Ingemănat cu ţărmurile Bosforului într-o eternă şi maiestoasă fraternitate, Constantinopolul a avut destinul de a lega două continente, două mari areale de civilizaţie şi două mari epoci istorice. Mai mult decât oricare capitală a lumii, el a legat firul istoriei la cumpăna dintre antichitate şi întunecatul ev medieval, a legat cultura şi civilizaţia europeană, greco-romană, cu amalgamul de civilizaţii de pe întinderile nesfârşite ale Asiei. Multe secole, chiar un mileniu, între zidurile sale desprinse din poveste s-a aflat centrul întregului pământ. Pe timpurile în care întreaga Europă era sfârtecată de copitele năvălitorilor barbari, când toate zidirile şi toată spiritualitatea Romei cădea pradă degradării, Constantinopolul a continuat să se înalţe pe fundalul unei lumini ireale şi ameţitoare ce a radiat pretutindeni în jur. Cerul l-a fulgerat cu perenitate, cu genialitate şi sacralitate, iar marea i-a adus cea dintâi ofrandă, mirifica strâmtoare a Bosforului, aşternută ca o uriaşă punte între continente şi lumi.
Imperiul Roman de Răsărit, numit de istorici Imperiul Bizantin, a dat fundament de piatră istoriei lumii civilizate şi a lăsat sigilii de aur pe trupul Europei barbare, sigilii de artă, arhitectură şi spiritualitate.
Prin forţa sa economică şi militară, prin abilitatea politică şi efervescenţa cultural-spirituală, Imperiul Bizantin s-a afirmat drept principalul organism statal al evului medieval european şi al vecinătăţilor din Asia şi Africa. El s-a menţinut în primul mileniu al erei creştine, drept simbol al centrismului european în istoria universală. Civilizaţia europeană, în ansamblul ei, a rămas tributară profunzimii şi puterii de radiere a civilizaţiei bizantine, a rămas tributară mileniului bizantin.
Lumea bizantină a fost o lume pitorească, măreaţă, inedită şi mai ales colorată; a fost o lume care a purtat cu sine tot binele şi tot răul din om; a fost o lume complexă, vitală şi longevivă; a fost o lume suplă şi subtilă, delicată şi luxoasă; a fost o lume cu urcuşuri şi coborâşuri, cu victorii şi înfrângeri; a fost o lume creativă şi de sinteză. Din perspectiva istoriei se poate afirma cu tărie că Imperiul Bizantin a fost o Lume, nu numai un imperiu, o Lume fără de care, probabil, nu ar fi existat creştinism şi care a adus pe lume şi a inspirat unele dintre cele mai venerabile locaşuri de cult creştin.
Cu ele se poate aşterne o salbă de mărgăritare arhitectonice, o salbă întinsă peste Europa, de la sud la nord, salbă ce cuprinde biserici cu plan octogonal, unice între minunile arhitecturii medievale. Principalele piese ale salbei sunt: biserica Sfinţii Sergius şi Bacchus din Constantinopol, biserica Sfântul Donatus de la Zadar, oraş al coastei dalmate, biserica San Vitale de la Ravenna, pe celălalt ţărm al Adriaticei, biserica San Lorenzo Maggiore de la Milano şi Capela Palatină de la Aix-la-Chapelle (Aachen). Prin armonia, frumuseţea şi planul lor straniu, aceste biserici s-au transformat într-un omagiu adus artei, culturii şi credinţei bizantine. Expresia lor, dominată de supleţe, mister şi avânt, transmite ferm şi aproape poruncitor mesajul divinatoriu al umanităţii.
Planul circular al locaşurilor de cult a fost preluat de bizantini din tradiţia târzie a arhitecturii antice. Atunci monumentele ronde au fost destinate venerării unor eroi umani care căpătau, prin legendă, calităţi de semizei, sau venerării unor zei. Au servit deasemeni şi ca edificii de reculegere înaintea iniţierii în anumite mistere. Acele temple şi alte monumente cu plan circular s-au numit tholos. Ele s-au extins în lumea antică greacă târzie şi în cea romană, perioadă istorică când planul circular a devenit mai atractiv.
Bizantinii au adăugat tholos-ului cupola asiatică şi i-au corectat planul într-un octogon. Din adâncul convingerilor mistice antice a venit credinţa că latura materială a existenţei se putea reprezenta printr-un patrulater perfect delimitat, iar cercul reprezenta forma geometrică perfectă a spiritului fără început şi fără sfârşit. Din îngemănarea celor două forme geometrice a rezultat planul ideal care să corespundă ambelor laturi ale existenţei, respectiv planul octogonal şi foarte rar cel decagonal.
Creştinii, influenţaţi adânc de tradiţiile antice, au adoptat cu zel, în secolele de început, planurile circulare şi apoi octogonale la locaşurile sfinte. Pentru început rotondele, sau octogoanele, s-au ridicat mai ales deasupra criptelor martirilor, sau deasupra mormintelor monarhilor apărători ai creştinismului. Ele au avut mult timp, atât la antici, cât şi la creştini, mai ales rolul de mausolee.
Planul circular proteja şi încadra perfect cripta plasată în centrul său, unde se depuneau rămăşiţele celui dispărut şi onorat, fie războinic, personalitate civilă, sau luptător pentru noua credinţă, fie cap încoronat. Au rezistat timpului foarte multe mausolee sau morminte cu plan circular în arealul mediteranean, precum şi în Orientul Apropiat sau Mijlociu, fiind ridicate mai ales spre sfârşitul evului antic şi începutul creştinismului, dar şi în afara acestei perioade. Printre cele mai renumite se pot aminti: incinta funerară circulară de la Micene, aşa-numitul Mormânt al creştinei de lângă Cesareea africană, în Algeria, Tropaeum Traiani de la Adam Clisi, în România, mormântul familiei Iulia din Glanum (St. Remy, Franţa), mormântul triumfal de la Tropaeum Alpium, mausoleele Ciceliei Metella şi al lui Romulus, de pe Via Appia, mausoleele lui Augustus şi Hadrianus de la Roma, mausoleul lui Galerius la Thessalonic, mausoleul lui Theodoric I-ul cel Mare de la Ravenna, iar mai târziu, mausoleul Sfânta Constanţa din Roma, mausoleul lui Timur Lenk la Samarkand şi capela mausoleu a familiei Medici din Florenţa.
In epoca creştină planul circular, şi apoi octogonal, s-au aplicat cu fervoare la baptiserii. Ca şi în cazul mausoleelor acestea încadrau ideal bazinul rotund central, amenajat pentru botezurile creştine. Erau bazine mari în care se botezau, în principal, adulţii ce treceau la creştinism. In acele bazine se pătrundea prin coborârea unor trepte. Astfel tabloul botezului se asemăna mult cu cel al lui Iisus Christos. Baptiseriile octogonale s-au ridicat de-a lungul a multe secole, până târziu în epoca Renaşterii. Ele se plasau de obicei în imediata apropiere a celor mai venerabile sau impunătoare biserici, a catedralelor, dar, în unele cazuri, şi în vecinătatea altor biserici, precum cele de la Ravenna.
