TRONUL ROMEI - CALIGULA (CAIUS IULIUS CAESAR GERMANICUS CALIGULA)

Ani de viaţă 12 - 41 d.Ch.
Impărat roman 37 - 41 d.Ch.
Tatăl lui Caligula a fost Germanicus, tânăr şi strălucit general de o deosebită frumuseţe trupească şi sufletească. Nepot de frate al lui Tiberius, Germanicus a fost adoptat de acesta, dar l-a şi urmărit cu invidie şi frică, deoarece avea mare trecere la legiuni şi la populaţie. Germanicus se contura ca un potenţial adversar la tron. De aceea izvoarele istorice aruncă o bănuială privind moartea prematură a tânărului Germanicus, învinuind, fără probe, pe Tiberius.

Cel care a fost unealta crimei prin otrăvire, Cneius Piso, a fost condamnat la moarte de senat, la întoarcerea în Roma. Oricum dovezile implicării lui Tiberius nu au putut fi dezvăluite de nimeni, numai comportamentul ulterior al acestuia faţă de familia lui Germanicus poate trezi suspiciuni.

            Germanicus a avut ca soţie pe Agrippina, fiica lui Marcus Agrippa şi a Iuliei (numită de istorici Agrippina Maior). A avut cu ea nouă copii, dintre care trei au murit la vârste fragede. Ceilalţi copii, care au supravieţuit toţi tatălui, au fost trei fete: Agrippina (Minor), Drusilla şi Livilla, născute în trei ani una după alta şi trei băieţi: Nero, Drusus şi Caius Caesar.

            Senatul, la acuzaţiile lui Tiberius, i-a condamnat pe Nero şi Drusus ca duşmani publici ceea ce le-a adus o moarte prematură şi chinuitoare (prin înfometare poruncită de Tiberius).

            Cel de al treilea băiat, Caius Caesar, s-a născut la 31 august 12 d.Ch. la Antium, în apropierea Romei. După tatăl său se trăgea din familia Claudia, iar prin adoptarea tatălui a intrat şi în familia Iulia (prin intermediul lui Tiberius, adoptat la rândul său de Augustus). De aceea Caligula a purtat şi numele de Iulius.

            Când avea numai cinci ani şi-a întovărăşit tatăl în Siria, unde acesta şi-a găsit moartea. La reîntoarcere a locuit întâi la mama sa apoi, când aceasta a fost exilată, a rămas la Livia Drusilla Augusta, străbunica sa (soţia lui Augustus). După moartea acesteia s-a mutat la Antonia, bunica lui.

            La vârsta de 21 de ani a fost chemat de Tiberius la Caprea. Deşi ispitit de unii să-şi manifeste nemulţumirea, el nu a cedat niciodată. De asemenea s-a făcut că a uitat represiunile lui Tiberius asupra  familiei sale, (tată, mamă, fraţi) ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimănui nimic. Cele de care suferea el însuşi le ascundea cu disimulare neîntrecută. Se purta cu atât de mare supunere faţă de bunicul adoptiv (Tiberius) şi faţă de cei din jurul lui, încât pe drept s-a spus că n-a existat “un servitor mai bun şi un stăpân mai rău decât el “.

            Natura lui sălbatică şi înclinată spre viciu nu putea fi, totuşi, stăpânită. Lua parte cu plăcere la pedepsele şi chinurile celor condamnaţi şi travestit cu haine lungi şi cu perucă colinda noaptea localurile infamante. Ii plăceau mult spectacolele cu cântece şi dans pe care Tiberius le îngăduia cu uşurinţă, în nădejdea că ar putea prin ele să-i îmblânzească sufletul crud. Inţelept, Tiberius îl cunoscuse foarte bine şi adesea zicea că nepotul său “Caius trăieşte pentru nenorocirea lui şi a tuturor, creşte ca o viperă pentru poporul roman, ca un Phaeton pentru tot pământul.”

            S-a căsătorit, în 33 d.Ch., cu Iulia Claudia, fiica lui Marcus Silanus, unul dintre cei mai de seamă nobili romani din acel timp. Fiica pe care a avut-o cu aceasta a murit încă de la naştere.

            In vederea succesiunii, Tiberius l-a ridicat la nivel de augur şi apoi la pontificat. Caius aştepta cu multă atenţie succesiunea lui Tiberius, iar atunci când Seianus a fost înlăturat speranţa i-a crescut nemăsurat.

            Pentru a se asigura şi mai mult de succesiune, Caius a amăgit pe Ennia Naevia, soţia lui Macronius, care era atunci comandantul cohortelor praetoriene, promiţându-i că se va căsători cu ea, dacă va fi împărat. A întărit acea promisiune prin jurământ şi printr-un act scris cu mâna lui. Prin Naevia l-a câştigat pe Macronius care, se pare, l-a ajutat la suprimarea lui Tiberius. Despre moartea naturală, sau provocată, a lui Tiberius există mai multe versiuni, dar Caligula s-a lăudat, mai târziu, că deşi n-a comis crima cu mâna lui, a cugetat-o singur.

            Se lăuda cu suprimarea lui Tiberius pentru a-şi scoate în evidenţă pietatea filială şi faptul că dorise răzbunarea mamei şi a fraţilor săi.

            Işi petrecuse primii ani de copilărie în taberele militare de la Rhin, alături de părinţii săi. Supranumele de “Caligula”, care i-a rămas, l-a primit datorită cismuliţelor de tip galez pe care le purta şi care la origine se numeau “Caligae”. Deci cognomenul de Caligula însemna “cizmuliţă”. Crescut printre soldaţi cu îmbrăcăminte de simplu soldat, a devenit foarte simpatizat în rândul oştenilor, mai ales că era şi fiul lui Germanicus.

            A preluat foarte uşor succesiunea lui Tiberius, datorită simpatiei generale de care se bucura în rândul populaţiei şi a ostaşilor. Toţi vedeau în el pe urmaşul impecabilului Germanicus. Senatul a fost obligat să recunoască imediat preluarea puterii de către Caligula. Sprijinul prefectului praetoriului Macronius şi al gărzii pretoriene a fost hotărâtor.

            Senatul l-a recunoscut ca singur împărat, fără a ţine cont de cel de al doilea moştenitor, nepotul de sânge al celui dispărut, numit tot Tiberius.

            Noul împărat a început prin a da cele mai frumoase speranţe: a adus la Roma rămăşiţele pământeşti ale mamei şi ale fraţilor, pe care le-a depus în mausoleul lui Augustus. A rechemat exilaţii, a interzis toate acuzaţiile de crimă împotriva majestăţii, a refuzat să asculte pe delături, a repus în drepturi operele istorice ale lui Labienus, ale lui Crescentius Cordus, ale lui Cassius Severus, proscrişi sub domniile precedente. A publicat, după exemplul lui Augustus, bugetul imperiului. Vorbea despre a reda poporului dreptul de sufragiu, atrăgând, în acelaşi timp, simpatia mulţimii prin distribuirea de daruri în bani şi în natură, prin celebrarea de jocuri extraordinare în amfiteatru şi în circuri.

            “Până aici, zice Suetonius, am vorbit de un prinţ, în continuare ceea ce voi relata este despre un monstru “.

            Perioada de aur a lui Caligula nu a durat prea mult, circa opt luni. Din păcate avusese în copilărie atacuri de epilepsie, iar în cea de a opta lună a domniei a căzut grav bolnav. Se crede că acele crize psihice cărora le-a fost victimă au influenţat starea sa mintală.

            Nu se pot explica decât prin nebunie extravaganţele, desfrâurile, mulţimea de cruzimi incredibile enumerate în biografia întocmită de Suetonius.

            Stăpân suprem la 26 de ani, cu o autoritate nelimitată asupra a 60-80 de milioane de oameni, el a fost ameţit de puterile nelimitate. Credea că imperiul roman este jucăria sa şi că n-a fost inventat decât pentru desfrâurile şi pentru nebuniile sale. “Eu am puterea , zicea el, peste tot şi peste toţi” (“omnia nihi in omnes licere”).

            Cuvintele faimoase ale lui Tiberius,”să mă urască numai să se teamă “, au constituit o deviză pentru el. Era întâlnit repetând: “slavă cerului că poporul roman n-are decât un cap”. El a inaugurat seria foarte numeroasă de tirani smintiţi şi stupizi ce s-au perindat în istoria Imperiului Roman.

            Toată familia şi-a condamnat-o la exil sau la moarte. Legăturile incestuoase cu toate surorile sale, Agrippina, Drusilla, Livilla şi adulterele zilnice au fost scandaluri fără egal şi fără răgaz. Torturile atroce şi fără motiv au fost înmulţite împotriva cetăţenilor de toate vârstele şi de toate condiţiile. S-a amuzat făcând să se construiască un pod de vase de 3600 paşi pentru a rivaliza cu Xevxe, care trecuse astfel Helespontul cu o jumătate de mileniu în urmă. A transformat templul lui Castor şi Pollux în vestibul al palatului său de pe Palatin. Şi-a aşezat chipul între statuile Dioscurilor pentru a primi adoraţia mulţimii şi sacrificiile. A reunit printr-un pod colinele Palatin şi Capitoliu, pentru a putea conversa liber cu Jupiter în timpul plimbărilor sale solitare.

            Evreul Philon, care a venit la Roma, în anul 38 d.Ch, pentru a cere dreptate în numele compatrioţilor săi alexandrini, a transmis prin lucrarea sa, “Legation”, amintirea tuturor nebuniilor prin care Caligula dorea să facă crezută propria-i divinitate. Alături de extravaganţele sale, alte nebunii erau legate de jocurile de copil. A dispus expulzarea lucrărilor lui Homer şi Titus Livius din biblioteci. A dispus ridicarea unei case celui mai frumos cal din grajdurile sale: Incitatus. Dorea totodată, să-i acorde calului titlul de consul.

            Casa era compusă dintr-un grajd de marmură, iesle de ivoriu. Harnaşamentul calului era de purpură, iar pe gât îi era petrecut un colier de pietre preţioase. Casa avea mobilier şi servitori, pentru ca invitaţii, în numele său să fie somptuos primiţi.

            Acest nebun furios şi acest bolnav, după spusele lui Seneca: “pare de a fi apărut în lume decât pentru a arăta ce pot face cele mai mari vicii din cea mai înaltă soartă”.

            Pe deasupra, Caligula a dorit şi glorie militară. In anul 39 d.Ch, i-a venit ideea de a întreprinde o expediţie în Germania. A traversat Rhinul şi a făcut un număr de prizonieri, dar aceştia erau proprii lui soldaţi travestiţi.în inamici. Mintea lui bolnavă a acceptat mascarada ca realitate. In anul următor (40 d.Ch) intenţiona o expediţie în Britania, dar nu a mers mai departe de vestul Galliei, de ţărmul Mării Mânecii. Acolo a aşezat toată armata pe malul mării şi în loc să o îmbarce i-a ordonat să adune scoici pentru a le depune pe Capitoliu, drept capturi de la Ocean. A ridicat şi un mare far. A reintrat în Roma pentru a celebra un triumf pentru frumoasele “victorii” repurtate (40 d.Ch).

            In momentele sale de furie maladivă, amintea din ce în ce mai des, la sfârşitul anului 40 e.Ch şi la începutul anului 41 e.Ch., de eventualitatea masacrării întregului senat. Destinul i-a luat-o înainte, fiind asasinat după ce, anterior, alte două conspiraţii eşuaseră (anii 39 şi 40 d.Ch). Fiecare a fost urmată de valuri de procese de “crimen maiestatis” şi de numeroase execuţii.

            Cea de a treia conspiraţie a reuşit şi a scăpat imperiul de acel monstru. Doi tribuni ai cohortelor praetoriene, Cassius Chaereas şi Cornelius Sabinus s-au postat în galeria subterană, “crypto portic”, prin care împăratul trecea de la palatul de pe Palatin la Forum. Aici l-au omorât cu treizeci de lovituri de cuţit la 24 ianuarie 41 d.Ch. Avea douăzeci şi nouă de ani şi domnise trei ani şi zece luni.

            Suetonius îl prezenta astfel: “Caligula avea talie înaltă, ten pal, corp enorm, grumaz şi picioare foarte subţiri, ochi înfundaţi, frunte largă şi ameninţătoare, capul pleşuv”

            Caligula nu a avut decât un singur copil, pe Julia Drusilla. Avea numai doi ani când Chaereas a omorât-o împreună cu mama sa Caesonia. Atât de mare a fost ura şi disperarea ucigaşilor încât s-au răzbunat chiar pe un copil nevinovat şi pe mama sa fără apărare. Au dorit ca nimic să nu rămână ca moştenire a monstrului.

            Caligula avea oarecari disponibilităţi pentru elocinţă şi nu-şi ascundea dispreţul pentru declamaţiile lui Seneca, pe care le considera “nisip fără var” (adică nu puteau avea tăria unui mortar). A avut timp să instituie la Logdunum (Lyon), în Gallia, un concurs de elocinţă greacă şi latină. In final, învinşii erau obligaşi să elogieze pe învingători, să şteargă propriile compoziţii cu un burete, sau cu limba, sau ,dacă preferau, făceau cunoştinţă cu vergile, sau erau aruncaţi în râul, numit acum, Saône. Aceasta nu era ideea cea mai trăznită a acelui trist nebun.

            Natura îi dăduse o figură respingătoare şi urâtă, dar el se trudea să o facă şi mai oribilă. Se machia în faţa oglinzii în aşa fel încât să inspire şi mai mult teroare şi groază. Se poate spune că urâţenia sufletului îi era întipărită pe faţă şi că natura nu se mulţumise să-l urâţească numai într-un singur fel, ci avusese grijă atât de interior, cât şi de exterior.

            După moarte cadavrul său a fost dus pe ascuns în grădina lui Lamia şi ars pe jumătate pe un rug improvizat, apoi a fost îngropat şi acoperit cu iarbă proaspătă. Mai târziu l-au dezgropat surorile lui, venite din exil, care l-au ars şi reîngropat.

            Vestea morţii lui Caligula a fost primită, la început, cu neîncredere şi cu teama de a fi numai un zvon diabolic, răspândit chiar de el ca să depisteze noi viitoare victime pentru chinuri şi atrocităţi.

            Existenţa acestui împărat a fost o ruşine mult mai mare pentru poporul roman decât orice înfrângere pe câmpurile de luptă. A distrus tot ce i-a apărut în cale, vieţi, onoare şi idealuri. A murdărit noţiunea de om, a zdruncinat respectul inamicilor în faţa Romei, a degradat orice speranţă în superioritatea unui conducător, a spulberat tezaurul adunat de Tiberiu, lăsându-l gol. A consumat eforturi umane imense fără a lăsa nimic în urma lui, decât un grajd luxos, dispreţ şi groază.

TRONUL ROMEI - TIBERIUS (TIBERIUS IULIUS CAESAR AUGUSTUS)

Ani de viaţă 41 a.Ch. - 37 d. Ch.
Impărat roman 14 - 37 d.Ch.
S-a născut ca fiu al senatorului Tiberius Claudius Nero şi al Liviei Drusilla devenită, mai târziu, soţia de o viaţă a lui Octavianus Augustus.

            Atât prin tată cât şi prin mamă se trăgea din familia patriciană Claudia dar avea legături şi cu familia plebeiană Livia deoarece bunicul său dinspre mamă fusese adoptat de acea familie.

            Tatăl lui Tiberius, questor al lui Iulius Caesar, în calitate de comandant al flotei în luptele de lângă Alexandria, a contribuit în mai mare măsură la victoria finală a dictatorului. De aceea a fost numit pontifex şi trimis să conducă coloniile din Gallia. La moartea lui Caesar şi-a dezvăluit antipatia faţă de marele său comandament cerând să se acorde chiar premii ucigaşilor acestuia. Pentru a scăpa de consecinţele listelor de proscripţie, afişate de triumviri în ziua de 28 noiembrie 43 a.Ch., s-a refugiat împreună cu soţia însărcinată, Livia Drusilla. Mai târziu, în anii 40-41 a.Ch, s-a aflat alături de Lucius Antonius, fratele triumvirului, în tabăra de la Perusia, ca inamic al lui Octavianus. Războiul perusin s-a încheiat în favoarea lui Octavianus, dar senatorul nu s-a predat ci s-a refugiat mai întâi la Praeneste şi apoi la Neapole. De aici, după ce a chemat zadarnic pe toţi sclavii la luptă pentru libertate, împotriva lui Octavianus, s-a refugiat în Sicilia la Sextus Pompeius iar de acolo în Grecia la Marcus Antonius.

            Când triumviratul s-a renegociat stabilindu-se o perioadă de calm între triumviri (Octavianus, Antonius şi Lepidius ) tatăl lui Tiberius s-a reîntors la Roma şi a cedat lui Octavianus, la cererea acestuia, pe soţia sa Livia Drusilla, care era însărcinată cu al doilea copil. Nu după mult timp el a murit lăsând doi copii: pe Tiberius Nero (42 a.Ch.-37 d.Ch)şi pe Drusus Nero (38-9 a.Ch). Cei doi au devenit copii vitregi ai viitorului împărat, Augustus.

