ORAȘE DIPĂRUTE - PERGAM (PERGAMON)

            Pe o înălţime golaşă din nord–vestul Asiei Mici, la o depărtare de 25 kilometri de ţărmul Mării Egee, străjuieşte un oraş mort, cu o citadelă aruncată spre cer. Acolo a înflorit, una dintre gloriile civilizaţiei antice mediteraneene, oraşul Pergam. Aşezat aproximativ la jumătatea distanţei dintre bătrâna Troie (la nord) şi strălucitorul Efes (la sud) Pergamul şi-a făcut loc în istorie în jurul secolului 7 a. Ch.. O serie de legende pline de imaginaţie caută să-i dea nume şi identitate în perioada preistorică, pierdută în adâncul vremurilor.

            Oraşul s-a numit Pergamon, sau Pergamos, în limba greacă şi Pergamum, sau Pergamus, în limba latină. Rădăcinile lingvistice ,,Perg” sau ,,Berg” şi ,,Ama” s-au regăsit în limbile vechi anatoliene. ,,Perg” desemnează noţiunea de citadelă.

            In zonă au existat multe mituri privind fondarea şi numele Pergamului. După unul din mituri Pergamos, fiul mai tânăr al Andromacăi şi al lui Neoptolemos, dorind să întemeieze un stat în Asia Mică, a intrat în conflict cu Arios, regele Teutraniei. L-a ucis pe rege şi a dat numele său oraşului.

            Conform altui mit, dinaştii vecini au profitat de moartea regelui Telephos al Teutraniei, atacând pe moştenitorul tronului, Euriplos. Acela a chemat în ajutor pe prietenul Pergamos, care a contribuit la victorie împreună cu tovarăşii săi. După victorie, noul rege a fondat două oraşe numite: Pergamos şi Griteion.

            Analizând cele două mituri rezultă că numele oraşului provine de la Pergamos. După cele relatate de Pausanias (scriitor şi călător grec, 11–180 d. Ch.) mormântul Andromacăi, mama lui Pergamos se găsea, în timpul său, la sud de drumul spre Soma, iar locul se numea Andromachion.

            Pe renumitul altar al lui Zeus din Pergam se află săpată în piatră povestea mitică a fondatorului legendar Telephos. (Resturile arheologice ale altarului se află perfect reconstituite în muzeul Pergamon din Berlin)

            Inceputurile săpate în legende au aparţinut unor populaţii anatoliene aşezate pe acele locuri, populaţii ce s-au amestecat ulterior, într-o proporţie din ce în ce mai mare, cu populaţii greceşti imigrate din Arcadia Peloponezului. Urmaşii culturii miceniene veneau în valuri pe coastele Asiei Mici, urmând o tendinţă milenară începută de ionieni. Cultura şi civilizaţia greacă continentală se contopea cu cea asiatică pentru a da naştere unei culturi noi, viguroase, strălucitoare prin amestec şi sinteză.

            Teritoriul Pergamului, udat de râul Kaikos aparţinea în secolul 6 a. Ch. Regatului Lidiei, regat ce a căzut curând, în 546 a. Ch., sub călcâiul Imperiului Persiei, condus de regele Cyrus cel Mare.

            Prima consemnare a existenţei Pergamului se regăseşte în scrierile lui Xenofon, scriitor şi istoric grec (430 – 350 a. Ch.) care a vizitat oraşul în 399 a. Ch. Xenofon participase, ca mercenar în armata greacă ,,a celor zace mii”, la expediţia din interiorul statului persan, expediţie condusă de spartanul Clearhos (în 401 a. Ch.). Armata lui Clearhos sprijinise pe unul dintre pretendenţii la tronul Persiei.

            Mercenarii greci au trăit o adevărată epopee pe drumul de întoarcere spre Grecia, urmăriţi de persanii învingători, prin ţinuturi sterpe şi ostile.

            Stăpânirea satrapilor persani asupra Pergamului şi a Asiei Mici a durat 212 ani. In anul 334 a. Ch. Alexandru Macedon a trecut Dardanelele spre posesiunile persane, începând una dintre cele mai strălucitoare şi mai bizare aventuri ale istoriei. Se năştea o lume nouă în răsăritul Mării Mediterane, până la fruntariile Indiei, lumea elenistică. O nouă civilizaţie a fost purtată în vârful lancei lui Alexandru cel Mare şi a dăinuit apăsată de vigoarea săbiilor diadohilor săi.

            In trecerea sa meteorică prin Asia Mică spre mirificul Orient, Alexandru a intuit importanţa strategică a citadelei de la Pergam, aşa că a încredinţat-o unei persoane devotate, Barsina, văduva generalului Memnon.

            Moartea marelui cuceritor în 323 a. Ch. în Babilon, pe malurile arse de soare ale Eufratului, a lăsat nerezolvată succesiunea vastului imperiu cucerit.

            S-a dezlănţuit un şir lung de războaie crâncene între diadohii (generalii) armatei greco–macedonene. Fiecare dorea să-şi adjudece coroana marelui dispărut sau, cel puţin, o parte cât mai mare din trupul imperiului încă efemer şi nedezmeticit.

Diadohul Lysimah (Lysimachos) a obţinut partea de apus şi de sud a Asiei Mici. Remarcând, la rândul său, calităţile militare ale Pergamului a hotărât să-şi depoziteze acolo imensul tezaur, evaluat la 9.000 de talenţi în aur. Paza tezaurului a atribuit-o lui Filetairos (Philetairos), unul dintre ofiţerii săi de încredere, fiul unei dansatoare din Paflagonia (regiune din nordul Asiei Mici, pe malurile Pontului Euxin).

            Războaiele dintre diadohi au luat sfârşit în anul 301 a.Ch., la două decenii după moartea lui Alexandru cel Mare, dar pacea nu s-a respectat mult timp. Disensiunile erau căutate cu lumânarea pentru noi reîmpărţiri de teritorii.

Filetairos a urmărit cu atenţie evoluţia evenimentelor şi faptele suveranului său Lysimah, în special. Intrigi şi crime din palatul lui Lysimah au declanşat un război cu regatul helenistic vecin al lui Seleucos. Filetairos îşi luase măsuri de precauţie pentru a avea relaţii bune şi cu inamicul Seleucos nefiind prea scrupulos în credinţă faţă de Lysimah.

            Evenimentele au evoluat rapid. Lysimah şi-a pierdut viaţa în bătălia de la Kurupedion (lângă Sardes, fosta capitală a Lydiei) în 283 a. Ch. Filetairos, cu viclenie, nu şi-a respectat promisiunile de supunere nici faţă de Seleucos, rămânând stăpânitorul Pergamului şi al tezaurului imens al diadohului Lysimah. A profitat cu abilitate de toate momentele favorabile, de toate cunoştiinţele ce puteau fi cumpărate şi mai ales faptul că Regatul Seleucid era preocupat la frontierele orientale.

            Filetairos a stăpânit Pergamul între 283–263 a.Ch. în calitate de simplu dinast. Bogăţia i-a permis să facă unele achiziţii teritoriale şi să pătrundă în viaţa statelor şi oraşelor vecine, pe calea ajutoarelor băneşti sau militare. Numele său a trecut Marea Egee până în Grecia continentală, bucurându-se de respect şi admiraţie.

            Prin Filetairos s-a născut singura dinastie a Pergamului, dinastie care l-a stăpânit în stare de independenţă şi l-a ridicat pe trepte înalte de cultură, civilizaţie şi bogăţie. Incepând cu el, oraşul s-a extins, etapă cu etapă spre poalele înălţimii pe care era aşezat, iar Acropolisul şi-a început îmbogăţirea edilitară.

            In afara lui Filetairos, dinastia a cuprins încă cinci urmaşi, simpli dinaşti sau regi, cu domnii lungi, aflate sub semnul prosperităţii, al dezvoltării constructive, teritoriale, ştiinţifice, culturale şi diplomatice. Succesorii lui Filetairos au avut calităţi remarcabile de conducători civili şi militari, alături de o înclinaţie excepţională spre ştiinţe, cultură şi spre oameni talentaţi.

            Această dinastie a ,,Attalizilor” a avut următoarea succesiune: Filetairos 283–263 a.Ch., Eumenes I-ul 263–241 a.Ch., Attalos I-ul 24–197 a.Ch., Eumenes al II-lea 197–159 a.Ch., Attalos al II-lea 159–138 a.Ch. şi Attalos al III-lea 138–133 a.Ch. De numele fiecăruia sunt legate fapte de arme şi alianţe ce au crescut prestigiul regatului spre interiorul Asiei Mici, spre nord, spre insulele egeene şi chiar spre Tracia. Principalii adversari s-au dovedit barbarii de origine celtă, numiţi galaţi şi statul Seleucid. In timpul domniei regelui Eumenes al II-lea, în tabăra seleucidă, la curtea lui Antiochus al III-lea ,,cel Mare” a fost găzduit, pentru un timp, marele general cartaginez Hannibal. Ulterior acesta s-a aflat şi la curtea regelui Bithyniei, Prusias I-ul. Conducând flota acestuia, Hannibal a administrat o drastică înfrângere navală Pergamului, în anul 184 a.Ch. Pe plan politic şi militar toţi dinaştii şi regii Pergamului s-au apropiat continuu de Roma, puterea statală în creştere ce venea dinspre occident. Pentru a păstra alianţa cu Roma, armatele Pergamului au luptat, de multe ori departe de ţară, pe teritoriul grecesc continental, în special împotriva regilor macedoneni.

            Succesiv, toţi dinaştii şi regii attalizi au strălucit prin dorinţa de mărire şi înflorire a capitalei lor, prin atracţia constantă şi devotată faţă de ştiinţa şi cultură, prin fapte măreţe de mecenat şi prin propriile preocupări pentru ştiinţele naturale.

            Primul care şi-a însuşit diadema şi titlul de rege a fost Attalos I-ul.

            Toţi componenţii dinastiei au contribuit, cu sârguinţă, la transformarea Pergamului într-o capitală culturală de primă mărime, în lumea antică de substanţă elenistică. Dinastia attalizilor s-a dovedit o dinastie tânără şi viguroasă.

            ÎInainte de a domni, atât Attalos al II-lea cât şi Attalos al III-lea au vizitat şi au trăit un timp la Roma, în calitate de ambasadori, sau de moştenitori, ai unui tron aliat. Tendinţa de expansiune teritorială a Romei a găsit la regii Pergamului terenul dorit şi trambulina de salt spre Asia Mică.

            Ultimul rege din dinastie, Attalos al III-lea, a domnit ca un tiran numai 5 ani, iar după moartea lui subită s-a găsit testamentul prin care lăsa regatul ca ,,moştenire întregului popor roman”. Testamentul denotă că, fără a-şi aştepta o moarte iminentă (a murit de insolaţie) se hotărâse de mult să cedeze regatul către acea putere pe care o admira, sau căreia îi făcuse unele promisiuni. De altfel acest ultim descendent al ilustrei dinastii nu s-a ocupat aproape deloc de conducerea statului, transferând treburile statului unor apropiaţi ai curţii regale. El s-a dedicat numai cercetărilor botanice şi agricole, producerii de medicamente, de otrăvuri şi antidoturi de origine vegetală.

            Aristonicos, un bastard al familiei regale, a încercat să se opună dominaţiei romane. El a răsculat populaţia, reuşind să respingă o primă intervenţie militară romană, în anul 131 a.Ch. In cea de-a doua confruntare, în anul următor, 132 a.Ch., a fost înfrânt, făcut prizonier, transferat la Roma şi condamnat la moarte din ordinul Senatului. Regatul Pergamului devenea provincia ,,Asia propria”.

            Astfel, începând cu anul 129 a.Ch. a încetat pentru totdeauna independenţa Pergamului. A urmat o jumătate de mileniu de dominaţie romană, până în 395 d.Ch. când Imperiul Roman s-a scindat, definitiv, în două părţi, apoi aproape nouă sute de ani de stăpânire creştină bizantină, până în jurul anului 1300 d.Ch. Declinul lent, cu unele întreruperi, care a durat aproape un mileniu şi jumătate a luat sfârşit în epoca de ocupaţie turcă definitivă. Vechiul Pergam, părăsit pe înălţimea sa solitară, a rămas să privească nostalgic spre o nouă aşezare prozaică de agricultori din câmpia de la poalele sale, câmpia mănoasă a râului Kaikos.

            Vechiul şi strălucitorul Pergam dispăruse, devenise amintire îndepărtată şi fără valoare pentru cuceritorii turci.

            Pe trupul său timpul a adus paşii lui Alexandru Macedon, ai lui Marcus Antonius, ai împăraţilor romani Octavianus Augustus, Traianus, Hadrianus, Marcus Aurelius, Caracalla, Theodosius cel Mare, ai unor împărătese, senatori şi generali romani, ai împăraţilor bizantini Filippikos Bardanes, Leon al III-lea, Alexis I-ul Comnen, Ioan Comnen, Manuel Comnen, Issac al II-lea Anghelos, Teodor Laskaris, Mihail al VIII-lea, ai şeicilor arabi, ai sultanilor turci selciukizi, nomazi sau sedentari, ai lui Osman I-ul întemeietorul de dinastie ottomană, ai lui Orhan Gazi, Timur Lenk, ai împăratului german Frederic Barbarossa, în cea de-a treia cruciadă, ai generalilor, prinţilor, clericilor şi comercianţilor din nenumăratele seminţii.

            Trupul strălucitor al Pergamului antic s-a bucurat de erudiţia, priceperea şi braţele unei pleiade de oameni de talent şi de ştiinţă, care i-au îmbogăţit imaginea şi moştenirea, oameni ce au devenit totodată superlative culturale ale antichităţii – retorul Apollodor, medicul Galenus, scriitorul şi istoricul Xenofon, geograful şi istoricul Strabon, scriitorul Plutarh, istoricul Rythias, filozoful Menandsos, sculptorii Epigonos, Phyromachios, Stratonicos şi Antigonos, mozaicarul Hephaistion, oratorul Aristeidos, o mulţime de medici vestiţi, călătorul şi scriitorul arab Ibn Butata, etc.

O pleiadă de sculptori şi arhitecţi au format renumita şcoală a Pergamului, începând cu domnia lui Attalos I-ul. La trecerea sub dominaţia romană majoritatea sculptorilor din Pergam s-au mutat spre centrul Anatoliei, la Aphrodisias, unde au reînnodat firul tradiţiei, întemeind o nouă şcoală de renume.

            Prima suferinţă şi dezonoare a Pergamului, pe calea declinului a început în anul 41 a.Ch., când triumvirul Marcus Antonius, răspunzător de partea estică a Imperiului Roman, a făcut cadou magnifica bibliotecă a oraşului reginei Cleopotra a VII-a a Egiptului. Pe această cale dorea să câştige inima şi încrederea celebrei urmaşe a Ptolomeilor şi să răscumpere, parţial, vina romană pentru dispariţia renumitei biblioteci a Alexandriei. Anterior, în iarna dintre anii 48–47 a.Ch., marele Caesar s-a găsit în Egipt alături de aceeaşi Cleopatra. In urma unor confruntări dintre armatele romane şi egiptene în interiorul Alexandriei, inegalabila bibliotecă antică a luat foc. Conform relatărilor antice ea deţinea peste 900.000 de volume (sub formă de suluri de papirus) care înmagazinau informaţii inestimabile din şi despre toate ştiinţele şi ţările lumii.

            Pierderea bibliotecii nu a însemnat, pentru Pergam, pierderea calităţii de metropolă mediteraneană  a ştiinţelor şi artelor. Sub dominaţia romană, oraşul a cunoscut chiar perioade de înflorire sub aspectul cultural, dar nu a mai atins perioada de acumulări magnifice din timpul conducerii elenistice.

            Somnul secular al Pergamului îngropat şi aproape uitat, l-a întrerupt în secolul trecut de inginerul german, constructor de căi ferate, Karl Humann. In perioada anilor 1865–1875, lucrând la o cale ferată ce avea un punct terminus în apropierea Pergamului, a vizitat citadela şi a executat primele săpături. Descoperind o friză de la celebrul altar al lui Zeus, el a trimis-o la Berlin. De acolo a primit imediat tot sprijinul ştiinţific, material, şi diplomatic pentru continuarea lucrărilor. Prima etapă a săpăturilor s-a încheiat în 1886 şi s-a dovedit deosebit de fructuoasă. Dezinteresul guvernului turc a permis ca tezaurul arheologic de frize, statui şi coloane să ia drumul Germaniei, unde s-a organizat cu ele celebrul muzeu ,,Pergamon” din Berlin. Astăzi, după mai bine de un secol decopertările arheologice sunt departe de a se finaliza, dar la lumina zilei au apărut mărturii inestimabile de civilizaţie şi artă antică.

            Vestigiile marelui Pergam dispărut se află repartizate pe trei amplasamente distincte, fiecare purtând, în tăcerea pietrei şi a cărămizii, mulţime de iluzii, dorinţe sau nenorociri, fiecare reprezentând vise de nemurire pentru semenii ce le-au populat în urmă cu două milenii şi jumătate.

            Primul şi cel mai întins areal de vestigii este reprezentat de însuşi străvechiul Pergam, cu Acropolisul agăţat pe vârful colinei de 335 metri altitudine, aproape de cer şi cu construcţiile publice, sau de locuinţe, coborând pe pantele terasate. Cel de-al doilea corp al Pergamului antic este Aselepion-ul, întins la poalele înălţimii, în câmpia Kaikos-ului şi dincolo de zidurile de apărare. Aselepion-ul (denumirea vine de la numele zeului medicinei Aselepios) a fost o aşezare independentă cu caracter de sanatoriu, cu o viaţă complect izolată de tumultul oraşului capitală.

            Nu departe, spre vest, tot în câmpia aluvionară a râului, se ridică cel de-al treilea vestigiu impresionant, aşa-numitul Seraplion (curtea roşie), locaş de cult măreţ ce depăşeşte orice edificiu roman ridicat pe pământul Asiei Mici.

            Pergamul a lăsat omenirii o zestre impresionantă ce etalează un nivel de civilizaţie, de talent şi artă impresionant, constituind motiv de mândrie pentru omul ce trece în mileniul al III-lea după Christos dar şi motiv de profundă meditaţie.

Biblioteca Pergamului

Deşi nu reprezintă vestigiul cel mai prestigios al Acropolisului oraşului, biblioteca este unul din obiectivele de care se leagă prestigiul lui mondial.

            Ridicată de regele Attalos I-ul (241–197 a.Ch.), biblioteca a cunoscut cea mai mare dotare şi îmbogăţire sub urmaşul acestuia, Eumenes al II-lea (197–159 a.Ch.), care a dorit cu ardoare să o ridice la nivelul mondial al acelor timpuri, prin achiziţionarea unui număr imens de lucrări şi prin adăugarea tuturor lucrărilor puse la dispoziţie de savanţii pe care-i atrăsese la Pergam.

            Biblioteca era amplasată în centrul citadelei lângă Stoa de nord a sanctuarului zeiţei Atena. Accesul spre sălile de depozitare a volumelor şi spre sala de lectură se realiza pe la primul sau al doilea etaj. Deţinea săli mai mici şi săli mai mari, în număr de nouă. Cea mai mare sală, cu dimensiunile impresionante de 13 x 16 m, a servit drept sală de lectură principală. Volumele, în marea lor majoritate sub formă de suluri se aflau aşezate pe etajere de lemn. Zidurile păstrează încă găurile de fixare ale etajerelor.

            Zidurile exterioare ale bibliotecii erau duble, păstrând între ele un spaţiu de circa 50 cm, spaţiu necesar ventilării şi păstrării în bună stare a volumelor. La rândul lor etajerele nu erau lipite de ziduri şi nici între ele, fapt menit să apere de umiditate întregul patrimoniu.

            Spre zidul de nord al sălii de lectură, pe un soclu era aşezată statuia zeiţei Atena Partenos, statuie realizată ca o copie redusă a statuii lui Fidias (Phidias) de pe Acropolisul Atenei.

            In anul 41 a.Ch. când patrimoniul bibliotecii a luat drumul Egiptului, sursele antice au precizat existenţa a 200.000 de volume. Aceasta se întâmpla la 200 de ani de la moartea lui Eumenes al II-lea şi după o lungă perioadă de dominaţie străină romană, timp în care biblioteca nu numai că nu s-a mai îmbogăţit dar, desigur, a suportat numeroase pierderi. Pierderile s-au putut datora deteriorării naturale şi lipsei de grijă pentru recondiţionare sau recopiere, dar s-au putut datora şi altor cauze de natură subiectivă.

            Gândind cât de lungi sunt două secole care trec peste cărţile moderne putem aprecia ce pierderi putea suporta biblioteca Pergamului, bibliotecă care nu se mai afla în grija unui stat independent sau a unui suveran. Se poate presupune, în concluzie, că în momentul ei de apogeu, biblioteca Pergamului a deţinut o cantitate mult superioară de volume.

            O asemenea cantitate de volume nu se putea conserva numai, strict, în sălile bibliotecii. Au trebuit ridicate numeroase clădiri anexe cu caracter de depozit.

            Regele Eumenes al II-lea, care a atras mulţime de oameni de ştiinţă şi cultură la Pergam, a făcut din marea bibliotecă un centru academic, care a intrat repede în concurenţă cu cel din Alexandria Ptolomeilor.

            Concurenţa dintre cele două mari centre de cultură elenistică s-a acutizat implicând intervenţia statelor respective. Confruntarea făţişă s-a declanşat odată cu concurenţa pentru achiziţionarea unor lucrări unicat de mare valoare.

            Conform celor relatate de Strabon, cărţile lui Aristotel şi Theophrastes au fost conservate de Neleus. Cărţile, căutate atât de Pergam cât şi de Alexandria, au fost cumpărate de Pergam de la moştenitorii lui Neleus.

            Ca represalii dar şi ca măsură cu bătaie lungă, Egiptul a interzis exportul de papirus către Pergam. La acea dată în această parte a lumii singurul suport de scriere a unor cărţi era papirusul, iar singurul furnizor Egiptul. Pe această cale Pergamul era împiedicat să-şi îmbogăţească biblioteca care se mărea atât prin scrieri noi, cât şi prin copieri de lucrări vechi.

            Salvarea a venit din partea unui meseriaş artizan, pe nume Krates, originar din Sardes (fosta capitală a Lydiei). Acela a inventat un sortiment de ,,hârtie” din piele de capră. Astfel, criza de ,,hârtie” din Pergam  s-a înlăturat.

            Acel nou suport pentru scriere, datorită lansării lui spre folosinţă la Pergam, a primit supranumele de ,,Pergament” sau ,,charta Pergamena”.

            Pergamentul era mult mai puţin perisabil şi mai rezistent decât papirusul. Cele două produse necesare scrisului s-au confruntat ulterior pe piaţa mediteraneană şi mai ales la Roma. Pergamentul a ieşit învingător datorită calităţilor sale. Un număr imens de lucrări, de opere ale epocii clasice ale antichităţii şi ale evului mediu au fost scrise şi multiplicate pe pergament.

            Biblioteca împodobită, în sălile sale, cu lucrări sculpturale, avea şi un caracter de muzeu. Alături de statuia Atenei Partenos se mai cunoaşte existenţa unei statui de bronz a lui Homer şi una de marmură a poetei Sapho, dar mărturiile scrise vorbesc de o mulţime de alte opere de artă.

            Tezaurul de ştiinţă şi cultură al bibliotecii Pergamului, transferat la Alexandria, a pierit în incendiul final provocat de cuceritorii arabi în secolul al VII-lea după Christos.

            Cu toată pierderea bibliotecii până la sfârşitul evului antic, Pergamul şi-a păstrat caracterul de centru al ştiinţelor şi învăţământului.

Altarul lui Zeus

Un alt monument emblematic al Pergamului, cu o arhitectură de concepţie aparte şi cu o execuţie de cea mai înaltă calitate, este altarul dedicat stăpânitorului atotputernic al Olimpului.

            Ridicarea monumentului s-a început din iniţiativa regelui Attalos I-ul (241–197 a.Ch), iar finalizarea, sub o formă îmbogăţită ornamental, i-a revenit lui Eumenes al II-lea (197–159 a.Ch.). Acesta din urmă a transformat construcţia în simbol al victoriilor sale asupra galaţilor (triburi barbare de origine celtă infiltrate în Asia Mică încă din anul 278 a.Ch.).

            Altarul lui Zeus de la Pergam s-a bucurat de contribuţia celor mai renumiţi sculptori ai epocii elenistice şi a devenit o bijuterie a creaţiei umane, un edificiu luxuriant ornamentat, grandios prin calităţile sale arhitectonice şi mai ales sculpturale.

            A fost plasat pe o platformă amenajată special pe panta naturală a muntelui. Platforma se găsea pe partea de vest a citadelei, cu 25 de metri mai jos decât sanctuarul, mai vechi, al zeiţei Atena.

            Edificiul se înalţa de la sol pe un krepis (postament) cu cinci trepte. Dimensiunile sale erau de 36,44 x 34,20 metri, având intrarea amplă de acces înspre vest. Planul general al construcţiei putea fi asemănat cu cel al unei potcoave. Partea din faţă, cea de acces, (spre vest) constituia deschiderea potcoavei şi era prevăzută cu o scară largă cu 20 de trepte. Scara ducea la etajul altarului.

            Pe verticală monumentul prezenta două nivele. Nivelul de jos (echivalent parterului), construit masiv, era înconjurat perimetrul de 120 de metri de frize executate în alto – relief. Nivelul superior, graţios şi aerat se compunea din colonade, în stil ionic, pe toate laturile. Colonadele înconjurau sanctuarul atât pe exterior cât şi pe interior. Sus, la capătul celor 20 de trepte largi, se trecea pe sub o dublă colonadă, ce forma un larg portic şi se pătrundea în curtea interioară a altarului, locul destinat sacrificărilor supreme. Curtea sacrificiilor avea formă dreptunghiulară, ocupând centrul planului de potcoavă şi era înconjurată de colonade interioare. Zidurile de sub colonade erau şi ele placate cu frize în basorelief.