Arhitectura celor mai vechi monumente funerare circulare, sau baptiserii, a preluat elementele arhitecturii antice, însă, cu timpul, în epoca bizantină şi postbizantină, ornamentaţiile interioare şi exterioare au evoluat, diferenţiindu-se de modelele începuturilor. Zidăria crudă a dominat exterioarele acestor monumente până în timpul Renaşterii, în schimb mozaicul opulent şi stucatura au dominat interioarele.
In concepţia creştinismului arhaic şi bizantin, baptiseriile circular-octogonale erau plasate la un capăt al firului vieţii, la intrarea omului din viaţa materială naturală în cea material-spirituală, iar mausoleele se aflau la celălalt capăt al existenţei, la ieşirea omului din viaţa material-spirituală şi trecerea în cea pur spirituală. Mausoleele au venit din tradiţia antică, pe când baptiseriile au apărut numai odată cu creştinismul.
Din mulţimea baptiseriilor circular-octogonale se pot aminti: baptiseriul din Milano, construit la sfârşitul sec. al 4-lea, baptiseriile Neonian şi Arian din sec. al 5-lea, la Ravena, baptisierul din Florenţa, cel din Pisa complet circular, cel al bisericii San Giovani în Latran, la Roma, cel al bisericii Sfânta Sofia din Constantinopol, baptiseriul din Pistoia, baptiseriul din Parma şi multe, multe altele. Creştinismul arhaic a fost atât de atras de spiritualitatea atribuită planului octogonal, îngemănat cu cel circular, încât l-a adoptat destul de repede, în sec. al 4-lea, pentru locaşurile de cult nou ridicate. Planul octogonal, sau circular, asigura un plus de unicitate, supleţe şi atractivitate bisericilor întocmite pe el. Se poate aprecia cu multă siguranţă că la baza acestei opţiuni constructive a stat atât credinţa în apropierea spirituală de divinitate într-un astfel de locaş, dar şi raţiuni de frumos şi de divertisment arhitectonic. La înălţarea unor astfel de biserici, simbolul filozofic al planului octogonal-circular a avut totdeauna întâietate, dar construcţiei i-au adăugat şi alte atribute provenite din tratarea spaţiilor şi din ornamentaţia interioară. La ele spaţiul luminat de sub cupolă şi din misteriosul deambulatoriu, anihilează materialitatea formelor constructive, făcându-le să se dizolve într-un mediu mistic imaterial. Insăşi omul îşi pierdea contururile clare, transformându-se într-o umbră de spiritualitate.
Sigiliul de aur cu care s-a pecetluit existenţa bisericii octogonale pe harta Europei l-a aplicat cu devoţiune şi măiestrie Justinianus I-ul cel Mare în inima cea mai puternică a creştinătăţii din timpurile de început, în Constantinopol. In primii ani de domnie a ridicat biserica Sfinţii Sergius şi Bacchus din imediata apropiere a Marelui Palat imperial, aproape de malul Bosforului, îmbrăţişând de departe larga deschidere a cerului, a mării şi pământurile a două continente. Atunci, aproape de mijlocul sec. al 6-lea, privind de pe locul bisericii, cerul, marea şi pământurile se înfrăţeau într-o armonie desăvârşită. Lumina, calmul şi seninătatea nu erau nicăieri mai plenare, mai pacifice şi mai triumfătoare.
Legenda străveche a simbolului octogonal, cu toată bogăţia şi cu tot farmecul lui, i-au populat obsedant existenţa lui Justinian, dând rod unei imaginaţii şi unei fantezii deosebite. Imaginaţia şi fantezia unui dinast atât de puternic, de bogat şi de credincios, s-a dovedit infinit mai spontană decât în alte timpuri şi decât în alte cazuri.
Justinian nu a fost primul care a ridicat o biserică octogonală, înaintea iniţiativei sale existând şi alte firave începuturi, precum Sanctuarul Inălţării din Ierusalim, sau biserica Sant Angelo din Perugia. El a avut însă şansa de a da unui astfel de locaş puterea artei, inspiraţiei şi norocul trăiniciei, al saltului spre posteritate. Vestită, nu numai prin construcţia stranie şi echilibrată, dar, mai ales, pentru încărcătura ei istorică, pentru nobleţea liniilor, arcadelor, coloanelor, ornamentelor şi a bogăţiilor îngrămădite în ea, Biserica Sfinţii Sergius şi Bacchus a fost prădată de cruciaţii apuseni din Cruciada a IV-a şi apoi, după un sfert de mileniu, de cuceritorii turci. Din locaşul creştin strălucitor de odinioară, turcii au făcut o moschee tristă, cu zidirile interioare acoperite cu un insipid strat de var. In preajmă şi sub octogonul cu cupolă stăruie neclintit inefabilul sentiment de pioasă melancolie creştină, care învăluie gloriile apuse. Totuşi, în chip miraculos, biserica lui Justinian dăinuie demn pentru a contura Eternitatea.
De altfel în tot Constantinopolul divinitatea şi sfinţii creştini, rătăcesc în măreţia încremenită şi-n frumuseţea peisajului înconjurător, înaintea cărora Timpul se sublimează în Prezent, lumina se dilată până a deveni Univers, iar sentimentele împrumută puritatea deplină şi scânteietoare a cristalului.
Arta arhitecturală a perioadei lui Justinian, perioadă de mare avânt în toate domeniile vieţii materiale şi spirituale, a început cu biserica Sfinţii Sergiu şi Bacchus. Aceasta este considerată, pe bună dreptate, o primă etapă spre apogeul constructiv şi de artă pe care l-a constituit măreaţa doamnă a bisericilor, Sfânta Sofia. In urmă s-au înălţat alte patru nestemate, sau sigilii ale artei bizantine, într-un colier întins de-a latul Europei: San Vitale din Ravenna, San Lorenzo Maggiore din Milano, Capela Palatină din Aix-la-Chapelle (Aachen) şi Sfântul Donatus de la Zadar, pe coasta Dalmaţiei. Mai târziu, s-au ridicat şi altele, mai puţin impunătoare, dar care trebuie considerate drept garnituri ale unei bijuterii principale. Ele s-au răspândit prin provinciile Imperiului. Domnia lui Justinian a fost fertilă şi lungă. Ea a marcat adânc viaţa materială şi spirituală a timpului, cu idealuri atât de generoase încât nu le-a putut satisface pe toate şi deplin. Trecând peste unele defecte şi de scăderi ale unei vârste foarte înaintate, această domnie ocupă un mare loc în istorie, loc de legendă. Biserica octogonală Sfinţii Sergius şi Bacchus s-a născut ca unicat al capitalei sale şi al domniei sale. In plus a fost şi primul locaş bisericesc construit după urcarea pe tron. Dacă această biserică ar fi fost construită mai târziu, în perioada de maximă putere şi de devoţiune a împăratului, ea s-ar fi bucurat şi de grandoare alături de unicitate. La data ridicării sale, spre mijlocul sec. al 6-lea, nici un alt monument religios al Constantinopolului nu acoperise un plan octogonal. Trăsăturile arhitecturale şi artistice ale bisericii, inspiră celor care-i calcă pragul, celor crescuţi în spiritul preţuirii creaţiilor străvechi, motive profunde pentru emoţii estetice particulare. Nu numai că trezeşte admiraţia dar dă şi de gândit, impune o emoţie intelectualizată, dincolo de simplul frumos, sau de un simplu venerabil. Corpului central al monumentului este precedat de un atrium prelung, aşezat pe opt coloane zvelte, unite prin arcuri ronde. Atrium-ul este plast perpendicular pe axa locaşului. Dincolo de uşile deschise, cu o cheie mare, de custode turc, se pătrunde în mirajul unei dăinuiri de cincisprezece secole.
Pilonii din cele opt puncte exterioare ale octogonului au secţiunea unui un unghi obtuz deschis spre centrul planului. Astfel, prin liniile nevăzute dintre ei se trasează laturile unui octogon. Pilonii se avântă cu supleţe până la cupolă, parcurgând înălţimea parterului şi a etajului. In afara sălii octogonale centrale, de jur împrejur se desfăşoară deambulatoriul de la parter şi matroneul de la etaj. Cele două suprafeţe de înconjur erau destinate credincioşilor. La etaj suprafaţa de înconjor a octogonului era destinată numai femeilor, ca aproape în toate bisericile mari ale timpului. Intre cei opt piloni de bază ai structurii, piloni pe care biserica îşi dezmorţeşte anii care o copleşesc, spaţiile sunt subîmpărţite de câte două coloane de granit roşu sau verde, atât la parter, cât şi la etaj . Cele şaisprezece coloane de la parter au capiteluri din marmură albă, tip melon, iar coloanele de la etaj se termină cu capiteluri pseudo-tonic şi sunt unite prin mici arcuri. Pilonii octogonului, dincolo de cele două rânduri de coloane, se unesc prin câte o boltă ce conturează secţiunea unor calote sfert de sferă. In acest fel, jocul ornamentelor constructive de la etaj este mult mai bogat decât cel de la parter.
La etaj, pe fiecare latură a octogonului se deschide câte o fereastră. La fel şi în cupolă. Prin plasarea lor în partea superioară a spaţiului, acele două rânduri de ferestre cu dimensiuni modeste filtrează o lumină plină de mister şi de penumbre spre centrul şi pardoseala spaţiului, locul oficierilor de slujbe.
Turcii au practicat deschideri şi în zidăria parterului astfel că acum interiorul şi-a pierdut obscuritatea de reculegere şi veneraţie a creştinismului de început. Obscuritatea impresiona pe credincios, îl predispunea la meditaţie şi îl liniştea. Ea amintea de cenuşiul trecerii de la lumina vieţii spre întunericul necunoscut al morţii.
Brâul de marmură dintre nivele, cuprins între şirurile de coloane, etalează o mică parte din vechea splendoare a sanctuarului. O inscripţie săpată în marmura albă a brâului înconjoară sala de rugăciune vorbind despre gloria celor doi soţi imperiali, Justinian şi Theodora, destine istorice îngemănate în glorie.
Biserica Sfinţii Sergius şi Bacchus ca mai toate monumentele din conştiinţa omenirii are o legendă a sa.
Inainte ca Justinian să ajungă la tron, sau mai precis, înainte ca unchiul său, de joasă origine, să ocupe tronul împăraţilor, s-a organizat o conspiraţie împotriva împăratului Anastasius, la care a luat parte şi tânărul Justinian. O trădare a adus conspiratorilor condamnarea la moarte. In noaptea dinaintea execuţiei în visele lui Anastasius au apărut providenţial Sfinţii Sergius şi Bacchus, care i-au cerut să ierte creştineşte pe conspiratori, deoarece puteau fi de folos imperiului. Acel vis a adus salvarea vinovaţilor. Mai târziu, când s-a urcat pe tron, Justinian a hotărât să ridice o biserică care să proslăvească amintirea celor doi sfinţi martiri, foşti legionari romani trecuţi la creştinism. Şi-a exprimat astfel recunoştinţa faţă de sfinţii care îi salvaseră viaţa, ajutându-l să atingă cea mai înaltă treaptă a puterii pe pământul creştin. Construcţia bisericii a durat nouă ani, între 527-536.
După alte trei sute de ani spre cerul Constantinopolului s-a înălţat cupola unui nou sanctuar octogonal. Acela a fost cuprins în incinta Marelui Palat, fiind destinat numai familiei şi curţii imperiale. A fost ultimul sanctuar octogonal bizantin şi a dispărut odată cu Marele Palat, lăsat în părăsire de ultimele dinastii. Pentru posteritate el s-a regăsit numai în descrierile lui Constantin al VII-lea Porfirogenetul. In biserica consacrată de Justinian au ars candelele şi lumânările 900 de ani. Varul searbăd aplicat de musulmani peste pereţii ei încărcaţi de mozaicuri nu i-a putut şterge trecutul, măreţia şi nobleţea. Aşteaptă singuratică un viitor pe măsura sa, în mijlocul unui cartier mizer al Istambulului, nu departe de Hipodrom şi de ţărmul Mării Marmara. Dacă acest nestemat bizantin ar avea şansa bisericii Sfânta Sofia de a fi transformat din moschee în muzeu, după un mileniu şi jumătate lumea ar trăi un moment de reverie şi extaz, prin îndepărtarea arzătorului strat de var de pe pereţi. Ar ieşi la lumină minunatele imagini sfinte lucrate în mozaic sub semnul credinţei, migalei şi bogăţiei. In aceiaşi ani de triumf al creştinismului, în fosta capitală a Imperiului Roman de Apus, Ravenna, devenită capitala unui efemer regat al ostrogoţilor, tezaurul de artă şi de locaşuri creştine s-a îmbogăţit cu o minunată biserică octogonală, decorată cu inimitabile mozaicuri de factură bizantină. Ravenna moştenise din perioada ultimilor împăraţi romani de apus o mulţime de locaşuri creştine, biserici şi baptiserii, toate cu atribute de adevărate capodopere.
Lor li s-a adăugat o nestemată arhitectonică, un sigiliu al creaţiei de inspiraţie bizantină, biserica San Vitale, începută de episcopul Ecclesius, pe timpul stăpânirii ostrogote. Locaşul a fost inaugurat în anii 547 sau 548, după recucerirea Italiei de către Justinian. Istoricii tuturor timpurilor, vorbind despre San Vitale, afirmă că nici o altă biserică ridicată în Italia primului mileniu al erei creştine, nu poate susţine o comparaţie cu aceasta. Arhitectura locaşului San Vitale, îngemănată cu o emoţionantă artă decorativă, apare ca o adevărată minune. In trupul ei se reuneşte rigoarea ştiinţei şi tehnicii cu cutezanţa formelor structurale şi cu o exaltantă splendoare stilistică şi coloristică a elementelor ornamentale.