Tiberius a beneficiat de o educaţie strălucită şi a început cariera militară în calitate de “tribunus militum”, în campania lui Augustus din Spania, împotriva triburilor cantabrilor, din anii 26-25 a.Ch. In anul 20 a.Ch, a condus solia romană în Orient, pe  timpul căreia a instalat un rege clientelar Romei pe tronul Armeniei. Prin tratativele cu parţii a stabilit graniţa între imperii pe Eufrat şi a obţinut retrocedarea de către părţi a insemnelor legiunilor romane pierdute de Crassus în anul 53 a.Ch.(pe timpul primului triumvirat ), apoi de Decidus Saxa, în 40 a.Ch, şi de Antonius, în 36 a.Ch.

            Impreună cu fratele său, Nero Claudius Drusus, în calitate de generali, Tiberius a supus, între anii 15-13 a.Ch., triburile reţilor şi vindelicilor din tinuturile dintre Alpi şi cursul superior al Dunării. Intre anii 12-9 a.Ch a cucerit regiunile dintre Alpii răsăriteni şi Dunărea mijlocie, populate de triburi celtice şi illire. Teritoriile cucerite s-au alipit provinciei Illyricum. Noile regiuni cucerite vor forma, în viitor, provincia Pannonia.

            După moartea fratelui său, generalul Drusus, a preluat comanda forţelor romane de Rhin şi a întreprins companii victorioase în adâncul teritoriului german, între Rhin şi Elba (8-6 a.Ch.). Augustus intenţiona ca între cele două fluvii să pacifice o nouă provincie romană. Tiberius era una din mâinile puternice ale lui Augustus şi ale imperiului. Acest general rece, dur, cu o statură atletică, obţinea victorii pentru gloria tatălui său vitreg.

            A fost căsătorit cu Agrippina, tânără ce provenea dintr-o familie de rangul cavalerilor, deci inferioară poziţiei lui.

            Cu ea a avut un copil, pe Drusus. Deşi Agrippina rămăsese însărcinată şi se iubeau, a fost nevoit să o lase şi să o ia în grabă pe Iulia, fiica lui Augustus. A făcut acest pas cu mare părere de rău. Dragostea pentru Agrippina era puternică iar moravurile Iuliei erau scandaloase. Iulia îi făcuse avansuri încă de pe timpul când era măritată cu marele Marcus Vipsanius Agrippa, prietenul cel mai apropiat şi sfetnicul lui Octavianus.

            Teberius a regretat-o foarte mult pe Agrippina după divorţ. Intâlnind-o o dată din întâmplare, a urmărit-o cu ochii atât de plini de dragoste şi lacrimi, încât s-au luat măsuri ca să nu-i mai apară altă dată în cale.

            La început relaţiile cu Iulia au fost bune, ajungându-se la o dragoste reciprocă. In curând, însă, s-au certat şi s-au separat. Au avut un copil care s-a stins de mic.

            Aceste evenimente conjugale se petreceau în timpul când el comanda cu succes legiunile şi aducea victorii necesare imperiului.

            Fratele său Drusus, a murit în Germania, într-un accident de călărie. Tiberius i-a condus corpul până la Roma, mergând tot drumul pe jos înaintea cortegiului funebru.

            După ultimele succese militare din Germania, între Rhin şi Elba, a primit ovaţii publice şi se pare că a fost primul care a intrat în Roma cu carul de luptă purtând ornamente triumfale. Inainte, nimănui nu i se acordase această onoare. Un număr de 40.000 de prizonieri germanici au fost mutaţi obligatoriu, peste Rhin pe malul stâng, unde au fost obligaţi să se stabilizeze sub supravegherea romană. Aceasta este una dintre primele populări forţate practicate de romani.



Insula Capri

             Tânăr şi războinic, Tiberius şi-a început magistraturile politice înainte de vârsta legală, străbătând fără întrerupere quaestura, praetura, şi consulatul. După un interval de timp a fost ales consul pentru a doua oară şi a primit puterea de tribun pe cinci ani.

            Cu toate că îi mergea bine, fiind sănătos şi în puterea vârstei (36 ani) s-a hotărât brusc să se retragă din mediul în care trăia şi să se ducă cât mai departe posibil de Iulia şi de Augustus. S-a autoexilat în insula Rodos timp de şapte ani, între ani 6 a.Ch.-2 d.Ch.

            Se pare că această retragere, această autoexilare, a avut două cauze. O cauză a fost soţia sa Iulia pe care o ura şi pe care nu îndrăznea să o acuze pentru imoralitate şi nici să o repudieze deoarece era fiica lui Augustus. Dar nu o mai putea suporta. O altă cauză se pare că a fost legată de faptul că Augustus şi-a adoptat cei doi nepoţi:Caius Caesar şi Lucius Caesar, pentru a-i deveni urmaşi. Prea tineri şi plini de ifose, aceştia au devenit curând o ruşine pentru casa lui Augustus.

            Tiberius, care ocupase până atunci al doilea loc în  stat, s-a gândit să lase locul liber pentru cei doi moştenitori şi să nu-şi atragă duşmănii prin prezenţa lui. Prin plecare, spera să-şi păstreze autoritatea nealterată. Absenţa putea chiar să i-o sporească, dacă statul ar fi avut nevoie de el.

            Plecarea sa nu a fost bine primită nici de Augustus şi nici de Livia Drusilla, fiind considerată o părăsire a casei suverane în momentele grele. Viaţa în Rodos i-a fost plată, fără evenimentele deosebite şi fără satisfacţii.

            Viaţa scandaloasă a Iuliei l-a determinat, în cele din urmă, pe Augustus să o exileze în insula Pandataria şi apoi la Region unde aceasta a murit la începutul domniei lui Tiberius.

            După exilarea Iuliei, Tiberius a întreprins demersuri de a se reîntoarce la Roma dar nu a primit aprobarea. I s-a transmis să nu mai poarte grija familiei pe care o părăsise atunci când avea nevoie de el. Din această cauză statutul său în Rodos a devenit de exilat, nu de autoexilat. Timp de doi ani a devenit ţinta atacurilor duşmanilor politici, a dispreţului şi chiar a urii invidioşilor.

            Dându-şi seama de primejdia în care se afla, ca orice proscris din acele vremuri, a insistat pe lângă mama sa, să i se îngăduie reîntoarcerea. A obţinut această favoare, dar umilitor, prin intermediul lui Caius Caesar, unul dintre fii săi vitregi de la Iulia (copii ai lui Vipsanis Agrippa). Clemenţa s-a datorat, însă, şi unei conjuncturi politice favorabile.

            Se pare, că peste ani, el nu a uitat această înjosire şi neintervenţia mamei sale Livia Drusilla, cu toată influenţa de care dispunea asupralui Augustus. Reîntoarcerea a fost condiţionată de neamestecul său în guvernarea statului. Se uitaseră toate companiile sale victorioase şi toate serviciile aduse statului şi casei conducătoare prin priceperea şi dârzenia sa.

            Izolarea sa, după întoarcerea la Roma, nu a durat mult, pentru că cei doi moştenitori ai lui Augustus, Caius şi Lucius au murit în răstimp de doi ani.

            Augustus a fost forţat de împrejurări să-l adopte pe Tiberius, pentru a-şi asigura moştenirea tronului. Totodată a fost adoptat şi ultimul fiu al Iuliei, Marcus Agrippa, supranumit Postumus, deoarece fusese născut după moartea tatălui său Marcus Vipsanius Agrippa. Totodată Tiberius l-a adoptat, la rândul său, pe Germanicus, fiul fratelui său Drusus.

            Tiberius a folosit perioada de timp următoare pentru a-şi consolida prestigiul şi demnitatea în stat. După îndepărtarea şi exilarea lui Agrippa Postumus a devenit sigur de moştenirea lui Augustus. Toţi moştenitorii direcţi ai lui Augustus, proveniţi numai de la singura lui fiică, Iulia, au constituit o ruşine pentru familie şi motive de adânci mâhniri.

            După adoptare, Tiberius şi-a schimbat numele din Tiberius Claudius Nero în Tiberius Iulius Caesar. Numit, din nou, comandant al forţelor romane de la Rhin, s-a distins printr-o altă serie de companii la răsărit de fluviu, până la malurile Elbei (4-6d.Ch.). Teritoriul era foarte râvnit de Augustus.

            Anul 6 d.Ch. a adus o puternică răscoală antiromană, a triburilor din Panonia şi Dalmaţia. Tiberius a fost numit imediat comandant suprem al celor 15 legiuni destinate pacificării şi a tot atâtor trupe auxiliare. Cu acestea a luptat din greu timp de trei ani, până la înfrângerea răsculaţilor. Victoria lui a venit tocmai la timp pentru că în aceeaşi perioadă în Germania romanii au suferit cea mai grea înfrângere din acele timpuri. In pădurea Teutoburg, sub conducerea generalului Publius Quinctilius Varus, trei legiuni romane au fost atunci exterminate total. Faptul ar fi putut fi periculos creând impresia de slăbiciune a Romei (9 d.Ch).

            In această situaţie, Tiberius a fost trimis, din nou, la Rhin, unde, între anii 10-12 d.Ch, cu deosebită precauţie, a menţinut prezenţa romană şi presiunea asupra triburilor germanice. Trebuia păstrat prestigiul Romei în acel areal germanic întunecat. De la dezastrul legiunilor lui Varus, Augustus nu mai miza pe crearea provinciei dintre Rhin şi Elba, dar trebuia menţinută presiunea asupra inamicilor, pentru ca aceştia să respecte hotarul de la Rhin.

            Când a ajuns împărat, Tiberius a anulat orice încercare de extinderea hotarelor peste Rhin, considerând acţiunea prea costisitoare în raport cu foloasele ce s-ar fi obţinut. El era unul dintre cei mai îndreptăţiţi să ia această măsură deoarece cunoscuse situaţia acelui teatru de război timp de peste două decenii.

            După reîntoarcerea din exilul de la Rodos, noile fapte de arme i-au ridicat la culme gloria. In urma victoriilor grele din Panonia şi Dalmaţia i s-a acordat la intrarea triumfală în Roma, cu multe şi mari onoruri. A amânat sărbătoarea triumfului, deoarece Roma era în doliu după înfrângerea lui Varus.

Doi ani mai târziu, odată cu întoarcerea din Germania i s-au celebrat onorurile triumfale, care fuseseră amânate. A intrat în Roma escortat de comandanţii pe care-i propusese pentru distincţii triumfale. Inainte de a se îndrepta spre Capitoliu a coborât din carul triumfal şi a îngenuncheat în faţa tatălui său, Augustus, care prezida serbarea.

            Nu după mult timp, în anul 14 d.Ch., aflându-se în drum spre Illyricum a fost chemat grabnic să revină la căpătâiul lui Augustus. Bătrânul împărat ce se găsea bolnav la Nola, în Campania. Cei doi au purtat, în secret, o convorbire foarte lungă, convorbire prin care Augustus a dat ultimele sfaturi, iar Tiberius şi-a expus planurile de guvernare.

            Se zice că după ieşirea lui Tiberius, servitorii l-ar fi auzit pe Augustus spunând: “Vai de poporul roman care va intra între maxilarele tari ale acestui om”. Incă dinainte Augustus dezaproba făţiş cruzimea obiceiurilor lui Tiberius, iar adoptarea s-ar fi datorat numai iubirii pe care o purta soţiei sale, Livia Drusilla. Tiberius era dur în războaie, necruţător cu inamicii şi cerea o disciplină extrem de severă în rândul armatelor.

            Nu a anunţat moartea lui Augustus înainte de uciderea lui Agrippa Postumus care îi putea fi concurent. Din ordinul său, Postumus a fost asasinat de un tribun militar ce îi asigura paza în exil. Pentru acele timpuri execuţiile nu necesitau obligatoriu călăi speciali. De altfel nu se ştie dacă ordinul l-a dat Augustus, sau Livia în numele lui Augustus, sau chiar Tiberius. Cert este că viitorul împărat a declarat că tribunul militar va trebui judecat de senat pentru fapta sa. Astfel, a încercat să potolească ura provocată de asasint.

            Ca totdeauna, la schimbarea domniilor s-au creat tensiuni, comploturi şi chiar răscoale ale legiunilor, cu acestă ocazie în Germania şi Illyricum.

            Tiberius s-a arătat foarte şovăitor la preluarea puterii şi de o modestie exagerată, aproape anormală. A încercat să arate că este obligat de a lua frâiele puterii. Le-a acceptat cu moderaţie şi parţial. A preluat puterea cu o oarecare teamă şi nesiguranţă. Prudenţa i-a atras avantaje politice şi încredere. S-a purtat un timp ca un particular, primind foarte puţin onoruri propuse şi neadmiţând linguşirea. Unor guvernatori de provincii care îl sfătuiau să mărească tributul provinciilor le-a răspuns: “Un bun păstor îşi tunde oile, nu le jupoaie”.

            Cu încetul a început să se arate şi să se comporte ca un împărat. Multă vreme a afişat o conduită nesigură şi oscilatorie, dar plăcută şi îndreptată spre nevoile publice. A intervenit ca să nu se facă abuzuri, să se elimine neglijenţa în magistraturi şi apucăturile rele. A dispus măsuri de austeritate economică şi de corectarea moravurilor. A redus cheltuielile jocurilor şi spectacolelor, a micşorat salariile actorilor, a fixat numărul perechilor de gladiatori ce intrau în arenă, a opinat să  se limiteze luxul cu mobile, să se controleze şi să se tempereze preţurile pe piaţă, a dat ordin de urmărirea veniturilor cabaretelor şi tavernelor şi a vânzărilor de mărfuri prin ele, a dat exemplu propriu de cumpătare şi economie, servind chiar de sărbători mâncare din ajun. Spunea că “jumătate de mistreţ este tot atât de bun ca unul întreg”.

            Printr-un edict, a interzis sărutatul zilnic dintre prieteni şi rudele care se întâlneau, a recomandat ca schimbul de daruri să nu se mai facă decât la calendele lui ianuarie, a luat iniţiativa ca femeile a căror pudoare lăsa de dorit, cu proastă reputaţie, precum şi tinerii detracaţi din clasele mobile să fie exilaţi, a interzis ceremoniile străine, riturile egiptene şi ebraice, ordonând celor ce aparţineau acestor superstiţii să-şi ardă hainele rituale cu podoabe cu tot ( a dispus ca statuia zeiţei Isis din templul ridicat pe Câmpul lui Marte să fie aruncată în Tibru). Pe tinerii evrei, sub pretextul serviciului militar, i-a trimis în provinciile cu clima mai aspră. A expulzat din Roma pe toţi ceilalţi evrei şi pe cei ce practicau aceeaşi religie, sub pedeapsa sclaviei pe viaţă. A expulzat pe astrologii care nu s-au lepădat de această practică.

            Pe de altă parte, a avut grijă să păstreze liniştea în ţară, luând măsuri împotriva tâlhăriilor, hoţiilor şi răzvrătirilor. A orânduit în peninsulă posturi militare mai dese şi a stabilit la Roma o tabără pentru cohortele pretoriene, care până la el nu aveau cazarmă proprie. A pedepsit cu multă asprime tulburările civile şi a stabilit măsuri severe pentru a le preîntâmpina. A desfiinţat dreptul de azil valabil până la acea dată şi a înăbuşit toate răzvrătirile inamice prin locotenenţii săi. Pe dinaştii duşmănoşi şi suspecţi i-a ţinut în supunere mai mult prin ameninţări şi reproşuri, iar pe alţii i-a atras şi reţinut la Roma. Tot ce făcea la acest început de domnie era drept, corect şi cu respectarea tradiţiilor romane. Duritatea sa era necesară atât în exterior, cât şi în interior, pentru a menţine respectul faţă de el şi faţă de imperiu. Intervenţiile sale erau prompte şi neîndurătoare, milităroase.

            La cei 56 de ani, cât avea când a îmbrăcat purpura imperială, personalitatea sa fusese profund marcată de îndelungatele companii militare. Următorii 23 de ani de domnie şi vârsta înaintată, nu au făcut decât să-i accentueze pesimismul, suspiciunea, mizantropia şi solitudinea.

            Ca şi în rândul trupelor, s-a simţit dator să pedepsească orice abatere de la disciplina impusă de el, fără iertare şi fără compromisuri. Puterea imperială preluată încet dar temeinic l-a făcut mai neîndurător şi poate mai răzbunător cu aceia care-l şicanaseră, sau îl dispreţuiseră în tinereţe, sau pe care, atunci când el lupta, îi văzuse în huzur, linguşeli şi trai parazitar.

            Opoziţiei aristocraţiei senatoriale, Tiberius i-a ripostat cu o nouă interpretare a legii de “crimen laesae maiestatis”, soldată cu numeroase procese şi execuţii în rândurile cercurilor senatoriale din Roma. Animozitatea acestor cercuri a făcut ca portretul lui, transmis de literatura istorică romană, să fie unilateral, adică al unui tiran crud şi perfid.

            Lucius Aelius Seianus a devenit omul politic roman ce s-a bucurat de încrederea deplină a lui Tiberius şi care chiar îi domina unele decizii. Seianus era originar din  Etruria, şi devenise prefect al pretoriului în anul morţii lui Augustus, împreună cu tatăl său. Concentrând, cu ajutorul lui Tiberius, cohortele pretoriene într-o singură tabără, pe colina Viminal, a dobândit puterea absolută în Roma (23 d.Ch.).

            Profitând de mizantropia împăratului, Seianus s-a străduit, începând cu anul 20 d.Ch, să-l izoleze. L-a convins chiar să părăsească Roma, în anul 26 d.Ch. Un an mai târziu, Tiberius s-a stabilit definitiv în insula Caprea (Capri), de unde a guvernat imperiul până la moarte.

            Ambiţios şi abil, rămas în capitală, Seianus îşi pregătea accesul la tron eliminând pe principalii membrii ai familiei imperiale. Tiberius nu era omul care să ierte, aşa că în anul 31d.Ch Seianus a fost judecat sub învinuirea de conspiraţie şi executat împreună cu cei trei copii ai săi. Pedeapsa a dus-o la îndeplinire noul prefect al pretoriului, Macronius.

            Speranţele lui Seianus crescuseră odată cu pierderea, de către Tiberius a celor doi fii. Drusus, fiul ce-l avea de la Agrippina, a murit la Roma fiind otrăvit, se pare din iniţiativa lui Seianus (22 a.Ch.). Celălalt fiu, cel adoptiv, strălucitorul general Germanicus, murise puţin înainte, în 19 d.Ch la Antiohia, în Siria. Zvonurile şoptite îl făceau părtaş pe însuşi Tiberius la această moarte subită şi curioasă.

            Una, sau poate amândouă pierderile de moştenitori, au determinat izolarea împăratului, după sfatul lui Seianus. Intâi s-a retras în Compania (25 d.Ch.) creând duşmanilor speranţa că nu se va mai întoarce şi va muri acolo. Aceasta aproape că s-a întâmplat, dar numai parţial. Nu a mai revenit la Roma, dar a condus despotic mai bine de un deceniu, de la Capri.

            Pe când se afla încă în Campania şi i se dorea moartea cât mai curând, soarta a jucat un renghi. Aflându-se la masă cu mai mulţi curteni într-o reşedinţă zidită ca o peşteră, numită “spelunca”, lângă Terracinum, s-a produs o surpare a tavanului confecţionat din pietre foarte grele. Mulţi comeseni şi personalul de serviciu au fost striviţi, afară de Tiberius, care, împotriva oricărei aşteptări, a scăpat. I-au mai rămas mulţi ani pentru fapte dure şi chiar sângeroase împotriva celor consideraţi necredincioşi, sau duşmani.

            După moartea copiilor săi, îi rămăseseră de la Germanicus, fiul adoptiv, trei nepoţi: Nero, Drusus şi Caius, iar de la fiul său legitim, Drusus, îi rămăsese Tiberius.

            Pe Nero şi Drusus, fii cei mari ai lui Germanicus i-a recomandat senatului şi le-a sărbătorit, cu fast, ziua când au intrat în viaţa militară. Ulterior aceştia i-au căzut victime fiind învinuiţi de toate ticăloşiile şi duşmani publici. I-a ucis lăsându-i să moară de foame, pe Nero în insula Pontia, iar pe Drusus la poalele muntelui Palatin.

            Se pare că Tiberius devenea sângeros atunci când se simţea în primejdie, sau când era jignit. Oricum închinarea sa spre pedeapsă a fost reală şi chiar maladivă. Atrocităţile şi ilegalităţile nu au depăşit însă, nivelul obişnuitb al vremurilor în care a trăit.

            Pe plan extern, Tiberius a renunţat la costisitoarea politică ofensivă din Germania. Regatele clientelare Moesia (15 d.Ch.), Commagene (17 d.Ch.) şi Cappadocia (17 d.Ch.) au fost transformate în provincii romane. Răscoala antiromană din Africa, condusă între 17-24 d.Ch. de un anume Tacfarinas şi cea din nord estul Galiei, condusă de trevii, Florus şi Sacrovir, au fost reprimate, cu violenţă, de generalii săi.

            De-a lungul retragerii sale pe insula Caprea a încercat numai de două ori să se reîntoarcă la Roma. Prima dată a venit cu o triremă pe Tibru, dar a aşezat ostaşi pe maluri pentru a-i opri pe cei ce ar fi voit să-i iasă în întâmpinare. A doua oară a venit pe Via Appia, dar s-a oprit la a şaptea piatră miliară şi a privit de acolo zidurile oraşului. Nu se temea, ci avea oroare de apropierea şi contactul cu mulţimea, cu aglomeraţia oraşului. Nu dorea ca liniştea să-i fie tulburată de oameni, mai ales de cei politici şi desconsideraţi de el.

            La întoarcere spre Caprea, a căzut bolnav, dar revenind-şi a dorit să braveze participând la jocuri militare la Circeii. Acolo, chiar a doborât un porc mistreţ cu suliţa în arenă. Cu toate că se simţea mai rău, nu a renunţat la obiceiurile din viaţa obişnuită şi nici la ospeţe. A murit (se pare, asasinat) la vârsta de 79 de ani, după 23 de ani de domnie, în ziua a 17-a înainte de calendele lui aprilie. Se afla la Misenum, în vila lui Lucullus.

            Nu a mai apucat să-şi revadă insula iubită. Moartea l-a ajuns pe drumul dintre marea Romă şi mica Capri, între ceea ce nu mai iubea de mult şi ceea ce iubea firea lui retrasă.

            Odată cu domnia lui Tiberius, principatul s-a afirmat ca sistem instituţional în istoria Romei antice.

            Cu toate că vestea morţii sale s-a primit cu bucurie la Roma, soldaţii l-au dus în capitală, unde l-au incinerat şi i-au organizat funerarii publice. Soldaţii şi-au îndeplinit datoria de onoare faţă de marele soldat care fusese generalul Tiberius.

            Prin testament a lăsat ca moştenitori cu părţi egale pe nepoţii săi Caius, fiul lui Germanicus şi pe nepotul de sânge Tiberius, fiul lui Drusus. A lăsat moşteniri la un mare număr de persoane, între care fecioarelor vestale, tuturor soldaţilor, fiecărui cetăţean roman şi, separat, şefilor de cartier.

            Tiberius nu a fost numai un conducător dur şi răzbunător, ci, mai ales, un conducător econom şi echilibrat pentru binele imperiului. Nu a purtat războaie inutile de cucerire, ci a întărit ceea ce moştenise şi a mai adăugat teritoriile clientelare. S-ar putea aprecia că tot răul din el s-a revărsat numai asupra răului din apropierea lui, a răului care îl făcuse să sufere şi pe care îl deconspirase.

            Atacurile în scris, sau sub formă de zvonuri, le considera drept reacţii de ură şi mânie împotriva măsurilor sale bune de îndreptare. Obişnuia adesea să spună :”Să mă urască, dar să mă aprobe”.

            In timpul vieţii lui Tiberius omenirea a trăit un eveniment crucial, s-a născut, a trăit, a propăvăduit şi s-a înălţat la ceruri Iisus Christos. Numele lui Iisus este forma greacă a ebraicului Ioşua (care înseamnă “Mântuitorul” sau “Domnul care mântuie “). A fost numit şi Iisus din Nazaraeth. Hristos este echivalentul grecesc al ebraicului “Messiah” adică “Unsul lui Dumnezeu”, titlu ce se referă la originea şi misiunea divină a lui Iisus. Existenţa istorică a lui Iisus nu este contestată, Josephus Flavius (istoric de origine iudaică), Tacitus, Plinius cel Tânăr, Suetonius, ca şi Talmudul evreiesc, aduc informaţii asupra vieţii şi morţii sale, precum şi asupra primilor prozeliţi ai noii credinţe creştine.

            Iisus s-a născut la Nazaret, în ultimii ani de domnie ai lui Irod cel Mare (6 sau 4 d.Ch.) rege al Iudeii şi clientelar Romei. Deci naşterea lui Iisus Christos s-a petrecut sub domnia lui Augustus.

            Predicile lui Iisus la Templul din Ierusalim au declanşat ostilitatea preoţimii evreieşti. Arestat de soldaţii romani la solicitarea acelora şi după trădarea lui Iuda, Iisus a fost anchetat de marele preot şi de sinedion, apoi condamnat la moarte, ca blasfemator.

            A fost trimis în faţa lui Pilat din Pont (Pontius Pilatius), procuratorul Iudeii romane (între 26 ­ 36/37 d.Ch.), care a confirmat verdictul. Iisus a fost crucificat într-o zi de vineri (14 sau 15 zi a lunii evreieşti Nisan) în anul 30 sau 33 d.Ch.

            După multă prigoană şi suferinţe creştinismul va deveni o religie egală în drepturi cu celelalte. S-au scurs trei secole, până la Edictul de la Milano (313 d.Ch.) prin care Constantinus “cel Mare” a liberalizat creştinismul ca religie egală cu celelalte din Imperiul Roman.

