IMPERIUL ROMAN - MIC COMPEDIU DE EVOLUTII MONETARE



Sestertius - traianus



Instituția triumvirilor monetales a fost atestată documentar în sec. 1 e.A.. Aceşti trei magistrați erau responsabili cu emiterea monedei în Roma republicană. De la acea dată a apărut pe monede legenda (III VIR AAA FF) adică triumviri aere argento auro flando feriundo , în traducere: „cei trei responsabili cu topitul şi bătutul bronzului, argintului şi aurului”.  Monetăria era situată în templul zeiţei Juno Moneta pe Capitoliu. Din acea perioadă de timp, Roma a început să bată monedă, obiect ce va constitui elementul principal al economiei romane până la căderea Imperiului.

Denarius - Caesar

O latură mai puţin cunoscută a monedei romane şi a circulației sale este legată de puterea ei de cumpărare pe piaţă. In acest devine ineresantă o introspecţie în domeniul preţurilor pieţei la Roma, atât cât permit izvoarele istorice, introspecție limitată în ceea ce privește evoluţia acestora în timp şi devalorizarea monetară. Introspecția este limitată și orientativă numai pentru Roma, nu și pentru provincii.           

Consumul de pâine era la ordinea zilei în Roma antică. Un roman de rând consuma mai bine de jumătate de  kilogram de pâine pe zi. De aceea analiza se va raporta la unitatea romană de măsură pentru cereale, si pentru grâu în special, ca materie primă esențială. Unitatea de masură pentru grâu purta numele de modius (plural: modii) şi era echivalentul a 6,67 kg . Pentru consumul lunar, un roman avea nevoie în medie de 4 modii de grâu. Dintr-un modius se puteau face aproximativ 16-20 de pâini a câte 300 g fiecare.

Evoluţia preţului unui modius de grâu, din sec.al 3-lea e.A, până în sec.al 3-lea e.N. este prezentată în cele ce urmează :

                                   Prețul unui modius de grâu

Perioada                                                              Prețul unui modius de grâu

211-210 e.A (al doilea război punic)                                    20 – 24 ași

203 e.A                                                                                 4 ași

200-150 e.A                                                                          4 ași

141 e.A                                                                                 6 ași

123 e.A                                                                                 6,33 ași

100 e.A                                                                                 8 ași

  73 e.A                                                                                12 ași

  46 e.A                                                                                12 ași

   0                                                                                  16 ași=1 denar

60 e.N                                                                            32 ași=2 dinari

170 e.N                                                                  40 ași=2 denari și 8 ași

218 e.N                                                                  68 ași=4 dinariși 4 ași

305 e.N (în 294 s-a introdus nummus)                             2-10 nummi

As - Republica

Analiza prețurilor pe provincii demonstrează palta largă a prețurilor în imperiu. De exemplu, atunci când în Roma un modius de grâu costa 32 de aşi, în Italia provincială costa numai 16 aşi, în Africa și în Asia Minor costa între 8 –16 aşi, în Palestina între 10-12 aşi, iar în Egipt între 7 şi 9 aşi, aproximativ pe sfert cât la Roma.

            In sec. 1 e.N, o pâine costa 1 dupondius (2 aşi) , un sextarius de vin de masă (circa 0,5 litri) se situa între 1 –5 aşi, pe când un sextarius de vin foarte bun se ridica şi până la 30 de aşi. Pentru a face o baie la terme, romanul trebuia sa cheltuie un quadrans (un sfert de as) . O tunică se putea cumpăra cu aproximativ 15 sesterţi, în timp ce un măgar valora 500 sesterţi. Pe piaţa de sclavi, un sclav valora intre 500 şi 1500 denari, în timp ce o sclava era apreciată între 2000 şi 6000 de denari. O holdă de pământ valora în medie 1000 de sesterţi, echivalentul a 250 denari.

            In mod special, există mărturii despre situaţia preţurilor în oraşul Pompei, în anul 79 e.N, anul fatidic al erupţiei Vezuviului.

                                      Prețurile aplicate în Pompeii, în anul 79 e.N.

                        1 modius grâu                        7 sesterti=28 ași

                        1 modius de secară                 3 sesterti=12 ași

                        1 litra (1/3 litri) ulei                1 sestert= 4 ași

                        1 pâine (cca 300 gr)                           1 as

                        1/2 litru vin comun                             1 as

                        1/2 litru vin superior                        2 – 4 ași

                        1 oală                                                 1 as

                        1 farfurie                                            1 as

                        1 opaiț                                                1 as

                        1 găleată                                 2 sesterti=8 ași

                        1 tunică                                 15 sesterti=3 din+3 sesterti

                        1 măgar                               500 sesterti= 125 dinari

                        1 sclav                               2500 sesterti=625 dinari       

As - Pertinax

Pentru arheologia modernă, oraşul Pompei este un imens izvor istoric. Sub cenușa vu întărită a Vezuviului s-au conservat foarte bine măeturii ale vieţii cotidiene romane din sec. 1 e.N. mărturii care conduc la concluzii cat mai apropiate de adevăr.
Antoninianus



Antoninianus



            In anul 215 e.N, împăratul Caracalla a introdus un nou nominal, antoninianus, având o valoare de dublu-denar, deşi greutatea acestuia era doar de 1¹/₂ fata de cea a doi denari. Incepând cu această dată antoninianus a devint moneda de referinţă, deşi denarul încă se afla majoritar pe piaţă. Denarul a suferit deprecieri sub împăraţii Severi, deprecieri folosite pentru a finanţa războaiele şi pentru a construi edificii, prin valorificarea diferenţei de material rămasă după baterea monedelor. Deşi fiecare depreciere determina creşterea salariilor şi a preţurilor pe termen lung, acestea aduceau importante beneficiii pe termen scurt. Insuşi Septimius Severus îi sfătuia pe fiii săi să aibă grijă specială de soldaţi,şi a pus în practică sfatul, reducând titlul denarului şi crescând valoarea soldelor. Măsura a atins nivelul de viață al populației civile, prin scăderea puterii ei de cumpărare.