Edificiul, cu structură din cărămidă lungă şi plată, se compune din doi tamburi octogonali suprapuşi. Cel de deasupra mai îngust şi mai înalt înconjoară cupola ce nu poate fi văzută din exterior. Partea inferioară, este mai animată. In ea sunt practicate două rânduri de ferestre, câte trei pe fiecare latură a octogonului. Rândurile de ferestre sunt separate de o mică cornişă în dinţi de ferăstrău, care sugerează din exterior divizarea internă a tamburului în două etaje. Pe două laturi ale octogonalui se alătură un atrium rectangular şi o absidă. Zona mediană a interiorului este ocupată de opt pilaştri groşi, care susţin atât galeria perimetrală de la primul etaj (matroneul), cât şi cupola. In raport cu volumul său, greutatea cupolei este mică, fiind realizată dintr-o dublă serie de mici tamburi de pământ ars, în formă de seringă şi încastrate unele în altele. Pilaştrii sunt uniţi la ambele nivele de arcade, împărţite la rândul lor în câte trei arcade mai mici. Suita arcadelor separă spaţiul ortogonal central de spaţiile deambulatoriului, la parter şi de al matroneului la etaj. Tot ele creează un efect pictural delicat. Jocul arcadelor deschise induce o dematerializare şi sugerează, graţie proprietăţilor atmosferei, evidenta tendinţă a spaţiului de a radia şi de a se multiplica. Spaţiul este ritmat de trupul pilaştrilor, rezultând o alternanţă vie de suprafeţe pline şi de adâncituri, de lumini şi umbre. Jocul variat al maselor şi al liniilor structurii se îngemănează cu placările de marmură, capitelurile ajurate, cuzineţii şi mozaicurile superbe ce înconjoară total absida. Totul prinde viaţă datorită policromiei fermecate, într-o simfonie a culorilor, simfonie a mozaicului.
Absida şi prezbiteriul care o precedă, sunt acoperite în întregime cu mozaicul original din prima jumătate a sec. al 6-lea. Tablourile de mozaic se disting prin forţa narativă şi naturalism. In spatele personajelor biblice şi în jurul lor, apare totdeauna peisajul vibrând de atmosferă. Numai în unele cazuri, în mozaicurile absidei se remarcă figuri aspre, mobile şi reprezentate din faţă. Acele figuri se proiectează de un fond de aur plenar, fond care nu creează spaţiu, dar aşează personajele pe un plan saturat de o înaltă transcendenţă. Scenelor teofanice din prezbiteriu şi absidă li se opun, pe laturile prezbiteriului, două panouri faimoase de mozaic, aşezate faţă în faţă. Ambele reprezintă scene ale ofrandei imperiale către această biserică. Intr-unul din panouri este reprezentat Justinian, urmat de demnitari civili şi de soldaţi din gardă, precedat de ecleziaşti, printre care episcopul Maximianus, singurul personaj căruia i s-a marcat numele.
In celălalt panou, împărăteasa Theodora este precedată de doi demnitari şi urmată de un grup de doamne de curte, cu veşminte aristocratice, somptuoase şi strălucitoare, veşminte de mătase. Impărăteasa apare împodobită cu bijuterii şi poartă un mantou din purpură, bordată de o broderie de aur, reprezentând ofranda Regilor Magi.
Decoraţia masivă din prezbiteriul şi din absida de la San Vitale prezintă un ritm fascinant, într-o apoteoză desăvârşită a culorilor. Tablourile celor două suite ale cuplului imperial evocă splendoarea Curţii din Constantinopol. Nicăieri, ca în aceste tablouri faimoase de mozaic, lumea bizantină nu este evocată mai veridic. In hieratica răceală a portretelor personajelor şi în veşmintele lor a fost copiată realitatea. Enigma ce domneşte pe acele figuri maiestuoase îl face pe privitor să încerce să pătrundă misterul vieţii şi al gândurilor disperate.
Acel împărat şi acea împărăteasă au jucat, cu un mileniu şi jumătate în urmă, roluri epocale în istorie. Ei au guvernat aproape jumătate de secol în universul civilizat de la început de ev mediu. Gloriei lor nu i-a lipsit nici prestigiul succeselor militare, nici mândria refacerii unui imperiu, nici strălucirea reformelor administrative, nici rafinamentul civilizaţiei, nici minunile unei arte creatoare, nici chiar farmecul unei existenţe agitate şi romanţioase.
Biserica San Vitale s-a ridicat aproape concomitent cu biserica Sfinţii Sergius şi Bacchus dar a fost terminată mai târziu. De aici rezultă că toate acoperirile cu mozaic şi faimoasele tablouri ale cortegiilor lui Justinian şi al Theodorei, s-au realizat mai după cucerirea definitivă a Ravennei de către generalul Narses. Regele vizigot înfrânt nu ar fi putut admite ca biserica sa să fie ornamentată cu chipurile duşmanilor.
Prin structură şi prin decoraţie biserica Sa Vitale este un veritabil sigiliu al artei şi spiritului bizantin.
Cea de a treia nestemată a salbei de biserici octogonale ridicate sub influenţa bizantină este, în ordine cronologică, biserica San Lorenzo Maggiore din Milano, biserică construită în sec. al 7-lea pe timpul regatului longobard din Italia. Locaşul este un sigiliu bizantin autentic, făcând parte din grupul cel mai original şi venerabil semănat de-a lungul Europei de suflul bizantin. Cu siguranţă, s-a ridicat sub influenţa directă a creaţiei asemănătoare din Ravenna vecină, a bisericii San Vitale. Probabil că regii lombarzi au dorit să aibă o replică a minunatei San Vitale, biserică atinsă de măreţia imperială a răsăritului. San Lorenzo Maggiore este cea mai veche şi mai respectabilă biserică din Milano. Construită în sec. al 7-lea, ea este precedată de un atriu sub formă de portic aliniat pe 16 coloane de provenienţă romană, unele din rarele vestigii ale anticului Mediolanum.
Monumentul a suportat refaceri succesive pe parcursul celor paisprezece secole de existenţă, cele mai reprezentative realizându-se în sec. al 12-lea şi al 16-lea. Cu toate acestea şi-a păstrat planul nobil de la origini, de la paviment până la cupolă. Spaţiul central este înconjurat de un amplu deambulatoriu la parter şi de nelipsitul matroneu la etaj.
