Ingemănat cu ţărmurile Bosforului într-o eternă şi maiestoasă fraternitate, Constantinopolul a avut destinul de a lega două continente, două mari areale de civilizaţie şi două mari epoci istorice. Mai mult decât oricare capitală a lumii, el a legat firul istoriei la cumpăna dintre antichitate şi întunecatul ev medieval, a legat cultura şi civilizaţia europeană, greco-romană, cu amalgamul de civilizaţii de pe întinderile nesfârşite ale Asiei. Multe secole, chiar un mileniu, între zidurile sale desprinse din poveste s-a aflat centrul întregului pământ.
Pe timpurile în care întreaga Europă era sfârtecată de copitele năvălitorilor barbari, când toate zidirile şi toată spiritualitatea Romei cădea pradă degradării, Constantinopolul a continuat să se înalţe pe fundalul unei lumini ireale şi ameţitoare ce a radiat pretutindeni în jur. Cerul l-a fulgerat cu perenitate, cu genialitate şi sacralitate, iar marea i-a adus cea dintâi ofrandă, mirifica strâmtoare a Bosforului, aşternută ca o uriaşă punte între continente şi lumi.
Imperiul Roman de Răsărit, numit de istorici Imperiul Bizantin, a dat fundament de piatră istoriei lumii civilizate şi a lăsat sigilii de aur pe trupul Europei barbare, sigilii de artă, arhitectură şi spiritualitate.
Prin forţa sa economică şi militară, prin abilitatea politică şi efervescenţa cultural-spirituală, Imperiul Bizantin s-a afirmat drept principalul organism statal al evului medieval european şi al vecinătăţilor din Asia şi Africa. El s-a menţinut în primul mileniu al erei creştine, drept simbol al centrismului european în istoria universală. Civilizaţia europeană, în ansamblul ei, a rămas tributară profunzimii şi puterii de radiere a civilizaţiei bizantine, a rămas tributară mileniului bizantin.
Lumea bizantină a fost o lume pitorească, măreaţă, inedită şi mai ales colorată; a fost o lume care a purtat cu sine tot binele şi tot răul din om; a fost o lume complexă, vitală şi longevivă; a fost o lume suplă şi subtilă, delicată şi luxoasă; a fost o lume cu urcuşuri şi coborâşuri, cu victorii şi înfrângeri; a fost o lume creativă şi de sinteză. Din perspectiva istoriei se poate afirma cu tărie că Imperiul Bizantin a fost o Lume, nu numai un imperiu, o Lume fără de care, probabil, nu ar fi existat creştinism şi care a adus pe lume şi a inspirat unele dintre cele mai venerabile locaşuri de cult creştin.
Cu ele se poate aşterne o salbă de mărgăritare arhitectonice, o salbă întinsă peste Europa, de la sud la nord, salbă ce cuprinde biserici cu plan octogonal, unice între minunile arhitecturii medievale. Principalele piese ale salbei sunt: biserica Sfinţii Sergius şi Bacchus din Constantinopol, biserica Sfântul Donatus de la Zadar, oraş al coastei dalmate, biserica San Vitale de la Ravenna, pe celălalt ţărm al Adriaticei, biserica San Lorenzo Maggiore de la Milano şi Capela Palatină de la Aix-la-Chapelle (Aachen). Prin armonia, frumuseţea şi planul lor straniu, aceste biserici s-au transformat într-un omagiu adus artei, culturii şi credinţei bizantine. Expresia lor, dominată de supleţe, mister şi avânt, transmite ferm şi aproape poruncitor mesajul divinatoriu al umanităţii.
Planul circular al locaşurilor de cult a fost preluat de bizantini din tradiţia târzie a arhitecturii antice. Atunci monumentele ronde au fost destinate venerării unor eroi umani care căpătau, prin legendă, calităţi de semizei, sau venerării unor zei. Au servit deasemeni şi ca edificii de reculegere înaintea iniţierii în anumite mistere. Acele temple şi alte monumente cu plan circular s-au numit tholos. Ele s-au extins în lumea antică greacă târzie şi în cea romană, perioadă istorică când planul circular a devenit mai atractiv.
Bizantinii au adăugat tholos-ului cupola asiatică şi i-au corectat planul într-un octogon.
Din adâncul convingerilor mistice antice a venit credinţa că latura materială a existenţei se putea reprezenta printr-un patrulater perfect delimitat, iar cercul reprezenta forma geometrică perfectă a spiritului fără început şi fără sfârşit. Din îngemănarea celor două forme geometrice a rezultat planul ideal care să corespundă ambelor laturi ale existenţei, respectiv planul octogonal şi foarte rar cel decagonal.
