TRUPE DE ELITA - INFANTERIA MARINA SUA

Infanteria marină este o ramură distinctă a forţelor armate ale unor state ce-şi au istoria, interesele şi expansiunea legate de apele mărilor limitrofe sau planetare, state care au dezvoltat în istoria lor puternice forţe navale.

            Incă din antichitatea îndepărtată, statele navale s-au folosit de transportul trupelor de uscat în acţiunile lor militare, sau de extindere. In astfel de acţiuni marinarii ce serveau şi puneau în mişcare navele nu erau de ajuns pentru atingerea scopurilor. Transportul pe apele marine al trupelor de uscat s-a dovedit totdeauna o necesitate, dar până la greci şi romani acele trupe nu au făcut obiectul unei organizări şi unui antrenament aparte.

Grecii şi romanii au recurs la organizarea unor trupe speciale de uscat care să însoţească acţiunile lor militare, constituind o infanterie marină, apropiată de accepţiunea de astăzi a termenului.

Comandantul militar grec, Themistocles, a emis un decret pentru înrolarea a câte douăzeci de ostaşi pentru fiecare navă de război, în vederea contracarării unei apropiate invazii persane. Roma a folosit infanterie pe propriile nave de război chiar pentru bătăliile navale cu Cartagina (264-241 e.A). infanteriştii romani erau superior pregătiţi şi mai eficienţi decât cei cartaginezi. In schimb, experienţa de navigatori a cartaginezilor era greu de egalat, susţinută fiind şi de nave mult mai rapide şi mai manevrabile, nave cu care evitau uşor abordarea şi lupta directă pe punte. Pentru a-şi pune în valoare calităţile infanteriei sale Roma a fost nevoită să găsească soluţia abordării navelor cartagineze. S-au conceput nişte punţi de abordare novatoare, care au primit numele de „corbi”. Acelea erau nişte podeţe cu ciocuri la capete, care se aruncau pe bordul navelor cartagineze din apropiere, Peste acele podeţe ostaşii romani au putut să treacă pe punţile vaselor cartagineze şi să anihileze pe adversari în lupta directă.

Cu timpul, după ce a devenit principala forţă navală din Marea Mediterană, Roma şi-a pregătit legiuni speciale de „Milites Classiarri”, sau „soldaţi ai flotei”. Acei infanterişti marini ai Romei au servit pe tot timpul existenţei imperiului nu numai pe mare, pentru debarcări, ci şi pe uscat.

In evul mediu, primii care s-au remarcat prin tactica debarcărilor amfibii au fost vikingii, al căror exemplu l-au urmat mai târziu marile puteri europene şi coloniale. Acelea au creat trupe de infanterie marină în diverse faze ale expansiunii lor.

Spre exemplu, în Spania, „Infanteria de Marina” a fost un corp de infanterie ce forma o parte din „Armada”, adică din forţa navală a regatului. Ea a fost creată sub regele Carol I-ul, la 27 februarie 1527. Făcând abstracţie de lumea antică, „Infanteria de Marina” este cea mai veche infanterie marină al lumii actuale. Ea îşi avea rădăcinile în trupele numite „Tercios Viejos”, unităţi vechi de infanterie destinate a fi îmbarcate pe nave pentru a realiza abordajele pe timpul bătăliilor navale. Sub regele Filip al II-lea s-a atribuit pentru prima dată acestui tip de trupe termenul actual de forţă de debarcare.

In Franţa, Richelieu a creat, în 1627, un Regiment al Marinei destinat a dota navele cu trupe capabile să lupte atât pe mare cât şi pe uscat. Ostaşii acestor trupe au primit cu timpul numele de”puşcaşi marini”.

In Anglia, primul regiment de infanterie marină s-a constituit la 28 octombrie 1664, sub regele Carol al II-lea şi ca necesitate în cel de al doilea război cu Olanda. Foarte curând Anglia a devenit cea mai războinică putere navală mondială, dotată cu cea mai reprezentativă şi eficace infanterie marină.

Cu toate că a luat naştere pe timpul confruntării cu englezii, pe timpul Războiului de Independenţă, infanteria marină nord-americană a evoluat după modelul celei britanice înnobilată de tradiţie. De altfel, toată marina de război americană a evoluat, s-a organizat, a preluat elementele de tactică şi de comportament de la Marina Regală britanică. După o scurtă perioadă de contrapunere cele două infanterii marine s-au alăturat. Cu toate că în prezent infanteria marină britanică dispune de efective mult mai mici decât cea americană, de 7.000 de combatanţi, faţă de 175.000 la americani, între cele două forţe s-a statornicit o alianţă morală strânsă, ele rezistând umăr la umăr în toate conflictele moderne din lume, unde guvernele lor au găsit motivaţii comune.

Pe timpul războiului din anii 1812-1814, în care cele două corpuri de infanterie marină s-au confruntat pentru prima dată în mod organizat, britanicii au incendiat aproape toate edificiile publice din Washington, inclusiv Casa Albă. In schimb, cazarma infanteriei marine americane a fost scutită de incendiere, ca dovadă de respect şi solidaritate ostăşească.

United States Marine Corps, adică Corpul de Marină al Statelor Unite, abreviat US Marine Corps, sau prin siglă, USMC, este astăzi una dintre cele cinci ramuri ale forţelor armate ale Statelor Unite ale Americii. Astăzi acest corp de armată special este compus în principal din infanteria marină propriu-zisă, alături de care dispune de propria forţă aeriană, de regimente de blindate şi de logistică. Formează o mare trupă de elită cu componenţă şi dotare complexă, care se bazează uneori pe colaborarea cu US Army, pe navele de debarcare ale Gator Navy, forţa amfibie americană.

Corpul infanteriei marine este singura ramură a forţelor armate ale SUA care este protejată prin lege. După multe discuţii şi tentative ale Armatei (US Army) de a integra în rândurile sale acest corp militar, între sfârşitul celui de al doilea război mondial şi războiul din Coreea, dimensiunea şi componenţa sa au fost stabilite  prin decizia 416 dintr-o lege-program a celui de al 82-lea Congres, în anul 1952. Această lege prevede că nici un preşedinte al Statelor Unite, sau Secretar al apărării nu are dreptul să dizolve US Marine Corps, sau să-l reducă la o forţă simbolică. USMC trebuie să aibă în componenţă un efectiv de minim trei divizii şi trei escadre aeriene.

Rolul acestor trupe speciale în dispozitivul militar american este acela de a acţiona rapid, ca forţă expediţionară autonomă, independent de mijloacele grele ale US Army.

Infanteria marină dispune de propriile uniforme de luptă şi de ceremonie, foarte diferite de ale altor trupe americane. Uniformele le conferă infanteriştilor marini un loc aparte în sânul altor forţe armate ale statului.

Infanteria marină formează garda de onoare a preşedintelui Statelor Unite şi asigură paza ambasadelor. Cazarma din Washington (Marine Barracks), cea mai veche în activitate, adăposteşte trupele de securitate şi de ceremonie, precum şi orchestra de onoare a Corpului Infanteriei Marine şi a preşedintelui. Tot această unitate asigură, prin Marine Helicopter Squadron One, toate deplasările în elicopter ale preşedintelui (Marine One), ale vice-preşedintelui şi ale membrilor cabinetului prezidenţial.

US Marine Corps (USMC) este o forţă militară bazată pe voluntariat, gata totdeauna de a se lupta, oriunde şi oricând. Infanterist Marin este învăluit de o aureolă aparte, ceea ce înseamnă ceva diferit de un simplu soldat, o treaptă militară superioară şi aşteptări în plus privind calităţile combatante şi de pregătire. Demnitate şi mândria îi caracterizează pe infanteriştii marini, alături de o foarte puternică fraternitate. Mândria rezidă din opţiunea voluntară de a servi ca războinic, în grelele încercări ale unei pregătiri militare superioare, în disciplina impecabilă, dar şi în a servi în cel mai respectat Corp al armatei, Corp care cere şi oferă un nivel excelent în toate domeniile. La toate se mai adaugă şi atracţiile salariale de excepţie pentru un combatant şi posibilităţile de educaţie oferite pentru viitor. Infanteria marină se bucură de reputaţia vitejiei în luptă în orice climat şi în orice loc din lume pentru cauza ţării. Pătrunderea în US Marine Corps este un privilegiu acordat lor mai rezistenţi, mai abili şi mai duri pretendenţi. Selecţia este foarte grea şi pretenţioasă, iar probele de antrenament ulterioare sunt deosebit de grele. Nu se caută la înrolare numai tineri cu calităţi extraordinare, ci tineri chemaţi demni, puternici, disciplinaţi şi gata de a îşi proba calităţile în luptă.

Infanteriştii marini sunt simbolurile cele mai reprezentative ale puterii militare a Statelor Unite. Deviza lor este Semper Fidelis (Totdeauna fidel), nume atribuit şi marşului lor oficial, adesea abreviat ca ”Semper Fi”. Mascota lor este un buldog numit Chesty, adopţie care provine din primul război mondial când, la Bois-Belleau, germanii i-au botezat pe infanteriştii marini teufel hunds (câini ai diavolului). Un alt simbol este cascheta instructorilor din Corp (drill instructor), caschetă numită Smokey bear, nume ce provine de la un personaj din desenele animate, ursul Smokey.

Strigătul lor de război este Gund Ho (în chineză a acţiona împreună, „working together”), strigăt împrumutat de la chinezi pe timpul celui de al doilea război mondial.

De la crearea Corpului lor, infanteriştii marini au fost angajaţi pe mai mult de trei sute de teatre de operaţiuni.   

Cu toate că depinde pe plan administrativ de Departamentul  de Marină, US Marine Corps nu aparţine forţelor navale, adică US Navy.

Această trupă de elită şi de mândrie a forţelor armate americane îşi are începuturile la 10 noiembrie 1775, sub numele de Continental Marines (Marina Continentală). Erau zilele de început ale Războiului de Independenţă american faţă de Imperiul britanic (1775-1783).

După o serie de tentative ale coloniilor americane de a pune în operă o anumită reconciliere între coroana britanică şi supuşii ei americani, Congresul Colonial a decis să adopte o atitudine mai tranşantă şi mai severă. Un comitet al Congresului a redactat o rezoluţie pentru crearea unei noi unităţi militare, numită Marina Continentală. Acea rezoluţie a fost redactată într-un han popular din Philadelphia, han numit Tun Tavern. Rezoluţia a fost aprobată ulterior de corpul legislativ în unanimitate. Prin ea s-a înscris data de naştere a US Marine Corps.

Proprietarul tavernei, Robert Mullan, a fost numit căpitan de navă, iar proprietarul altui cabaret, Samuel Nicolas, a fost desemnat al Marinei Continental nou create.

Servind pe uscat şi pe mare, acei marinari s-au distins, la început, într-un număr de acţiuni armate importante, printre care şi acţiunea amfibie din insulele Bahamas, insule aflate sub posesiune britanică şi folosite ca bază de operaţiuni anti-americane. Debarcarea a avut loc în martie 1776, la scurt timp după înfiinţarea acelei trupe, sub comanda lui Samuel Nicolas, care a primit mai târziu grad de căpitan. Nicolas, primul ofiţer din Marina Continental, a rămas conducătorul ei pe tot parcursul Războiului revoluţionar de independenţă american şi este considerat, pe drept, primul comandant al infanteriei marine americane.

Prin Tratatul de la Paris, din aprilie 1783, a luat sfârşit războiul revoluţionar şi s-au vândut toate navele marinei. Ca urmare şi-a sfârşit existenţa şi marina Continental. Corpul de infanterie marină a fost reînfiinţat la 11 iulie 1798, printr-un act al Congresului Statelor Unite, cu componenţa a două batalioane. El a intrat în acţiune foarte repede, în semi-războiul cu Franţa. A debarcat la  Saint-Dominique şi a participat apoi la numeroase acţiuni de represiune împotriva piraţilor musulmani din nordul Africii, în lungul coastelor Tripolitaniei. In continuare a participat la numeroase operaţiuni navale pe timpul războiului din anii 1812-1814 cu regatul britanic. In acel război s-a implicat în apărarea capitalei Washington, la Bladensburg, în Maryland şi s-a alăturat lui Andrew Jackson pentru înfrângerea englezilor la New Orleans.

In deceniile ce au urmat războiului cu englezii Corpul acelei infanterii marine de început a protejat interesele americane peste tot în lume, în Caraibe, în insulele Falkland, la Sumatra şi în largul coastelor Africii apusene, dar şi acasă în operaţiunile contra indienilor semiloni, în Florida.

Pe timpul războiului cu Mexicul (1846-1848), ostaşii Corpului marin au blocat porturile inamice, atât de pe coasta Pacificului, cât şi de pe cea a Golfului Mexic. Un batalion al acestui Corp s-a unit cu armata generalului Scott, la Pueblo, şi a luptat pe tot traseul spre „Halls of Montezuma”, oraşul Mexico.

Corpul marin a luptat atât pe mare cât şi pe uscat în războiul civil (Războiul de secesiune) dintre anii 1861-1865. Cu toate că cea mai mare parte a serviciilor s-au desfăşurat pe mare, un batalion a luptat la Bull Run, iar alte unităţi au acţionat cu trupele de blocadă nordiste la Cap Hatteras, la New Orleans, Charleston şi F ort Ficher.

In ultima treime a sec.al 19-lea, infanteriştii marini au fost văzuţi debarcând prin toate colţurile lumii, mai ales în Orientul Indepărtat şi regiunea Caraibelor. In urma războiului hispano-american, din 1898, soldaţii Corpului s-au comportat cu vitejie în Cuba, în Puerto Rico, Guam şi Filipine. După această etapă Corpul infanteriei marine a intrat într-o perioadă de expansiune şi dezvoltare profesională. A fost implicat activ în insurecţia din Filipine (1899-1902), împotriva revoltei Boxerilor din China (1900) şi în multe alte ţări, printre care Nicaragua, Panama, Cuba, Mexic şi Haiti.

In primul război mondial, Corpul infanteriei marine s-a distins pe câmpurile de luptă din Franţa, unde brigada a 4-a din componenţa sa a fost numită Câinii diavolului, de către adversarii germani, adică „Devil Dogs”. Pe frontul francez, s-a distins în luptele eroice, din 1918, la Bois Belleau, Soissons, Saint Michel, Mont Blanc şi pe râul Meuse, în ofensiva finală de la Argonne.

Aviaţia maritimă, care s-a născut în 1912, a jucat şi ea un rol în efortul de război, piloţii ei efectuând misiuni de bombardament pe timp de zi în teritoriile franceze şi belgiene ocupate de germani.

In Franţa au servit mai mult de 30.000 de infanterişti marini, din care mai mult de o treime au fost ucişi sau răniţi, în cele şase luni de lupte intense la care au participat.

Pe timpul celor două decenii care au precedat cel de al doilea război mondial, Corpul infanteriei marine şi-a stabilit şi întărit serios doctrina, echipamentul şi organizarea pentru războiul amfibiu. Succesul acelui efort s-a afirmat, pentru început, la Guadalcanal, apoi la Bougainville, Tarawa, Noua Bretanie, Kwajalein, Eniwetok, Saipan, Guam, Tinian, Peleliu, Iwo Jima şi Okinava.

La sfârşitul războiului, în 1945, efectivele Corpulului de infanterie marină crescuseră la nivelul a şase divizii, cinci escadre aeriene şi trupe de susţinere. Forţa sa în cel de al doilea război mondial a culminat la 485.113 combatanţi. Costurile războiului s-au ridicat la 87.000 de morţi şi răniţi, iar 82 dintre militari au câştigat „Medalia de Onoare”.

Pe timp ce unităţile infanteriei marine au luat parte la ocupaţia de după război, în Japonia şi în nordul Chinei, la Quantico, în Virginia, s-a studiat riguros realizarea unei ”acoperiri pe verticală” prin folosirea elicopterelor.

La debarcarea de la Inchon, din Coreea, în septembrie 1950, infanteria marină a dovedit că doctrina de asalt amfibiu era în continuare viabilă şi necesară. După recucerirea oraşului Seul şi când era pe punctul de a prelua Chosiu, infanteria marină s-a aflat, cu surprindere, în faţa trupelor comuniste chineze intrate în război.

După ani de ofensive, contraofensive, de război, în aparenţă fără de sfârşit, în tranşee, de ocupaţii teritoriale, trupele de uscat ale infanteriei marine au fost retrase de pe front, în martie 1955, In războiul din Coreea, au fost ucişi sau răniţi mai mult de 25.000 de infanterişti marini.

In iulie 1958, o forţă de talia unei brigăzi a debarcat în Liban pentru restabilirea ordinii. Pe timpul crizei din Cuba, din octombrie 1962, o mare forţă amfibie a fost expediată, dar nu debarcată. In aprilie 1965, o brigadă de infanterişti marini a debarcat în Republica Dominicană pentru a proteja pe cetăţenii americani şi pentru a evacua persoanele doritoare să părăsească acea ţară.

Debarcarea brigăzii a 9-a expediţionare a infanteriei marine la Da Nang, în 1965, a marcat începutul marii participări în războiul din Vietnam, până în 1971. Războiul din Vietnam, cel mai lung din istoria Infanteriei marine, a adus pierderi de 13.000 de oameni ucişi şi mai mult de 88.000 de răniţi. In 1975, infanteria marină a evacuat personalul ambasadelor, a cetăţenilor americani şi a refugiaţilor, spre ţări apropiate din zonă. Puţin mai târziu, tot în 1975, infanteria marină a jucat un rol esenţial în salvarea echipajului de pa nava Mayaguez SS, capturată în largul coastei Cambogiei.

La mijlocul anilor 1970, Corpului de Infanterie marină i s-a atribuit un rol, din ce în ce mai important, în apărarea flancului de nord al NATO, prin unităţile amfibii ale diviziei a 2-a. A participat la exerciţiile din nordul Europei şi a jucat un rol cheie în dezvoltarea Forţei de intervenţie rapidă, un organism complex care trebuia să aibă o organizare suplă pentru intervenţii militare de reacţie rapidă în orice punct al lumii.

Anii 1980, au adus un număr crescut de atacuri teroriste împotriva ambasadelor SUA din lume. Infanteria marină a acţionat distins cu trupe de securitate, sub comanda Departamentului de stat. In 1982, unităţi ale infanteriei marine au debarcat la Beirut, în Liban, în cadrul unei forţe multinaţionale de menţinerea păcii. Pentru următoarele 19 luni acele unităţi s-au achitat de misiuni cu curaj şi profesionalism.

In octombrie 1983, infanteria marină a luat parte la intervenţia extrem de reuşită din insula Granada, ameninţată de forţele clandestine comuniste. Către sfârşitul deceniului 1980, infanteriştii marini au fost convocaţi să răspundă la instabilitatea din America Centrală. Operaţiunea „Cauza justă” din Panama a fost lansată în decembrie 1989, pentru a proteja interesele americane şi pentru a restabili procesul democratic din această ţară.

Numai după un an, în august 1990, invazia irakiană în Kuweit a generat un război în Orientul Mijlociu, război care a necesitat cea mai mare mobilizare a forţelor Corpului infanteriei marine de după cel de al doilea război mondial. Intre august 1990 şi ianuarie 1991, circa 24 de batalioane de infanterie  marina, 40 de escadroane ariene, în total mai mult de 92.000 de oameni ai Corpului s-au desfăşurat în golful Persic în cadrul operaţiunii ”Scutul deşertului”. Operaţiunea „Furtună în deşert” a început la 16 ianuarie 1991 şi a reprezentat începutul unei campanii aeriene. Atacul principal american a pornit pe teren, la 24 februarie 1991, când diviziile 1 şi 2 ale infanteriei marine au străpuns liniile de apărare irakiene şi au deschis calea spre Kuweitul ocupat. In dimineaţa zilei de 28 februarie 1991, la 100 de ore după începerea războiului terestru, aproape toată armata irakiană din teatrul de război din Kuweit a fost încercuită, cu 4.000 de blindate distruse şi cu 42 de divizii distruse, sau reduse la ineficacitate.

Războiul din golful Persic a eclipsat un alt număr de acţiuni rapide ale infanteriştilor marini şi ale Corpului de reacţie rapidă. S-au succedat operaţiuni de evacuare în Liberia şi Somalia, dar şi operaţiuni umanitare de salvare în Bangladesh, în Filipine şi în nordul Irakului. In decembrie 1992, infanteria marină a debarcat în Somalia, marcând începutul unei operaţii de salvare umanitară în acea ţară devastată de doi ani de războaie civili şi de înfometare.

In altă parte a lumii, aviaţia Corpului de infanterie marină a participat la operaţiunea „Deny Flight”, în zona de excludere aeriană deasupra Bosniei-Herzegovina. In aprilie 1994 infanteriştii marini au demonstrat iarăşi capacitatea lor de a proteja pe cetăţenii americani din zonele înapoiate ale lumii, atunci când o unitate i-a evacuat din Rwanda şi răspuns agitaţiei sălbatice din acea ţară. Infanteria marină a debarcat, în Haiti, în septembrie 1994, în cadrul forţei SUA de restabilire a democraţiei în acea ţară. Pe parcursul acestei ultime perioade, infanteria marină a fost angajată şi în lupta antidrog, în lupta cu incendiile devastatoare de pe coasta de vest, sau în operaţiunile de salvare de pe urma marilor uragane.

La sfârşitul anilor 1990, unităţi ale infanteriei marine s-au desfăşurat în diverse tări africane, precum Liberia, Republica Centrafricană, Zair şi Eritreea, în vederea asigurării securităţii şi evacuarea cetăţenilor americani, pe perioadele unor instabilităţi politice. In cazul unor catastrofe umanitare din străinătate, au intervenit constant infanteriştii marini, precum în 1998, în Kenya şi ţări ale Americii centrale, Honduras, Nicaragua, El Salvador şi Guatemala.

In 1999, unităţi aleinfanteriei marine s-au desfăşurat în Kosovo, drept ajutor în operaţiunea „Alllied Forces”. Puţin după aceea, în septembrie 2001, ca urmare a atacurilor teroriste din New York şi Washington DC, unităţile infanteriei marine au fost desfăşurate în marea Oman, iar în noiembrie au stabilit o bază în sudul Afganistanului, în cadrul operaţiunii de reacţie „Enduring Freedom”.

US Marine Corps este condus de un general de „patru stele”, care, conform tradiţiei din 1806, are reşedinţa în Marine Barraks din Washington. Corpul Infanteriei marine este repartizat între forţele Oceanului Pacific (Marine Forces pacific), cu cartierul general la Pearl Harbor, în insulele Hawaii, şi forţele Oceanului Atlantic (Marine Forces Atlantic) cu cartierul general la Norfolk, în Virginia. El se compune din trei forţe expediţionare (Marine Forces Expedionary) cu un efectiv teoretic de 46.000 de oameni. Efectivul este cuprins în trei divizii - 35.000 de oameni - (una de rezervă), trei brigăzi (Marine Expedionary Brigade), trei escadre aeriene (Marine Aircraft Wing) (uan de rezervă), trei grupuri de susţinere logistică (Force Service Support Group) (una de rezervă) şi şapte unităţi expediţionare de marină (Marine Expeditionary Unit). O brigadă expediţionară (Marine Expeditionary Brigade) cuprinde între 7.000 şi 15.000 de oameni, cu 110 de avioane şi 120 de elicoptere. O unitate Marine Expeditionary Unit (Regiment de întărire) cuprinde 2200 de oameni. Efectivele de personal activ ale Infanteriei marine au evoluat crescător după începutul războiului din Coreea, în 1950 şi după ce atinseseră maximum în 1945.

-         1945 : 485.000, 6 divizii

-         1950 :   75.000, 2 divizii

-         1951 : 192.620, 3 divizii

-         2002 : 173.733, 3 divizii

-         2011 : 202.000, 3 divizii (previziuni 2007)

Se adaugă un număr de 104.000 de rezervişti.

- 20% din efective pot fi transportate pe patruzeci de nave amfibii ale US Navy, dintre care 12, cu deplasament de 40.000 de tone, poartă elicoptere de asalt.

- 6% din efectivele infanteriei marine sunt femei, ele reprezentând 4,3 % din corpul de ofiţeri, cu 768 de persoane în 2004. Integrarea femeilor în armată a început în 1918, dar până în prezent Infanteria marină a rămas cea mai puţin feminizată.

- In anul 2005, 6.440 de infanterişti marini, adică 3,8 % din efective, nu erau cetăţeni ai Statelor Unite. Aceştia obţin dreptul de cetăţenie pe timpul serviciului, sau după aceea.

Infanteria marină urmăreşte, conform tradiţiei, o reînnoire permanentă pe toate planurile, reînnoire care să o ajute să facă faţă pericolelor noului secol. In laboratoarele sale se evaluează impactul noilor tehnologii asupra conducerii războiului şi modalităţile de accelerare a introducerii noilor capacităţi în uzanţă. Astăzi, infanteria marină este gata să-şi continue tradiţiile de vitejie de pe marile câmpuri de luptă şi de loaialitate în serviciul faţă de ţară. Este pregătită să facă faţă sfidărilor din viitor.

Cu toate acestea, infanteria americană, pe ansamblul ei nu s-a dovedit niciodată o forţă sigură de ocupaţie şi de purtarea unui război lung pe uscat. In nenumăratele ei victorii s-a bazat pe forţa reacţiei rapide şi pe superioritatea tuturor categoriilor de armament, în special pe cele aeriene.

            

ORASE DISPARUTE - MOHENJO – DARO - India

La trecerea pragului din preistorie în epoca istorică, consemnată prin izvoare materiale sau scrise, umanitatea şi-a conturat trei mari areale geografice de salt. Acele areale au fost martorele apariţiei şi a dezvoltării unor civilizaţii de avangardă, care au depăşit cu mult nivelurile atinse de om pe restul întinderilor continentale. Popoarele ce au apărut sau au migrat în principalele areale de salt al civilizaţiei, cu purtat, la rândul lor, o multitudine de aptitudini specifice, ce au conturat civilizaţii deosebite. Totuşi, împletirea, convieţuirea sau suprapunerea componentelor a dat naştere unei civilizaţii generale, de sinteză, pentru fiecare mare areal.

            Cele trei mari zone ale civilizaţiei umane de la începuturile istoriei au fost: cel mediteranean şi al Asiei Anterioare, cel indian şi cel est – asiatic (chinez). Imensul bloc continental format din Europa, Asia şi Africa a constituit leagănul genezei biologice umane dar şi tărâmul primelor salturi de la primitivism la umanitate.

            Cel mai studiat şi mai apreciat centru de civilizaţie a fost cel mediteranean, cel ce a apărut posterităţii ca esenţial şi primordial. Prin supraaprecierea lui a luat naştere tendinţa de centrare a istoriei omenirii în Europa şi pe ţărmurile scăldate de Marea Mediterană. Celelalte centre de civilizaţie depărtate de istoricii europeni, au intrat în penumbră, rămânând mult timp necunoscute la adevărata lor valoare. Studiile arheologice şi arhivistice asupra centrelor robuste de civilizaţie indiană şi chineză sunt de dată recentă sau foarte recentă. Concluziile au stupefiat uneori lumea ştiinţifică europeană zguduind din temelii unele concepţii şi convingeri ce păşeau imuabile. S-a văzut, cu fiecare etapă, că nu numai rasele europene sau mediteraneene au purtat scânteia autodepăşirii şi a înălţării pe scara ascendentă a civilizaţiei. Dimpotrivă, s-a constatat că în multe etape şi în multe domenii zonele asiatice, indiană sau chineză, au devansat lumea mediteraneană şi că au influenţat-o chiar pe căile necunoscute ale unei antichităţi îndepărtate.

            În decada a treia a secolului al XX-lea rezultatele săpăturile arheologice de pe malurile Indusului au emoţionat lumea ştiinţifică. Atunci s-au scos la iveală vestigiile impresionante ale unei civilizaţii indiene antice. O salbă de aşezări urbane de pe malurile Indusului dovedeau existenţa unei civilizaţii foarte înaintate ce se conturase cu cinci mii de ani înainte, înflorise aproape un mileniu şi se stinsese după anul 2000 a. Ch.. O populaţie misterioasă, cu origini necunoscute a lăsat posterităţii mărturii aproape incredibile despre gradul înalt al organizării vieţii ei, al deprinderilor, al posibilităţilor materiale şi de îndemânare aplicativă.

            Hipnotizaţi de prioritatea şi centrismul istoric al arealului de evoluţie mediteranean şi european, istoricii nu au putut imagina existenţa unor civilizaţii sau populaţii egale pe scara dezvoltării, cu o piele nu totdeauna foarte albă şi pe tărâmuri îndepărtate. Multe secole infatuarea europeană, mai ales occidentală, nu a putut accepta că şi alte populaţii de pe alte continente, au avut contribuţii remarcabile şi uneori superioare în creaţia materială şi spirituală în raport cu lumea omului mediteranean.

            Principiile de viaţă şi de dezvoltare europeană au fost considerate şi sunt încă considerate drept etalon, drept cele ce trebuiesc impuse în cântărirea tuturor fenomenelor şi a evoluţiilor umane, de pe întreg globul. De pe această platformă ideatică, europenii au ignorat civilizaţiile superioare ale populaţiilor de pe alte continente, le-au distrus fizic şi spiritual, le-au şters mărturiile arheologice sau consemnările scrise şi orale. Au trecut pe lângă ele cu ignoranţă şi dispreţ, apreciindu-le în cel mai bun caz ca pe nişte curiozităţi exotice. În foarte multe cazuri au devastat monumentele inestimabile, prelevând din ele părţile cele mai valoroase şi înghesuindu-le în muzee despersonalizate. Imense cantităţi de mărturii materiale arheologice sau scrise s-au pierdut pe timpul transporturilor zăcând acum pe fundul mărilor sau al fluviilor. Altele au fost distruse de războaie, de greşeli în manipulare, de încercări nedibace de recondiţionare, prin furturi sau vandalism.

            În ultimul secol şi jumătate o pleiadă de oameni de ştiinţă remarcabili şi chiar de arheologi amatori oneşti au făcut dezvăluiri neplăcute egocentrismului european, contribuind cu onestitate la dezvoltarea cadrelor indigene de arheologi şi de specialişti din marile areale de civilizaţie.

            Furtul de obiecte de artă cu caracter istoric a fost interzis de ţările deţinătoare ale vestigiilor sau beneficiare ale cercetărilor arheologice. Contribuţia oamenilor de ştiinţă locali la dezvăluirea vestigiilor şi a evoluţiilor istorice a crescut. Cu încetul istoria omenirii a îmbrăcat o haină mult mai adevărată, neconformă cu vederile rasiste ale cercurilor din fostele ţări coloniale sau superdezvoltate.

            Chiar la mijlocul secolului nostru, în condiţiile unei arheologii ştiinţifice, bazate pe aportul multor altor ştiinţe, s-au elaborat teorii istorice care tindeau să demonstreze că deţin adevărul absolut asupra evoluţiei civilizaţiei umane în general, sau asupra unor zone restrânse în particular. Una din aceste teorii formulată categoric şi absolutist s-a dovedit cea intitulată şi mediatizată sub deviza ,,Istoria începe la Sumer”. Mulţi istorici şi multe lucrări au preluat teoria lansată de sumerologi, în frunte cu remarcabilul S.N. Kramer, deşi toate descoperirile spectaculoase din fostul Sumer nu puteau fi datate anterior unora mult mai remarcabile din Egipt, sau erau egale ca vechime cu altele din areale arheologice mai puţin mediatizate. De altfel, analiza amănunţită a mărturiilor scoase la lumină din vieţuirea Sumerului, dezvăluie o artă minoră şi perisabilă, o cultură a lutului nears şi ars, cu orizonturi limitate în raport cele ale popoarelor ce lucrau în piatră sau marmură.

            S-a amintit, în acest context, de civilizaţia aproape legendară a Sumerului deoarece se pare că a avut legături neaşteptat de strânse cu civilizaţia cea mai veche de pe pământul indian, cu oraşele dispărute de pa valea Indusului, despre care se va aminti, în cele ce urmează.

            Văile rodnice ale apelor au fost de la începuturi zone populate dens. Acolo se întruneau cele mai prielnice condiţii pentru practicarea agriculturii, pentru creşterea vitelor, pentru pescuit şi vânătoare. Văile râurilor au asigurat o mai abundentă şi mai lesnicioasă procurare a hranei, eliberând individul şi societatea de problema cea mai acută a subzistenţei. Uşurarea procurării hranei a eliberat energiile şi disponibilităţile umane spre alte îndeletniciri concrete şi creative. Asigurarea hranei a atras creşterea populaţiei în acele zonă şi ca efect apariţia treptată a aşezărilor cu caracter sătesc şi apoi a celor cu caracter urban. Între zidurile oraşelor s-au dezvoltat comerţul, meşteşugurile, arta şi ştiinţa.

            Văile apelor din zonele calde ale pământului au devenit leagănul unor culturi înfloritoare, de avangardă. Aşa s-a întâmplat pe văile fluviilor Nil, Tigru, Eufrat, Indus, Gange, Yangtze şi pe multe alte cursuri de ape mai mici.

            Destul de târziu, pe scara evoluţiei arheologiei, India antică a intrat în sfera preocupărilor. Destul de târziu s-a descoperit că pe valea Indusului au existat aşezările unei civilizaţii superioare şi străvechi.

            Această împărăţie civilizată fusese complect dată uitării până acum un veac şi jumătate, adică până în anul 1856 când colonialiştii englezi au dezvăluit-o cu totul întâmplător şi fără a o aprecia. Ocupanţii englezi ai subcontinentului indian au început în acel an construirea liniei ferate est – indiene. Linia parcurge 1.500 de kilometri de la Karaci (actualul Pakistan) pe lângă Indus, pătrunde în provincia Punjab şi atinge Lahore.

            La construirea talazului necesar terasamentului, s-a resimţit lipsa pietrei pentru consolidare şi a pietrişului. Lucrătorii indieni au desconspirat inginerilor englezi existenţa unei coline cu ruine, sub care zăcea un imens depozit de cărămizi. Constructorii au fost astfel scutiţi de grija de a-şi mai procura piatra necesară lucrărilor de consolidare. Dealurile înconjurătoare şantierului au fost exploatate ca nişte adevărate cariere. Principala victimă a constituit-o aşezarea antică de lângă localitatea Harappa, situată pe cursul mijlociu al fluviului. De acolo s-au extras sute de mii de cărămizi fără a se manifesta nici o preocupare pentru originea sau vechimea lor, pentru întocmirea unor schiţe de amplasare a ruinelor, sau pentru colectarea unor resturi sau mărturii de altă natură (unelte, figurine, vase, arme, bijuterii etc.). Totul s-a lăsat la voia întâmplării şi a iniţiativei salahorilor.

            Lumea ştiinţifică avea să-şi manifeste interesul, faţă de acele ruine, mult mai târziu, în deceniile al treilea şi al patrulea al secolului nostru. Descoperirile arheologice au fost considerate curând drept cele mai de seamă ale secolului al XX-lea. S-au scos la lumina zilei câteva aşezări de tip urban, locuite de un popor stabilit pe valea Indusului încă de la începuturile mileniului al III-lea a. Ch.. Oraşele protejau aceeaşi cultură, o civilizaţie înfloritoare şi întinsă peste 800.000 de hectare. Datorită trăsăturilor comune, cultura nou descoperită a fost denumită ,,cultura Harappa”, amintind de localitatea contemporană unde constructorii feroviari distruseseră cu răceală prima localitate descoperită în adâncurile pământului. La Harappa pagubele produse prin scoaterea cărămizilor erau atât de mari încât nici fundaţiile caselor nu s-au mai distins. S-a pornit atunci la cercetarea celorlalte coline cu ruine, înşiruite pe valea Indusului, între Hyderabad şi Iacobabad, mergându-se pe urmele unor aşezări preistorice.

            Savantul indian R.D. Banerjia a descoperit în 1922, pe malul apusean al Indusului, vestigiile unei mânăstiri budiste – ,,stupa” – veche de peste două mii de ani. Acele ruine au fost dezvelite, dar sub fundaţiile lor s-a constatat prezenţa unor zidării mult mai vechi. Acelea erau ruinele anticului oraş Mohenjo – Daro – ,,Lăcaşul morţilor” (Provincia Sindh).

            O mare parte din oraşul dispărut s-a scos la lumina zilei. Străzile lui pustii şi labirintul numeroaselor fundaţii de clădiri amintesc de imaginea unui oraş distrus de un cataclism apocaliptic. Se remarcă în mod evident că oraşul de la Mohenjo – Daro, datând de la începutul mileniului al III-lea a. Ch. (aproximativ din jurul anului 2700 a. Ch.) s-a ridicat după un plan precis. Faptul dovedeşte vechimea mult mai adâncă în timp a civilizaţiei pe care o reprezenta, dominată de o experienţă urbanistică bine conturată, cu elemente înaintate şi sedimentate prin practică. Este cel mai vechi oraş apărut sub ochii oamenilor din secolul al XX-lea, care dezvăluie printre altele existenţa unei administraţii urbane, cea mai veche cunoscută până acum. Acea administraţie a fost capabilă să dirijeze înălţarea şi organizarea oraşului după principii bine respectate.

            In Mohenjo – Daro ca şi în celelalte oraşe ale culturii Harappa, arta construcţiilor atinsese un nivel ridicat, fiind înconjurat de ziduri groase din cărămidă şi întinzându-se pe sute de hectare (încă departe de a fi decopertate în întregime). Străzile, triste astăzi, sunt bine aliniate, întretăindu-se în unghiuri drepte (asemănător sistemului urbanistic hipodamic imaginat după două milenii şi jumătate de Hippodamos din Milet şi aplicat de civilizaţie elenistică). Toate arterele principale, dintre care una lungă de 800 de metri sunt orientate est – vest sau nord – sud, pentru ca vântul predominant de pa valea Indusului să poată pătrundă nestăvilit. Curentul de aer provocat de curgerea fluviului aducea răcoarea atât de necesară locuitorilor, în anotimpurile cu soare dogoritor. Străzile din Mohenjo – Daro erau destul de largi în comparaţie cu cele din alte aşezări ale antichităţii sau ale epocii medievale. Cele principale permiteau o circulaţie intensă şi lesnicioasă pentru carele trase de animale în ambele sensuri. Alinierea caselor pe aceste artere era perfectă.

            Foarte multe case, deşi executate numai din cărămidă, prezintă temelii neobişnuit de puternice. Faptul demonstrează că aveau mai multe etaje, probabil două sau trei. Acoperişurile caselor erau plate şi înconjurate cu un fel de balustradă din zidărie. Pe acele acoperişuri terasă locatarii puteau savura răcoarea serilor şi poate chiar dormeau în nopţile liniştite de vară, aşa cum se mai obişnuieşte şi astăzi în Orient.

            Zidurile exterioare ale caselor erau oarbe, sistem devenit clasic în lumea urbană orientală. În acest fel încăperile casei erau ferite de razele soarelui, de privirile curioase sau de atacatori nedoriţi.

            Cea mai mare parte din locuinţele, pentru o singură familie, din Mohenjo – Daro se dovedesc destul de încăpătoare chiar în raport cu pretenţiile moderate, lăsând să se presupună nu numai o tradiţie dar şi o bogăţie relativă a locuitorilor. Ulterior, o parte a caselor au fost amenajate pentru uzul mai multor familii, prin ridicarea unor ziduri despărţitoare. Pe aceeaşi suprafaţă s-au amenajat mai multe locuinţe în condiţiile suprapopulării oraşului încorsetat de ziduri.

            Unele locuinţe aveau suprafeţe foarte mari ce atingeau sute de metri pătraţi. Ele reprezentau nivelul de trai al clasei conducătoare şi avute. Toate casele, indiferent de mărime sau de poziţionare faţă de zona centrală a aşezării, erau lipsite de podoabe arhitectonice şi chiar de ornamentări din cărămidă. Interioarele se bucurau de o atenţie specială a proprietarilor. Erau relativ confortabile, cu camere pentru băi, cu fântâni individuale şi cu instalaţii de canalizare. Camera de baie se regăseşte aproape în fiecare locuinţă. Podeaua ei era placată cu cărămizi alăturate strâns. Rigole de cărămidă şi ţevi de argilă colectau apele reziduale, care apoi se scurgeau în canale colectoare, tot îngrijit zidite din cărămidă. Acestea erau atât de încăpătoare şi prevăzute cu atât de multe orificii de acces, încât puteau absorbi apa celor mai puternice averse. Chiar furtuna cea mai puternică nu putea provoca inundarea străzilor sau caselor. O parte din sistemul de canalizare a dăinuit, bine conservat, timp de cinci mii de ani. Canalele mari şi mici puteau fi uşor curăţite deoarece erau prevăzute cu capace detaşabile de cărămidă sau piatră.

            Se poate aprecia că la Mohenjo – Daro s-a descoperit un sistem de canalizare unitar pentru întreaga aşezare, cel mai perfecţionat dintre sistemele de canalizare, cunoscut pentru acea vreme, din tot Orientul antic. El cuprindea canale principale, bazine de decantare şi scurgeri adiacente pentru apa de ploaie. Cu prilejul săpăturilor s-au găsit numeroase fântâni construite cu iscusinţă şi căptuşite cu cărămidă. Fântânile publice sau individuale, numărul şi amenajarea lor, denotă că alimentarea cu apă era bine organizată.

            La Mohenjo – Daro s-a descoperit un bazin public pentru ablutiuni rituale, bine păstrat. Construcţia lui desăvârşită permite să se presupună că acei ce l-au construit aveau o mare experienţă în executarea unor asemenea construcţii. Bazinul avea dimensiunile de 7 x 12 metri şi era prevăzut cu trepte de acces spre adâncimea sa şi cu o bordură lată pe margine.

            Alături de bazin există opt camere de baie legate prin câte o scară de etajul superior, astăzi dispărut. În acel bazin şi în băile adiacente locuitorii se îmbăiau şi se purificau de păcate înainte de a pătrunde în templu şi de a se înfăţişa zeului. Astăzi obiceiul este păstrat în unele zone ale Indiei, fiind impus de preoţi.

            Intreaga organizare a oraşului Mohenjo – Daro subliniază în mod evident stadiul incomparabil de civilizaţie la care a ajuns acea cultură de pe valea Indusului între sfârşitul mileniului al IV-lea şi începutul mileniului al III-lea a. Ch.

            Cultura străvechiului oraş era o cultură mixtă, o îmbinare a ruralului cu urbanul. Trăsăturile urbane ale civilizaţiei Harappa sunt însă predominante. Acest lucru demonstrează paleta şi nivelul meşteşugurilor practicate dar mai ales nivelul relativ înalt al artelor plastice, toate demonstrate de obiectele găsite prin săpături.

            Pe lângă obiectele de bronz de cea mai largă folosinţă, pe lângă bijuterii, olărie, ţesături unice de bumbac, statuete de lut, obiecte de piatră şi arme, locuitorii din Mohenjo – Daro au lăsat numeroase sigilii amulete şi sigilii cilindrice, făcute din steatită sau din alte materiale. Acestea redau în relief imaginea artistic lucrată a unor animale ca: tauri, bivoli, tigri, elefanţi şi crocodili, vădind un rafinament ce nu poate fi decât rezultatul unei arte foarte evoluate. Multe din aceste obiecte mici, de tip amuletă sau sigiliu poartă unele inscripţii într-o scriere criptică ce aminteşte de hieroglife. Scrierea n-a putut fi încă descifrată în întregime.

            Obiectele amuletă şi sigiliu sunt asemănătoare cu cele din civilizaţia sumeriană contemporană şi nu este exclusă o legătură strânsă între cele două lumi, de pe Indus şi din sudul Mesopotamiei. Acest fapt ar explica şi marea asemănare dintre vechea scriere sumeriană şi cea hindustană. S-au constatat de asemenea mari asemănări antropomorfe între rămăşiţele de oseminte provenite de la cele două populaţii îndepărtate. Există o asemănare atât de mare între craniile descoperite încât unii savanţi au împins ipotezele lor până la a presupune că ambele popoare se trag din strămoşi comuni şi că sumerienii ar fi trăit cândva pe valea Indusului, de unde au emigrat mai târziu în Mesopotamia. Aceste teorii fac să cadă părerea clamată de S.N. Kramer că ,,Istoria începe la Sumer”.

            Arta civilizaţiei Harappa, marcată cel mai puternic prin vestigiile de la Mohenjo – Daro, este o artă miniaturală, chiar o artă a jucăriilor, foarte asemănătoare creatorilor în lut din Sumer. Toate obiectele mărunte, dar întregi, creează impresia dezvoltării unei industrii a jucăriilor, ceea ce nu este de acceptat. Miniaturizarea este o caracteristică a civilizaţiei de pe Indus şi nu numai a ei. Printre ,,jucăriile” descoperite se află numeroase care pe două roţi. Reprezentarea lor atestă nivelul ridicat al civilizaţiei care ştia de folosirea roţii şi probabil încântarea ei faţă de tracţiunea pe roţi.

Epoca de înflorire a aşezării de la Mohenjo – Daro se plasează între anii 2700 şi 1700 a. Ch.. Se presupune că invazia unor alte popoare cu un stadiu de evoluţie inferior a pus capăt civilizaţiei Harappa. Cu toate că săpăturile au dezvelit nişte schelete fără cap, totuşi oraşele acelei civilizaţii nu au fost distruse de invazii. Ele au fost pur şi simplu păstrate, iar paragina le-a cuprins treptat. Motivul părăsirii unui oraş organizat şi înfloritor ca cel de la Mohenjo – Daro pot fi multiple: vecini periculoşi şi spoliatori, schimbarea climei, epidemii devastatoare etc..

            Populaţia a migrat pur şi simplu. Nu se ştie încotro a plecat aşa cum nu se cunoaşte de unde a venit şi unde şi-a mai lăsat urmele. Unele indicii şi unele obiceiuri duc la presupunerea disipării locuitorilor elevaţi ai văii Indusului, în mijlocul populaţiilor subcontinentului indian. Sunt savanţi care susţin că scrierea sanscrită ar proveni din pictogramele de la Mohenjo – Daro, dar numai viitorul va putea confirma sau infirma supoziţia.

            Cert este că valea Indusului, încă foarte puţin cercetată, mai ascunde încă surprize iar arheologia ne-a avertizat de foarte multe ori să ne ferim de anticipaţii fanteziste.

            Cu mai mult de cinci mii de ani în urmă a existat la Mohenjo – Daro o civilizaţie cu un standard surprinzător de ridicat. Ca orice civilizaţie înaltă, cea de pe Indusul mileniului al III-lea a. Ch. a fost rezultatul unui proces lung de dezvoltare, proces ce nu s-a desfăşurat numai pe acele locuri. Nu se cunosc etapele anterioare ale dezvoltării ei şi nici teritoriile unde au evoluat. Oraşul de la Mohenjo – Daro pare a fi fost clădit de la început sub forma în care l-a conservat linţoliul de praf terestru şi cosmic depus deasupra sa. Misterioasa lui populaţie avea deja o experienţă avansată când s-a aşezat pe malurile mănoase al fluviului. Mărturiile ei materiale au şocat şi au născut complicate întrebări. Oare dacă s-ar fi găsit mărturii şi asupra spiritualităţii ei, asupra cunoştinţelor medicale, astronomice, geografice etc., întrebările epocii noastre şi-au găsit o parte din răspunsuri sau s-ar fi complicat şi mai mult ?

            Sub soarele arzător al zilelor indiene şi sub bolţile înstelate al nopţilor de la Mohenjo – Daro se transmite umanităţii un mesaj enigmatic, mesaj ce vizează rădăcinile civilizaţiei umane globale şi probează că ne aflăm încă departe de adevărul despre acele rădăcini.

ORASE DISPĂRUTE - HATTUSAS - CAPITALA REGATULUI HITTIT

În zona central – nordică a Anatoliei, la circa 200 de kilometri de Ankara, lângă satul Bogazköy (azi Bogazkale), se desfăşoară o bogată întindere de ruine, cu piatra predominant albă ca a unor oseminte risipite prin ierburi. Într-un ţinut muntos, învălurit şi romantic, sub un cer mai tot timpul anului senin, blocuri colosale de piatră cioplită rudimentar, zac suprapuse, formând temeliile dreptunghiulare ale unor edificii misterioase. Rămăşiţele unui zid puternic înconjoară pe mulţi kilometri o suprafaţă cu nenumărate dărâmături.

            Aici a existat un oraş antic, mare şi foarte populat, capitală dispărută a unui regat şi imperiu înfloritor cu mai mult de trei milenii şi jumătate în urmă. Hattuşaş capitala Regatului Hittit s-a pierdut în umbrele istoriei zeci de secole, fiind identificată şi parţial dezgropată în prima jumătate a veacului trecut.

            Aşezarea cea mai puternică şi înfloritoare a Anatoliei din mileniul al II-lea a. Ch. etalează un stil arhitectonic ciudat, remarcat chiar de la zidurile ciclopice care nu sunt edificate din piatră de construcţie fasonată ci din blocuri mari, într-o stare aproape brută, bine îmbinare şi împănate. Rândurile de blocuri sunt dispuse pe aliniamente neregulate cu o împerechere pseudo – isodomă. Datorită lungimii impresionante a perimetrului fortificat s-au prevăzut numeroase intrări de acces spre toate punctele cardinale. Intrările principale au formă ogivală iar blocurile imense care le constituie par înfipte în pământ de uriaşii din poveşti. Chiar în starea de ruină căile de acces impresionează prin gigantismul lor.

            Fiecare intrare este formată din câte două ,,porţi” adică din câte două deschideri ogivale, una spre exteriorul zidului şi alta spre interior. Distanţa dintre poarta exterioară şi ,,poarta interioară” constituie un culoar cuprins între nişte turnuri de apărare. Atacatorii care ar fi străpuns poarta exterioară s-ar fi oprit în faţa celei dintre interior şi ar fi suportat atacul apărărilor din turnurile laterale care dominau culoarul de pătrundere. Chiar în faţa porţii exterioare se forma un intrând între ziduri, loc în care atacatorii făceau prima cunoştinţă cu proiectilele, săgeţile şi suliţele aruncate de la înălţimea turnurilor de apărare.

            Fortificaţiile pe toată lungimea lor aveau o lăţime apreciabilă, de circa 6 – 8 metri. Erau presărate cu numeroase turnuri dreptunghiulare şi cu galerii de acces dinspre interiorul incintei spre metereze (astăzi dispărute). Între pereţii ciclopici dinspre exterior şi dinspre interior, pereţi ce formau conturul şi structura de rezistenţă, cu contraforturi, spaţiul era umplut cu piatră spartă şi pământ. Platforma superioară de rond şi era dalată cu blocuri mari, asemănătoare celor din pereţi. Peste ziduri se putea circula cel puţin călare dacă nu chiar cu care de luptă rapide. Ruinele nu au lăsat însă urmele unor căi de acces înclinate pentru care de luptă sau pentru caii ce ar fi servit la transmiterea ordinelor sau la controlul rapid al situaţiei în diferite puncte de apărare.

            Intrările descrise anterior erau aproape toate decorate cu baso sau altoreliefuri impresionante, menite să sperie sau să-I reţină pe atacatori. Din ceea ce au salvat mileniile se pot aminti trei părţi remarcabile, obiective de sculptură megalitică ce rămân întipărite adânc în memoria celor ce le-au văzut şi pipăit.

            O formă omenească în basorelief ornamentează aşa – numita ,,Poartă a regelui”, plasată spre răsărit. Personajul trebuie să reprezinte o zeitate protectoare cu calităţi războinice.

            Cea de a doua poartă, plasată pe direcţia sud, poartă numele de ,,Poarta Sfincşilor”. Ea se găsea la punctul cel mai înalt al oraşului şi al fortificaţiilor. Pe sub această poartă se strecura un pasaj subteran lung de 70 de metri, în secţiune ogivală şi lucrat din blocuri grele şi colţuroase. Este probabil ca pe calea pasajului să se fi asigurat accesul sau ieşirea unor soldaţi sau emisari cu însărcinări secrete sau urgente, fără a fi nevoie de deschiderea zgomotoasă a porţilor. Culoarul putea servi şi drept cale de refugiu şi de strecurare neobservată în caz de pericol sau de conspiraţii (de care nu a dus lipsă casa regală hittită).

            Doi lei de piatră, mai mari decât în realitate şi sculptaţi ca ieşind cu partea din faţă a corpului din stâncile de încadrare, străjuiau o altă poartă renumită a capitalei Hattuşa. Ea se numeşte ,,Poarta Leilor” şi asigura legătura cu exteriorul spre apus. Cu boturile căscate, măreţi şi înfiorători în acelaşi timp, leii păreau că vor să împiedice şi să înfioare pe atacatori.

            În prima jumătate a mileniului al II-lea a. Ch., teritoriile centrale şi răsăritene ale Asiei Mici au fost invadate de o masă de triburi indo – europene. Noii veniţi au urmat una din căile de migraţie indo – europeană, aceea sudică şi sud – estică, care traversa Peninsula Balcanică, Asia Mică şi continua prin Iran până în India. Migraţia triburilor aşezate în Anatolia, la nord şi peste ţinutul Cappadociei de mai târziu, a urmat parţial aceeaşi cale cu cea a aheilor. Probabil că cele două ramuri ale aceleiaşi seminţii s-au despărţit în sudul Munţilor Balcani, fiecare urmându-şi destinul istoric de războinici cuceritori, pe acela de verigă între civilizaţiile întâlnite şi cele următoare, dar şi destinul implacabil al dispariţiei totale din istorie peste o jumătate de mileniu.

            Între cele două grupuri de populaţii, stabilite destul de apropiat din punct de vedere geografic, s-au afirmat multe similitudini în comportament, în aspiraţii, în expansiune, în dorinţa de îmbogăţire şi de cucerire, în înclinaţia de a copia alte civilizaţii cu care au venit în contact, în specificul construcţiilor ciclopice, al unor sculptori ciclopice, în agresivitate, în organizarea puterii regale, în contradicţiile de palat, în sistemul de vasalitate al statelor mici componente dintr-un regat mai mare, în evoluţia istorică, în modul şi data dispariţiei, în lipsa unui alfabet propriu, în dezvoltarea slabă a meşteşugarilor, în înclinarea spre folosirea căilor şi chiar în aşezarea în ţinuturi muntoase şi aproape asemănător de sterpe.

            Populaţiile trăitoare în Anatolia, la venirea războinicilor indo – europeni, se numeau ,,hatti”. De la aceştia şi de la teritoriul lor noii veniţi au primit numele de hittiti. Hattii, cu o civilizaţie mult inferioară, au avut soarta asimilării lăsând numai câteva urme în limba ce s-a format ulterior în noul regat.

            La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XVII-lea a. Ch., în ţara hittitilor trăiau câteva triburi foarte puternice, care se războiau între ele. Centrele vieţii sociale şi ale conducerii acestor triburi erau localităţi întărite, care pot fi considerate într-o anumită măsură oraşe – state ca şi în cazul micenienilor. Cele mai importante dintre aceste oraşe erau Nesha, Kushar şi Zalpa. Probabil că dialectul oraşului Nasha a stat la baza limbii hittite, limba lor originară numită nesită.

            În fruntea acelor oraşe se aflau conducători, proveniţi din aristocraţia gentilică, care se diferenţiau de masa membrilor comunităţii lor. Ca şi în cazul micenienilor învăţaţii de mai târziu i-au numit regi. Aveau demnitatea echivalentă a regilor dar puterile lor nu se puteau compara cu cele ale suveranilor absolutişti orientali. Cu foarte puţine excepţii şirul lung al dinaştilor hittiti s-a aflat sub controlul unei aristocraţii gentilice, a unor adunări generale militare sau chiar civile. Probabil de aceea legislaţia bogată rămasă de la ei apare mult mai umană, mai clementă decât cea orientală, decât cea a babilonianului Hammurabi.

            La sfârşitul secolului al XVIII-lea s-a constituit un puternic stat centralizat hittit. Documentele hittite, constituie din plăcuţi de ceramică arsă, scrise cu caractere cuneiforme, vorbesc de acţiunile unificatoare ale lui Pikhanas regele Kusharului şi ale fiului său Anitta, ca fondatori cu Regatul Vechi (1700 – 1500 a. Ch.). Anitta a distrus localitatea Hattuşaş, centru al triburilor hittite şi a supus Nasha transformând-o în capitala sa.

            Activitatea de organizator al statului desfăşurată de dinastul Labarnas (Tabarnas), unul din urmaşii lui Anitta care a domnit între 1689 – 1650 a. Ch., a rămas în ochii posterităţii atât de importantă încât numele său, asemenea celui al lui Caesar sau Augustus a devenit titlu dinastic, sinonim cu rege.

            Succesorul său, Hattusilis I-ul (1650 – 1620 a. Ch.), a mutat capitala la Hattuşaş, unde va rămâne până la sfârşitul statului hittit. El a iniţiat prima politică expansionistă spre sud – vestul Asiei Mici şi spre nordul Siriei, respingând totodată primele atacuri ale huriţilor la frontierele de nord – est. În sud – vestul Asiei Mici hittitii s-au înfruntat chiar cu rudele lor îndepărtate, cu aheii, care constituiseră acolo regatul Ahhijava.

            Din timpul lui Hattusilis I-ul datează şi primele mărturii redactate în scrierea testament politic”.

            Urmaşul său Mursilis I-ul (1620 – 1590 a. Ch.) a încheiat cucerirea Siriei septemtrionale prin distrugerea regatului de  Halpa (mai târziu Alep) şi a atins, la capătul unui raid de 2.000 de kilometri, Babilonul. Asasinarea acestui rege dinamic a inaugurat o perioadă de frământări dinastice, urmate de decădere rea, pentru o jumătate de secol, a puterii centrale.

            Telepin (1525 – 1500) ultimul rege al Regatului Vechi hittit a iniţiat o reformă constituţională menită a pune ordine în succesiunea la tron, succesiune care se acorda numai în linie bărbătească şi numai din cadrul familiei domnitoare. Reforma a lăsat ,,adunării tuturor războinicilor” (în care nu erau reprezentaţi decât oştenii din gardă, comandanţii formaţiilor de o mie de ostaşi şi aristocraţia militară), importante atribuţii judecătoreşti şi politice, inclusiv dreptul de a-l confirma pe noul suveran. ,,Adunarea tuturor războinicilor” se numea ,,pankus”.

            În preajma suveranului se mai afla şi un ,,sfat” format din membrii familiei, din curteni şi comandantul gărzii. Acel sfat numit ,,tullia” nu permitea regelui să execute nici un membru al familiei fără consimţământul său, iar în caz contrar se putea exprima pentru condamnarea şi executarea suveranului (fapt care nu s-a petrecut niciodată).

            Din timpul lui Telepin datează şi primul cod de legi hitti ce avea prevederi indiscutabil mai umane decât cele asiriene sau babiloniene.

            Codul de legi al regelui Telepin dovedeşte că puterea regilor hittiti n-a fost despotică că în statele vecine asiatice că se asemăna cu cea a regilor micenieni care conduceau tot cu ajutorul ,,sfatului bătrânilor” sau cu ajutorul ,,adunării oştirii”.

            Regatul Mijlociu (1500 – 1380 d. Ch.) s-a conturat ca o epocă obscură, marcată de decăderea autorităţii monarhice, exercitată acum numai asupra zonei restrânse central – anatoliene. La un moment dat însăţi capitala Hattuşaş a căzut în mâinile inamicilor care au  incendiat-o. Încercând să contracareze puterea Regatului Mitanni, statul hittit s-a recunoscut vasal Egiptului şi a plătit tribut faraonului Tutmosis al III-lea.

            Ultima perioadă de existenţă a statului hittit – Regatul Nou (1380 – 1200) s-a dovedit cea mai strălucită din istoria sa Regele Suppiluliuma I-ul (1380 – 1346 a. Ch.), fondatorul Regatului Nou, a dominat aproape patru decenii istoria Orientului Apropiat. În primii ani de domnie şi-a consolidat autoritatea centrală şi a readus suveranitatea hittită în cea mai mare parte a Asiei Mici. A înfrânt triburile gasga de la frontiera nordică şi a reluat politica tradiţională expansionistă spre sud şi sud – est profitând de slăbirea Regatului Mitanni şi a Egiptului faraonic.

            Suppiluliuma I-ul, supranumit de istorici ,,Carol cel Mare” al Orientului a cucerit Vassuganni, capitala statului Mitanni şi a impus un suveran vasal pe tronul acelui regat. După aceea a ocupat Siria de nord şi centrală, regiunea Amurru (Libanul de astăzi) şi cetatea Kerkemis de pe Eufrat. Prestigiul atins de stat şi de suveran este ilustrat de faptul că regina Egiptului, văduva lui Tutankhamon, pe nume Aï a solicitat să i se trimită drept soţ un fiu al lui Suppiluliuma I-ul.

            Succesorul său, Mursilis al II-lea (1345 – 1315 a. Ch.) a consolidat frontierele moştenite iar Muvatalis (1315 – 1296) s-a confruntat cu Egiptul pentru supremaţia din Siria. Cele două imperii s-au confruntat într-o bătălie memorabilă, bătălie condusă în persoană de capii încoronaţi. Bătălia s-a dat la Kadeş pe râul Oronte, în anul 1296 a. Ch.. Nici unul din beligeranţi nu a reuşit  să se impună sau să mai câştige teritorii. Ramses al II-lea, faraonul Egiptului s-a reîntors pe Nil în chip de mare învingător. Bnu se ştie care ar fi fost soarta Orientului Apropiat antic dacă bătălia de la Kadeş, sfârşită în favoarea hittitilor, ar fi avut un caracter mai decisiv.

            Regele Hattusilis al III-lea (1289 – 1265 a. Ch.), ultimul mare suveran hittit a încheiat mai târziu un tratat de pace şi prietenie ,,pe veşnicie” cu Ramses al II-lea. Tratatul a avut o importanţă deosebită pentru ambele state iar ca garanţie Ramses al II-lea s-a căsătorit cu o prinţesă hittită. O parte a acestui trata, primul tratat consemnat în scris din istoria umanităţii, a fost găsită pe tăbliţele din arhiva descoperiotă la Hattuşaş iar cealaltă, redactată prin hieroglife, s-a descifrat pe temple din Egipt ridicate de Ramses al II-lea.

            Declinul rapid al puterii centrale hittite din prima jumătate a secolului al XIII-lea a. Ch., a fost urmat în jurul anului 1200 a. Ch. de prăbuşirea Regatului hittit sub loviturile neaşteptate ale aşa – numitelor ,,popoare ale mării”, atunci când domnea regele Suppiluliuma al II-lea.

            Capitala Hattuşaş prefăcută în cenuşă nu a mai fost reconstruită niciodată. Au mai dăinuit pentru câtva timp, pe teritoriul hittit, oraşe autonome, care au dus mai departe moştenirea civilizaţiei hittite. Mici principate şi regate hittite şi neohittite au mai supravieţuit în sud – estul Anatoliei şi în nordul Siriei până la cucerirea asiriană din secolul al VIII-lwea a. Ch.. Centrul fostului stat adică centrul Asiei Mici l-au ocupat frigienii, populaţie de origine tracică, care şi-au întemeiat mai târziu, propriul stat.

            Creionarea succintă a evoluţiei istoriei hittite conturează un popor războinic şi agresiv. Capitala Hattuşaş şi-a creat-o pe măsura comportamentului şi evenimentelor învolburate dintr-o lume care abia păşea în afara primitivismului.

            Devenit una dintre principalele puteri din Orientul Apropiat al mileniului al II-lea a. Ch., Regatul Hittit a conturat o civilizaţie de sinteză, copiată în cea mai mare parte din lumea Mesopotamiei celei vechi.

            Hattuşaş a îmbogăţit cunoaşterea istorică generală a antichităţii. Cu tezaurul de tăbliţe din ceramică cu scriere cuneiformă pe care le-a adăpostit aproape trei milenii şi jumătate. Pe timpul regelui Telepin (1525 – 1500 a. Ch.) arhivele s-au îmbogăţit spectaculor. Atunci scribii din Hattuşaş au ordonat succesiunea dinastică a regatului de la începuturi, de la Tabarnas, până la Telepin. Tăbliţele arhivei regale nu cuprind numai o enumerare seacă a dinaştilor şi a anilor de domnie ci şi o multitudine de fapte războinice sau administrative, contacte diplomatice, decrete şi legiuiri, jafuri şi câştiguri din jafuri, organizare militară, comercială şi socială, alianţe, trădări, comploturi de palat şi devoţiuni religioase.

            Textele hittite de pe plăcuţele foarte bine păstrate la Hattuşaş au fost redactate în scrierea (alfabetul) cuneiform babilonian. Ele constituie cele mai vechi documente de limbă indo – europeană păstrate până astăzi. Descoperirea arhivei de la Hattuşaş este pentru studiul antichităţii tot atât de importantă ca şi aceea din tăbliţe de argilă a regelui asirian Assurbanipal sau de la Mari.

            Cu ajutorul capitalei dispărute Hattuşaş şi a sanctuarului rupestru din aproapiere, de la Yazïlikaya (3 kilometri), istoria imperiului hittit apare din ce în ce mai bine conturată. Judecând după imaginile săpate în piatră pe zidurile unor edificii militare şi pe pereţii unor locuri de cult, hittitii se prezentau ca oameni de statură mijlocie, cu trup vânjos şi părul lung. Ca populaţie de origine mai nordică şi probabil din zone numeroase, aveau o piele mai albă decât a popoarelor supuse sau cu care au intrat în contact în Orientul Apropiat.

            Ca şi aheii, rudele lor îndepărtate, au dus la desăvârşirea arhitectura în piatră a arealului de locuire anatolian şi din Orientul Apropiat. Departe de a-şi fi dezvăluit toate misterele Hattuşaş întinde sub privirile vizitatorului un mare templu consacrat zeului soare Teshub, cu dimensiuni de 42 x 64 metri, ale cărui elevaţii se realizează din cărămidă crudă. Templul era înconjurat de 70 de săli antrepozit şi de o bibliotecă ce a păstrat o mulţime de tăbliţe cu scriere cuneiformă. În spatele portalului acestui loc sacru se găseşte ,,bazinul leilor”, care altădată avea plasată pe fiecare latură câte patru lei din piatră.

            Pe întinderea de ,,oseminte” antice ale străvechiului oraş s-au conturat până acum fundaţiile a şapte temple, o citadelă regală cu ziduri proprii de apărare, drumuri, depozite de alimente şi urme ale unor cartiere civile. Nimic nu s-a descoperit care să releve convingător arta măruntă, arta bijuteriilor, arta armelor de valoare, a vaselor de lux, a mobilierului. Nu au ieşit la iveală morminte regale sau aristocratice, nici locuinţe particulare, nici canalizări sau alimentări cu apă. Lumea hittită aşteaptă încă să fie scoasă la lumina razelor soarelui pe care l-a divinizat ,,Popoarele mării”, hoardele pestriţe de jefuitori, au purtat distruge un stat dar nu puteau să culeagă şi să şteargă toate mărturiile unei civilizaţii de războinici bogaţi. ,,Popoarele mării” au fost trecătoare ca o furtună, au dus cu ele tot ce se găsea la suprafaţă. Tot ce nu a putut fi luat din fuga cailor a rămas în ,,seiful” pământului, al cenuşii, al dărâmăturilor şi al uitării.

            Invadatorii care au trecut în nefiinţă Hattuşaş şi Regatul Hittit au primit numele de ,,Popoarele mării” de la egipteni. Acolo hoardele de jefuitori, cu etnie pestriţă, au ajuns pe calea mării, în marea deltă a Nilului. Un impuls din spaţiul nord – balcanic, la sfârşitul secolului al XIII-lea, a pus în mişcare mari mase de populaţii indo – europene (frigieni, traci, illiri, dorieni etc.). În deplasarea lor spre sud şi spre sud – est, prin Asia Mică, li s-au alăturat elemente sarde, sicule şi cretano – egeeni, printre care şi ahei. Marea migraţie egeeană s-a propagat cu predilecţie pe uscat şi a pustiit întregul bazin al Mediteranei, afectând profund structurile etnice şi statale din Orientul Apropiat. Pe calea mării populaţiile războinice, în migraţie, au pustiit Ciprul, insule egeene, coastele Asiei Mici şi au acostat în Nordul Egiptului. Pe uscat, au pătruns în inima Anatoliei, au distrus Regatul Hittit, apoi în etape au măturat Siria, Fenicia, Palestina şi au poposit după un deceniu (în 1190 a. Ch.) în nord – estul Egiptului. Datorită coincidenţei de perioadă istorică este posibil ca memorabilul asediu al Troiei de către ahei să nu fi fost decât un episod al marelui război itinerant al ,,popoarelor mării”, episod în care aheii au avut solul predominant. Tot în legătură cu acea mare migraţie de jaf la care s-au ataşat şi războinicii ahei se poate presupune că ,,ţara” acestora a rămas descoperită şi neprotejată. Dorienii sosiţi cu un val ulterior de migraţie au avut o sarcină uşoară în supunere rămăşiţele sedentare ale lumii miceniene.

            ,,Popoarele mării” s-au lovit de rezistenţă hotărâtă a statului faraonic şi aventura lor a luat sfârşit. Unele grupuri de războinici au fost masate în tabere speciale complectând trupele egiptene de mercenari. Alte grupuri şi-au luat prăzile şi s-au întors în ţările de baştină sau pe alte ţărmuri ale Mediteranei. Tributurile sardana se presupune că erau originare din zona oraşului Sardes din Asia Mică şi că după înfrângere s-au aşezat în insula Sardinia. Tributurile şakalasa erau originare din regiunea oraşului Sagalassa din sudul Asiei Mici. Triburile turşa, după numirea egipteană, erau triburile tirsenilor, triburi care, se pare, au trăit în partea apuseană a Asiei Mici şi au devenit strămoşii etruscilor, populaţie ce a locuit Italia înainte de întemeierea Romei. Triburile iakkaivaşgi erau ahei, locuitori ai statului Ahijava din sud – vestul Asiei Mici. Au mai participat la migraţie triburile filistenei (pelistim) care s-au stabilit în sudul Palestinei şi triburile cekkali care s-au aşezat ăîn nordul aceluiaşi teritoriu, lângă oraşul Dor.

            Provenienţa ,,popoarelor mării” nu este încă pe deplin stabilită ci constituie numai un complex de ipoteze, chiar o curiozitate istorică. Urma cea mai palpabilă a existenţei lor meteorice cxe reprezintă ruinele impresionante de la Hattuşaş.

            De sus de la ,,poarta sfincşilor” imaginaţia acoperă drumurile şi împrejurimile cu umbrele carelor de luptă hittite pregătite să spulbere colbul drumurilor Asiei şi armatele inamice, la sute şi mii de kilometri, peste munţi, deşerturi sau fluvii. Mulţimea necuprinsă a umbrelor de oşteni pedeştri sau din carele largi de luptă, lovesc scuturile cu săbiile lucitoare şi ridică spre cer o pădure de lănci, peste coifurile înalte. Odinioară au cutremurat o lume iar acum aşteaptă să se ridice vălul de pe miracolul şi bogăţia regatului lor.