ORASE DISPARUTE - MOHENJO – DARO - India

La trecerea pragului din preistorie în epoca istorică, consemnată prin izvoare materiale sau scrise, umanitatea şi-a conturat trei mari areale geografice de salt. Acele areale au fost martorele apariţiei şi a dezvoltării unor civilizaţii de avangardă, care au depăşit cu mult nivelurile atinse de om pe restul întinderilor continentale. Popoarele ce au apărut sau au migrat în principalele areale de salt al civilizaţiei, cu purtat, la rândul lor, o multitudine de aptitudini specifice, ce au conturat civilizaţii deosebite. Totuşi, împletirea, convieţuirea sau suprapunerea componentelor a dat naştere unei civilizaţii generale, de sinteză, pentru fiecare mare areal.

            Cele trei mari zone ale civilizaţiei umane de la începuturile istoriei au fost: cel mediteranean şi al Asiei Anterioare, cel indian şi cel est – asiatic (chinez). Imensul bloc continental format din Europa, Asia şi Africa a constituit leagănul genezei biologice umane dar şi tărâmul primelor salturi de la primitivism la umanitate.

            Cel mai studiat şi mai apreciat centru de civilizaţie a fost cel mediteranean, cel ce a apărut posterităţii ca esenţial şi primordial. Prin supraaprecierea lui a luat naştere tendinţa de centrare a istoriei omenirii în Europa şi pe ţărmurile scăldate de Marea Mediterană. Celelalte centre de civilizaţie depărtate de istoricii europeni, au intrat în penumbră, rămânând mult timp necunoscute la adevărata lor valoare. Studiile arheologice şi arhivistice asupra centrelor robuste de civilizaţie indiană şi chineză sunt de dată recentă sau foarte recentă. Concluziile au stupefiat uneori lumea ştiinţifică europeană zguduind din temelii unele concepţii şi convingeri ce păşeau imuabile. S-a văzut, cu fiecare etapă, că nu numai rasele europene sau mediteraneene au purtat scânteia autodepăşirii şi a înălţării pe scara ascendentă a civilizaţiei. Dimpotrivă, s-a constatat că în multe etape şi în multe domenii zonele asiatice, indiană sau chineză, au devansat lumea mediteraneană şi că au influenţat-o chiar pe căile necunoscute ale unei antichităţi îndepărtate.

            În decada a treia a secolului al XX-lea rezultatele săpăturile arheologice de pe malurile Indusului au emoţionat lumea ştiinţifică. Atunci s-au scos la iveală vestigiile impresionante ale unei civilizaţii indiene antice. O salbă de aşezări urbane de pe malurile Indusului dovedeau existenţa unei civilizaţii foarte înaintate ce se conturase cu cinci mii de ani înainte, înflorise aproape un mileniu şi se stinsese după anul 2000 a. Ch.. O populaţie misterioasă, cu origini necunoscute a lăsat posterităţii mărturii aproape incredibile despre gradul înalt al organizării vieţii ei, al deprinderilor, al posibilităţilor materiale şi de îndemânare aplicativă.

            Hipnotizaţi de prioritatea şi centrismul istoric al arealului de evoluţie mediteranean şi european, istoricii nu au putut imagina existenţa unor civilizaţii sau populaţii egale pe scara dezvoltării, cu o piele nu totdeauna foarte albă şi pe tărâmuri îndepărtate. Multe secole infatuarea europeană, mai ales occidentală, nu a putut accepta că şi alte populaţii de pe alte continente, au avut contribuţii remarcabile şi uneori superioare în creaţia materială şi spirituală în raport cu lumea omului mediteranean.