In partea dreaptă a locaşului se găseşte un alt atriu cu o poartă romană din sec. 1 e.N, dincolo de care se pătrunde în capela Sfântul Aquilino. Capela îşi are originea în sec. al 4-lea conservând până astăzi structura originală şi decoraţia uimitoare cu mozaicuri paleo-creştine. Datorită acestei mici minunăţii antice uneori se plasează greşit, în timp, originea întregii biserici. Asemănător tuturor construcţiilor religioase bizantine şi elevaţia de aici s-a executat din cărămida plată. Din această cauză estetica avea de suferit, trebuind să se recurgă la placarea zidurilor cu diverse materiale. De obicei exteriorul se placa cu marmură sau calcar, iar interiorul cu mozaic sau frescă. San Lorenzo Maggiore s-a născut într-o perioadă de largă apreciere a mozaicului aşa că interioarele sale trebuie să fi avut o astfel de înveşmântare. Tehnica picturală şi coloristică a mozaicurilor s-a aflat într-o continuă perfecţiune în primul mileniu de construcţii creştine. Arta mozaicului se prezenta ca o tapiţerie strălucitoare, menită a rezista pentru eternitate. La bizantini ea a evoluat, s-a îmbunătăţit, s-a îmbogăţit, coloritul a devenit mai armonios, stilul pictural a câştigat fermitate şi frumuseţe nouă.
Interioarele de la San Lorenzo Maggiore trebuie imaginate ca purtând decoraţia timpului ei, mozaicuri de valoare pe fonduri predominante de azuriu şi auriu. Lângă mai vechile mozaicuri paleo-creştine din capela San Aquilino s-au aşezat cele bizantine, probabil mai vioaie, conturate de o bogăţie proprie gustului oriental. Restaurările practicate de-a lungul timpului au alterat decoraţia originală, de influenţă bizantină, dar bătrâna biserică a rămas o bijuterie arhitectonică, o piesă de tezaur a umanităţii. Ea reprezintă o etapă a propagării spre nord a tradiţiei bizantine de contracţie pe plan octogonal.
Captivat de splendoarea de la San Vitale şi, desigur, de măreţia cortegiilor imperiale admirate pe pereţii acesteia, împăratul german Carol cel Mare a făcut ca planul octogonal al locaşurilor sfinte să facă un salt peste crestele înzăpezite ale Alpilor, în capitala sa de sfârşit de domnie de la Aix-la-Chapelle (Aachen).
Lângă palatul său, supranumit Aula Regia, Carol a ridicat, între anii 790-800, o impunătoare şi bogată capelă, Capela Palatină. Numele francez al oraşului, născut în jurul palatului şi al capelei sale, a fost legat de existenţa acestei simbolice capele, Aix-la-Chapelle. Carol cel Mare s-a stins din viaţă la 28 ianuarie 814 şi a fost îngropat în Capela Palatină. Cu toate că ulterior Aix-la-Chapelle a încetat de a mai fi capitală, şi-a păstrat statutul de oraş imperial prin excelenţă. Ludovic cel Pios a preluat coroana tatălui său sub bolta simbolică a locaşului imperial. Pe tot parcursul perioadei carolingiene, Aix-la-Chapelle a rămas mai mult teoretic, capitala Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană întemeiat de Carol. Aici se băteau monedele imperiului şi tot aici, împreună cu insignele imperiale, se păstra tezaurul. După încetarea dinastiei carolingiene, au continuat încoronările a următorilor 31 de împăraţi, începând cu Otto I-ul, în 936 şi terminând cu Ferdinand I-ul, în 1531. Aproape două secole, festivităţile de după încoronare s-au desfăşurat în sala regală a primăriei gotice, cu două etaje, primărie ridicată în sec. al 14-lea pe fundaţiile fostului palat al lui Carol cel Mare. Timp de 1200 de ani Capela Palatină, bijuteria fostei capitale a rămas, neclintită.Carol a manifestat pentru credinţa creştină o profundă veneraţie, aşa că a hotărât să ridice o casă a lui Dumnezeu chiar lângă palatul său, casă pe care a înzestrat-o cu aur şi argint, cu relicve creştine, cu odăjdii, grile, lustre şi porţi de bronz. Dorinţa lui arzătoare a fost ca acest locaş să aibă strălucirea celui văzute la sud de Alpi, pe malul Adriaticei. Pe o cale neştiută şi-a însuşit şi credinţa că planul octogonal este cel perfect în relaţia dintre spirit şi lumea materială, aşa că a ales ca model biserica San Vitale de la Ravenna. Pe deasupra, se pare că acel locaş italic l-a impresionat cel mai mult dintre toate bisericile şi bazilicile admirate pe pământul romanilor. Nu este exclus să fi trecut şi pe la San Lorenzo Maggiore din Milano şi să se fi lăsat atras de construcţiile zvelte cu cupolă.
Capela Palatină ridicată de Carol a fost nu numai prima biserică cu plan octogonal, ci şi prima cu cupolă de la nord de Alpi. Tradiţia a stabilit data 6 ianuarie 805 drept dată de consacrare a Capelei Palatine, spre gloria Mântuitorului şi a Sfintei Fecioare Maria, de către papa Leon al III-lea, în prezenţa împăratului, a Curţii, a unei mulţimi de episcopi şi abaţi.
Cu cinci ani înainte, în ziua de Crăciun a anului 800, acelaşi papă aşezase pe capul lui Carol coroana imperială, pentru a şi-l face aliat atât în politica italică cât şi în raport cu puternicul Imperiu Bizantin. Carol s-a zbătut mai mult de un deceniu să obţină recunoaşterea titlului său de către curtea imperială bizantină. Pentru aceasta a folosit atât calea armelor, cât şi pe cea a diplomaţiei. S-a vorbit chiar de o eventuală unire prin căsătorie cu apriga împărăteasă Irina de la Constantinopol. Abia după detronarea aceleia, o ambasadă venită din capitala bizantină i s-a adresat cu supremul titlu de basileus, aşa că s-a stins din viaţă satisfăcut de a fi egalul împăraţilor din răsărit. Spre deosebire de San Vitale şi de celelalte biserici octogonale surori, octogonul de la Aix-la-Chapelle a fost înconjurat la exterior de un poligon cu 16 laturi. In toată simbolica Capelei Palatine există o concordanţă riguroasă între elemente şi cifre.
Deşi a încredinţat edificarea bisericii arhitectului Oton din Metz, Carol şi-a materializat în această lucrare, propriile idei, propriile concepţii şi amintiri vizuale, dorind ca să realizeze ceva mai grandios decât toate lucrările romanilor. Dorinţa i s-a împlinit în mare parte. A realizat un locaş de excepţie, dar nu a putut egala ornamentul strălucitor bizantin. A greşit că nu a apelat direct la artiştii bizantini, probabil din mândrie, artişti ale căror realizări îl fascinaseră prin concepţie şi inspiraţie. Biserica lui Carol reprezintă o nestemată a şiragului de sigilii bizantine de arhitectură şi artă.
Corpul octogonal al Capelei Palatine are un diametru de 15 metri şi o înălţime de 32 de metri. Deambulatoriul de la parter şi galeriile perimetrale de la cele două etaje, cuprinse toate între spaţiul central octogonal şi conturul exterior cu 16 laturi, dau locaşului un plus de măreţie, de amploare. Spre deosebire de bisericile anterioare de la Constantinopol, Ravenna şi Milano, Capela lui Carol a primit un plus de zvelteţe şi de măreţie prin adăugarea a încă unui etaj.
Intreaga structură este susţinută de cei 8 pilaştrii puternici ce mărginesc octogonul central, pilaştri care sunt încoronaţi de cupolă. Pilaştrii se unesc la etajul al doilea, sub cupolă, prin arcuri în semicerc deschis. Spaţiul de sub arcuri este segmentat, la ambele etaje de câte două coloane antice, din porfir sau marmură, extrase din monumentele romane italice şi aduse pe pământ germanic. Coloanele antice de la cele două etaje, în număr de 32, nu s-au folosit ca elemente portante ci numai de decorare a spaţiului. Dintre coloane, opt erau din porfir roşu de Egipt şi au fost aduse în capelă deoarece materialul era denumit porfir imperial. Celelalte coloane erau lucrate tot din materiale nobile, din porfir verde, sau din marmură verde, însoţite de preţioase garnituri. Spre deosebire de bisericile octogonale înaintaşe, la Capela Palatină germanică partea superioară este mult mai înaltă, mai îndrăzneaţă, cu un plus de supleţe. Aceasta datorită inspiraţiei de a fi avântată nu cu un singur etaj ci cu două. Pe porţiunea celor două etaje, pilaştrii sunt aproape de două ori mai înalţi decât la parter. Datorită acestei inovaţii Capela Palatină a devenit mai graţioasă decât locaşurile ce i-au servit ca model. La sfârşitul sec. al 18-lea o parte din coloanele rare şi preţioase aduse de Carol au căzut pradă armatei revoluţiei franceze, fiind transportate la Paris. Patru coloane de profir roşu se mai află încă în muzeul Luvru, două fiind expuse în Sala împăraţilor, iar alte două în Nişa lui Apollo. Acestea au fost rupte în timpul transportului, aşa că nu au mai prezentat interes pentru nemţi în cele trei rânduri când au ocupat Parisul ( 1815, 1871 şi între 1940-1944). In 1815, prusacii, ocupând Parisul, au avut grijă să repartizeze restul coloanelor furate şi nedeteriorate. Cele care nu s-au mai găsit au fost înlocuite cu coloane noi din marmură gri, sau de granit.
Locaşului octogonal carolingian i s-au alăturat de-a lungul timpului o seamă de construcţii religioase parazite: la răsărit un cor gotic, ridicat între 1353-1414 (exact la 600 de ani de la moartea împăratului întemeietor), la sud aşa-zisa capela ungară, în stil baroc, german, la apus Capela Sfântul Nicolas, de la sfârşitul sec. al 15-lea, un turn neo-gotic şi, în sfârşit, la nord, Capela Sfântului Carol, realizată la începutul sec. al 14-lea şi reconstruită în sec. al 19-lea, acoperită cu picturi strălucitoare. Incepând cu anul 1873 această capelă adăposteşte venerabilul tezaur al locaşului.
Intregul edificiu a fost supus în sec. al 19-lea unei serii de restauraţii având menirea de a-i reda autenticitatea prin suprimarea adaosurilor greoaie ale barocului şi de a-i reda unitatea şi valoarea artistică. In centrul noului paviment s-a plasat inscripţia Carlo Magno, pentru a se marca ipotetic mormântul lui Carol cel Mare.
In realitate nu se mai cunoaşte locul mormântului. Se ştie numai că în anii 1000 şi apoi în 1165, împăraţii Otto al III-lea şi Frederic Barbarosa au deschis succesiv cavoul marelui înaintaş. Prin tradiţie s-a transmis că primii deschizători ai cavoului l-au descoperit pe împărat aşezat pe un tron de marmură, înconjurat de ornamente şi însemne imperiale, cu sceptrul în mână, cu cartea Evangheliştilor deschisă pe genunchi şi cu un fragment din adevărata cruce aşezat pe cap. Cercetările au stabilit că celebrul tron s-a aflat plasat sub marea nişă apuseană a edificiului. Se mai ştie că în 1165 osemintele lui Carol cel Mare au fost mutate şi depuse într-un sarcofag antic realizat din marmură albă, pe pereţii căruia erau dăltuite basoreliefuri reprezentând Răpirea Proserpinei. In anul 1215, Frederic al II-lea a readus la lumină osemintele lui Carol pentru a le da valoarea relicvelor de sfinţi. Cu acea ocazie le-a aşezat într-o raclă de argint şi aur ce fusese comandată cu jumătate de secol înainte de Frederic Barbarosa. Racla este socotită printre cele mai mari executate în evul mediu şi se află aşezată în mijlocul Corului gotic. Ea are forma unei case alungite şi are o valoare artistică excepţională.
Tronul găsit în mormânt, format din patru plăci de marmură, şi sarcofagul antic, sunt plasate în prezent în galeria superioară a octogonului. Stând cu spatele la altar se poate vedea sus, în spatele balustradei de bronz venerabilul tron pe care Carol cel Mare a stat 350 de ani după moarte şi pe care s-au aşezat, după aducerea lui la lumină, 37 de noi împăraţi.
Cele patru plăci de marmură care compun tronul poartă diverse gravări, fapt ce lasă loc supoziţiei că ele au avut înainte destinaţia de plăci de paviment roman. Simplitatea tronului în comparaţie cu ansamblul arhitectural nu poate să-i scadă importanţa istorică. Se adaugă şi un caracter pios, prin faptul că a fost găsit într-un teren sacru al unui locaş sfânt şi, în consecinţă, este păstrat ca o relicvă sfântă. Autorul medieval Thietmar de Merseburg a menţionat existenţa la Aix-la-Chapelle a două tronuri, unul în faţa bisericii octogonale şi altul în galeria ei superioară. Ceremonia încoronării prevedea ca noul împărat să primească omagiile marii nobilimi aşezat pe tronul din afara locaşului. După aceea era încoronat în faţa altarului principal. In continuare noul împărat era condus de înalţii prelaţi prezenţi la tronul din galeria superioară, tronul mortuar al lui Carol. De acolo noul împărat vedea şi putea fi văzut de toată asistenţa.
Prima încoronare a unui împărat în acest locaş unic a avut loc în anul 936, dar abia după deshumarea din anul 1000 s-a folosit tronul mortuar al lui Carol, tron ce a fost aşezat la etajul Capelei Palatine.
In curtea semeţei catedrale, în faţa turnului neo-gotic construit mai târziu, s-a găsit la începuturi atrium-ul carolingian, sprijinit pe coloane de granit. Asupra unei părţi a acelui atrium s-a ridicat turnul neo-gotic, turn ce adăposteşte la parter, holul de intrare actual în catedrală.
In partea de sus, vizibilă din exterior, o galerie suspendată uneşte astăzi turnul neo-gotic cu partea superioară a corpului octogonal. In trecut, începând cu anul 1349, din şapte în şapte ani, din acea galerie suspendată erau arătate mulţimii Sfintele Relicve ale oraşului. Etalarea Sfintelor Relicve avea loc cu ocazia marelui pelerinaj ce intrase în tradiţie la un interval de şapte ani. Mulţimii i se arătau: rochia Fecioarei Maria, scutecele copilului Iisus, şorţul lui Iisus, pânzele folosite la decapitarea Sfântului Ioan Botezătorul şi altele. Relicvele fuseseră adunate de Carol cel Mare şi aduse în biserica mândriei sale. Ca urmare, în evul mediu oraşul a devenit loc de pelerinaj, dar mai puţin celebru decât Ierusalimul, Roma, sau Santiago de Compostella.
La intrarea principală dinspre apus, sub turnul neo-gotic, se află cele două magnifice porţi de bronz numite Porţile Lupului, lucrări de mare valoare istorică şi artistică, fiind turnate chiar la Aix-la-Chapelle în jurul anului 800. Deşi au parcurs douăsprezece secole ele funcţionează perfect şi în zilele noastre, purtând mândria artizanatului carolingian. In acelaşi hol de intrare sunt aşezate, de o parte şi de alta, două bronzuri vechi voluminoase. La stânga un con de pin, din sec. al 9-lea, iar la dreapta un lup (care în realitate seamănă cu un urs).
In interiorul spaţiului octogonal, în faţa unor pilaştri, se remarcă statuia miraculoasă a Fecioarei Maria, patroana şi protectoarea oraşului. In stânga sălii străluceşte un cufăr somptuos, roşu şi auriu, confecţionat în sec. al 12-lea, cufăr în care sunt păstrate Sfintele Relicve. La rândul său preţiosul cufăr este protejat într-o raclă.
Altarul bisericii este întocmit din plăci de marmură din epoca carolingiană, marmură albă italică de Cipollino. Faţa altarului este acoperită cu o Palla d'Oro, placă ornamentală din sec. al 11-lea. Această Palla d'Oro din aur a fost donată locaşului de împăratul Otto al III-lea (983-1002), fiind realizată din aurul găsit în mormântul lui Carol cel Mare la anul 1000. In prezent plăcile lucrate din aur sunt încadrate în lemn scump, dar la începuturi erau prinse în ancadramente lucrate în filigran de metal nobil şi pietre preţioase.
Dimensiunile acestei Palla d'Oro sunt de 1,20 m x 1,40 m, dimensiuni ce corespund celor ale altarului situat la etaj în spatele tronului imperial. In epoca carolingiană acel altar îşi avea locul său în partea de apus a edificiului, loc numit astăzi loja imperială. Altarul era consacrat Mântuitorului. Palla d'Oro a fost realizată între anii 1000-1020 pentru acel altar, iar ulterior a fost reamplasată la parter pentru a împodobi altarul principal al catedralei. O astfel de ornamentaţie opulentă a altarelor reprezintă o dovadă a dependenţei occidentului european de gustul artistic şi de luxul bizantin până după primul mileniu al erei noi.
Centrul sălii octogonale este dominat de gigantica lustră donată de Frederic Barbarosa, cu ocazia canonizării lui Carol cel Mare, în anul 1165. Lustra are dimensiuni şi o greutate impresionantă, fiind agăţată de boltă cu un lanţ gros de fier forjat. Are formă circulară şi reprezintă în bronz zidurile Ierusalimului, ziduri conturate cu porţi şi turnuri.
Se apreciază că această reprezentare este inspirată din Apocalipsă, din viziunea şi reprezentarea Ierusalimului celest. Monumentala lustră de la Aix-la-Chapelle este apreciată drept unul dintre rarele obiecte de acest fel realizate înainte de perioada goticului. Diametrul său este egal cu o pătrime din octogonul carolingian şi are pe circumferinţa superioară cu o coroană cu 48 de lumânări. De jur-împrejur sunt lucrate opt turnuri mari şi opt turnuri mici, dreptunghiulare sau circulare. La origine, în spaţiile turnurilor erau plasate statuete de argint reprezentând îngeri, statuete care s-au pierdut. O altă inestimabilă valoare artistică şi istorică din catedrala lui Carol este un amvon aurit şi decorat cu pietre preţioase şi cu alte elemente artistice valoroase din epoca antică (şase mari reliefuri în fildeş, un taler şi o cupă de cristal, două cupe de agat şi o cupă de sticlă romană, care a înlocuit o camee reprezentând un vultur, camee aflată acum la Viena) Minunatul amvon se datorează împăratului Henric al II-lea (1002-1024).
Primii dinaşti creştini ai apusului european obişnuiau să doneze locaşurilor pe care le ctitoreau sau pe care le oblăduiau, câte o mare cruce scumpă şi impresionant ornată cu pietre preţioase, numită cruce gemmată. La Capela Palatină există o astfel de donaţie, numită crucea lui Lothar, lucrare care poate fi considerată cea mai delicată realizare a genului de la nord de Alpi. După tradiţie crucea a fost donată tot de Otto al III-lea (983-1002).
Bogata catedrală a lui Carol cel Mare reprezintă o casă bizantină a lui Dumnezeu unde timp de 1200 de ani au răsunat rugăciuni şi cântări de slavă, unde au călcat şi s-au înălţat 31 de împăraţi ai Apusului. Acolo se materializează viziunile celui ce a purtat în vârful săbiei cultura romano-bizantină şi credinţa creştină în mijlocul popoarelor barbare din nord-vestul continentului.
Salba de nestemate arhitectonice de inspiraţie bizantină poate continua la nesfârşit, dar din şiragul bisericilor circular-ortogonale mai trebuie amintită totuşi biserica Sfântul Donat din Zadar, cea din urmă ridicată şi cea mai tânără din şiragul amintit. Poate fi considerată tânără în lumea creaţiilor de inspiraţie bizantină, dar pe umerii ei grandioşi apasă totuşi douăsprezece secole de istorie adânc zbuciumată.
In aerul diafan al unei dimineţi luminoase de început de toamnă, cel ce rătăceşte prin bătrânul Zadar îşi poartă paşii cu pietate printre pietrele risipite în fundaţii de locuire romană şi peste netezimea dalelor albe ale fostului forum antic. Printre şi peste acele vestigii, acoperite de pulberea mileniilor, călătorul caută ceea ce a fost şi ceea ce mai stăruie poate insesizabil într-o frântură de sunet, într-o rază de soare, s-au într-un gest ce a lăsat urmă în piatră.
Briza apelor marine ce înconjoară din apropiere fostul forum roman, înfiorează frunzele aurii şi argintii ale imaginaţiei, aducând îndepărtate şoapte dintr-o lume care s-a destrămat. Numai cerul a rămas neschimbat, cât vezi cu ochii, şi marea tivită cu trandafiriu la orizonturi sau înlăturată de spinările unor insule prelungi şi joase, asemănătoare cu spinările unor monştri acvatici ce se odihnesc. Din străbunul forum, astăzi dureros de golaş, călătorul poate trăi miracolul aceloraşi priviri aţintite asupra lumii cu milenii în urmă, la fel de uimite şi de întrebătoare ca în străfundurile începuturilor. Peisajul din fostul forum a căpătat, ca peste tot în locurile străvechi, o tenta aparte, evocatoare, misterioasă. Oglinda azurie a apelor marine liniştite, colinele împăturite şi netezimile blânde ale insulelor din largul Zadarului, împletesc un tablou cu culori aparte, împreună cu piatra romană care a căpătat nuanţe gălbui, patinate de aurul luminii.