            Marea friză ce înconjura parterul Altarului lui Zeus avea ca subiect ,,Gigantomahia” – adică lupta zeilor cu giganţii şi omorârea lor. Cei 120 de metri de friză au înălţimea de 2,30 metri şi poartă, săpat pe fiecare placă, numele executantului. Pe fiecare latură a edificiului sunt tratate scene din lupta legendară dintre două forţe supranaturale, într-o mişcare narativă continuă. Personajele Olimpului, ca şi giganţii, sunt bine individualizate şi bine conturate fizic şi emblematic.

            Dantelăria fascinantă a frizei, naraţiune captivantă săpată în marmură, apare covârşitoare, lăsând pe privitor înmărmurit în faţa măiestriei sculpturale şi de concepţie. Altarul în sine, împreună cu marea lui friză pot fi considerat drept o minune a lumii antice, un superlativ al geniului şi talentului uman.

            Pe pereţii curţii superioare a altarului, sub colonade, se află altă friză ce povestea viaţa lui Telephos, întemeietorul legendar al Pergamului.

            Toate colonadele (porticurile) de la etajul marelui altar erau decorate, între coloane, cu statui lucrate în marmură albă, astfel că de la distanţă edificiul părea o dantelărie fină, executată în marmură.

            Mărturiile scrise atestă că sacrificiile aveau loc jos în faţa altarului, după care jertfa era dusă în curtea centrală şi superioară a altarului, unde era continuat sacrificiul prin ardere. Femeile aveau acces numai la prima fază a sacrificiului şi nu li se permitea accesul în partea superioară a altarului.

            Echipele germane ce au lucrat la decopertarea Altarului din Pergam, între anii 1878–1890, au adunat un material imens care a permis reconstituirea parţială a altarului în muzeul de la Berlin, muzeu numit ,,Pergamon”–aşa cum am mai arătat.

            Acum de pe platforma fostului altar priveşte apusurile o simplă movilă de piatră, golaşă şi parcă stingheră. Movila este tot ce a mai rămas din inegalabilul altar. Trei copaci cu coroană globulară străjuiesc locul ca pe un mormânt. Oamenii moderni au desăvârşit dispariţia splendidului sanctuar antic.

Momente de lumină

Lumea umbrelor Pergamului unduieşte peste trupul vestigiilor scoase la lumină dar care sunt încă departe de a-şi etala, pe deplin, toate tainele şi tot trecutul tumultos. Greu se poate ajunge la sufletul unui oraş dispărut. Lumea veche, a celor trăitori în urmă cu două milenii şi jumătate se poate numai intui. Trebuie sensibilitate pentru locurile pe care le-au ridicat, admirat şi iubit oamenii de atunci.

            Pentru cei ce vor să zboare cu gândul peste Pergam sau care ar dori să-l cerceteze, se vor trece în revistă o parte din monumentele ce altă dată îi dădeau nu numai prestanţă dar şi o frumuseţe aparte, monumente ce etalează imaginea lumii elenistice.

Zidurile de apărare

Datează cel puţin din secolul 5 a.Ch. dar mărturiile primei incinte se află adânc ascunse la baza şi în interiorul celor ridicate mai târziu. O primă refacere a incintei citadelei a dispus-o întemeietorul dinastiei, Filetairos (283–263 a.Ch.), întinzându-le puţin spre sud, adică pe creasta muntelui. Sanctuarul zeiţei Demeter, care exista la acea dată, ocupa o poziţie în afara incintei fortificate.

            Prima modificare a traseului zidurilor s-a realizat pe timpul lui Eumenes al II-lea. Zidurile s-au extins, la sud şi la vest, până la baza înălţimii, înglobând atât Sanctuarul zeiţei Demeter cât şi noul gimnaziu. Zidurile de apărare aveau o lungime de 4 kilometri, cu turnuri plasate mai ales în punctele de schimbarea direcţiei. Se apreciază că în acea perioadă (197–159 a.Ch.) populaţia Pergamului atinsese 150.000 de locuitori. Aproape toată populaţia era concentrată în zona de sus a citadelei. Poarta principală a oraşului se afla pe panta de sud. Acolo era o curte fortificată, unde asediatorii întâmpinau prima rezistenţă, la loc strâmt.

            In epoca romană, Pergamul s-a întins spre câmpie, coborând pantele, iar în vechea incintă s-a întreprins un efort constructiv de excepţie, mai ales în epoca de splendoare din timpul împăraţilor Traianus (98–117 d.Ch.) şi Hadrianus (117–138 d. Ch.). Tot în această perioadă pe pantele abrupte dinspre vest s-a contribuit un teatru magnific, iar jos un amfiteatru, un stadion şi mai departe, Serapeion-ul (curtea roşie).

            Epoca târzie a dominaţiei romane, a determinat retragerea apărării numai pe Acropolis. S-a realizat o împrejmuire romană târzie ce a utilizat materialele din vechi construcţii. Această incintă fortificată o urmărea pe cea a lui Filetairos, cuprinzând la sud Gimnaziul şi Sanctuarul zeiţei Demeter.

            Epoca bizantină târzie a dus o nouă restrângere a zonei apărate de ziduri, ea limitându-se strict la Acropolis. Zidurile bizantine se pot admira şi astăzi cu amestecul lor specific de piatră şi cărămidă. In 1333 renumitul călător arab Ibn Butata, în cartea sa de călătorii, se arăta impresionat de soliditatea citadelei Pergamului.

            Turcii selciukizi şi ottomani au folosit, fără modificări, ceea ce au cucerit de la înaintaşi. De altfel odată cu sosirea lor lumânarea străvechiului oraş antic s-a stins. Un mare cutremur de pământ din secolul al 17-lea  d.Ch. a demolat aproape în totalitate citadela Pergamului şi a gonit orice viaţă omenească.

Heroon

Este un sanctuar dedicat cultului regilor pământeni, ridicat în onoarea regelui Attalos I-ul (247–197 a.Ch.) şi a lui Eumenes al II-lea (197–159 a. Ch.). După moarte cei doi regi au fost asimilaţi semizeilor.

            Edificiul cuprindea un peristil central, o sală de cult şi un ansamblu de săli auxiliare. Se afla amplasat în zona central – sudică a citadelei.

            Sanctuarul cuprindea o curte centrală înconjurată de un portic cu coloane de marmură. In partea din spate a curţii o sală specială avea destinaţia desfăşurării banchetelor ce urmau ceremoniilor de cult.

            Sala helenistică de cult avea laturile de 6 x 12 metri, iar spre nord o nişă adăpostea statuia celui zeificat. In epoca romană sala s-a extins la dimensiunile de 12 x 13 metri, pereţii au fost placaţi cu marmură iar vis–a–vis de zidul cu nişă s-a construit o platformă. In ziduri s-au săpat mai multe nişe pentru statui, iar deasupra sălii s-a ridicat încă un etaj, înconjurat la exterior de coloane cu capiteluri corintice. Astfel sala a luat un aspect de turn înconjurat de o colonadă.

            Heroonul are în partea de nord o cisternă de apă, iar alături, spre est, o clădire numită ,,casa cisternei”. In aceea s-au descoperit numeroase cisterne de apă (puţuri circulare căptuşite cu blocuri de rocă tare) şi canalizări de apă. Casa aparţinea unui funcţionar al oraşului însărcinat cu aprovizionarea cu apă a oraşului. Cisternele acumulau apă pentru caz de asediu şi trebuia să aibă permanent o perfectă puritate.

            Vis–a–vis de Heroon, pe un drum cu direcţia nord–vest, se găsea un ansamblu de magazine, cu încăperi mici şi deschidere spre stradă. Deasupra lor se întindea o galerie cu două nave ce servea unor utilizări încă necunoscute.

Agora superioară

Agora, piaţa plină de freamăt comercial şi politic al tuturor oraşelor antice de sorginte grecească, se găseşte amenajată pe o platformă specială, săpată în terenul înclinat ceva mai jos de Altarul lui Zeus. Pe laturile de nord, est şi sud piaţa era înconjurată de o colonadă dorică, în spatele căreia, ferite de intemperii, se adăposteau micile magazine centrale ale oraşului.

            Condiţiile de teren au obligat, contrar obiceiului, ca agora să capete o formă de L. Spre partea dinspre vale, datorită diferenţei de nivel, agora se sprijinea pe construcţii ce conţineau spaţii pentru depozite, necesare magazinelor de deasupra (un fel de pivniţe).

            Construcţia Agorei superioare aparţine în totalitate epocii elenistice înfloritoare.

            Pe latura vestică a Agorei se găsesc urmele unui templu dedicat zeului comerţului, Hermes. Templul, construit în secolul 2 a.Ch., este de tip prostil în antis, cu dimensiuni modeste de 12,3 x 6,70 metri. Deşi capitelurile coloanelor erau dorice, unele trăsături ale coloanelor amintesc de stilul ionic. In faţa templului se găseşte altarul pentru jertfele aduse de locuitori, sau comercianţi în ajunul sau în zilele unor afaceri bune.

            Urmele unui templu cu destinaţie încă necunoscută s-au descoperit în partea de nord a pieţei.

            Toată Agora superioară era pavată cu dale de rocă dură, dale ce aveau dimensiunile de 40 x 60 cm. Soliditatea pavajului a permis ca piaţa să nu suporte nici o reparaţie până în evul mediu, adică aproape o mie de ani. In secolul 8 d.Ch. frumoasele dale au fost scoase până lângă baza zidurilor şi au fost transportate la Constantinopol, pentru a servi la construirea de ziduri.

            Imaginaţia te poate ajuta să percepi murmurul mulţimii de locuitori ce roiau de zi şi până în noapte în acest punct nodal al cetăţii. Aici negustorii îşi strigau mărfurile, aici se comentau evenimentele, aici se etalau bogăţiile vestimentare, aici se strigau anunţurile guvernării, aici soseau veştile bune sau rele, aici se adunau bărbaţii apţi de luptă în caz de asediu şi tot aici se desfăşurau serbări populare la lumina făcliilor. Firele nevăzute ale vieţii şi destinelor din oraş duceau spre Agora.

Sanctuarul zeiţei Atena şi Stoa

Templul dedicat zeiţei Atena s-a înălţat în secolul 4 a.Ch., înainte de dinastia attalizilor şi este cel mai vechi templu al Pergamului.

            Situat în zona centrală sacră a citadelei, templul respectă stilul doric hexastil (şase coloane la faţadă şi zece pe lateral) şi peripter. Krepisul (postamentul) avea două trepte şi dimensiunile de 12,72 x 21,77 metri. Cella (sala ce deţinea statuia sacră) era divizată atât pentru Atena cât şi pentru Zeus. Blocurile mari din fundaţie prezintă urme de legare strânsă cu crampoane de fier sau de lemn.

            Sanctuarul, în totalitatea sa, cuprinde o incintă largă dreptunghiulară, în care este cuprins templul propriu-zis. Spre vest în apropierea pantei teatrului, se ridica ,,Stoa” formată din galerii pe două nivele sprijinite de coloane din marmură. Propileele, adică intrarea monumentală a edificiului, se găsesc pe latura de est a incintei. Intregul ansamblu dăinuie pe o platformă care a fost săpată parţial în rocă iar în vest a fost umplută cu piatră şi înconjurată de un zid de sprijin (spre sud).

            La vest, partea de sus a teatrului ajunge la nivelul platformei şi a fost înconjurată cu un zid lung. La capătul zidului se găseşte un pasaj cu 29 de trepte pe unde se poate pătrunde în teatru. Pasajul este îngust nefiind destinat publicului larg.

            Propileele (intrarea în sanctuar) au întruchipat o construcţie monumentală, cu două nivele. Parterul cuprinde patru coloane dorice iar etajul patru coloane ionice. Arhitrava dintre cele două nivele poartă următoarea dedicaţie săpată în andezit: ,,Din partea regelui Eumenes, pentru Atena Nikefor, cea care ne-a dat victoria”. La balconul propileelor se găseau expuse armele galaţilor înfrânţi.

            Muzeul Pergamon din Berlin expune piesele originale ale superbelor propilee reconstituite.

            Atât templul Atenei cât şi propileele sanctuarului s-au executat din roca locală, andezit.

            ,,Stoa” ca obiectiv de amplasare a operelor de artă, reprezentând zeităţi şi semizeităţi, înconjoară sanctuarul pe două laturi: nord şi est. Stoa are galerii pe două nivele. Latura de est are o lungime de 40 de metri şi o lăţime de 5,47 metri. Latura de nord are o lungime de 60 de metri şi o lăţime de 11 metri. Pe cea de a treia latură, cea de sud, a incintei sanctuarului se află de asemeni un lung portic cu coloane de marmură.

            Stoa îşi sprijină galeriile, la parter pe coloane dorice, iar la etaj pe coloane ionice. Zidurile erau placate cu marmură, iar în nişele zidurilor se adăposteau statui sau basoreliefuri lucrate de sculptori renumiţi: Epigonos, Phyromachrios, Stratonicos şi Antigonos. La etaj, Stoa era prevăzută cu 42 de panouri de marmură de 113 cm înălţime, plasate între fusurile coloanelor cu rol de parapet. Pe suprafeţele lor dinspre sanctuar erau săpate basoreliefuri reprezentând armele galaţilor înfrânţi. De altfel această bogată şi întinsă Stoa sacră a edificat-o Eumenes al II-lea (197–159 a.Ch.) tocmai ca amintire a victoriilor împotriva barbarilor celţi numiţi galaţi.

            In centrul sanctuarului există o bază circulară de marmură, care a servit ca piedestal pentru statui de bronz. Această bază a suferit modificări în epoca romană şi este posibil să fi purtat statuia de bronz a împăratului Augustus (31 a. Ch –14 d.Ch.).

            Ca şi în cazul altor monumente din Pergam, sau de aiurea, din trupul Sanctuarului zeiţei Atena s-au luat bucăţi sau părţi întregi, pentru a înfrumuseţa, sau întări, prestigiul unor muzee sau ale altor zidiri. Rădăcinile au rămas acolo în incinta sacră. Numai acolo transmit privitorului adevăraţii fiori, nu în săli reci, ale unor muzee reci din ţări tot atât de reci. Jaful organizat al vestigiilor de la Pergam ar fi trebuit să încălzească inima urmaşilor unor popoare barbare nordice, dar n-au făcut-o. Pietrele furate n-au vrut să înflorească acolo în nord, iar inimile nordicilor nu erau capabile să le dea căldura pământului civilizat elenistic.

Palatele regale

Vestigiile palatelor acelor regi ce-au adus Pergamului strălucirea sunt aproape nesemnificative. Aşezate în partea cea mai înaltă a citadelei şi lipite de zidurile ei estice, aceste palate nu deţineau suprafeţe întinse, dar dominau masa înghesuită a cartierelor. In general, palatele aveau curţi interioare cu colonade, cisterne proprii de apă şi porţi impozante.

            In cazul fiecăruia, pe lângă partea centrală se lipeau spaţii anexe. Suprafeţele modeste de 40–50 mp deţinute de palatele regale denotă un mod de viaţă marcat de siguranţă, fără gărzi militare numeroase, fără ziduri proprii de apărare.

            Este posibil ca acele palate să fi deţinut suprafeţe în plus către vest dar ele au pierit odată cu construirea impunătorului şi strălucitorului templu al împăratului Traianus.

            Din săpături a rezultat ce de-a lungul secolelor zona înaltă a palatelor regale s-a transformat în zonă a cazărmilor militare. Terenul era înalt şi acolo se înălţau foişoare, sau turnuri de observaţie.

            Încă din timpurile elenistice în zona palatelor regale exista un turn din care se supraveghea izbucnirea incendiilor.

            S-a mai descoperit baza unui turn plasat în partea de nord a zonei palatelor, dar nu s-a determinat dacă el a aparţinut unui vechi sanctuar al lui Zeus, sau unuia sau altuia din palate. El putea fi chiar turnul central de aprovizionare cu apă al Pergamului, turn legat cu o mare cisternă unde deborda surplusul de apă. Marea cisternă circulară din zona palatelor regale are o coloană plasată central, cu o înălţime ce ajunge aproape de suprafaţă. Cisterna este cunoscută de vizitatori drept ,,fântâna dorinţelor” în care se aruncă monede pentru îndeplinirea unei dorinţe.

            Zona palatelor regale prezintă vestigii pentru tot atâtea palate câţi regi au domnit, cu excepţia lui Attalos al III-lea. Unul dintre palate, spre partea de sud a zonei, are aceeaşi structură ca şi Altarul lui Zeus. De aici se poate trage concluzia că a aparţinut lui Eumenes al II-lea şi deci a fost ridicat în prima jumătate a secolului 2 a.Ch. În acel palat, în sala de nord–est s-a descoperit un mozaic foarte important, care poartă semnătura lui Hephaistion.

            Soarta a vrut ca spaţiile de locuire intimă a acelor regi iluminaţi şi admiraţi, preocupaţi de ştiinţă şi artă, să nu reziste pentru posterioritate. Măreţia şi inspiraţia lor s-a transmis materializată în alte monumente şi în alte fapte de anvergură artistică.

Aducţiunile de apă

            Deşi acestea nu reprezintă vestigii care să atragă sau să impresioneze vizual, reprezintă lucrări de ,,artă constructivă”.

            Aducţiunile de apă din timpurile elenistice s-au realizat prin tubulaturi cilindrice de pământ ars, lungi de 50–75 cm şi cu diametre de peste 13 cm. Nevoile de apă ale oraşului au crescut tot continuu aşa că sursele au devenit tot mai depărtate. Traseele tubulaturilor cilindrice, una, două sau trei alăturate, parcurgeau un traseu general înclinat dar traversau unele înălţimi şi văi ale ţinuturilor înconjurătoare. Ele îşi făceau serviciul pe principiul vaselor comunicante, deşi în acele vremuri acest principiu nu fusese enunţat.

            Traseele unor aducţiuni cu tuburi ceramice au atins 45 kilometri (cu 240.000 de tuburi) şi chiar 80 kilometri.

            In epoca romană s-a trecut la folosirea apeductelor ce traversau văile la înălţime, scurtând traseele şi evitând unele neajunsuri ale canalizaţiilor foarte joase. Atunci traseele de aducţiune foloseau porţiuni de traseu cu tubulatură, altele cu apeducte construite pe arcuri de zidărie şi altele prin tunele ce scurtau şi ele traseul.

            La capătul de pornire al aducţiunilor de apă se amenajau bazine de colectare. In incinta oraşului, apa intra prin zona superioară a citadelei, de unde prin canalizaţii şi cisterne secundare era redistribuită spre cartierele mai joase.

            Prima aducţiune de apă s-a realizat sub domnia lui Attalos I-ul. Aceea a avut traseul cel mai scurt, iar punctul de intrare in oraş se afla la o altitudine mai joasă, în preajma Gimnaziului.

            După un mileniu şi jumătate popoarele civilizate europene, cele care au jefuit vestigiile oraşelor dispărute, nu-şi realizaseră încă aducţiuni de apă similare. Surse de apă infectată provocau epidemii devastatoare în vestul Europei, zonă care oamenii nu numai că nu învăţaseră să aducă apa în aşezări, dar nici nu o foloseau prea des la spălat.

Templul lui Traian

Opulenţa construcţiilor romane imperiale se regăseşte şi la Pergam prin templul dedicat împăratului Traianus (98 – 117 d. Ch.), templu a cărui edificare s-a început pe timpul domniei urmaşului său, Hadrianus (117–138 d. Ch.). Amplasat în partea centrală a citadelei, templul domină, de la înălţimea sa, depărtările. Inconjurat pe trei laturi de galerii sprijinite pe coloane de marmură, cu capiteluri corintice, monumentul se integrează unui complex arhitectonic aerat, pe o platformă ce a fost săpată ca o treaptă în panta muntelui.

            Construcţiile nu s-au aşezat direct pe roca săpată ci pe nişte structuri de fundament care cuprind bolte şi arcuri puternice de piatră, construcţii menite nu numai să creeze spaţii subterane dar să şi înalţe întreaga platformă a templului.

            Dominanta platformă avea dimensiunile de 60 x 70 metri. Templul, în întregime din marmură albă, înalt de 18 metri ocupa centrul platformei, ridicat pe un soclu înalt, care-l ajuta să domine toate edificiile înconjurătoare. Era lucrat în stil corintic, cu toate laturile înconjurate de coloane (peripter hexastil).

            Complexul arhitectonic al templului proiectat pe albastrul cerului realizează o simfonie divină de culori. Pentru a se asigura vederea deplină a templului dinspre oraşul de jos, în acea parte, spre apus nu s-a mai ridicat nici o colonadă. In spatele templului este amplasată o galerie cu coloane albe, pe o terasă mai ridicată, ceea ce soluţionează un fundal atrăgător edificiului.

            De o parte şi de alta a templului, spre zidul din spate cu colonadă, se găsesc două socluri. Unul, în formă de semicerc, datează din timpul lui Attalos al II-lea, iar cel de-al doilea, în formă rectangulară, datează din epoca romană dar s-a ansamblat din piese elenistice.

            In strălucitorul templu de marmură s-au găsit resturi ale unor statui colosale ale împăraţilor Traianus şi Hadrianus.

            Albul imaculat al marmurei făcea şi face să sclipească partea cea mai înaltă a citadelei Pergamului. Ultimele raze ale soarelui, care apune dinspre ţărmurile Mării Egee, mângâie zilnic dantelăria de piatră a arhitravelor şi capitelurilor ce amintesc de un măreţ imperiu ce a marcat şi menţinut frumuseţea bătrânului Pergam.

            Priveliştea asupra citadelei trebuie să fi fost încântătoare în secolele când Altarul lui Zeus şi Templul lui Traianus au dăinuit concomitent. Două minunăţii arhitectonice de culoare albă răsăreau din masa cenuşiu –gălbuie a celorlalte edificii şi deasupra acoperişurilor din olane de un roşu maroniu.

Teatrul

In zona centrală a pantei dinspre vest a oraşului se desfăşoară, ca un imens evantai, teatrul construit încă din perioada elenistică. El este cel mai abrupt teatru din antichitatea greco–romană, constructorii fiind obligaţi să urmeze armonios terenul abrupt.

            Putea cuprinde 10.000 de spectatori pe 80 de gradene. Pe verticală gradenele erau întrerupte de două căi de acces mai late (diazona). Căile de acces împărţeau tribunele (auditorium) în trei sectoare.

            In partea de jos a celui de-al doilea sector era amplasată loja regală, din marmură. In rest toate gradenele erau lucrate din andezit, roca locală.

            Din cauza terenului foarte abrupt, în partea sa de jos teatrul dispunea de un spaţiu foarte îngust pentru scenă. Din această cauză, cu ocazia spectacolelor era folosită şi terasa prelungă ce ducea la templul lui Dionysos.

            Scena obişnuită, din grinzi de lemn, utilizată la aproape toate teatrele greceşti aici era montată provizoriu şi demontată după fiecare spectacol pentru că temporar ea acoperea calea de acces spre templul lui Dionysos. In pavimentul acelei căi se mai văd se mai văd şi astăzi găurile mari de fixare ale picioarelor scenei demontabile. După fiecare spectacol acele găuri erau acoperite cu plăci de piatră speciale astfel că accesul spre templu devenea imediat foarte bun.

            Datorită condiţiilor de teren acea cale de acces şi de procesiuni a trebuit să-şi împartă existenţa cu evenimentele ce evoluau în teatru, timp de mai multe secole.

            In epoca romană s-a construit totuşi un podium de piatră în partea de jos a teatrului, podium ce era mult mai îngust decât scena demontabilă de lemn. Tot atunci în partea superioară a gradenelor s-a ridicat un zid ornamentat cu arcuri şi nişe.

            Terasa prelungă din partea de jos a teatrului, care servea drept cale de acces spre templul lui Dionysos, avea o lungime de 250 metri şi o direcţie generală nord–sud. La extremitatea ei de nord se găsea templul, iar la extremitatea sudică o poartă monumentală. Parcurgând acea terasă în direcţia templului, la dreapta se desfăşurau, aproape pe verticală tribunele (gradenele) teatrului.

            De-a lungul terasei, spre apus, erau ridicate galerii cu coloane de andezit astfel că drumul spre templu se contura în bogăţie şi demnitate. Latura de apus a acestei terase prelungi era susţinută, dinspre vale, de contraforturi înalte cât cinci etaje, pe porţiunea unde se intersecta cu teatrul şi unde se amplasa scena. In dreptul teatrului există urmele unui mic edificiu, la nivelul terasei, edificiu care servea probabil adăpostirii artiştilor.

Templul lui Dionysos

Situat la extremitatea sa nordică, templul domina vederea întregii terase amenajate la partea inferioară a teatrului.

            Construit în secolul 2 a.Ch., templul se ridica pe un podium de piatră şi acoperea un plan prostil, cu coloane de ordin ionic. La intrare se ajungea urcând 25 de trepte ale unei scări largi cât lăţimea întregului locaş de cult.

            Datorită suprafeţei limitate de pereţii muntelui dimensiunile templului au fost modeste: 20,22 x 11,80 metri. La începuturi totul s-a cioplit din andezit. Apoi, în epoca romană, s-a realizat o reconstrucţie costisitoare şi elegantă din marmură, păstrându-se planul iniţial. Templul a suferit încă o restaurare pe timpul domniei împăratului Caracalla şi mai precis, din dispoziţia acestuia, pe timpul şederii la Pergam. Trebuie amintit că în urma unui accident pe mare, împăratul a urmat un tratament de însănătoşire la Asclepion-ul (sanatoriul) din Pergam. Pe timpul convalescenţei, Caracalla şi-a ridicat o statuie în spaţiul sacru al Asclepion-ului, drept mulţumire adresată zeilor pentru tămăduire. Concomitent a avut grijă să placheze cu marmură şi templul lui Dionysos. Cu acea ocazie templul a devenit locul unui nou cult numit ,,Noul Dionysos”.

            Acroterele de pe acoperişul templului au ajuns şi ele în muzeul Pergamon din Berlin, fiind descoperite însă în săpăturile din Asclepion.

Memento

Pergamul renumit în antichitate, oraş care a parcurs secole de civilizaţie elenistică, romană şi bizantină nu poate fi descifrat numai prin parcurgerea sumară a câtorva monumente. Zecile de generaţii de oameni care şi-au purtat paşii şi privirile pe aceste locuri au aşezat straturi suprapuse ale rezultatului muncii şi talentului lor, odată cu spiritul, aspiraţiile, bucuriile, necazurile şi catastrofele ce le-au punctat destinele.

            Bătrânul Pergam este un tezaur de vestigii descoperite, sau încă ascunse. Multe, deşi numai parţial aduse la lumină, fac să tresară pe vizitatorul cu imaginaţie istorică şi sensibilitate artistică.

            O raită prin lumea adormită şi uitată aduce în atenţie monumente de importanţă publică sau particulară, cu destinaţie religioasă sau civilă. Deşi nu toate au aceeaşi importanţă, sau acelaşi grad de păstrare fizică, toate aşează câte o treaptă trainică la scara cunoaşterii creativităţii umasne.

            Se pot enumera: Sanctuarul zeiţei Demeter, cel mai amplu şi mai vechi lăcaş de cult, anterior attalizilor, Gimnaziul cel mic, cu băi, cu Odeon şi salon în marmură, Restaurantul şi magazinul alimentar, rămase parcă împietrite în ziua preparării mâncării şi a servirii clienţilor, Sala populară de orgii dionysiace, -Megalesionul-ul închinat zeiţei Cybele, zeiţa mamă din Anatolia, Sanctuarul zeiţei Hera, Marele Gimnaziu aşezat pe trei nivele, cu propriul amfiteatru, cu săli de învăţământ, cu săli şi terenuri de sport, cu băi şi chiar cu o pistă acoperită pentru concursuri, case ale oamenilor de rând, Agora inferioară, Poarta lui Eumenes dinspre sud, cu o curte proprie de apărare, precum şi multe, multe alte vestigii de locuire târzie bizantină, încă decorate, solide şi semnificative.

            Nu se pot enumera într-o scurtă prezentare toate obiceiurile şi toate misterele unui oraş dispărut precum Pergamul. In mod generic însă, trebuie specificat că impresionează pădurea de coloane ce împodobeau clădirile publice sau ale persoanelor bogate, că impresionează amplitudinea folosirii placajului de marmură, a mozaicurilor, a frescelor, a statuilor, a altarelor, a basoreliefurilor şi a inscripţiilor.

            Pentru o imagine mai întreagă asupra arealului de locuire şi de civilizaţie de la Pergam trebuie parcurse şi alte vestigii izolate, din afara zidurilor, care i-au mărit şi purtat prestigiul în depărtări.

            In partea de los a colinei Pergamului, în câmpia mănoasă dinspre litoralul Mării Egee, antichitatea a mai lăsat şi alte mărturii de excepţie. Este vorba de marele sanatoriu Asclepion, de Serapeion, de Cartierul distracţiilor din timpul stăpânirii romane şi de Tumulusuri. Toate la un loc fac dovada unei locuiri de mare amploare, cu un grad înalt de civilizaţie şi de cultură.

Cartierul distracţiilor

Intre Acropolisul Pergamului şi Asclepion, pe o colină, se arată încă timid de sub pământul înierbat vestigii impresionante ale epocii de dominaţie romană. Acestea sunt: Stadionul, Teatrul oraşului de jos şi Amfiteatrul.

            In această zonă săpăturile arheologice au avut numai un caracter de sondaj, aşa că locul îşi va mai păstra încă secretele şi trecutul.

            Amfiteatrul se prefigurează ca o construcţie grandioasă cu galerii înconjurătoare, cu scări şi porţi ample. Acest gen de construcţie este puţin cunoscută în Anatolia şi în estul Imperiului Roman, fapt ce relevă încă odată importanţa acordată Pergamului dar şi romanizarea profundă a vieţii şi obiceiurilor de aici. Remarcabilă apare boltirea râuşorului Tellidere, din care era adusă apa spre amfiteatru pentru spectacolele cu jocuri de nave.

            Socotind şi teatrul din apropierea amfiteatrului se constată că zona de locuire a Pergamului dispunea de trei teatre, realitate ce spune mult despre viaţa culturală, obiceiurile şi plăcerile locuitorilor. Totodată se poate estima şi nivelul de prosperitate al provinciei, prin faptul că îşi permitea spectacole costisitoare.

Tumulus

De la înălţimea Acropolisului Pergamului se pot observa, în câmpia înconjurătoare, un mare număr de tumulus-uri. Acestea sunt morminte ample, construite cu cupole şi coridoare boltite din piatră, astupate de coline de pământ. Sunt vestigii funerare specifice unor anumite populaţii foarte vechi încă învăluite de mister. N-au fost încă cercetate arheologic şi nici localizate istoric. Numai unul singur s-a analizat parţial, descoperindu-se nişte culoare boltite lungi de 17 şi 45 metri şi trei săli de morminte cu acces la un mic coridor. Săpăturile de la acest tumulus s-au realizat, prin sondaj, în anul 1900, dar au fost urmate imediat de un jaf.

            Multe din secretele civilizaţiilor trecute s-au descoperit tocmai prin săpăturile practicate în necropole. Zona de locuire a Pergamului mai are foarte mult de destăinuit istoricilor inclusiv din aria arheologică a necropolelor cu tumulus-uri.

Razele calde şi roşiatice ale amurgului unui soare ce se coboară în orizontul azuriu al Mării Egee, scaldă rămăşiţele triste, dar demne, ale unui oraş şi ale unei civilizaţii de sinteză, locul unde Roma a pus, pentru prima oară piciorul în lumea orientală helenistică, locul de unde marele imperiu şi-a început marea aventură orientală.

TRUPE DE ELITA - CAVALERIA PARTILOR - SURENA

După prăbuşirea sub loviturile lui Alexandru cel Mare vastele teritorii ale statului imperial persan au parcurs o lungă perioadă de convulsii, în cea mai mare parte sub conducerea elenistică a Regatului Seleucid (întemeiat de diadohul Seleucos).

Parţii, o populaţie cu obiceiuri nomade din partea nordică a fostului imperiu persan, au reuşit să reconstituie un alt mare stat de factură persană după scurgerea a două secole (anul 129 eA). Mai puţin vast decât regatul imperial al ahemenizilor, acesta se întindea din actualul Afganistan până la Eufrat şi controla toate drumurile comerciale ale vremii, dintre lumea mediteraneană şi Extremul Orient.

Deveniţi stăpânii Orientului Apropiat, romanii au încercat fără succes să depăşească frontiera Eufratului. Expediţia condusă de triumvirul Crassus, contemporan al lui Caesar, s-a terminat cu dezastrul de la Carrhae, din anul 53 eA. Mai târziu, Augustus s-a limitat de a organiza solid acea frontieră a imperiului său. Totuşi, după mai mult de un secol şi jumătate, împăratul Traian a reuşit să anexeze Mesopotamia stăpânită de parţi, între 115-117 e.N. Ajungând în apropierea Golfului Persic, Traian a privit visător la orizonturile aride dinspre răsărit gândind la o cucerire asemănătoare cu cea a lui Alexandru cel Mare. Visurile i-au fost sfâşiate de destin la foarte scurt timp pe drumul de întoarcere spre Roma.

Urmaşul său, Hadrianus a abandonat imediat provincia Mesopotamia considerând-o o pradă prea îndepărtată şi costisitoare. Eufratul a rămas limita dintre lumea apuseană şi cea răsăriteană.

Din punct de vedere cultural statul parţilor a fost cosmopolit, regii arsacizi înclinând voluntar spre un oarecare filoelenism, dar acesta nu se manifesta decât la suprafaţă. Statul lor era în esenţă rural şi feudal. Suveranul, care foarte adesea parvenea la tron printr-un paricid sau un fratricid, era înconjurat de o nobilime puternică care se implica în crizele dinastice succesive. In ochii celorlalţi iranieni pe care îi supuseseră, parţii arsacizi (de la numele lui Arsaces) era cotaţi drept barbari şi străini, cu o civilizaţie numai de împrumut, penetrată de influenţe ebraice, budiste şi greceşti.

In schimb, parţii au intrat în istorie, ca renumiţi călăreţi şi ca arcaşi excelenţi. Tocmai de aceea cavaleria lor s-a afirmat drept o armată de elită, realizând pe Eufrat „un zid de fier“ care-i irita pe romani la mijlocul secolului întâi e.A, pe timpul primului triumvirat (Caesar, Pompei, Crassus).
Tactica de luptă a cavaleriei parţilor se baza pe atacurile în valuri. Un prim eşalon de cavalerie ataca liniile duşmane de la distanţa bătăii săgeţilor, după care se retrăgea rapid, lăsând loc altui eşalon să-şi sloboadă norurile de săgeţi. Operaţiunile se repetau până la epuizarea adversarului, atât numeric, cât şi moral.

Bătălia memorabilă de la Carrhae (53 e.A) poate fi considerată un exemplu edificator pentru comportarea în luptă şi pentru calităţile cavaleriei parte.

Triumvirul Asiei, Marcus Licimus Crassus, bazat pe cea mai puternică armată romană pe care o văzuse Orientul, şapte legiuni bine antrenate, a hotărât în anul 54 e.A, lichidarea opoziţiei parte. Pe atunci călărimea partă, cea mai bună din epocă, era pusă sub ordinele celui mai de seamă comandant de cavalerie al antichităţii, Surena.

Conflictul militar din acel an a avut două etape. In prima, desfăşurată în primăvara anului 53 e.A, călăreţii lui Surena s-au rezumat la hărţuirea legiunilor lui Crassus, retrăgându-se din faţa lor spre stepele din nordul Mesopotamiei. Tactica lui Crassus s-a dovedit bună, nelăsându-se antrenat în luptele de hărţuială, în schimb strategia lui a avut urmări catastrofale, lăsându-se atras în regiunea amintită. Ajuns la Carrhae, nod al drumurilor caravaniere ce legau Armenia de Liban şi Palestina (azi oraşul Haran din Turcia), la 6 mai 53 e.A, asupra oştirii sale s-a abătut ca un trăsnet călărimea partă. Etapa a doua a războiului s-a consumat în acea zi.

Legiunile lui Crassus, formate din temuţii infanterişti romani (aproape 45.000 de luptători), păreau superioare oştirii parte, formate aproape exclusiv din călăreţi (10.000 de călăreţi grei, cu zale şi 30.000 de călăreţi arcaşi - uşori).

După ce a separat avangarda romană de grosul oştirii şi a zdrobit-o, Surena şi-a întors călăreţii contra taberei de luptă a lui Crassus. Fără a se teme de celebra ordine de bătaie a legionarilor romani, escadroanele parte s-au aruncat şi retras succesiv, cu o genială alternare a cavaleriei grele cu cea uşoară, combinând armele grele cu norii de săgeţi. Astfel au reuşit să clatine rândurile romane. Aprovizionarea continuă şi rapidă cu săgeţi, alături de atacurile călărimii grele care deschidea răni adânci în formaţiile lui Crassus, n-a permis romanilor nici un moment de răgaz. Corpul auxiliar de aprovizionare al parţilor, aflat la câţiva paşi de linia de regrupare a călărimii, dispunea, pentru fiecare cinci călăreţi, de câte o cămilă încărcată cu săgeţi.

Ceea ce romanilor le-a părut la început o victorie oarecum comodă şi răsunătoare, a devenit cel mai amar dezastru al Romei de după Hannibal. Pe câmpul de luptă au rămas 20.000 de legionari morţi, alţi 10.000 au fost luaţi în sclavie, iar restul, în fuga lor dezordonată au fost măcinaţi de escadroanele parte de urmărire. Capul lui Crassus, acvilele şi insignele legiunilor romane au fost trimise în capitala Ctesiphon, unde regele Orades al II-lea le-a folosit pentru spectacolul triumfal.

Cavaleria de elită a parţilor şi vaşnicele legiuni romane au continuat să se înfrunte cu cerbicie şi în deceniile următoare, ajungându-se ca în anul 20 e.A, frontiera să fie recunoscută de ambele părţi pe Eufrat. Tot cu acea ocazie împăratul roman Augustus a obţinut retrocedarea tuturor însemnelor romane capturate de parti la Carrhae.

După dispariţia împăratului Augustus, pacea dorită de el s-a spulberat. Luptele au reînceput şi au continuat mai mult de două sute de ani. Parţii s-au văzut nevoiţi să cedeze pas cu pas romanilor multe din teritoriile lor vestice, iar în final dinastia arsacizilor a fost spulberată din interior de o alta pur iraniană, cea a Sassanizilor, în 224 e.N. Din acea clipă romanii, şi apoi bizantinii, au avut în faţă un nou regat – imperiu persan, cel al Sassanizilor, imperiu în care s-a dorit refacerea întregii moşteniri a primului regat persan.

Parţii au ieşit din istorie dar au lăsat Orientului Mijlociu tradiţia unei cavalerii de elită.

După scurgerea a douăsprezece secole pe timpul cruciadelor din Orientul Apropiat, armatele de cavalerie musulmane, turco-arabe, încă mai foloseau în luptele cu apusenii invadatori tactica valurilor succesive de călăreţi arcaşi. Se poate spune că umbra acelui mare comandant de cavalerie de la Carrhae, Surena, a bântuit milenar peste întinderile din răsăritul Mediteranei. De altfel numele lui adevărat nu se cunoaşte, Surena fiind un substantiv comun care desemna la parţi şi apoi sassanizi pe generalul şef, un al doilea personaj al statului. Eroarea a provenit de la interpretarea greşită dată de istoricii clasici acelui termen.

TRUPE DE ELITA - NEMURITORII

Persia, marele imperiu oriental dintre sec. 6-4 e.A păstrat aproape neschimbată moştenirea assiriană. In afara folosirii extinse a cavaleriei şi a suprimării treptate a carelor de luptă nu s-a operat nici o altă schimbare sesizabilă în organizarea militară. Creşterea substanţială a cavaleriei în purtarea războaielor s-a datorat experienţei dobândite în confruntările cu popoarele, nomade din nord, care nu foloseau decât cavaleria în atacurile lor surprinzătoare.

Armata persană a impresionat prin efectivele imense de care dispunea, prin participarea de contingente ale popoarelor supuse. Datorită valorii războinice inegale a trupelor prelevate de la diverse seminţii supuse, valoarea de ansamblu a armatei ahemenide era foarte scăzută. Regii persani şi comandanţii se simţeau flataţi şi încurajaţi de mulţimile care-i urmau, dar foarte multe contingente nu mărşăluiau decât sub ameninţarea biciului, aşteptând prima ocazie pentru a dezerta. Singurele trupe sigure cu adevărat erau cele compuse din perşi şi mezi.

Infanteria persană era compusă mai ales din arcaşi, slab echipaţi pentru lupta corp la corp. Spre deosebire de armata assiriană cea persană era lipsită de infanteria grea. Slăbiciunile amintite explică înfrângerile aplicate cu uşurinţă perşilor de către micile contingente greceşti, pe timpul războaielor medice, la începutul sec. al 5-lea e.A şi, mai târziu de către Alexandru cel Mare. De altfel la începutul sec.al 4-lea e.A, perşii s-au simţit constrânşi să recurgă sistematic la folosirea de mercenari greci.

Corpul cel mai credincios şi mai bine antrenat al armatei persane a fost cel numit Nemuritorii, compus din 10.000 de luptători şi afirmat drept corp de elită a armatei permanente.

Supranumele dat acelei trupe de elită desemna de altfel pe infanteriştii asiatici numiţi de greci Melophori, infanterişti de elită din sânul armatei ahemenide. Acea mare unitate cuprindea 10.000 de oameni şi era menţinută constant ca efectiv, prin înlocuirea imediată a celor inapţi de luptă, morţi, răniţi, bolnavi.

Numele melophori este de expresie grecească, hoi melaphoroi, adică purtători de mere. După relatările lui Xenophon, corpul melophorilor, respectiv al Nemuritorilor a fost creat de regele Cyrus cel Bătrân, care a considerat insuficientă apărarea persoanei sale de către gărzile de poartă.

Melophorii erau recrutaţi numai dintre adevăraţii perşi şi mai rar dintre mezi. Campau în jurul palatului şi apărau pe rege în nopţile când era prezent la palat. Il însoţeau pe parcursul ieşirilor sale, aliniaţi ca nişte ziduri de fiecare parte. Ei erau însărcinaţi cu protecţia cortului regal, pe timpul deplasărilor şi în taberele de război. Luptau numai în jurul regelui şi al rudelor acestuia. In bătălia pierdută în faţa lui Alexandru Macedon, la Gangamela, în anul 331 e.A, melophorii, sau Nemuritorii au protejat eroic retragerea lui Darius al III-lea.

Numele lor grecesc provenea de la mărul, sau rodia, care orna partea terminală a lăncii ce o purtau. O mie de melophori, comandaţi de chiliarh (tot denumire grecească) purtau măr de aur, în timp ce restul de 9000 purtau măr de argint. După Heraclides din Cyme, primii erau perşi de naştere nobilă.

Melophorii au impresionat pe autorii antici prin echipamentul lor luxos. Herodot nota că ei depăşeau toate celelalte trupe prin măreţie şi că străluceau prin mulţimea ornamentelor de aur cu care erau acoperiţi.

Quintus Curtius a remarcat şi el că Nemuritorii se distingeau printr-un lux şi o opulenţă nemaipomenită, care-i făcea mult mai impozanţi. Aveau coliere de aur, sutane brodate cu aur şi tunici cu mâneci acoperite cu pietre preţioase.

Elianus a precizat, la rândul său, că melophorii purtau sutane de culoarea purpurei, sau de culoarea galbenă de măr.

Sensibil la aspectul lor impresionant, Alexandru Macedon a păstrat corpul Nemuritorilor după ce a sfârşit cu domnia ahemenizilor.

Este probabil ca lăncierii şi arcaşii reprezentaţi prin cărămizi emailate pe pereţii Sălii de audienţe, numită Apadana, din palatul lui Darius I-ul, de la Susa, să fi fost melophori.

Componenţii acelei trupe mari de elită erau echipaţi cu arc, lance şi spadă scurtă. Dispuneau şi de un scut uşor, capabil să devieze săgeţile, dar foarte slab pentru apărarea împotriva adversarilor bine echipaţi pentru lupta de aproape. Nemuritorii mizau pe superioritatea lor războinică de monolit şi pe moralul de a învinge adversarul.

Erau numiţi impropriu Nemuritorii deoarece, în realitate, erau ostaşii care părăseau cel mai repede lupta prin moarte, sau rănire, fiind uneori primii sacrificaţi. Erau înlocuiţi la fel de repede, în timpul luptei, cu trupe odihnite din alte corpuri. Acea înlocuire rapidă inducea în eroare pe adversari, creându-le iluzia că numărul falnicilor adversari nu se diminua niciodată. Probabil că termenul de sacrificabili s-ar fi aflat mai aproape de realitatea bătăliilor.

NESTEMATELE LUMII - MICENE - AGAMEMNON DORMIND

Pitorescul plin de măreţie, scăldat în arşiţă, al Argolidei aheilor, eclectismul amplu, alternanţa de vârfuri, de stânci fantastice şi austere cu văi sterpe, se mistuie treptat spre sud. Se mistuie într-o câmpie primitoare cu o vegetaţie muncită de om şi desfăşurată luxuriant, vegetaţie ce sfârşeşte la marginea imperiului albastru, incomensurabil şi misterios al marii din Argolikos Kolpos (Golful Argolidei).

Ca peste tot pe pământul Greciei, asupra Argolidei planează un trecut îndepărtat şi încărcat de grandoare şi de mister legendar, trecut plămăditor al unei istorii neasemuite. Pentru o imaginaţie hrănită în cultul Antichităţii, care nu vede pretutindeni în jur decât ziduri de cetate, necropole, arene, amfiteatre, hipodroame, statui de războinici, sau pădurea de suliţe ale unor armate ce se apropie de departe, în Argolida totul se apropie de extaz. Acolo şi cerul însuşi, de o ireală transparenţă atât la răsărit cât şi la apus, cerul cu norii lui fantastici, trasfigurează deasupra întregul Olimp în apoteoze, cu zei aşezaţi în care de luptă trase de cai înaripaţi şi cu zeiţe diafane răsărite din valuri sau ceaţă. Ţinutul, aerul, cerul şi piatra vestigiilor umane sugerează apropierea de umbrele unor generaţii legendare, învăluite de aura măreţiei, de triumfuri, de splendori, dar şi de jafuri sălbatice sau de obiceiuri neîndurătoare faţă de cei mai slabi sau învinşi.

Nostalgica, maiestoasa, neguroasa şi solitara cetate Mycene de odinioară, capitală recunoscută prin puterea sa de toţi aheii, a inspirat cu detaşata ei dezolare pe istorici, artişti şi filozofi, aşezată la temeliile civilizaţiei elene. Păşind pe piatra ei spre culmea palatului regal, spre acel megaron arhaic, mai amplu decât al supuşilor de rând, nu este greu să o recunoşti, mai ales când eşti inspirat de cânturile lui Homer.

Intr-o linişte şi într-o singurătate la fel de profunde ca şi zarva, sau furnicarul războinicilor care locuiau în trecut tărâmul muntos şi sterp din jurul ei, cetatea Mycene ne aşteaptă cu poveştile mai vechi de trei milenii şi jumătate. Stă înfiptă pe o înălţime stearpă, între două creste muntoase, Zara şi Profitis Ilias, de care este despărţită prin două ravene adânci şi abrupte.

Peste locuitorii ancestrali ai spaţiului egeean s-au suprapus patru valuri de populaţii protogreceşti de origine indo-europeană, coborâte dinspre nord, dinspre inelul Munţilor Carpaţi. Primii sosiţi au fost  ionienii care au adus cu ei, calul şi roata olarului. S-au sedentarizat construind primele aşezări fortificate, cetăţi şi sanctuare. In intervalul dintre anii 1800-1700 e.A s-a produs cea de a doua mare invazie de populaţii protoelene, aceea a aheilor. A urmat cea a eolienilor, de mai mică amploare, în jurul anului 1600 e.A şi apoi ultima şi cea mai dură în comportament, cea a dorinenilor, în jurul anului 1200 e.A.

Ionienii au fost împinşi aproape în totalitate de ahei spre insulele bazinului egeean şi spre coastele Asiei Mici, unde au dezvoltat o civilizaţie greacă de o admirabilă inspiraţie, care a îmbogăţit strălucit şi specific întreaga istorie a lumii greceşti.

Aheii au pus stăpânire şi au dominat spaţiul continental al Greciei o jumătate de mileniu, devenind iniţiatori ai unui proces de civilizare paralel cu al ionienilor pe o cale cu totul deosebită.

Societatea aheilor s-a afirmat ca societate de războinici implacabili şi neiertători. Toate îndeletnicirile producţiei materiale, inclusiv comerţul, erau trecute pe planul doi, iar în creaţie şi artizanat s-a folosit mână de lucru din afară, capturată, sau mutată cu forţa. Cea mai mare parte a bunurilor necesare vieţii şi mai ales cele suplimentare erau procurate prin trei îndeletniciri: război, piraterie şi comerţ. Comerţul s-a dezvoltat într-o perioadă mai târzie, dar totdeauna a fost viciat şi însoţit de gânduri piratereşti.

In societatea aheilor, războiul a constituit tot o formă de piraterie, deoarece prin el nu se urmărea cucerirea de noi teritorii ci numai jaful şi expolierea populaţiilor înfrânte.

Un astfel de popor de pradă, purtător al legilor sângeroase şi lipsite de îndurare aplicate de învingători, era îndreptăţit să gândească la ridicarea unor cetăţi cu o rezistenţă nebănuită până atunci, cetăţi care să-i apere de replică asemănătoare din partea unor inamici. La nesiguranţa specifică acelor vremuri de trecere de la sălbăticia neagră la adevăraţii zori ai civilizaţiei în Europa, s-a adăugat obsesia războinică a seminţiei aheene, mai ales a ramurii de triburi stabilite în Argolida.

Pe aceste temeiuri s-a ridicat emblematica cetate Mycene, cu ziduri ciclopice, alcătuite din blocuri de piatră de dimensiuni impresionante. Practic ameninţătoarea cetate Mycene nu reprezintă un adăpost pentru un oraş în adevăratul sens al cuvântului, ci un cuib de apărare a palatului regal, palatul celui mai ascultat conducător al aristocraţiei gentilice. Cuibul de piatră cuprindea desigur şi cartiere înghesuite ale unor supuşi apropiaţi, ale unor meşteşugari necesari, şi ale unei garnizoane permanente.

Intemeierea apărării generale pe existenţa unor cetăţi restrânse ca suprafaţă, dar de o robusteţe descurajantă, destinate, în principal, reşedinţei regale a putut fi regăsită şi la alte oraşe-stat surori, cum ar fi Tirynt sau Pylos. Viaţa dură şi grosieră a colectivităţilor aheilor este reflectată ideal de cetăţile lăsate de ei posterităţii, cetăţi megalitice, covârşitor de grele şi ameninţătoare, cetăţi ce par ieşite din poveşti cu giganţi sau cu zmei răi. Robusteţea inegalabilă a incintelor pentru lumea mediteraneană, a turnurilor şi a porţilor, aseamănă acele cetăţi cu animal de pradă din epoci geologice îndepărtate, animal care stă la pândă apărat de o carapace indestructibilă.

Societatea aheilor stabiliţi pe pământul viitoarei Grecii era împărţită într-o mulţime de state tribale mici, cu grad mare de independenţă. Statele lor erau unite totuşi printr-un sistem de subordonare faţă de nişte conducători ereditari cu atribute de regi. Relaţiile interstatale aveau caracterul unei confederaţii militare. Căpetenia regatului confederat, s-a găsit la Mycene, iar cetatea a primit aureola de capitală.

Aheii altor state, dinastiile lor, se aflau într-o subordonare gentilică şi de organizare militară faţă de temuta capitală. Regele de la Mycene avea cu prioritate atribuţii reprezentative, dar şi un rol conducător autoritar în problemele externe sau de război.

Perioada de dominaţie şi de înflorire a societăţii aheene în spaţiul grecesc de mai târziu a reprezentat prima perioadă importantă a civilizaţiei elene. Ea a primit în istoria modernă denumirea convenţională de civilizaţie miceniană, prin preluarea numelui cetăţii celei mai puternice şi reprezentative a confederaţiei etnice şi militare.

Popor de războinici duri şi de cuceritori, aheii au ocupat întreaga Grecie centrală, nordul Peloponesului şi insulele egeene centrale şi sudice. Expediţiile lor de jaf au atins şi alte coaste mediteraneene, în special pe cele din Asia Mică şi Creta, unde înflorea o veche şi minunată civilizaţie, cea minoică. Prin jaf, prin imitaţie, şi printr-un oarecare aport propriu, aheii au plămădit o civilizaţie specifică. Civilizaţia lor s-a conturat odată cu scurgerea secolelor, în paralel cu o expansiune de mari proporţii.

Micenienii şi-au purtat civilizaţia în vârful armelor şi pe calea unui comerţ temerar. Intre sec. 15-12 e.A flota lor a reprezentat singura putere navală din Marea Mediterană, urmând multe din drumurile comerciale deschise anterior de cretani. Corăbiile lor mari, cu 30 de vâslaşi, au ajuns până în Sicilia, în Italia meridională şi centrală, în Sardinia, pe coastele Spaniei şi în sudul Franţei. Relaţiile comerciale aheene s-au derulat mult mai intens în bazinul răsăritean al Mediteranei unde au întâlnit civilizaţii superioare lor, popoare mai vechi şi mai numeroase. Ancorau în insulele Delos, Lesbos, Cos, Rodos, în porturile Asiei Mici, ale Siriei, Palestinei şi Egiptului. Au pătruns prin strâmtoarea Bosfor în bazinul Mării negre, ajungând până la Odesa. In Mediterana apuseană au întemeiat aşezări care au precedat cu câteva secole marea colonizare greacă începută în sec. al 8-lea e.A. (precum Taranto, în sudul Italiei şi în locuirea străveche Pantalica din zona viitoarei Siracusa).

Creta cea bogată şi elevată le-a atras în principal dorinţele, astfel că civilizaţia minoică de acolo a devenit principala lor pradă şi principalul exemplu în dezvoltare. S-au infiltrat în marea insulă timp de aproape două secole, pe calea unui comerţ tradiţional, de tatonare. Bogăţiile acelei lumi minoice le-a trezit invidia şi i-a incitat la un jaf de proporţii. Inainte de anul 1400 e.A au cucerit Creta, au trecut-o prin foc şi sabie şi au jefuit-o necruţător de toate comorile. Navele lor încărcate au circulat mulţi ani spre Argolida, ducând tot ceea ce reprezenta o atracţie, dar şi mulţime de meşteşugari sau artizani.

Aheii micenieni au împrumutat din Creta aproape toată cultura lor ridicând pe o treaptă neaşteptată propria lor civilizaţie.

Incepând cu sec. al 15-lea e.A, viaţa materială din spaţiul de locuire aheean a luat forme creatoare, ajungând până şi la împrumutarea scrierii numită „liniară B“, cu care au transcris texte în limba protogreacă.

Trecerea distrugătoare a aheilor peste Creta a provocat distrugerea brutală şi totală a civilizaţiei minore. Aheii au lăsat în urmă numai moarte, pârjol şi ruine înnegrite.

Dialectica istoriei nu s-a împiedicat de acel moment de cataclism în evoluţia unei societăţi avansate. Civilizaţia pierdută a renăscut sub forme noi pe alte tărâmuri, sub forme noi, sub forma civilizaţiei miceniene care a îmbogăţit strălucit următorul mileniu al Greciei antice.

O altă mare acţiune războinică a aheilor şi probabil printre ultimele, a fost războiul contra Troiei, război a cărui importanţă a fost exagerată după circa 400 de ani în poemele lui Homer. Iliada a idealizat şi a dat proporţii legendare unor fapte care s-au redus, în esenţă, la dimensiunile unei mari expediţii de jaf, expediţie nu tot atât de profitabilă ca cea din Creta.

La acel război contra Troiei a participat o coaliţie de 28 de state aheene, totalizând aproximativ 100.000 de luptători, îmbarcaţi pe 1200 de corăbii. Conform celor relatate de Tucidides, corăbiile cele mari au transpormat câte 120 de războinici, iar cele mici până la 50. Confederaţii au susţinut un asediu de 10 ani sub comanda regelui de la Mycene, Agamemnon. In acele timpuri, când populaţiile erau extrem de restrânse numeric, o asemenea mobilizare de luptători nu ar fi putut să o realizeze decât un popor războinic, cu un procent ridicat de bărbaţi apţi şi antrenaţi pentru luptă.

Cetăţile ca de basm şi celelalte construcţii lăsate posterităţii de civilizaţia miceniană au un caracter nu numai specific, ci chiar de unicat. Dacă în aproape toate domeniile vieţii, organizării şi artei, micenienii s-au dovedit tributari civilizaţiei minoice din Creta, în domeniul construcţiilor ei şi-au afirmat creativitatea şi specificul. De altfel, tot ce au copiat şi utilizat în prima lor perioadă de evoluţie, micenienii au completat cu aport propriu către apusul existenţei lor statale. Pe această bază se poate vorbi de o adevărată cultură şi civilizaţie miceniană, rădăcină viguroasă a civilizaţiei greceşti de mai târziu.

Oraşele-capitală ale majorităţii statelor aheene nu erau fortificate în piatră ci numai cu palisade. Straşnic apărute erau numai palatele regilor, aşa cum era cazul regelui cel mare de la Mycene.

Spre deosebire de monarhii orientali, care dispuneau de supuşi după bunul plac, regii micenieni păstrau încă un comportament mai democratic de sorginte gentilică, tratându-şi supuşi asemănător marilor proprietari pe un domeniu. Regele avea slujitorii lui apropiaţi pe care îi numea prieteni, cu care stătea la masă, care îşi conduceau în luptă propriile formaţii militare şi care îl înconjurau în timpul bătăliei pentru a-l proteja.

In societatea miceniană numărul sclavilor era restrâns. Sclavii aparţineau regelui, unor înalţi demnitari, sau unor particulari bogaţi şi erau trataţi ca nişte argaţi, fiind folosiţi numai la munci gospodăreşti. Marea masă a sclavilor provenea din raidurile de piraterie. Din războaie proveneau numai sclavele şi copiii sclavi, deoarece toţi bărbaţii prinşi în războaie erau ucişi. Legile războiului erau implacabile la ahei şi probabil că brutalitatea se răsfrângea asemănător asupra moravurilor sau relaţiilor interumane din societate.

Intre palatele cretane şi cele miceniene a existat o deosebire capitală. Aheii au adoptat o arhitectură specială, mai puţin decorativă, mai puţin spectaculoasă, dar mai trainică. Ei nu au atins fantezia minoică, dar s-au individualizat remarcabil.

Palatele miceniene erau mult mai modeste şi mai austere decât cele minoice, înconjurându-se totdeauna de fortificaţii. Din jafurile întreprinse toate ţărmurile Mediteranei, dar mai ales din experienţa cretană, unde cuceriseră şi pârjoliseră palate splendide, dinaştii ahei trăseseră învăţăminte folositoare. Deoarece în Creta nu existaseră fortificaţii, aheii nu au avut ce copia sau de la ce să se inspire. Ca urmare fortificaţiile lor poartă o amprentă cu totul originală şi greoaie, dezvăluind caracteristice unei populaţii cu grad inferior de dezvoltare artistică.

Palatele miceniene erau aşezate pe poziţii protejate natural, sau în mijlocul unor zidiri descurajante pentru orice atacator. Nu se dezvoltau în jurul unei curţi centrale ca cele minoice, ci în jurul unei încăperi centrale de dimensiuni mari, cu vatră în mijloc. Acea încăpere centrală concentra activităţile publice şi private ale palatului şi se numea megaron. In planul general al palatului existau unele curţi de recreare sau pentru desfăşurarea unor activităţi gospodăreşti şi meşteşugăreşti, bine apărate de ziduri, dar care deţineau amplasamente marginale.

Palatul era reşedinţa regelui şi a casei sale sub aspect familial. Pe lângă încăperile intime rezervate regelui şi familiei sale, se mai găseau încăperi pentru oaspeţi, pentru servitori, pentru provizii, ateliere meşteşugăreşti, precum şi armurăria, sau arhivele. Meşteşugarii micenieni erau formaţi după experienţa celor cretini şi purtau numele de demiurgii (demiurgi), adică cei ce lucrează pentru popor.

Ca orice aşezare din spaţiul grecesc, atât de imaginativ, cetatea Mycene a avut un întemeietor legendar, pe Perseu, fiul dăruit lui Zeus de Danae. Cu el a început dinastia Perseizilor, dinastie care s-a sfârşit cu regele Eurystheus, cel care prin legendă i-a impus lui Herakles faimoasele munci pline de primejdie.

După stingerea primei dinastii, cetatea a intrat în stăpânirea altui rege legendar, Atreus, fiu al lui Pelops şi al Hippotamei. Legenda continuă cu fapta abominabilă a lui Atreus, care i-a dat fratelui său, Thyestes, să mănânce proprii copii. Zeii s-au înfuriat şi au aruncat blestemul asupra lui şi asupra descendenţilor.

Următorul monarh din dinastia Atrizilor, Agamemnon, cel mai glorios, mai puternic, şi mai cunoscut rege, pe care l-a avut cetatea Mycene a condus epocalul război împotriva Troiei. Intors după victorie în palatul său, a pierit asasinat de soţia necredincioasă, Clytemnestra, ajutată de amantul Egistes.

Pe marele Agamemnon l-au răzbunat copii săi, Orestes şi Electra, tronul revenind lui Orestes. Sub domnia fiului acestuia, Tisamenos, la sfârşitul sec. al 12-lea, mândrul Mycene a fost distrus definitiv de invadatorii dorieni, cei ce au adus cu ei o lungă perioadă de regres pe pământul Greciei, perioadă numită epoca obscură. Aceea a durat până la mijlocul sec. al 8-lea e.A, când a început marea expansiune şi colonizare elenă în arealul mediteraneean şi al mărilor adiacente.

După o jumătate de mileniu, pe timpul războaielor cu perşii (războaiele medice), cetatea Mycene a contribuit la apărarea Greciei numai cu 80 de războinici care au luptat la Thermopyles, în anul 480 e.A. Mai târziu, împreună cu cetatea Tirynt, a participat cu 400 de oameni la bătălia finală şi victorioasă pentru greci de la Plateea, în 479 e.A.

Pentru această contribuţie de sânge, Mycene a avut onoarea de a i se grava numele pe trepiedul oferit sanctuarului de la Delfi de către oraşele care participaseră la disperata confruntare cu perşii.

In sec. al 2-lea e.N, autorul şi călătorul Pausanias nu a mai găsit la Mycene nici un suflet viu, lăsându-l pe vizitator să se lase purtat de propriile visări, ca şi în zilele noastre.

La apropierea de zidirile ciclopice de la Mycene imaginaţia zboară involuntar spre o lume grozavă, greu de înţeles, ale cărei urme copleşesc şi înmărmuresc totodată. Zidirile au temeliile înfipte într-un adânc multimilenar, într-o lume copleşitoare, conturată numai de legende, într-o lume fără adevărate mărturii scrise, care a lăsat posterităţii numai o osatură de piatră care să o definească.

Ultimul zid se apărare al cetăţii, cel ridicat în jurul anului 1250 e.A, avea un perimetru de un kilometru şi o grosime de 6 metri. In trupul său erau amenajate galerii şi cazemate iar deasupra un drum de rond. La intervale mici, de numai 12 metri se înălţau turnuri de apărare în aceeaşi măsură de robuste şi cu o înălţime greu de stabilit. Unul dintre ele, mutilat de cutremure şi probabil de oameni, se ridică încă la 14 metri, adică la înălţimea unui edificiu modern cu patru nivele.

Blocurile de piatră din zid au dimensiuni surprinzătoare şi emoţionale. Sunt dispuse fie în rânduri neregulate într-o împerechere pseudo-isodomă, fie au forme primare, nedegroşate, împilându-se prin propriile neregularităţi sau cu ajutorul unor pene dure.

Intrarea principală în cetate este ameninţătoare datorită pereţilor megalitici care conduc spre ea ca un culoar. Astăzi este numită Poarta leilor, primind numele de la o sculptură, de la un altorelief săpat într-un bloc de piatră gigantic aşezat deasupra ei.

Sculptura reprezintă doi lei ridicaţi cu labele din faţă pe soclul unei coloane centrale şi cu capetele întinse spre capitelul acesteia. Intreaga plastică are planul unui triunghi isoscel ale cărui laturi egale sunt conturate de cei doi lei, cu vârful marcat de capitelul coloanei.

Această lucrare, simbol al puterii statului şi cetăţii Mycene este mărturia cea mai veche a sculpturii monumentale în Europa, având asemănări cu sculpturile în altorelief din capitala Hattuşas a Regatului Hittit contemporan din Asia Mică. Impunător prin sobrietate prin calităţile artistice şi prin impresia de forţa pe care o transmite, altorelieful reprezintă un reper de primă valoare a artei sculpturale greceşti şi europene.

Din sculptură lipsesc astăzi capetele leilor care se pare că au fost lucrate separat în steatit pentru un efect artistic suplimentar.

Din afară se urcă în pantă spre Poarta leilor pe un drum dalat cu blocuri mari de piatră lustruită de vremuri şi de paşi, blocuri pe măsura celor din trupul zidurilor. Cu circa 30 de metri înainte de poartă drumul se strecoară printre pereţi laterali înalţi, care formează un fel de strungă. Orice atacator al porţii putea fi strivit, sau străpuns de proiectilele aruncate de apărători de pe zidurile laterale. In acea strâmtoare atacatorii erau prinşi ca într-o cursă.

Poarta masivă de lemn avea două canaturi acoperite şi ghintuite cu bronz. In pragurile grele de piatră se observă încă, atât de sus cât şi jos, cavităţile în care se roteau cepurile porţilor mobile. Pe montanţii laterali de piatră se remarcă cavităţile în care se introducea orizontal o bârnă groasă de lemn, menită să blocheze deschiderea porţilor.

Dincolo de poartă, spre interior, drumul mai străbate o porţiune încadrat de parapete. Imediat pe dreapta se găsea Hambarul, iar între acesta şi poarta leilor o scară de piatră ducea sus pe ziduri.

Aproape de Hambar, pe partea dreaptă, celebrul arheolog autodidact Schlimann a descoperit şi cercetat o surprinzătoare necropolă circulară ce închidea şase morminte regale de tip puţ, adică excavate în piatră şi acoperite cu câte o stelă. Intr-o primă fază necropola pare să se fi găsit în afara emoţionantelor fortificaţii.

Necropola a dezvăluit minunate tezaure ce însoţeau pe defuncţi. S-au scos la lumina zilei, după 32-33 de secole, obiecte de mobilier funerar, neaşteptate obiecte de aur, remarcabile prin execuţie şi concepţie, măşti de aur pentru defuncţi, cu influenţe egiptene, vase şi bijuterii de aur, săbii şi pumnale de bronz încrustate cu aur şi fildeş, diademe, lănţişoare, cupe de aur, săbii de argint acoperite cu reliefuri, plăci ornamentale groase provenite din diverse sipete, inele, obiecte de fildeş, de sticlă, cristal de stâncă, un vas de alabastru, flori, fluturi, sfincşi, ritoni, animale marine, pietre preţioase şi multe altele.

Prin bogăţia lor greu de descris, mormintele regale de la Mycene nu suportă nici o comparaţie cu tot ce s-a descoperit în alte necropole ale Greciei, nici chiar cu cea de la Pella, capitala Macedoniei antice.

Necropola circulară care are un diametru interior de 16 metri şi este înconjurată de o esplanadă, tot circulară, cu diametrul de 26,50 metri, delimitată pe interior şi exterior de dale verticale de piatră, înalte până la 1,5 metri. In centrul suprafeţei s-a găsit un altar destinat sacrificiilor, altar în jurul căruia s-a format un adevărat tumulus prin sedimentarea resturilor neîndepărtate ale sacrificiilor rituale. După un timp se pare că locul a servit drept Agora, până când aceasta a fost transferată în afara fortificaţiilor.

Poarta leilor şi Necropola regală sunt plasate în partea de jos a colinei pe care s-a aşezat venerabilul Mycene. De acolo, de la Marea rampă, drumul urca şerpuit printre locuinţele supuşilor până la palat. Palatul ocupa poziţia cea mai înaltă a colinei, bucurându-se de perspective largi asupra întregii locuiri, a zidurilor şi a ţinutului.

Accesul în reşedinţa regală se făcea printr-un propylon, de la care se trecea în marea curte. Megaronul, adică palatul regal, era plasat în partea răsăriteană a curţii şi era constituit dintr-un portic înconjurător, un vestibul şi o sală, megaromul propriu-zis. Patru coloane ocupau centrul sălii tronului susţinând acoperişul vetrei centrale. Pereţii erau decoraţi cu stuc pictat, iar pardoseala acoperită cu dale de gips. Tronul se presupune că ar fi fost plasat pe latura de sud.

Urmele unui incendiu ce a devastat acropolisul mai sunt încă vizibile deşi deasupra fostului megaron s-au găsit ruinele unui templu târziu de factură dorică.

Nimic nu este neschimbător în evoluţia unei societăţi şi mai ales a uneia cu existenţă seculară. De evoluţie, de schimbarea concepţiilor constructive, şi probabil rituale, nu au fost ferite nici mormintele miceniene, civilizaţie care a lăsat posterităţii aproape numai lucrările sale în piatră, numai mărturii materiale durabile.

In afara bogatelor morminte tip puţ descoperite se Schilimann, departe, în afara zidurilor, s-au organizat necropole în care mormintele se compuneau din încăperi dreptunghiulare, ovale sau circulare. Acestea erau săpate în rocă moale. Către ele conducea un drum orizontal de diverse lungimi. După ritualul înmormântării intrarea încăperii subterane era zidită iar calea de acces, dromos-ul, se acoperea cu pământ. Acest tip de mormânt amenajat subteran a avut cea mai lungă existenţă la Mycene.

Intr-o perioadă de sfârşit a puternicei civilizaţii miceniene, dinaştii au acordat o atenţie cu totul excepţională locurilor de unde trebuia să întâmpine veşnicia. Atunci s-au amenajat cele mai impunătoare morminte, pe măsura puterii, bogăţiei şi tradiţiilor ciclopice proprii în construcţii. Este vorba de nişte morminte construite sub forma unor săli subterane cu cupolă. Perimetrul circular şi cupola erau zidite din blocuri de piatră.

Dintre cele nouă astfel de morminte regale descoperite în preajma vajnicului Mycene, cel mai grandios este cel numit Tezaurul lui Atreu sau mormântul lui Agamemnon.

In faţa zidurilor cetăţii, dincolo de o vale seacă, la poala unui deal a fost săpat un coridor deschis, lat de 6 metri şi lung de 36 de metri. Coridorul, mărginit de puternice ziduri de piatră conduce spre o sală circulară de dimensiuni ample cu cupolă ogivală.

In sală se pătrunde printr-o deschidere înaltă de 5,44 metri şi lată de 2,66 metri, practicată într-un perete înalt de 11 metri. Sala era locul unde se aduceau ofrandele şi se oficia ritualul funerar (ritual aproape necunoscut).

Camera mortuară propriu-zisă era săpată în stâna alăturată sălii ofrandelor, sală ce are diametrul de 14,50 metri şi înălţimea de 13,20 metri. Dimensiunile sunt comparabile ale unei clădiri moderne cu 4 niveluri, aşezată pe verticală, sau pe orizontală. Amplitudinea spaţiului cuprins de construcţie i-au atras calificativul de cea mai frumoasă sală cu cupolă fără susţinere interioară pe care a realizat-o arhitectura antică dinaintea Pantheonului din Roma. Trebuie precizat că după o perioadă de repetare a unor ritualuri de necropolă, dromosul era acoperit cu pământ şi astfel protejat mormântul.

Alte monumente funerare asemănătoare din apropierea cetăţii care au primit tot numiri simbolice din partea arheologilor precum, Mormântul Climtenestrei şi Mormântul lui Egistes. Nici unul dintre morminte nu a scăpat de profanare pe parcursul existenţei lor milenare. Se presupune că măreţele săli circulare cu cupolă ar fi avut unele ornamentaţii de piatră şi mai ales de bronz în afara tezaurelor menite  a-l însoţi pe bogatul defunct.

Urmându-şi specificul arhitectural micenienii au lăsat posterităţii motive de admiraţie şi în cazul spectaculoaselor monumente funerare. Dimensiunile uriaşe ale unor blocuri de piatră fasonate impresionează şi emoţionează asemănător cu cele din preajma Porţii leilor. Spre exemplu lespedea de arhitravă a intrării în Tezaurul lui Atreu are o lungime de circa 6 metri, iar cea din spatele ei, dinspre interiorul sălii are o lungime de 8 metri, o lăţime de 5 metri, o înălţime de 1,2 metri şi o greutate de peste 100 de tone. In faţa acestor mase uriaşe de rocă trebuie să se simtă extrem de ruşinaţi unii autori de senzaţie care au încercat să înconjoare de mister ridicarea blocurilor de circa 2 tone din trupul piramidelor egiptene.

Pentru civilizaţia miceniană, arhitectura s-a afirmat drept singurul domeniu cu trăsături total autentice. Nici fortificaţiile ciclopice, nici megaronul, caracteristic locuinţelor, nici încăperile funerare cu dromos şi nici sălile de ofrandă cu cupolă ale celor mai spectaculoase morminte antice europene, nu-şi găsesc asemănarea în Creta, sau în alte civilizaţii din marele areal mediteranean.

Nu putem părăsi stâncăria încinsă de la Mycene fără a lăsa să zboare câteva clipe imaginaţia istorică. Un impuls migrator misterios din spaţiul nord-balcanic a pus în mişcare mari mase de populaţii indo-europene la sfârşitul sec. al 12-lea e.A. Din acel amestec uman, numit generic Popoarele mării, de către egiptenii timpului, au făcut parte illiri, traci, dorieni, frigieni, siculi, ahei şi cretani. Marea migraţiune s-a propagat atât pe uscat cât şi pe mare. Pe uscat a pustiit toate teritoriile din răsăritul Mediteranei, afectând profund structurile etnice şi statale din Orientul Apropiat. Masele de războinici jefuitori au distrus în calea lor puternicul Regat Hittit, apoi au măturat, în etape, Siria, Fenicia şi Palestina, poposind după un deceniu (adică în jurul anului 1190 e.A) în nord-estul Egiptului, la marginea deltei Nilului.

Pe calea mării, o parte a migraţiei a pustiit insulele egeene, coastele răsăritene şi meridionale ale Asiei Mici, acostând tot în nordul Egiptului bogat. Acolo marea aventură a Popoarelor mării a luat sfârşit lovindu-se de rezistenţa îndărătnică a regatului faraonic.

Cântărind cu atenţie perioada istorică a invaziei Popoarelor mării, apare ca foarte posibilă ipoteza ca memorabilul război al Troiei dus de ahei să nu fi fost decât un episod al marelui război itinerant de jaf al Popoarelor mării, episod care a aparţinut aheilor plecaţi şi ei pe drumul celorlalte triburi războinice puse pe jaf. De asemenea se poate afirma că acea aventură necugetată a aheilor s-a răzbunat neîndurător asupra lor. Pe timpul lipsei principalei lor forţe armate ţara le-a rămas neprotejată în faţa unui alt val migrator proto-elen.

Masa cea mare a triburilor războinice şi sălbatice ale dorienilor a sosit cu ultim val de migraţiune în Grecia, supunând cu destulă uşurinţă partea sedentară a lumii miceniene, pe timp ce redutabilii ei războinici se aflau la mari distanţe de casă.

Cutremurul etnic de după anul 1200 e.A a schimbat cu totul configuraţia înfloritoarei lumi egeene, curmându-i totodată şi vechile tipare de existenţă multiseculară. Pentru aproape o jumătate de mileniu în jurul civilizaţiei miceniene s-au creat hăuri adânci, un abis dezolant şi haotic de înapoiere, coborât la o treaptă mai apropiată de sălbăticie şi ignoranţă întunecată.

La Mycene munca răbdătoare a arheologilor va mai continua în multe alte companii. Acolo, sau oriunde pe cuprinsul aceluiaşi mirific pământ grecesc, istoria şi-a pus pretutindeni, generos şi magnific, pecetea. Ocrotite şi păstrate încă în adâncul pământului sau pe fundul mării, vestigii nebănuite alcătuiesc comori nebănuite omenirii. Redate luminii, redate epocii contemporane, după milenii, ele devin tot atâtea ofrande pentru altarul umanităţii.

De pe culmea acropolisului regal de la Mycene, sau de la Poarta leilor, privirea cuprinde un orizont violaceu în care natura pare a se fi înrudit cu istoria şi cu legenda. Conturul crestelor învălurite de la sud-vest înfăţişează un om uriaş culcat pe catafalc. Măreaţa şi strania imagine localnicii au asemuit-o cu Agamemnon dormind.

Infrăţit cu natura, legendarul rege îşi veghează locurile de mărire şi după moarte. Doarme Agamemnon întins dintotdeauna peste tărâm, doarme şi Mycene, doarme atât legenda cât şi realitatea. Doarme o nestemată de pe altarul lumii…