Sigiliul de aur cu care s-a pecetluit existenţa bisericii octogonale pe harta Europei l-a aplicat cu devoţiune şi măiestrie Justinianus I-ul cel Mare în inima cea mai puternică a creştinătăţii din timpurile de început, în Constantinopol. In primii ani de domnie a ridicat biserica Sfinţii Sergius şi Bacchus din imediata apropiere a Marelui Palat imperial, aproape de malul Bosforului, îmbrăţişând de departe larga deschidere a cerului, a mării şi pământurile a două continente.
Atunci, aproape de mijlocul sec. al 6-lea, privind de pe locul bisericii, cerul, marea şi pământurile se înfrăţeau într-o armonie desăvârşită. Lumina, calmul şi seninătatea nu erau nicăieri mai plenare, mai pacifice şi mai triumfătoare.
Legenda străveche a simbolului octogonal, cu toată bogăţia şi cu tot farmecul lui, i-au populat obsedant existenţa lui Justinian, dând rod unei imaginaţii şi unei fantezii deosebite. Imaginaţia şi fantezia unui dinast atât de puternic, de bogat şi de credincios, s-a dovedit infinit mai spontană decât în alte timpuri şi decât în alte cazuri.
Justinian nu a fost primul care a ridicat o biserică octogonală, înaintea iniţiativei sale existând şi alte firave începuturi, precum Sanctuarul Inălţării din Ierusalim, sau biserica Sant Angelo din Perugia. El a avut însă şansa de a da unui astfel de locaş puterea artei, inspiraţiei şi norocul trăiniciei, al saltului spre posteritate.
Vestită, nu numai prin construcţia stranie şi echilibrată, dar, mai ales, pentru încărcătura ei istorică, pentru nobleţea liniilor, arcadelor, coloanelor, ornamentelor şi a bogăţiilor îngrămădite în ea, Biserica Sfinţii Sergius şi Bacchus a fost prădată de cruciaţii apuseni din Cruciada a IV-a şi apoi, după un sfert de mileniu, de cuceritorii turci.
Din locaşul creştin strălucitor de odinioară, turcii au făcut o moschee tristă, cu zidirile interioare acoperite cu un insipid strat de var. In preajmă şi sub octogonul cu cupolă stăruie neclintit inefabilul sentiment de pioasă melancolie creştină, care învăluie gloriile apuse. Totuşi, în chip miraculos, biserica lui Justinian dăinuie demn pentru a contura Eternitatea.
De altfel în tot Constantinopolul divinitatea şi sfinţii creştini, rătăcesc în măreţia încremenită şi-n frumuseţea peisajului înconjurător, înaintea cărora Timpul se sublimează în Prezent, lumina se dilată până a deveni Univers, iar sentimentele împrumută puritatea deplină şi scânteietoare a cristalului.
Arta arhitecturală a perioadei lui Justinian, perioadă de mare avânt în toate domeniile vieţii materiale şi spirituale, a început cu biserica Sfinţii Sergiu şi Bacchus. Aceasta este considerată, pe bună dreptate, o primă etapă spre apogeul constructiv şi de artă pe care l-a constituit măreaţa doamnă a bisericilor, Sfânta Sofia. In urmă s-au înălţat alte patru nestemate, sau sigilii ale artei bizantine, într-un colier întins de-a latul Europei: San Vitale din Ravenna, San Lorenzo Maggiore din Milano, Capela Palatină din Aix-la-Chapelle (Aachen) şi Sfântul Donatus de la Zadar, pe coasta Dalmaţiei. Mai târziu, s-au ridicat şi altele, mai puţin impunătoare, dar care trebuie considerate drept garnituri ale unei bijuterii principale. Ele s-au răspândit prin provinciile Imperiului.
Domnia lui Justinian a fost fertilă şi lungă. Ea a marcat adânc viaţa materială şi spirituală a timpului, cu idealuri atât de generoase încât nu le-a putut satisface pe toate şi deplin. Trecând peste unele defecte şi de scăderi ale unei vârste foarte înaintate, această domnie ocupă un mare loc în istorie, loc de legendă.
Biserica octogonală Sfinţii Sergius şi Bacchus s-a născut ca unicat al capitalei sale şi al domniei sale. In plus a fost şi primul locaş bisericesc construit după urcarea pe tron. Dacă această biserică ar fi fost construită mai târziu, în perioada de maximă putere şi de devoţiune a împăratului, ea s-ar fi bucurat şi de grandoare alături de unicitate.
La data ridicării sale, spre mijlocul sec. al 6-lea, nici un alt monument religios al Constantinopolului nu acoperise un plan octogonal. Trăsăturile arhitecturale şi artistice ale bisericii, inspiră celor care-i calcă pragul, celor crescuţi în spiritul preţuirii creaţiilor străvechi, motive profunde pentru emoţii estetice particulare. Nu numai că trezeşte admiraţia dar dă şi de gândit, impune o emoţie intelectualizată, dincolo de simplul frumos, sau de un simplu venerabil.