Delimitând cu putere dominatoare hiatul dintre prezent şi trecut, în latura nord-estică a fostului forum se ridică deasupra firii prezente şi a vremurilor trupul vajnic şi impresionant al bisericii cu plan circular Sfântul Donatus. Sus, dincolo de zidăria robustă, unde un cilindru de zidărie protejează cupola, se zăreşte pierdut sideful diafan al unor nori răzleţi de mare depărtare, nori ce par să dea nimb de personaje divine ce sălăşluiesc nevăzut pe înălţimile credinţelor. Cu sacrul, definit de zidăria locaşului creştin ortodox, cu ruinele caste romane, resemnate în nesfârşita lor reculegere, se realizează un maxim de solemnitate, şi în acelaşi timp de melancolică taină.
Biserica măreaţă, cu planul ei cu totul neobişnuit, a fost asemuită totdeauna cu Capela Palatină de la Aix-la-Chapelle (Aachen). In realitate le apropie numai grandoarea liniilor avântate spre cer. Cea din Zadar a fost ridicată la foarte puţin timp după cea a lui Carol cel Mare, în primii ani ai sec. al 9-lea, pe când probabil încă mai trăia Carol cel Mare.
Construcţia locaşului se datorează episcopului de origine irlandeză Donatus şi este un adevăr că acesta a vizitat reşedinţa imperială a împăratului apusean pe timpul îndeplinirii unei misiuni diplomatice la curtea aceluia.
Astăzi, după douăsprezece secole, biserica edificată de cel ce a fost canonizat drept Sfântul Donatus, a rămas cea mai impresionantă clădire din străvechiul centru al oraşului. Pe drept posteritatea a numit edificiul drept Biserica Sfântul Donatus, iar generaţiile i-au acordat demnitatea de simbol al oraşului.
Uimitorul edificiu monolitic bizantin a fost sfinţit chiar de Sfântul Donatus într-o perioada ulterioară misiunii sale de la curtea germană. La întocmirea măreţului monument s-au folosit cu râvnă materialele din forul roman, din trupul vechilor temple pe care nu mai avea cine să le păzească. Originalitatea locaşului nu este relevată numai de spiritul arhitectonic bizantin, de raritatea planului şi structurii sale, ci şi de prezenţa vestigiilor romane în structura sa. In zidăria dominatoare, care inspiră soliditate copleşitoare, s-au adăpostit pentru o neştiut de lungă soartă istorică urmele celei mai strălucite civilizaţii antice. Dăltuirile, sudoarea şi inscripţiile romane şi-au găsit un adăpost de seif în zidăria ciclopiană a bisericii Sfântul Donatus. De altfel întregul edificiu creştino-bizantin a fost amplasat pe locul sacru al unui vechi templu şi îşi sprijină temeliile chiar pe umerii forumului antic.
Zidăria exterioară a bisericii prezintă austeritatea unei fortăreţe şi simplitatea datorată sfârşitului luptei iconoclaste care măcinase spiritul religios bizantin. Măreţia ei s-a datorat nu numai concepţiei fondatorului cât şi, mai ales robusteţii blocurilor de calcar alb-gălbui folosite la elevaţie. Din exterior primul lucru care se observă este forma rondă a pereţilor ameţitori şi adaosurile semicilindrice ale unor abside ce urmăresc construcţia până la acoperiş.
In partea de apus se pot admira coloane sculptate cu efigii ale zeităţilor romane, precum şi străvechi altare păgâne. Aceste elemente provin dintr-un templu roman din sec. 1 e.N. Ele au fost preluate şi integrate în arhitectura bisericii după un străvechi obicei al creştinilor mediteraneeni.
In apropierea locaşului o altă coloană romană robustă servea drept stâlp al infamiei pe timpul ocupaţiei veneţiene. Se mai păstrează lanţurile cu care erau legaţi de coloană cei socotiţi eretici sau necuviincioşi în raport cu ocupaţia veneţiană. Şi mai pregnant decât în exterior, interiorul bisericii se remarcă prin nuditatea şi simplitatea extremă a pietrei zidite. Nici o bogăţie, nici o exuberanţă decorativă, totul este rece, întunecat şi aproape ostil, asemănător vremurilor în care s-a ridicat locaşul. Vestigiile romane sunt omniprezente şi mai uşor de remarcat în structura zidăriei. Podeaua cu dale mari şi grele este însăşi platforma forumului roman, aşa că paşii îţi alunecă nu peste douăsprezece secole ci peste aproape două milenii.
Două coloane ale vechiului forum tronează în mijlocul bisericii amintind de vremuri aspre, în care indiferent de credinţă lumea se refugia sub iluzoria protecţie divină, pentru a învinge subconştient sentimentul de ignoranţă şi de incomensurabilă teamă în care se zbătea neputincios.
Cu toată răceala proprie şi figurată a interiorului său amplu, secţionat de un singur etaj înalt, biserica Sfântul Donatus se bucură de o acustică excepţională. Dominaţia succesivă a unor puteri catolice a expulzat cultul şi slujbele ortodoxe din minunata biserică. Calităţile ei acustice au readus-o la viaţă, devenind o splendidă locaţie pentru concerte de muzică bună, de muzică clasică.
Când paşii te poartă pe caldarâmul roman de sub cupolă, încercând să descifrezi inscripţiile stăpânitorilor din urmă cu două milenii, o melodie pluteşte în spaţiul sfânt, loc unde speranţa a fost, mai mult decât oriunde mai caldă, mai perceptibilă, loc pentru durerile omeneşti pentru îndemn şi alinare.
Biserica Sfântul Donatus este un giuvaer al coastei dalmate, un giuvaer al spiritului ortodox bizantin. Deşi nu s-a bucurat de înalta protecţie şi dărnicie a vreunui mare dinast, prin calităţile ei inconfundabile, prin măreţia şi îndrăzneala concepţiei constructive şi prin venerabilitate, merită să ocupe locul între nestematele salbei de biserici bizantine cu plan circular-octogonal, salbă întinsă peste o Europă barbară. Biserica Sfântul Donatus împreună cu celelalte surori din salbă, reprezintă imaginea unei civilizaţii care nu a putut fi dezrădăcinată de nimeni şi de nimic şi care a surâs mereu şi continuă să surâdă, cu demnitate şi curaj, civilizaţia bizantină. Chiar dacă surâsul acesta are ceva sălbatic, uneori macabru, nu i se poate tăgădui tenacitatea şi dezlănţuirea. Probabil că salba de biserici circular-ortogonale bizantine aruncată peste un continent încă barbar reprezintă şi o mască a durerii.