            Principiile de viaţă şi de dezvoltare europeană au fost considerate şi sunt încă considerate drept etalon, drept cele ce trebuiesc impuse în cântărirea tuturor fenomenelor şi a evoluţiilor umane, de pe întreg globul. De pe această platformă ideatică, europenii au ignorat civilizaţiile superioare ale populaţiilor de pe alte continente, le-au distrus fizic şi spiritual, le-au şters mărturiile arheologice sau consemnările scrise şi orale. Au trecut pe lângă ele cu ignoranţă şi dispreţ, apreciindu-le în cel mai bun caz ca pe nişte curiozităţi exotice. În foarte multe cazuri au devastat monumentele inestimabile, prelevând din ele părţile cele mai valoroase şi înghesuindu-le în muzee despersonalizate. Imense cantităţi de mărturii materiale arheologice sau scrise s-au pierdut pe timpul transporturilor zăcând acum pe fundul mărilor sau al fluviilor. Altele au fost distruse de războaie, de greşeli în manipulare, de încercări nedibace de recondiţionare, prin furturi sau vandalism.

            În ultimul secol şi jumătate o pleiadă de oameni de ştiinţă remarcabili şi chiar de arheologi amatori oneşti au făcut dezvăluiri neplăcute egocentrismului european, contribuind cu onestitate la dezvoltarea cadrelor indigene de arheologi şi de specialişti din marile areale de civilizaţie.

            Furtul de obiecte de artă cu caracter istoric a fost interzis de ţările deţinătoare ale vestigiilor sau beneficiare ale cercetărilor arheologice. Contribuţia oamenilor de ştiinţă locali la dezvăluirea vestigiilor şi a evoluţiilor istorice a crescut. Cu încetul istoria omenirii a îmbrăcat o haină mult mai adevărată, neconformă cu vederile rasiste ale cercurilor din fostele ţări coloniale sau superdezvoltate.

            Chiar la mijlocul secolului nostru, în condiţiile unei arheologii ştiinţifice, bazate pe aportul multor altor ştiinţe, s-au elaborat teorii istorice care tindeau să demonstreze că deţin adevărul absolut asupra evoluţiei civilizaţiei umane în general, sau asupra unor zone restrânse în particular. Una din aceste teorii formulată categoric şi absolutist s-a dovedit cea intitulată şi mediatizată sub deviza ,,Istoria începe la Sumer”. Mulţi istorici şi multe lucrări au preluat teoria lansată de sumerologi, în frunte cu remarcabilul S.N. Kramer, deşi toate descoperirile spectaculoase din fostul Sumer nu puteau fi datate anterior unora mult mai remarcabile din Egipt, sau erau egale ca vechime cu altele din areale arheologice mai puţin mediatizate. De altfel, analiza amănunţită a mărturiilor scoase la lumină din vieţuirea Sumerului, dezvăluie o artă minoră şi perisabilă, o cultură a lutului nears şi ars, cu orizonturi limitate în raport cele ale popoarelor ce lucrau în piatră sau marmură.

            S-a amintit, în acest context, de civilizaţia aproape legendară a Sumerului deoarece se pare că a avut legături neaşteptat de strânse cu civilizaţia cea mai veche de pe pământul indian, cu oraşele dispărute de pa valea Indusului, despre care se va aminti, în cele ce urmează.

            Văile rodnice ale apelor au fost de la începuturi zone populate dens. Acolo se întruneau cele mai prielnice condiţii pentru practicarea agriculturii, pentru creşterea vitelor, pentru pescuit şi vânătoare. Văile râurilor au asigurat o mai abundentă şi mai lesnicioasă procurare a hranei, eliberând individul şi societatea de problema cea mai acută a subzistenţei. Uşurarea procurării hranei a eliberat energiile şi disponibilităţile umane spre alte îndeletniciri concrete şi creative. Asigurarea hranei a atras creşterea populaţiei în acele zonă şi ca efect apariţia treptată a aşezărilor cu caracter sătesc şi apoi a celor cu caracter urban. Între zidurile oraşelor s-au dezvoltat comerţul, meşteşugurile, arta şi ştiinţa.

            Văile apelor din zonele calde ale pământului au devenit leagănul unor culturi înfloritoare, de avangardă. Aşa s-a întâmplat pe văile fluviilor Nil, Tigru, Eufrat, Indus, Gange, Yangtze şi pe multe alte cursuri de ape mai mici.

            Destul de târziu, pe scara evoluţiei arheologiei, India antică a intrat în sfera preocupărilor. Destul de târziu s-a descoperit că pe valea Indusului au existat aşezările unei civilizaţii superioare şi străvechi.

            Această împărăţie civilizată fusese complect dată uitării până acum un veac şi jumătate, adică până în anul 1856 când colonialiştii englezi au dezvăluit-o cu totul întâmplător şi fără a o aprecia. Ocupanţii englezi ai subcontinentului indian au început în acel an construirea liniei ferate est – indiene. Linia parcurge 1.500 de kilometri de la Karaci (actualul Pakistan) pe lângă Indus, pătrunde în provincia Punjab şi atinge Lahore.

            La construirea talazului necesar terasamentului, s-a resimţit lipsa pietrei pentru consolidare şi a pietrişului. Lucrătorii indieni au desconspirat inginerilor englezi existenţa unei coline cu ruine, sub care zăcea un imens depozit de cărămizi. Constructorii au fost astfel scutiţi de grija de a-şi mai procura piatra necesară lucrărilor de consolidare. Dealurile înconjurătoare şantierului au fost exploatate ca nişte adevărate cariere. Principala victimă a constituit-o aşezarea antică de lângă localitatea Harappa, situată pe cursul mijlociu al fluviului. De acolo s-au extras sute de mii de cărămizi fără a se manifesta nici o preocupare pentru originea sau vechimea lor, pentru întocmirea unor schiţe de amplasare a ruinelor, sau pentru colectarea unor resturi sau mărturii de altă natură (unelte, figurine, vase, arme, bijuterii etc.). Totul s-a lăsat la voia întâmplării şi a iniţiativei salahorilor.

            Lumea ştiinţifică avea să-şi manifeste interesul, faţă de acele ruine, mult mai târziu, în deceniile al treilea şi al patrulea al secolului nostru. Descoperirile arheologice au fost considerate curând drept cele mai de seamă ale secolului al XX-lea. S-au scos la lumina zilei câteva aşezări de tip urban, locuite de un popor stabilit pe valea Indusului încă de la începuturile mileniului al III-lea a. Ch.. Oraşele protejau aceeaşi cultură, o civilizaţie înfloritoare şi întinsă peste 800.000 de hectare. Datorită trăsăturilor comune, cultura nou descoperită a fost denumită ,,cultura Harappa”, amintind de localitatea contemporană unde constructorii feroviari distruseseră cu răceală prima localitate descoperită în adâncurile pământului. La Harappa pagubele produse prin scoaterea cărămizilor erau atât de mari încât nici fundaţiile caselor nu s-au mai distins. S-a pornit atunci la cercetarea celorlalte coline cu ruine, înşiruite pe valea Indusului, între Hyderabad şi Iacobabad, mergându-se pe urmele unor aşezări preistorice.

            Savantul indian R.D. Banerjia a descoperit în 1922, pe malul apusean al Indusului, vestigiile unei mânăstiri budiste – ,,stupa” – veche de peste două mii de ani. Acele ruine au fost dezvelite, dar sub fundaţiile lor s-a constatat prezenţa unor zidării mult mai vechi. Acelea erau ruinele anticului oraş Mohenjo – Daro – ,,Lăcaşul morţilor” (Provincia Sindh).

            O mare parte din oraşul dispărut s-a scos la lumina zilei. Străzile lui pustii şi labirintul numeroaselor fundaţii de clădiri amintesc de imaginea unui oraş distrus de un cataclism apocaliptic. Se remarcă în mod evident că oraşul de la Mohenjo – Daro, datând de la începutul mileniului al III-lea a. Ch. (aproximativ din jurul anului 2700 a. Ch.) s-a ridicat după un plan precis. Faptul dovedeşte vechimea mult mai adâncă în timp a civilizaţiei pe care o reprezenta, dominată de o experienţă urbanistică bine conturată, cu elemente înaintate şi sedimentate prin practică. Este cel mai vechi oraş apărut sub ochii oamenilor din secolul al XX-lea, care dezvăluie printre altele existenţa unei administraţii urbane, cea mai veche cunoscută până acum. Acea administraţie a fost capabilă să dirijeze înălţarea şi organizarea oraşului după principii bine respectate.

            In Mohenjo – Daro ca şi în celelalte oraşe ale culturii Harappa, arta construcţiilor atinsese un nivel ridicat, fiind înconjurat de ziduri groase din cărămidă şi întinzându-se pe sute de hectare (încă departe de a fi decopertate în întregime). Străzile, triste astăzi, sunt bine aliniate, întretăindu-se în unghiuri drepte (asemănător sistemului urbanistic hipodamic imaginat după două milenii şi jumătate de Hippodamos din Milet şi aplicat de civilizaţie elenistică). Toate arterele principale, dintre care una lungă de 800 de metri sunt orientate est – vest sau nord – sud, pentru ca vântul predominant de pa valea Indusului să poată pătrundă nestăvilit. Curentul de aer provocat de curgerea fluviului aducea răcoarea atât de necesară locuitorilor, în anotimpurile cu soare dogoritor. Străzile din Mohenjo – Daro erau destul de largi în comparaţie cu cele din alte aşezări ale antichităţii sau ale epocii medievale. Cele principale permiteau o circulaţie intensă şi lesnicioasă pentru carele trase de animale în ambele sensuri. Alinierea caselor pe aceste artere era perfectă.

            Foarte multe case, deşi executate numai din cărămidă, prezintă temelii neobişnuit de puternice. Faptul demonstrează că aveau mai multe etaje, probabil două sau trei. Acoperişurile caselor erau plate şi înconjurate cu un fel de balustradă din zidărie. Pe acele acoperişuri terasă locatarii puteau savura răcoarea serilor şi poate chiar dormeau în nopţile liniştite de vară, aşa cum se mai obişnuieşte şi astăzi în Orient.

            Zidurile exterioare ale caselor erau oarbe, sistem devenit clasic în lumea urbană orientală. În acest fel încăperile casei erau ferite de razele soarelui, de privirile curioase sau de atacatori nedoriţi.

            Cea mai mare parte din locuinţele, pentru o singură familie, din Mohenjo – Daro se dovedesc destul de încăpătoare chiar în raport cu pretenţiile moderate, lăsând să se presupună nu numai o tradiţie dar şi o bogăţie relativă a locuitorilor. Ulterior, o parte a caselor au fost amenajate pentru uzul mai multor familii, prin ridicarea unor ziduri despărţitoare. Pe aceeaşi suprafaţă s-au amenajat mai multe locuinţe în condiţiile suprapopulării oraşului încorsetat de ziduri.

            Unele locuinţe aveau suprafeţe foarte mari ce atingeau sute de metri pătraţi. Ele reprezentau nivelul de trai al clasei conducătoare şi avute. Toate casele, indiferent de mărime sau de poziţionare faţă de zona centrală a aşezării, erau lipsite de podoabe arhitectonice şi chiar de ornamentări din cărămidă. Interioarele se bucurau de o atenţie specială a proprietarilor. Erau relativ confortabile, cu camere pentru băi, cu fântâni individuale şi cu instalaţii de canalizare. Camera de baie se regăseşte aproape în fiecare locuinţă. Podeaua ei era placată cu cărămizi alăturate strâns. Rigole de cărămidă şi ţevi de argilă colectau apele reziduale, care apoi se scurgeau în canale colectoare, tot îngrijit zidite din cărămidă. Acestea erau atât de încăpătoare şi prevăzute cu atât de multe orificii de acces, încât puteau absorbi apa celor mai puternice averse. Chiar furtuna cea mai puternică nu putea provoca inundarea străzilor sau caselor. O parte din sistemul de canalizare a dăinuit, bine conservat, timp de cinci mii de ani. Canalele mari şi mici puteau fi uşor curăţite deoarece erau prevăzute cu capace detaşabile de cărămidă sau piatră.

            Se poate aprecia că la Mohenjo – Daro s-a descoperit un sistem de canalizare unitar pentru întreaga aşezare, cel mai perfecţionat dintre sistemele de canalizare, cunoscut pentru acea vreme, din tot Orientul antic. El cuprindea canale principale, bazine de decantare şi scurgeri adiacente pentru apa de ploaie. Cu prilejul săpăturilor s-au găsit numeroase fântâni construite cu iscusinţă şi căptuşite cu cărămidă. Fântânile publice sau individuale, numărul şi amenajarea lor, denotă că alimentarea cu apă era bine organizată.

            La Mohenjo – Daro s-a descoperit un bazin public pentru ablutiuni rituale, bine păstrat. Construcţia lui desăvârşită permite să se presupună că acei ce l-au construit aveau o mare experienţă în executarea unor asemenea construcţii. Bazinul avea dimensiunile de 7 x 12 metri şi era prevăzut cu trepte de acces spre adâncimea sa şi cu o bordură lată pe margine.

            Alături de bazin există opt camere de baie legate prin câte o scară de etajul superior, astăzi dispărut. În acel bazin şi în băile adiacente locuitorii se îmbăiau şi se purificau de păcate înainte de a pătrunde în templu şi de a se înfăţişa zeului. Astăzi obiceiul este păstrat în unele zone ale Indiei, fiind impus de preoţi.

            Intreaga organizare a oraşului Mohenjo – Daro subliniază în mod evident stadiul incomparabil de civilizaţie la care a ajuns acea cultură de pe valea Indusului între sfârşitul mileniului al IV-lea şi începutul mileniului al III-lea a. Ch.

            Cultura străvechiului oraş era o cultură mixtă, o îmbinare a ruralului cu urbanul. Trăsăturile urbane ale civilizaţiei Harappa sunt însă predominante. Acest lucru demonstrează paleta şi nivelul meşteşugurilor practicate dar mai ales nivelul relativ înalt al artelor plastice, toate demonstrate de obiectele găsite prin săpături.

            Pe lângă obiectele de bronz de cea mai largă folosinţă, pe lângă bijuterii, olărie, ţesături unice de bumbac, statuete de lut, obiecte de piatră şi arme, locuitorii din Mohenjo – Daro au lăsat numeroase sigilii amulete şi sigilii cilindrice, făcute din steatită sau din alte materiale. Acestea redau în relief imaginea artistic lucrată a unor animale ca: tauri, bivoli, tigri, elefanţi şi crocodili, vădind un rafinament ce nu poate fi decât rezultatul unei arte foarte evoluate. Multe din aceste obiecte mici, de tip amuletă sau sigiliu poartă unele inscripţii într-o scriere criptică ce aminteşte de hieroglife. Scrierea n-a putut fi încă descifrată în întregime.

            Obiectele amuletă şi sigiliu sunt asemănătoare cu cele din civilizaţia sumeriană contemporană şi nu este exclusă o legătură strânsă între cele două lumi, de pe Indus şi din sudul Mesopotamiei. Acest fapt ar explica şi marea asemănare dintre vechea scriere sumeriană şi cea hindustană. S-au constatat de asemenea mari asemănări antropomorfe între rămăşiţele de oseminte provenite de la cele două populaţii îndepărtate. Există o asemănare atât de mare între craniile descoperite încât unii savanţi au împins ipotezele lor până la a presupune că ambele popoare se trag din strămoşi comuni şi că sumerienii ar fi trăit cândva pe valea Indusului, de unde au emigrat mai târziu în Mesopotamia. Aceste teorii fac să cadă părerea clamată de S.N. Kramer că ,,Istoria începe la Sumer”.