            Se poate spune deci că religia creştină a apărut pe timpul împăratului Tiberius. Iisus Christos a fost crucificat tot pe timpul domniei lui Tiberius, dar evenimentul a avut un caracter local, fără importanţă pentru imperiu, aşa că, probabil, nu a fost comunicat împăratului. El nu agrea existenţa profeţilor, sau a astrologilor, între care un făcea mare deosebire. Interzisese practicile ambelor categorii, ceea ce înseamnă că fenomenul era destul de întins şi acoperea o diversitate de culte.

ROMA - BASILICA SAN PIETRO IN VINCOLI

Basilica Sf\ntul Petru în Lanţuri (San Pietro in Vincoli), cunoscută şi sub numele de basilica Eudossiana, a fost construită între anii 432-440 e.N, sub pontificatul papei Sixtus al III-lea (433-440 e.N), peste o construcţie mai veche, pe colina Esquilin, în cartierul Monti de astăzi. Biserica anterioară fusese dedicată Sfinților Apostoli Petru și Pavel și se prăbușise. Cea nouă a fost destinată să adăpostească lanţurile cu care fusese legat Sfântul Petru la Ierusalim, lanţuri venerate ca relicve. Biserica cea nouă a fost ridicată din dorința soției împăratului Valentininianus al III-lea și fiica împăratului Theodosius I-ul,  Licinia Eudoxia, de unde și numele secund de Biserica Eudossiana.

Conform unei legende, atunci când Licinia Eudoxia, în prezenţa papei Leon I-ul, a apropiat lanţurile sale de cele ce serviseră la legarea sfântului în închisoarea Mamertina de la Roma, acelea două s-au sudat miraculos. Lanţurile sunt păstrate într-un relicvar sub altarul principal al sacristiei.

Pe timpul papei Adrianus I-ul basilica a avut parte de o primă renovare. Pe timpul Renaşterii, cardinalii din familia della Rovere au devenit titularii basilicii. Francesco, devenit papa Sixtus al IV-lea (1471-1484) şi apoi Giuliano, viitorul papă Iulius al II-lea (1503-1513), au procedat succesiv la renovări. O altă renovare s-a operat în anul 1875.

Porticul cu cinci arcade susţinute de coloane octogonale, atribuit de Vasari lui Baccio Pontelli, a fost adăugat în anul 1475 şi ar fi mai elegant dacă deasupra lui nu s-ar fi aşezat un etaj anost cu ferestre dreptughiulare. Clopotniţa (campanilla) a fost construită de Giuliamo da Sangallo, între anii 1493-1503.

Interiorul, divizat în trei nave foarte ample, seduce prin solemnitatea austeră pe care i-o conferă frumoasele coloane dorice de marmură care despart navele. Această structură medievală a fost alterată în sec. 17-18, când nava centrală a fost acoperită de o boltă pictată în frescă de Giovanni Battista Parodi. Fresca a reprezentat miracolul lanţurilor (1706). In stânga porţii centrale se găsesc mormintele marilor sculptori florentini, Antonio şi Pietro Pallaiolo.

Relicvarul, care conţine lanţurile Sfântului Petru, este protejat sub altarul principal de nişte porţi de bronz, lucrate de Antonio Pallaiolo,  în 1477, dar unele studii recente le atribuie lui Caradosso.

Basilica adăposteşte şi faimoasa sculptură reprezentând pe Moise de Michel Angelo, fapt ce a determinat ca lăcaşul să fie unul dintre cele mai vizitate din Roma de către turişti, deşi el este şi o ţintă foarte frecventată de pelerini.

Statuia lui Moise, operă terminată de marele artist în 1515, la doi ani după moartea lui Iulius al II-lea, era destinată, la început, a fi un element dintr-o gigantică compoziţie de 47 de statui, care să constituie mausoleul papei Iulius al II-lea, în centru basilicii Sfântul Petru. In final statuia a devenit piesa măiastră a cenotafului suveranului pontif şi a familiei sale, della Rovere, dar pe un alt amplasament decât cel dorit de Iulius al II-lea. Situată în transeptul din dreapta, statuia lui Moise este prevăzută cu două coarne mici. Aceasta datorită similitudinii în ebraică cuvintelor fascicole de lumină cu cuvântul latin cornes, sau datorită unei erori de traducere. Acest tip de simbolism iconografic a fost folosit la începutul artei sacre.

Basilica mai adăposteşte şi alte monumente sepulcrale ale unor cardinali, unele picturi pe pânză, o frescă în sacristie, picturi şi sculpturi de Antonio şi Pietro Pallaiolo.

In criptă, sub altarul corului se poate vedea de departe un frumos sarcofag din sec.al 4-lea în care sunt păstrate relicvele celor şapte fraţi macabei, despre al căror martiriu vorbeşte Vechiul Testament.

Din Via Cavur (piazza San Francesco di Paola) se poate ajunge la piaţeta din faţa bazilicii, urcând o scară de piatră, de lăţimea unei străduţe, scară ce trece astăzi parţial pe sub un gang întunecos. Locul este legat de istoria legendară a Romei, de pe timpul când aceasta era condusă de etrusci.

Regele Servius Tullius avea o fiică, Tullia, măritată cu Tarquinius. Devorată de ambiţii, ea l-a împins pe soţ să-l detroneze pe tată. Acela, rănit într-o luptă aprigă cu ginerele său în venerabila Curie, se afla pe moarte pe străduţa care unea Suburul (cartier sărac şi populat) de Esquilin, străduţă care este astăzi sub formă de scară. Titus Livius a povestit după şapte secole, în a sa Istorie romană (Ab urbe condita), că Tulia răvăşită de furia soţului „a trecut cu carul peste trupul tatălui său”. De atunci acea străduţă s-a numit Vicus Scelaratus, adică strada crimei.

In anii 1956-1960, un nivel întreg al naosului bisericii a fost demontat, permițând să se efectueze săpături arheologice. Acelea au scos la lumină toate etapele constructive dinainte de secolul al cincilea. Estvorba de o serie de clădiri suprapuse, aparținând vârstei republicane și imperiale aristocratice "Domus", care alcătuiesc o stratigrafie arheologică complexă. Structurile mai superficiale au fost în mare parte tăiate și folosite ca bază pentru construcția bisericii.
 In zona cea mai de jos, începând cu cele mai vechi straturi, s-au găsit rămășițele caselor perioada medie republicană (IV-III e.A.). Deasupra lor s-au găsit două case de la sfârșitul sec.al -lea e.N, cu mozaicuri magnifice policrome. Acest lucru confirmă existența de case în zona dintre Velia și Esqulin, în perioada republicană, așa cum s-a raportat de majoritatea autorilor latini. Stratul cel mai superficial, grav afectate de morminte și de reconstruirea a podelei bisericii, poartă mărturia unui Domus, datat inițial pentru perioada lui Nero și din care există trei brațe ale unui cryptoporticus, care a închis o curte dreptunghiulară, cu o piscină centrală și grădini. Având în vedere poziția sa este posibil să fi fost o parte Domus Trasitorium sau din Domus Aurea. In sec.al 3-lea e.N, clădirea a fost sacrificată pentru o curte cu grădină, care a fost închisă pentru a extinde sala principală a clădirii. Un adaos constă dintr-o cameră pătrată, cu ferestre pe trei laturi. Ulterior s-a adăugat la compartimentul grefat o absidă, în corespondență cu axa longitudinală a camerei. S-a creat astfel o sală mare absidală de 34 de metri cu 10 de metri, pentru care nu se poate exclude o funcție religioasă, probabil o Ecclesiae Domus. Prima biserica a fost construită prin exploatarea unor astfel de structuri. In cele mai multe puncte în complex sunt vizibile podele de mozaic fin.
 Camerele subterane care se dezvoltă sub porticul cu cinci arcade, care precede bisericii, au o orientare diferită de cele descrise anterior. O scara de fier conduce într-un mediu în care se recunoaște un peristil, cu pereți din opus reticulatum și opus latericium, echipat cu un jgheab de apa de ploaie. Aceste structuri, așa cum se întâmplă adesea, au influențat construcția structurilor de deasupra, în special absida bisericii primare.Deasupra complexului arheologic s-a construit o structură din oțel, care permite vizitarea, cu dificultate și numai în scop de studiu, a mediilor subterane. In unele locuri, de fapt, spațiul disponibil între podeaua Domus-lui și biserică este de numai 50 de centimetri.

ROMA - PODUL LUI HADRIANUS (SANT ANGELO)

Este unul dintre podurile cele mai elegante din Roma. A fost construit de împăratul Hadrianus (117-138 e.N), în anul 135 (136)e.N, pentru a uni viitorul său mausoleu, de pe malul drept al Tibrului, cu Câmpul lui Marte de pe malul stâng. Podul s-a numit Aelius după un prenume al împăratului. Podul deschide o imgine magnifică spre mausoleu. Avea opt arcade, trei arcade centrale mai mari şi cinci mai mici, dintre care trei pe malul stâng şi două pe malul drept. Astăzi numai cele trei arcade centrale sunt originale, iar podul este numai pietonal. Celelalte arcuri au fost refăcute în sec.al 17-lea. Au fost din nou reparate odată cu amenajarea malurilor Tibrului, în anii 1892-1894.

            In evul mediu podul a devenit principalul pod de acces spre basilica Sfântul Petru şi Vatican, cunoscut sub numele Pons Sancti Petri. Pe timpul jubileului din 1450 balustradele podului au cedat sub greutatea mulţimii pelerinilor, mulţi dintre ei pierind în apele râului. Ca urmare, pentru lărgirea accesului, s-a trecut la demolarea câtorva clădiri de pe malul stâng şi a unui arc de triumf roman.

Podul a fost decorat la capătul dinspre malul stâng cu statuile Sfinţilor Petru şi Paul, din iniţiativa papei Clement al VII-lea, în anul 1530. Mai târziu, papa Clement al IX-lea a comandat lui Bernini statuile a zece îngeri cu care să orneze restul podului. Ingerii poartă instrumentele patimilor lui Christos şi au fost executaţi de elevii lui Bernini (Antonio Raggi, Antonio Georgetti şi Ercole Feratta). Statuile îngerilor au fost executate între anii 1660-1668, după concepţia lui Bernini. Bernini a sculptat şi el doi îngeri, dar au fost reţinuţi de papă pentru propria plăcere. Ei se află acum în biserica Sant’Andrea delle Fratte din Roma.

ROMA - MAUSOLEUL LUI HADRIANUS (CASTELUL SANT ANGELO)

Gigantica construcţie sepulcrală a fost începută de împăratul Hadrianus (117-138 e.N) în anul 135 e.N. şi terminată, în anul 139 e.N. de urmaşul său la tron şi fiu adoptiv, Antoninus Pius. Impăratul Hadrianus a lansat ridicarea noului mausoleu, deoarece cel vechi, Mausoleul lui Augustus, nu mai dispunea de locuri. Rămăşiţele ultimului împărat, ale lui Traianus, au fost depuse la baza coloanei ridicate de acela în forumul său din centrul Romei.

Mausoleul lui Augustus se afla pe malul stâng al Tibrului şi în nordul Câmpului lui Marte. In replică, Hadrianus a ales pentru edificiul său malul drept al Tibrului, în faţa Câmpului lui Marte. Pentru legătura cu centrul Romei a iniţiat şi construirea unui pod de piatră peste râu, podul Aelius. Podul a fost terminat mai repede, încă pe timpul vieţii împăratului, în anul 135 e.N. Ambele construcţii au formă circulară, cilindrică, şi sunt considerate de inspiraţie etruscă, în principal.

Mausoleul este construit din cărămidă şi este aşezat pe o bază patrulateră cu latura de 84 de metri şi înălţimea de 15 metri. Această bază suporta un cilindru masiv din travertin, acoperit cu marmură, cilindru cu un diametru de 64 de metri şi o înălţime de 21 de metri. Această rotondă era acoperită de un tumulus din pământ şi adăpostea camera funerară patrată cu latura de 8 metri. Deasupra se găsea o structură patrată pe care era aşezată o quadrigă de bronz, condusă însuşi împăratul Hadrianus, figurat ca Soare şi de un boschet de arbori funerari. In mausoleu se pătrundea dinspre Podul Aelius, printr-un culoar rectiliniu. Se urma apoi o rampă elicoidală lată de 3 metri şi lungă de 125 de metri, prin interiorul rotondei şi care făcea un tur complet. Se ajungea la un culoar secund de acces spre camera funerară. Pereţii rampei elicoidale erau acoperiţi cu marmură, pavimentul cu mozaic(din care mai există unele urme), iar bolta era decorată cu stuc.

După moartea lui Hadrianus, Antoninus Pius a obţinut de la senat divinizarea defunctului. In anul 139 e.N. urna cu cenuşa înpăratului ctitor a fost prima depusă în mausoleu. Soţia lui Hadrianus, Sabina şi fiul său adoptiv, Lucius Aelius Verus, precum şi succesorii din dinastia Antoninilor, urmaţi de cei din dinastia Severilor, până la Caracalla (217 e.N), au fost aduşi să odihnească aici. Urnele cu cenuşa de la incinerare erau, probabil aşezate în Sala Tezaurului, după numirea actuală, în profunzimea edificiului.

Foarte curând a fost deturnat de la scopurile lui funerare, preluând pe cele militare. In anul 272 e.N, împăratul Aurelianus a început construirea unor ziduri de apărare ale Romei, în contextul unor posibile invazii barbare şi a faptului că vechile fortificaţii de la începutul Republicii, numite serviene, nu mai prezentau o garanţie în noile condiţii. Vechile ziduri îşi trăgeau numele de la cel de al patrulea rege etrusc, Sevius Tullius. Noile fortificaţii concepute şi începute de Aurelianus în anul 272 e.N s-au definitivat în anul 282 e.N, sub domnia lui Probus.  In anii 401-403, împăratul Honorius a integrat mausoleul în sistemul de apărare aurelian, ca bastion avansat.

In anul 410 e.N, urnele din mausoleu au fost jefuite de vizigoţii conduşi de Alaric. A supravieţuit, ca raritate o bucată unghiulară dintr-o urnă, probabil a lui Hadrianus. Aceasta a luat drumul Vaticanului şi a fost „reciclată” într-un masiv baptiseriu stil Renaştere. Alte bucăţi de mormânt au fost spoliate în perioada post-romană. In sec.al 16-lea, Georgio Vasari a consemnat că pentru basilica Sfântul Petru s-au luat coloanele de piatră ale mormântului lui Hadrianus şi multe alte elemente de costrucţie.

Când vizigotul Vitiges a atacat Roma, în 537, soldaţii au apărat castellum folosind statuile de bronz şi de marmură care-l decorau, precum şi alte decoraţiuni sau bucăţi de travertin. In 547, regele ostrogot, Totila, a inclus mausoleul într-o structură fortificată, menită să protejeze malul drept al Tibrului, pe timp ce trebuia să facă faţă ofensivei bizantine. Noul cartier a primit numele de Borgo. Impozanta structură a mausoleului a interesat, în continuare pe strategii militari.

De la sfârşitul sec.al 6-lea, edificiul a început a fi numit Castelul Sant Angelo, pornind de la legenda că, în anul 590, pe timpul unui pelerinaj papa Grigore I-ul a avut viziunea apariţiei Arhanghelui Mihail pe vârful castelului cu sabia scoasă din teacă, ceea ce a semnificat sfârşitul epidemiei de ciumă. Drept recunoştinţă papa a ridicat o capelă pe mausoleu. Tot pentru a se comemora evenimentul, s-a ridicat pe monument o statuie a Arhanghelui Mihail, la început o lucrare din marmură a lui Raffaello da Montelupo, în 1544, şi apoi un bronz al lui Peter van Verschaffelt, în 1753. Exista o veche tradiţie la Roma de a împodobi marile edificii cu fiinţe înaripate. Aproape toate edificiile din Forumul Roman erau împodobite cu Victorii înaripate. Statuia de marmură înlocuită poate fi văzută în curtea descoperită a castelului.

Aflându-se în afara zidurilor Romei, noul cartier Borgo, precum şi basilica Sfântul Petru, au suferit jafuri succesive ale sarazinilor, în cursul secolelor 8 şi 9. Barbarii debarcau la Porto, lângă Ostia şi devastau prin incendiere după jafuri. (incendiul din 847 a fost imortalizat de Raphael în fresca pictată în apartamentele din Vatican).

In anul 852, papa Leon al IV-lea a construit zidurile de la apus de Tibru, ziduri care i-au purtat numele. Atunci, în ziua de 27 iunie 852, papa a parcurs desculţ traseul viitoarelor ziduri, urmat de cler şi populaţie. Din acel moment, pentru un timp, cartierul nu mai fost considerat ca făcând parte din Roma, ci un oraş separat, Cetatea Leonină (Civitas Leonina), cu magistraţi proprii şi guvernator. Abia după şapte sute de ani, în 1586, pe timpul papei Sixtus al V-lea, Borgo a redevenit cel de al paisprezecelea cartier al Romei.

Zidurile lui Leon al IV-lea au încorporat pe cel al lui Totila, o porţiune existând şi astăzi între Vatican şi castel, porţiune care poartă numele de Passetto. Pe deasupra, papa Alexandru al VI-lea (1492-1503) a amenajat un pasaj. Acesta constituia o trecere, o cale, ce putea fi utilizată de papi, în caz de pericol, pentru a se refugia la adăpostul castelului.

După Leon al IV-lea, castelul a devenit închisoare şi patru papi din sec.al 9-lea au murit aici. Apoi castelul a trecut în posesia puternicei familii Crescenti (Castellum Crescentii). In 998, Crescentius Nomentanus sa-a baricadat aici în faţa împăratului german Otto al III-lea, dar în zadar, pentru că a sfârşit decapitat pe platforma citadelei. Pe timpul lungului război între papi şi împăraţi, dar şi al luptelor papalităţii cu familii nobile romane, castelul a devenit un veritabil castel fortificat şi refugiu pentru papi. Grigore al VII-lea s-a retras aici, în 1083, pentru a rezita împăratului Henric al IV-lea, iar în 1227 papa Nicolae al III-lea a construit un culoar suspendat între castel şi Vatican, cale de fugă rapidă. In această perioadă, castelul, care aparţinea familiei Colonna, a trecut în posesia familiei Orsini, din care provenea papa Nicolae al III-lea.

Intrat în posesia papalităţii, castelul a trăit multe momente de luptă, distrugeri, asedii, refaceri şi adăugiri cu scopuri militare. Papa Nicolae al V-lea (1447-1455) a construit deasupra structurii antice un etaj din cărămidă şi donjoane (turnuri de apărare) în unghiurile incintei patrulatere. Alexandru al VI-lea (1492-1503) a adăugat bastioanele octogonale. In 1527, fugind de trupele lui Carol Quintul, papa Clement al VII-lea s-a refugiat în castel. Tot el a amenajat în castel apartamente papale, pa care le-a înfrumuseţat Paul al III-lea.

Papa Paul al III-lea (!534-1549) a avut răgazul să-l transforme castelul auster într-un adevărat palat pontifical. In paralel castelul nu şi-a pierdut calitatea de închisoare. Conform tradiţiei Benvenuto Cellini a fost închis aici, dar şi Beatrice Cenci, Giordano Bruno, sau Cagliostro. Papa Paul al III-lea, pe timp ce era numai cardinalul Alexandru Farnese, a fost şi el închis în castel de către papa Innocentius al III-lea. Castelul a servit papalităţii ca închisoare politică pe tot timpul cât s-a aflat în posesia acesteia.

In ziua de 21 iulie 1871, drapelul pontifical a fost ridicat pentru ultima dată pa castelul Sant Angelo, sub privirile armatei italiene, care l-a preluat şi l-a transformat în cazarmă şi închisoare militară. Din anul 1901 castelul nu a mai avut rol militar, astfel că s-a putut trece la amenajarea unui muzeu.

Pe parcursul unei vizite a castelului se va parcurge rampa elicoidală şi se vor vizita o serie de încăperi, încărcate fiecare de amintiri şi de evenimente, precum : curtea de onoare, sala lui Clement al VIII-lea, sala de justiţie, sala lui Apollo, sala lui Clement al VII-lea, curtea lui Alexandru al VI-lea, sala de baie a lui Clement al VII-lea, Inchisoarea, Rezervoarele de ulei pentru 22.000 de litri şi silozurile pentru 3700 de chintale de grâu, loggia lui Pius al IV-lea, loggia lui Paul al III-lea, loggia lui Iulius al II-lea, apartamentul pontifical, sala de consiliu (Sala Paolina), camera lui Perseu, camera Amor şi Psyche, biblioteca, sala mausoleului lui Hadrianus, sala delfinului, sala salamandrei, sala festoanelor, sala tezaurului şi arhivelor secrete, scara romană şi tersa de sub statuia statuia Arhanghelui, de unde se cuprinde o panoramă minunată asupra Romei. 

ROMA - ALTARUL ARA PACIS

La 4 iulie, anul 13 e.A, senatul a decis construirea unui altar dedicat pentru Pax Augusta, în onoarea întoarcerii victorioase a lui Augustus. Principele revenea din Spania şi din Gallia, după trei ani de absenţă din Roma. Pe timpul celor trei ani, el purtase acţiuni de pacificare şi reorganizase provinciile din sudul Galliei. Sacrificiul oferit de princeps în acea zi este reprezentat pe zidurile externe ale edificiului.

            Ceremonia de consacrare solemnă către zei, care a însemnat începutul funcţionării edificiului nu a avut loc decât mai târziu, la 30 ianuarie, anul 9 e.N. Data avea importanţa sa particulară, deoarece era ziua aniversară a Liviei, soţia lui Augustus. Acest aspect dinastic a fost net subliniat.

            Astăzi Ara Pacis nu se mai găseşte pe locul iniţial de construcţie. Inainte se afla într-o împrejmuire. Un edificiu modern l-a refugiat între Tibru şi Mausoleul lui Augustus.

            Altarul era strâns asociat monumental de Horologium augusti într-un complex astronomic şi demonstreză alături de acela interesul pentru propaganda politică din jurul anului 10 e.A.

            Monumentul era constituit dintr-un altar de sacrificii înconjurat de o incintă sub cer deschis, de 6 metri înălţime, având o intrare principală frontală şi o alta în partea din spate. Perimetral avea dimensiunile de 12 X 11 metri. Altarul, incinta interioară şi cea exterioară erau executate din marmură albă. Toate suprafeţele erau acoperite de basoreliefuri de factură clasică şi de o calitate remarcabilă a execuţiei, calitate care face din acest monument capodopera absolută a artei din epoca lui Augustus.

            Dacă se face abstracţie de somptuozitatea programului iconografic al basoreliefurilor, prima caracteristică a monumentului este relativa sa apropiere se simplism. Dacă se compară realizările de la doi poli ai domniei lui Augustus, Mausoleul în tinereţe şi Templul lui Marte Ultor la bătrâneţe, dimensiunile altarului Ara Pacis sunt foarte modeste. El pare o bijuterie alături de doi coloşi foarte eleganţi.

            Pereţii interiori de marmură reproduc motivele unui gard rustic cu ghirlande. El încearcă să figureze o incintă de sacrificii din primele timpuri ale Romei, a unei epoci în care religia era respectată şi principalele valori respectate erau  pietatea şi simplitatea. Acea epocă de aur dispărută era cea pe care dorea Augustus să o învie, ceea ce evocă pe pereţii exteriori.

            Pereţii exteriori cu portaluri erau decorate cu reliefuri ce relatau originea Romei: Lupercanele (sărbători în onoarea zeului turmelor de animale domestice Faunus Lupercus, sărbători ce aveau loc într-o grotă de la baza Palatinului), sacrificiul lui Eneas, personificarea Pământului şi a Romei.

            Pe partea de sus a laturilor lungi, fără deschideri, erau reprezentată o lungă procesiune condusă de Augustus şi însoţită de Agrippa şi Livia. Este o idealizare care aminteşte de procesiunile Panatheneene spre Parthenonul de pe Acropolis, la Atena. Sculpturile sunt de un asemenea realism încât fiecare figură din cortegiu ar fi putut fi recunoscută de contemporani. In fruntea cortegiului se află Augustus înconjurat de lictori şi urmat de Flamines majores, preoţii al căror cult special pentru zei intrase în delăsare şi pe care Augustus dorea să-l reactiveze cu seriozitate.

            In urma cortegiului urmau o serie de membri de familie ai lui Augustus, gineri, fiice şi nepoţi. Familia puţin numeroasă este înrolată într-o scenă exemplară, în care trebuia să se încarneze, conform politicii voluntariste a lui Augustus în materie de morală, un model de uniune şi fecunditate. Inutil de adăugat că realitatea nu se asemăna decât de foarte departe cu ce dorea împăratul. La această punere în scenă copiii au fost puşi înainte în mod simbolic.

            Pe partea de jos a celor patru laturi se derula o friză continuă cu spirale de acant (planta lui Apollo, a lui Augustus şi a ordinii) şi cu diverse animale. In această construcţie savantă iedera şi viţa de vie, plante ale lui Dionysos (şi ale lui Antonius, asociat la haosul războiului civil) au fost delimitate cu grijă.

            Manifest politic, moral şi religios, Ara Pacis este şi un manifest estetic, reîntoarcerea la ordine şi clasicism.

            Ara Pacis a dispărut sub palatul Peretti Fiano-Almagia şi nu a fost cunoscut decât prin fragmente găsite pe timpul Renaşterii şi adăpostite în diverse muzee. A trebuit să intervină energic Mussolini, care dorea să pozeze într-un nou Augustus, pentru ca, în 1937, echipa lui Giuseppe Moretti să efectueze săpături complete. Atunci s-a decis reconstruirea monumentului, dar alături de Mausoleul lui Augustus, pe malul Tibrului. Astfel orientarea sa a fost modificată cu 90 de grade. Pe timpul războiului preţiosul monument a fost apărat cu grijă cu saci de nisip. Restaurările succesive de după război au permis reconstituirea  aproape integrală a monumentului bijuterie. Astăzi altarul Ara Pacis este protejat într-un muzeu special modern.