Corpului central al monumentului este precedat de un atrium prelung, aşezat pe opt coloane zvelte, unite prin arcuri ronde. Atrium-ul este plast perpendicular pe axa locaşului. Dincolo de uşile deschise, cu o cheie mare, de custode turc, se pătrunde în mirajul unei dăinuiri de cincisprezece secole.
Pilonii din cele opt puncte exterioare ale octogonului au secţiunea unui un unghi obtuz deschis spre centrul planului. Astfel, prin liniile nevăzute dintre ei se trasează laturile unui octogon. Pilonii se avântă cu supleţe până la cupolă, parcurgând înălţimea parterului şi a etajului. In afara sălii octogonale centrale, de jur împrejur se desfăşoară deambulatoriul de la parter şi matroneul de la etaj. Cele două suprafeţe de înconjur erau destinate credincioşilor. La etaj suprafaţa de înconjor a octogonului era destinată numai femeilor, ca aproape în toate bisericile mari ale timpului.
Intre cei opt piloni de bază ai structurii, piloni pe care biserica îşi dezmorţeşte anii care o copleşesc, spaţiile sunt subîmpărţite de câte două coloane de granit roşu sau verde, atât la parter, cât şi la etaj . Cele şaisprezece coloane de la parter au capiteluri din marmură albă, tip melon, iar coloanele de la etaj se termină cu capiteluri pseudo-tonic şi sunt unite prin mici arcuri. Pilonii octogonului, dincolo de cele două rânduri de coloane, se unesc prin câte o boltă ce conturează secţiunea unor calote sfert de sferă. In acest fel, jocul ornamentelor constructive de la etaj este mult mai bogat decât cel de la parter.
La etaj, pe fiecare latură a octogonului se deschide câte o fereastră. La fel şi în cupolă. Prin plasarea lor în partea superioară a spaţiului, acele două rânduri de ferestre cu dimensiuni modeste filtrează o lumină plină de mister şi de penumbre spre centrul şi pardoseala spaţiului, locul oficierilor de slujbe.
Turcii au practicat deschideri şi în zidăria parterului astfel că acum interiorul şi-a pierdut obscuritatea de reculegere şi veneraţie a creştinismului de început.
Obscuritatea impresiona pe credincios, îl predispunea la meditaţie şi îl liniştea. Ea amintea de cenuşiul trecerii de la lumina vieţii spre întunericul necunoscut al morţii.
Brâul de marmură dintre nivele, cuprins între şirurile de coloane, etalează o mică parte din vechea splendoare a sanctuarului. O inscripţie săpată în marmura albă a brâului înconjoară sala de rugăciune vorbind despre gloria celor doi soţi imperiali, Justinian şi Theodora, destine istorice îngemănate în glorie.
Biserica Sfinţii Sergius şi Bacchus ca mai toate monumentele din conştiinţa omenirii are o legendă a sa.
Inainte ca Justinian să ajungă la tron, sau mai precis, înainte ca unchiul său, de joasă origine, să ocupe tronul împăraţilor, s-a organizat o conspiraţie împotriva împăratului Anastasius, la care a luat parte şi tânărul Justinian. O trădare a adus conspiratorilor condamnarea la moarte. In noaptea dinaintea execuţiei în visele lui Anastasius au apărut providenţial Sfinţii Sergius şi Bacchus, care i-au cerut să ierte creştineşte pe conspiratori, deoarece puteau fi de folos imperiului. Acel vis a adus salvarea vinovaţilor.
Mai târziu, când s-a urcat pe tron, Justinian a hotărât să ridice o biserică care să proslăvească amintirea celor doi sfinţi martiri, foşti legionari romani trecuţi la creştinism. Şi-a exprimat astfel recunoştinţa faţă de sfinţii care îi salvaseră viaţa, ajutându-l să atingă cea mai înaltă treaptă a puterii pe pământul creştin. Construcţia bisericii a durat nouă ani, între 527-536.
După alte trei sute de ani spre cerul Constantinopolului s-a înălţat cupola unui nou sanctuar octogonal. Acela a fost cuprins în incinta Marelui Palat, fiind destinat numai familiei şi curţii imperiale. A fost ultimul sanctuar octogonal bizantin şi a dispărut odată cu Marele Palat, lăsat în părăsire de ultimele dinastii. Pentru posteritate el s-a regăsit numai în descrierile lui Constantin al VII-lea Porfirogenetul.
In biserica consacrată de Justinian au ars candelele şi lumânările 900 de ani. Varul searbăd aplicat de musulmani peste pereţii ei încărcaţi de mozaicuri nu i-a putut şterge trecutul, măreţia şi nobleţea. Aşteaptă singuratică un viitor pe măsura sa, în mijlocul unui cartier mizer al Istambulului, nu departe de Hipodrom şi de ţărmul Mării Marmara. Dacă acest nestemat bizantin ar avea şansa bisericii Sfânta Sofia de a fi transformat din moschee în muzeu, după un mileniu şi jumătate lumea ar trăi un moment de reverie şi extaz, prin îndepărtarea arzătorului strat de var de pe pereţi. Ar ieşi la lumină minunatele imagini sfinte lucrate în mozaic sub semnul credinţei, migalei şi bogăţiei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu