un deceniu (adică în jurul anului 1190 e.A) în nord-estul Egiptului, la marginea deltei Nilului.

Pe calea mării, o parte a migraţiei a pustiit insulele egeene, coastele răsăritene şi meridionale ale Asiei Mici, acostând tot în nordul Egiptului bogat. Acolo marea aventură a Popoarelor mării a luat sfârşit lovindu-se de rezistenţa îndărătnică a regatului faraonic.

Cântărind cu atenţie perioada istorică a invaziei Popoarelor mării, apare ca foarte posibilă ipoteza ca memorabilul război al Troiei dus de ahei să nu fi fost decât un episod al marelui război itinerant de jaf al Popoarelor mării, episod care a aparţinut aheilor plecaţi şi ei pe drumul celorlalte triburi războinice puse pe jaf. De asemenea se poate afirma că acea aventură necugetată a aheilor s-a răzbunat neîndurător asupra lor. Pe timpul lipsei principalei lor forţe armate ţara le-a rămas neprotejată în faţa unui alt val migrator proto-elen.

Masa cea mare a triburilor războinice şi sălbatice ale dorienilor a sosit cu ultim val de migraţiune în Grecia, supunând cu destulă uşurinţă partea sedentară a lumii miceniene, pe timp ce redutabilii ei războinici se aflau la mari distanţe de casă.

Cutremurul etnic de după anul 1200 e.A a schimbat cu totul configuraţia înfloritoarei lumi egeene, curmându-i totodată şi vechile tipare de existenţă multiseculară. Pentru aproape o jumătate de mileniu în jurul civilizaţiei miceniene s-au creat hăuri adânci, un abis dezolant şi haotic de înapoiere, coborât la o treaptă mai apropiată de sălbăticie şi ignoranţă întunecată.

La Mycene munca răbdătoare a arheologilor va mai continua în multe alte companii. Acolo, sau oriunde pe cuprinsul aceluiaşi mirific pământ grecesc, istoria şi-a pus pretutindeni, generos şi magnific, pecetea. Ocrotite şi păstrate încă în adâncul pământului sau pe fundul mării, vestigii nebănuite alcătuiesc comori nebănuite omenirii. Redate luminii, redate epocii contemporane, după milenii, ele devin tot atâtea ofrande pentru altarul umanităţii.

De pe culmea acropolisului regal de la Mycene, sau de la Poarta leilor, privirea cuprinde un orizont violaceu în care natura pare a se fi înrudit cu istoria şi cu legenda. Conturul crestelor învălurite de la sud-vest înfăţişează un om uriaş culcat pe catafalc. Măreaţa şi strania imagine localnicii au asemuit-o cu Agamemnon dormind.

Infrăţit cu natura, legendarul rege îşi veghează locurile de mărire şi după moarte. Doarme Agamemnon întins dintotdeauna peste tărâm, doarme şi Mycene, doarme atât legenda cât şi realitatea. Doarme o nestemată de pe altarul lumii…