Creştinii, influenţaţi adânc de tradiţiile antice, au adoptat cu zel, în secolele de început, planurile circulare şi apoi octogonale la locaşurile sfinte. Pentru început rotondele, sau octogoanele, s-au ridicat mai ales deasupra criptelor martirilor, sau deasupra mormintelor monarhilor apărători ai creştinismului. Ele au avut mult timp, atât la antici, cât şi la creştini, mai ales rolul de mausolee.
Planul circular proteja şi încadra perfect cripta plasată în centrul său, unde se depuneau rămăşiţele celui dispărut şi onorat, fie războinic, personalitate civilă, sau luptător pentru noua credinţă, fie cap încoronat.
Au rezistat timpului foarte multe mausolee sau morminte cu plan circular în arealul mediteranean, precum şi în Orientul Apropiat sau Mijlociu, fiind ridicate mai ales spre sfârşitul evului antic şi începutul creştinismului, dar şi în afara acestei perioade. Printre cele mai renumite se pot aminti: incinta funerară circulară de la Micene, aşa-numitul Mormânt al creştinei de lângă Cesareea africană, în Algeria, Tropaeum Traiani de la Adam Clisi, în România, mormântul familiei Iulia din Glanum (St. Remy, Franţa), mormântul triumfal de la Tropaeum Alpium, mausoleele Ciceliei Metella şi al lui Romulus, de pe Via Appia, mausoleele lui Augustus şi Hadrianus de la Roma, mausoleul lui Galerius la Thessalonic, mausoleul lui Theodoric I-ul cel Mare de la Ravenna, iar mai târziu, mausoleul Sfânta Constanţa din Roma, mausoleul lui Timur Lenk la Samarkand şi capela mausoleu a familiei Medici din Florenţa.
In epoca creştină planul circular, şi apoi octogonal, s-au aplicat cu fervoare la baptiserii. Ca şi în cazul mausoleelor acestea încadrau ideal bazinul rotund central, amenajat pentru botezurile creştine. Erau bazine mari în care se botezau, în principal, adulţii ce treceau la creştinism. In acele bazine se pătrundea prin coborârea unor trepte. Astfel tabloul botezului se asemăna mult cu cel al lui Iisus Christos.
Baptiseriile octogonale s-au ridicat de-a lungul a multe secole, până târziu în epoca Renaşterii. Ele se plasau de obicei în imediata apropiere a celor mai venerabile sau impunătoare biserici, a catedralelor, dar, în unele cazuri, şi în vecinătatea altor biserici, precum cele de la Ravenna.
Arhitectura celor mai vechi monumente funerare circulare, sau baptiserii, a preluat elementele arhitecturii antice, însă, cu timpul, în epoca bizantină şi postbizantină, ornamentaţiile interioare şi exterioare au evoluat, diferenţiindu-se de modelele începuturilor. Zidăria crudă a dominat exterioarele acestor monumente până în timpul Renaşterii, în schimb mozaicul opulent şi stucatura au dominat interioarele.
In concepţia creştinismului arhaic şi bizantin, baptiseriile circular-octogonale erau plasate la un capăt al firului vieţii, la intrarea omului din viaţa materială naturală în cea material-spirituală, iar mausoleele se aflau la celălalt capăt al existenţei, la ieşirea omului din viaţa material-spirituală şi trecerea în cea pur spirituală.
Mausoleele au venit din tradiţia antică, pe când baptiseriile au apărut numai odată cu creştinismul.
Din mulţimea baptiseriilor circular-octogonale se pot aminti: baptiseriul din Milano, construit la sfârşitul sec. al 4-lea, baptiseriile Neonian şi Arian din sec. al 5-lea, la Ravena, baptisierul din Florenţa, cel din Pisa complet circular, cel al bisericii San Giovani în Latran, la Roma, cel al bisericii Sfânta Sofia din Constantinopol, baptiseriul din Pistoia, baptiseriul din Parma şi multe, multe altele.
Creştinismul arhaic a fost atât de atras de spiritualitatea atribuită planului octogonal, îngemănat cu cel circular, încât l-a adoptat destul de repede, în sec. al 4-lea, pentru locaşurile de cult nou ridicate.
Planul octogonal, sau circular, asigura un plus de unicitate, supleţe şi atractivitate bisericilor întocmite pe el. Se poate aprecia cu multă siguranţă că la baza acestei opţiuni constructive a stat atât credinţa în apropierea spirituală de divinitate într-un astfel de locaş, dar şi raţiuni de frumos şi de divertisment arhitectonic. La înălţarea unor astfel de biserici, simbolul filozofic al planului octogonal-circular a avut totdeauna întâietate, dar construcţiei i-au adăugat şi alte atribute provenite din tratarea spaţiilor şi din ornamentaţia interioară. La ele spaţiul luminat de sub cupolă şi din misteriosul deambulatoriu, anihilează materialitatea formelor constructive, făcându-le să se dizolve într-un mediu mistic imaterial. Insăşi omul îşi pierdea contururile clare, transformându-se într-o umbră de spiritualitate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu