ORASE DISPĂRUTE - HATTUSAS - CAPITALA REGATULUI HITTIT

În zona central – nordică a Anatoliei, la circa 200 de kilometri de Ankara, lângă satul Bogazköy (azi Bogazkale), se desfăşoară o bogată întindere de ruine, cu piatra predominant albă ca a unor oseminte risipite prin ierburi. Într-un ţinut muntos, învălurit şi romantic, sub un cer mai tot timpul anului senin, blocuri colosale de piatră cioplită rudimentar, zac suprapuse, formând temeliile dreptunghiulare ale unor edificii misterioase. Rămăşiţele unui zid puternic înconjoară pe mulţi kilometri o suprafaţă cu nenumărate dărâmături.

            Aici a existat un oraş antic, mare şi foarte populat, capitală dispărută a unui regat şi imperiu înfloritor cu mai mult de trei milenii şi jumătate în urmă. Hattuşaş capitala Regatului Hittit s-a pierdut în umbrele istoriei zeci de secole, fiind identificată şi parţial dezgropată în prima jumătate a veacului trecut.

            Aşezarea cea mai puternică şi înfloritoare a Anatoliei din mileniul al II-lea a. Ch. etalează un stil arhitectonic ciudat, remarcat chiar de la zidurile ciclopice care nu sunt edificate din piatră de construcţie fasonată ci din blocuri mari, într-o stare aproape brută, bine îmbinare şi împănate. Rândurile de blocuri sunt dispuse pe aliniamente neregulate cu o împerechere pseudo – isodomă. Datorită lungimii impresionante a perimetrului fortificat s-au prevăzut numeroase intrări de acces spre toate punctele cardinale. Intrările principale au formă ogivală iar blocurile imense care le constituie par înfipte în pământ de uriaşii din poveşti. Chiar în starea de ruină căile de acces impresionează prin gigantismul lor.

            Fiecare intrare este formată din câte două ,,porţi” adică din câte două deschideri ogivale, una spre exteriorul zidului şi alta spre interior. Distanţa dintre poarta exterioară şi ,,poarta interioară” constituie un culoar cuprins între nişte turnuri de apărare. Atacatorii care ar fi străpuns poarta exterioară s-ar fi oprit în faţa celei dintre interior şi ar fi suportat atacul apărărilor din turnurile laterale care dominau culoarul de pătrundere. Chiar în faţa porţii exterioare se forma un intrând între ziduri, loc în care atacatorii făceau prima cunoştinţă cu proiectilele, săgeţile şi suliţele aruncate de la înălţimea turnurilor de apărare.

            Fortificaţiile pe toată lungimea lor aveau o lăţime apreciabilă, de circa 6 – 8 metri. Erau presărate cu numeroase turnuri dreptunghiulare şi cu galerii de acces dinspre interiorul incintei spre metereze (astăzi dispărute). Între pereţii ciclopici dinspre exterior şi dinspre interior, pereţi ce formau conturul şi structura de rezistenţă, cu contraforturi, spaţiul era umplut cu piatră spartă şi pământ. Platforma superioară de rond şi era dalată cu blocuri mari, asemănătoare celor din pereţi. Peste ziduri se putea circula cel puţin călare dacă nu chiar cu care de luptă rapide. Ruinele nu au lăsat însă urmele unor căi de acces înclinate pentru care de luptă sau pentru caii ce ar fi servit la transmiterea ordinelor sau la controlul rapid al situaţiei în diferite puncte de apărare.

            Intrările descrise anterior erau aproape toate decorate cu baso sau altoreliefuri impresionante, menite să sperie sau să-I reţină pe atacatori. Din ceea ce au salvat mileniile se pot aminti trei părţi remarcabile, obiective de sculptură megalitică ce rămân întipărite adânc în memoria celor ce le-au văzut şi pipăit.

            O formă omenească în basorelief ornamentează aşa – numita ,,Poartă a regelui”, plasată spre răsărit. Personajul trebuie să reprezinte o zeitate protectoare cu calităţi războinice.

            Cea de a doua poartă, plasată pe direcţia sud, poartă numele de ,,Poarta Sfincşilor”. Ea se găsea la punctul cel mai înalt al oraşului şi al fortificaţiilor. Pe sub această poartă se strecura un pasaj subteran lung de 70 de metri, în secţiune ogivală şi lucrat din blocuri grele şi colţuroase. Este probabil ca pe calea pasajului să se fi asigurat accesul sau ieşirea unor soldaţi sau emisari cu însărcinări secrete sau urgente, fără a fi nevoie de deschiderea zgomotoasă a porţilor. Culoarul putea servi şi drept cale de refugiu şi de strecurare neobservată în caz de pericol sau de conspiraţii (de care nu a dus lipsă casa regală hittită).

            Doi lei de piatră, mai mari decât în realitate şi sculptaţi ca ieşind cu partea din faţă a corpului din stâncile de încadrare, străjuiau o altă poartă renumită a capitalei Hattuşa. Ea se numeşte ,,Poarta Leilor” şi asigura legătura cu exteriorul spre apus. Cu boturile căscate, măreţi şi înfiorători în acelaşi timp, leii păreau că vor să împiedice şi să înfioare pe atacatori.

            În prima jumătate a mileniului al II-lea a. Ch., teritoriile centrale şi răsăritene ale Asiei Mici au fost invadate de o masă de triburi indo – europene. Noii veniţi au urmat una din căile de migraţie indo – europeană, aceea sudică şi sud – estică, care traversa Peninsula Balcanică, Asia Mică şi continua prin Iran până în India. Migraţia triburilor aşezate în Anatolia, la nord şi peste ţinutul Cappadociei de mai târziu, a urmat parţial aceeaşi cale cu cea a aheilor. Probabil că cele două ramuri ale aceleiaşi seminţii s-au despărţit în sudul Munţilor Balcani, fiecare urmându-şi destinul istoric de războinici cuceritori, pe acela de verigă între civilizaţiile întâlnite şi cele următoare, dar şi destinul implacabil al dispariţiei totale din istorie peste o jumătate de mileniu.

            Între cele două grupuri de populaţii, stabilite destul de apropiat din punct de vedere geografic, s-au afirmat multe similitudini în comportament, în aspiraţii, în expansiune, în dorinţa de îmbogăţire şi de cucerire, în înclinaţia de a copia alte civilizaţii cu care au venit în contact, în specificul construcţiilor ciclopice, al unor sculptori ciclopice, în agresivitate, în organizarea puterii regale, în contradicţiile de palat, în sistemul de vasalitate al statelor mici componente dintr-un regat mai mare, în evoluţia istorică, în modul şi data dispariţiei, în lipsa unui alfabet propriu, în dezvoltarea slabă a meşteşugarilor, în înclinarea spre folosirea căilor şi chiar în aşezarea în ţinuturi muntoase şi aproape asemănător de sterpe.

            Populaţiile trăitoare în Anatolia, la venirea războinicilor indo – europeni, se numeau ,,hatti”. De la aceştia şi de la teritoriul lor noii veniţi au primit numele de hittiti. Hattii, cu o civilizaţie mult inferioară, au avut soarta asimilării lăsând numai câteva urme în limba ce s-a format ulterior în noul regat.

            La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XVII-lea a. Ch., în ţara hittitilor trăiau câteva triburi foarte puternice, care se războiau între ele. Centrele vieţii sociale şi ale conducerii acestor triburi erau localităţi întărite, care pot fi considerate într-o anumită măsură oraşe – state ca şi în cazul micenienilor. Cele mai importante dintre aceste oraşe erau Nesha, Kushar şi Zalpa. Probabil că dialectul oraşului Nasha a stat la baza limbii hittite, limba lor originară numită nesită.

            În fruntea acelor oraşe se aflau conducători, proveniţi din aristocraţia gentilică, care se diferenţiau de masa membrilor comunităţii lor. Ca şi în cazul micenienilor învăţaţii de mai târziu i-au numit regi. Aveau demnitatea echivalentă a regilor dar puterile lor nu se puteau compara cu cele ale suveranilor absolutişti orientali. Cu foarte puţine excepţii şirul lung al dinaştilor hittiti s-a aflat sub controlul unei aristocraţii gentilice, a unor adunări generale militare sau chiar civile. Probabil de aceea legislaţia bogată rămasă de la ei apare mult mai umană, mai clementă decât cea orientală, decât cea a babilonianului Hammurabi.

            La sfârşitul secolului al XVIII-lea s-a constituit un puternic stat centralizat hittit. Documentele hittite, constituie din plăcuţi de ceramică arsă, scrise cu caractere cuneiforme, vorbesc de acţiunile unificatoare ale lui Pikhanas regele Kusharului şi ale fiului său Anitta, ca fondatori cu Regatul Vechi (1700 – 1500 a. Ch.). Anitta a distrus localitatea Hattuşaş, centru al triburilor hittite şi a supus Nasha transformând-o în capitala sa.

            Activitatea de organizator al statului desfăşurată de dinastul Labarnas (Tabarnas), unul din urmaşii lui Anitta care a domnit între 1689 – 1650 a. Ch., a rămas în ochii posterităţii atât de importantă încât numele său, asemenea celui al lui Caesar sau Augustus a devenit titlu dinastic, sinonim cu rege.

            Succesorul său, Hattusilis I-ul (1650 – 1620 a. Ch.), a mutat capitala la Hattuşaş, unde va rămâne până la sfârşitul statului hittit. El a iniţiat prima politică expansionistă spre sud – vestul Asiei Mici şi spre nordul Siriei, respingând totodată primele atacuri ale huriţilor la frontierele de nord – est. În sud – vestul Asiei Mici hittitii s-au înfruntat chiar cu rudele lor îndepărtate, cu aheii, care constituiseră acolo regatul Ahhijava.

            Din timpul lui Hattusilis I-ul datează şi primele mărturii redactate în scrierea testament politic”.

            Urmaşul său Mursilis I-ul (1620 – 1590 a. Ch.) a încheiat cucerirea Siriei septemtrionale prin distrugerea regatului de  Halpa (mai târziu Alep) şi a atins, la capătul unui raid de 2.000 de kilometri, Babilonul. Asasinarea acestui rege dinamic a inaugurat o perioadă de frământări dinastice, urmate de decădere rea, pentru o jumătate de secol, a puterii centrale.

            Telepin (1525 – 1500) ultimul rege al Regatului Vechi hittit a iniţiat o reformă constituţională menită a pune ordine în succesiunea la tron, succesiune care se acorda numai în linie bărbătească şi numai din cadrul familiei domnitoare. Reforma a lăsat ,,adunării tuturor războinicilor” (în care nu erau reprezentaţi decât oştenii din gardă, comandanţii formaţiilor de o mie de ostaşi şi aristocraţia militară), importante atribuţii judecătoreşti şi politice, inclusiv dreptul de a-l confirma pe noul suveran. ,,Adunarea tuturor războinicilor” se numea ,,pankus”.

            În preajma suveranului se mai afla şi un ,,sfat” format din membrii familiei, din curteni şi comandantul gărzii. Acel sfat numit ,,tullia” nu permitea regelui să execute nici un membru al familiei fără consimţământul său, iar în caz contrar se putea exprima pentru condamnarea şi executarea suveranului (fapt care nu s-a petrecut niciodată).

            Din timpul lui Telepin datează şi primul cod de legi hitti ce avea prevederi indiscutabil mai umane decât cele asiriene sau babiloniene.

            Codul de legi al regelui Telepin dovedeşte că puterea regilor hittiti n-a fost despotică că în statele vecine asiatice că se asemăna cu cea a regilor micenieni care conduceau tot cu ajutorul ,,sfatului bătrânilor” sau cu ajutorul ,,adunării oştirii”.

            Regatul Mijlociu (1500 – 1380 d. Ch.) s-a conturat ca o epocă obscură, marcată de decăderea autorităţii monarhice, exercitată acum numai asupra zonei restrânse central – anatoliene. La un moment dat însăţi capitala Hattuşaş a căzut în mâinile inamicilor care au  incendiat-o. Încercând să contracareze puterea Regatului Mitanni, statul hittit s-a recunoscut vasal Egiptului şi a plătit tribut faraonului Tutmosis al III-lea.

            Ultima perioadă de existenţă a statului hittit – Regatul Nou (1380 – 1200) s-a dovedit cea mai strălucită din istoria sa Regele Suppiluliuma I-ul (1380 – 1346 a. Ch.), fondatorul Regatului Nou, a dominat aproape patru decenii istoria Orientului Apropiat. În primii ani de domnie şi-a consolidat autoritatea centrală şi a readus suveranitatea hittită în cea mai mare parte a Asiei Mici. A înfrânt triburile gasga de la frontiera nordică şi a reluat politica tradiţională expansionistă spre sud şi sud – est profitând de slăbirea Regatului Mitanni şi a Egiptului faraonic.

            Suppiluliuma I-ul, supranumit de istorici ,,Carol cel Mare” al Orientului a cucerit Vassuganni, capitala statului Mitanni şi a impus un suveran vasal pe tronul acelui regat. După aceea a ocupat Siria de nord şi centrală, regiunea Amurru (Libanul de astăzi) şi cetatea Kerkemis de pe Eufrat. Prestigiul atins de stat şi de suveran este ilustrat de faptul că regina Egiptului, văduva lui Tutankhamon, pe nume Aï a solicitat să i se trimită drept soţ un fiu al lui Suppiluliuma I-ul.

            Succesorul său, Mursilis al II-lea (1345 – 1315 a. Ch.) a consolidat frontierele moştenite iar Muvatalis (1315 – 1296) s-a confruntat cu Egiptul pentru supremaţia din Siria. Cele două imperii s-au confruntat într-o bătălie memorabilă, bătălie condusă în persoană de capii încoronaţi. Bătălia s-a dat la Kadeş pe râul Oronte, în anul 1296 a. Ch.. Nici unul din beligeranţi nu a reuşit  să se impună sau să mai câştige teritorii. Ramses al II-lea, faraonul Egiptului s-a reîntors pe Nil în chip de mare învingător. Bnu se ştie care ar fi fost soarta Orientului Apropiat antic dacă bătălia de la Kadeş, sfârşită în favoarea hittitilor, ar fi avut un caracter mai decisiv.

            Regele Hattusilis al III-lea (1289 – 1265 a. Ch.), ultimul mare suveran hittit a încheiat mai târziu un tratat de pace şi prietenie ,,pe veşnicie” cu Ramses al II-lea. Tratatul a avut o importanţă deosebită pentru ambele state iar ca garanţie Ramses al II-lea s-a căsătorit cu o prinţesă hittită. O parte a acestui trata, primul tratat consemnat în scris din istoria umanităţii, a fost găsită pe tăbliţele din arhiva descoperiotă la Hattuşaş iar cealaltă, redactată prin hieroglife, s-a descifrat pe temple din Egipt ridicate de Ramses al II-lea.

            Declinul rapid al puterii centrale hittite din prima jumătate a secolului al XIII-lea a. Ch., a fost urmat în jurul anului 1200 a. Ch. de prăbuşirea Regatului hittit sub loviturile neaşteptate ale aşa – numitelor ,,popoare ale mării”, atunci când domnea regele Suppiluliuma al II-lea.

            Capitala Hattuşaş prefăcută în cenuşă nu a mai fost reconstruită niciodată. Au mai dăinuit pentru câtva timp, pe teritoriul hittit, oraşe autonome, care au dus mai departe moştenirea civilizaţiei hittite. Mici principate şi regate hittite şi neohittite au mai supravieţuit în sud – estul Anatoliei şi în nordul Siriei până la cucerirea asiriană din secolul al VIII-lwea a. Ch.. Centrul fostului stat adică centrul Asiei Mici l-au ocupat frigienii, populaţie de origine tracică, care şi-au întemeiat mai târziu, propriul stat.

            Creionarea succintă a evoluţiei istoriei hittite conturează un popor războinic şi agresiv. Capitala Hattuşaş şi-a creat-o pe măsura comportamentului şi evenimentelor învolburate dintr-o lume care abia păşea în afara primitivismului.

            Devenit una dintre principalele puteri din Orientul Apropiat al mileniului al II-lea a. Ch., Regatul Hittit a conturat o civilizaţie de sinteză, copiată în cea mai mare parte din lumea Mesopotamiei celei vechi.

            Hattuşaş a îmbogăţit cunoaşterea istorică generală a antichităţii. Cu tezaurul de tăbliţe din ceramică cu scriere cuneiformă pe care le-a adăpostit aproape trei milenii şi jumătate. Pe timpul regelui Telepin (1525 – 1500 a. Ch.) arhivele s-au îmbogăţit spectaculor. Atunci scribii din Hattuşaş au ordonat succesiunea dinastică a regatului de la începuturi, de la Tabarnas, până la Telepin. Tăbliţele arhivei regale nu cuprind numai o enumerare seacă a dinaştilor şi a anilor de domnie ci şi o multitudine de fapte războinice sau administrative, contacte diplomatice, decrete şi legiuiri, jafuri şi câştiguri din jafuri, organizare militară, comercială şi socială, alianţe, trădări, comploturi de palat şi devoţiuni religioase.

            Textele hittite de pe plăcuţele foarte bine păstrate la Hattuşaş au fost redactate în scrierea (alfabetul) cuneiform babilonian. Ele constituie cele mai vechi documente de limbă indo – europeană păstrate până astăzi. Descoperirea arhivei de la Hattuşaş este pentru studiul antichităţii tot atât de importantă ca şi aceea din tăbliţe de argilă a regelui asirian Assurbanipal sau de la Mari.

            Cu ajutorul capitalei dispărute Hattuşaş şi a sanctuarului rupestru din aproapiere, de la Yazïlikaya (3 kilometri), istoria imperiului hittit apare din ce în ce mai bine conturată. Judecând după imaginile săpate în piatră pe zidurile unor edificii militare şi pe pereţii unor locuri de cult, hittitii se prezentau ca oameni de statură mijlocie, cu trup vânjos şi părul lung. Ca populaţie de origine mai nordică şi probabil din zone numeroase, aveau o piele mai albă decât a popoarelor supuse sau cu care au intrat în contact în Orientul Apropiat.

            Ca şi aheii, rudele lor îndepărtate, au dus la desăvârşirea arhitectura în piatră a arealului de locuire anatolian şi din Orientul Apropiat. Departe de a-şi fi dezvăluit toate misterele Hattuşaş întinde sub privirile vizitatorului un mare templu consacrat zeului soare Teshub, cu dimensiuni de 42 x 64 metri, ale cărui elevaţii se realizează din cărămidă crudă. Templul era înconjurat de 70 de săli antrepozit şi de o bibliotecă ce a păstrat o mulţime de tăbliţe cu scriere cuneiformă. În spatele portalului acestui loc sacru se găseşte ,,bazinul leilor”, care altădată avea plasată pe fiecare latură câte patru lei din piatră.

            Pe întinderea de ,,oseminte” antice ale străvechiului oraş s-au conturat până acum fundaţiile a şapte temple, o citadelă regală cu ziduri proprii de apărare, drumuri, depozite de alimente şi urme ale unor cartiere civile. Nimic nu s-a descoperit care să releve convingător arta măruntă, arta bijuteriilor, arta armelor de valoare, a vaselor de lux, a mobilierului. Nu au ieşit la iveală morminte regale sau aristocratice, nici locuinţe particulare, nici canalizări sau alimentări cu apă. Lumea hittită aşteaptă încă să fie scoasă la lumina razelor soarelui pe care l-a divinizat ,,Popoarele mării”, hoardele pestriţe de jefuitori, au purtat distruge un stat dar nu puteau să culeagă şi să şteargă toate mărturiile unei civilizaţii de războinici bogaţi. ,,Popoarele mării” au fost trecătoare ca o furtună, au dus cu ele tot ce se găsea la suprafaţă. Tot ce nu a putut fi luat din fuga cailor a rămas în ,,seiful” pământului, al cenuşii, al dărâmăturilor şi al uitării.

            Invadatorii care au trecut în nefiinţă Hattuşaş şi Regatul Hittit au primit numele de ,,Popoarele mării” de la egipteni. Acolo hoardele de jefuitori, cu etnie pestriţă, au ajuns pe calea mării, în marea deltă a Nilului. Un impuls din spaţiul nord – balcanic, la sfârşitul secolului al XIII-lea, a pus în mişcare mari mase de populaţii indo – europene (frigieni, traci, illiri, dorieni etc.). În deplasarea lor spre sud şi spre sud – est, prin Asia Mică, li s-au alăturat elemente sarde, sicule şi cretano – egeeni, printre care şi ahei. Marea migraţie egeeană s-a propagat cu predilecţie pe uscat şi a pustiit întregul bazin al Mediteranei, afectând profund structurile etnice şi statale din Orientul Apropiat. Pe calea mării populaţiile războinice, în migraţie, au pustiit Ciprul, insule egeene, coastele Asiei Mici şi au acostat în Nordul Egiptului. Pe uscat, au pătruns în inima Anatoliei, au distrus Regatul Hittit, apoi în etape au măturat Siria, Fenicia, Palestina şi au poposit după un deceniu (în 1190 a. Ch.) în nord – estul Egiptului. Datorită coincidenţei de perioadă istorică este posibil ca memorabilul asediu al Troiei de către ahei să nu fi fost decât un episod al marelui război itinerant al ,,popoarelor mării”, episod în care aheii au avut solul predominant. Tot în legătură cu acea mare migraţie de jaf la care s-au ataşat şi războinicii ahei se poate presupune că ,,ţara” acestora a rămas descoperită şi neprotejată. Dorienii sosiţi cu un val ulterior de migraţie au avut o sarcină uşoară în supunere rămăşiţele sedentare ale lumii miceniene.

            ,,Popoarele mării” s-au lovit de rezistenţă hotărâtă a statului faraonic şi aventura lor a luat sfârşit. Unele grupuri de războinici au fost masate în tabere speciale complectând trupele egiptene de mercenari. Alte grupuri şi-au luat prăzile şi s-au întors în ţările de baştină sau pe alte ţărmuri ale Mediteranei. Tributurile sardana se presupune că erau originare din zona oraşului Sardes din Asia Mică şi că după înfrângere s-au aşezat în insula Sardinia. Tributurile şakalasa erau originare din regiunea oraşului Sagalassa din sudul Asiei Mici. Triburile turşa, după numirea egipteană, erau triburile tirsenilor, triburi care, se pare, au trăit în partea apuseană a Asiei Mici şi au devenit strămoşii etruscilor, populaţie ce a locuit Italia înainte de întemeierea Romei. Triburile iakkaivaşgi erau ahei, locuitori ai statului Ahijava din sud – vestul Asiei Mici. Au mai participat la migraţie triburile filistenei (pelistim) care s-au stabilit în sudul Palestinei şi triburile cekkali care s-au aşezat ăîn nordul aceluiaşi teritoriu, lângă oraşul Dor.

            Provenienţa ,,popoarelor mării” nu este încă pe deplin stabilită ci constituie numai un complex de ipoteze, chiar o curiozitate istorică. Urma cea mai palpabilă a existenţei lor meteorice cxe reprezintă ruinele impresionante de la Hattuşaş.

            De sus de la ,,poarta sfincşilor” imaginaţia acoperă drumurile şi împrejurimile cu umbrele carelor de luptă hittite pregătite să spulbere colbul drumurilor Asiei şi armatele inamice, la sute şi mii de kilometri, peste munţi, deşerturi sau fluvii. Mulţimea necuprinsă a umbrelor de oşteni pedeştri sau din carele largi de luptă, lovesc scuturile cu săbiile lucitoare şi ridică spre cer o pădure de lănci, peste coifurile înalte. Odinioară au cutremurat o lume iar acum aşteaptă să se ridice vălul de pe miracolul şi bogăţia regatului lor.