            Arta civilizaţiei Harappa, marcată cel mai puternic prin vestigiile de la Mohenjo – Daro, este o artă miniaturală, chiar o artă a jucăriilor, foarte asemănătoare creatorilor în lut din Sumer. Toate obiectele mărunte, dar întregi, creează impresia dezvoltării unei industrii a jucăriilor, ceea ce nu este de acceptat. Miniaturizarea este o caracteristică a civilizaţiei de pe Indus şi nu numai a ei. Printre ,,jucăriile” descoperite se află numeroase care pe două roţi. Reprezentarea lor atestă nivelul ridicat al civilizaţiei care ştia de folosirea roţii şi probabil încântarea ei faţă de tracţiunea pe roţi.

Epoca de înflorire a aşezării de la Mohenjo – Daro se plasează între anii 2700 şi 1700 a. Ch.. Se presupune că invazia unor alte popoare cu un stadiu de evoluţie inferior a pus capăt civilizaţiei Harappa. Cu toate că săpăturile au dezvelit nişte schelete fără cap, totuşi oraşele acelei civilizaţii nu au fost distruse de invazii. Ele au fost pur şi simplu păstrate, iar paragina le-a cuprins treptat. Motivul părăsirii unui oraş organizat şi înfloritor ca cel de la Mohenjo – Daro pot fi multiple: vecini periculoşi şi spoliatori, schimbarea climei, epidemii devastatoare etc..

            Populaţia a migrat pur şi simplu. Nu se ştie încotro a plecat aşa cum nu se cunoaşte de unde a venit şi unde şi-a mai lăsat urmele. Unele indicii şi unele obiceiuri duc la presupunerea disipării locuitorilor elevaţi ai văii Indusului, în mijlocul populaţiilor subcontinentului indian. Sunt savanţi care susţin că scrierea sanscrită ar proveni din pictogramele de la Mohenjo – Daro, dar numai viitorul va putea confirma sau infirma supoziţia.

            Cert este că valea Indusului, încă foarte puţin cercetată, mai ascunde încă surprize iar arheologia ne-a avertizat de foarte multe ori să ne ferim de anticipaţii fanteziste.

            Cu mai mult de cinci mii de ani în urmă a existat la Mohenjo – Daro o civilizaţie cu un standard surprinzător de ridicat. Ca orice civilizaţie înaltă, cea de pe Indusul mileniului al III-lea a. Ch. a fost rezultatul unui proces lung de dezvoltare, proces ce nu s-a desfăşurat numai pe acele locuri. Nu se cunosc etapele anterioare ale dezvoltării ei şi nici teritoriile unde au evoluat. Oraşul de la Mohenjo – Daro pare a fi fost clădit de la început sub forma în care l-a conservat linţoliul de praf terestru şi cosmic depus deasupra sa. Misterioasa lui populaţie avea deja o experienţă avansată când s-a aşezat pe malurile mănoase al fluviului. Mărturiile ei materiale au şocat şi au născut complicate întrebări. Oare dacă s-ar fi găsit mărturii şi asupra spiritualităţii ei, asupra cunoştinţelor medicale, astronomice, geografice etc., întrebările epocii noastre şi-au găsit o parte din răspunsuri sau s-ar fi complicat şi mai mult ?

            Sub soarele arzător al zilelor indiene şi sub bolţile înstelate al nopţilor de la Mohenjo – Daro se transmite umanităţii un mesaj enigmatic, mesaj ce vizează rădăcinile civilizaţiei umane globale şi probează că ne aflăm încă departe de adevărul despre acele rădăcini.