            Impăraţii Severi au refăcut mult din spelndoarea Romei de altădată. Au reuşit să păstreze rata de schimb a monedei stabilită de Augustus, chiar dacă au fost nevoiţi să recurgă la deprecierea  monedei pentru a acoperi marile cheltuieli de război. Preţurile erau duble, aproape trimple, faţă de cele de la începutul sec. 1 e.N, iar inflaţia crescuse concomitent şi proporţional cu scăderile de titlu ale denarului. In anul 235 populaţia încă mai avea încredere în valoare denarului. Intrucât un antoninianus avea numai 75% din conţinutul de argint a doi dinari, oamenii au început sa tezaurizeze masiv dinari, fapt ce a dus la explozia preţurilor şi a ratelor de schimb. Următoarele două decenii au adus deprecieri succesive ale denarului, astfel că în timpul lui Decius, acest nominal devenise o piesă ordinară de billon (aliaj cu cel puțin 50% cupru, argint în cantități variabile și restul plumb). Ca urmare, la mijlocul sec.al 3-lea e.N. preţurile, exprimate în antoninianus arătau în felul următor:

                        1 plasă de pescuit                                  14 antoninianis

                        1 cârlig de pescuit                                    6

                        1 barcă mică                                        186

                        1 oală de gătit                                          3

                        1 opaiț                                                     1

                        1 pâine                                                    1

                        1 sextarius de vin (cca 0,5 lit)                   4

                        1 tunică iarnă soldat                               75

                        1 cizme piele cămilă                               20

                        1 pantofi ușori            de piele                12

                        1 sabie                                                  60

                        1 măgar                                              145

                        1 cal                                                   250

                  1 sclav sănătos                              800 - 1200                                   

            Interesantă este și o investigație asupra veniturilor diferitelor clase sociale în imperiu. Ele sunt un indicator al nivelului de trai și al aprecierii meseriilor în Roma.

- secretar 15 dinari/lună  - lector  12 dinari / lună  - curier  9 dinari / lună  - haruspex (ghicitor)  10 dinari / lună  - soldat legionar  20 dinari / lună  - pretorian la Roma 60 dinari / lună  - centurion  cca 300 dinari / lună.

Nummus

 Se observă că de departe, soldaţii erau mult mai bine plătiţi în raport cu funcţionarii de rând. Armata a constituit postamentul pe care s-a clădit statul roman, iar împărații au fost nevoiți să țină seamă de aceasta. Venitul statului roman era susţinut cu precădere de taxele aplicate provinciilor, teritorii înglobate în statul roman prin forță, cu ajutorul armatei.

            Este interesant de comparat venitul din cadrul armatei și prețul unui modius de grâu. Astfel se poate aprecia nivelul de trai al soldaților, dar și înclinarea lor spre războaie aducătoare de pradă.

         Perioada            Venit soldat/zi        Preț modius de grâu

211-210 e.A                                                   20-24 ași

203 e.A                                                          4 ași

200 – 150 e.A             3 ași                            4 ași

141 e.A                       5 ași                            6 ași

123 e.A                       0,5 denar                    6,33 ași

100 e.A                     1 denar (centurion)        8 ași

100 e.A                     1,5 denar (cavalerist)     8 ași

 73 e, A                       5 ași                          12 ași

  46 e.A                       10 ași                        12 ași               

                                                           

Odată cu trecerea la Principat, armata a devinit treptat o unealtă în cadrul luptei interne pentru accederea la tron. In prima jumătate a sec.al 3-lea e.N. se declanșază o adevărată anarhie militară, care a produs situaţii dramatice, unii caesari, sau uzurpatori, fiind linşaţi de legiunile contracandidaţilor la tron înainte ca imaginea lor să fie cunoscută de către atelierele monetare, după domnii de câteva luni. In acele vremuri ale anarhiei militare veniturile soldaţilor în imperiu erau următoarele:

An                   Venit soldat/zi                          Preț modius de grâu

0                                 10 as                           16 as=1 denar

60 e. N                        16 as                           32 as=2 dinari

170 e.N                       13 as                           40 as=2 din+8 as

218 e.N.                16 as=1 denar                   68 as=4 din+4 as

305 e.N                                                                2 – 10 nummi

     Retarifarea denarului: înainte de 141e.A: 1 denar = 10 ași ; după 141e.A: 1 denar = 16 ași

Nummusul a fost introdus în 294 e.N. Avea aceeaşi putere de cumpărare ca şi denarii în perioada timpurie. 
Raportul era: 2 nummi în Egipt  echivalau 10 nummi în Roma.

TRONUL ROMEI - CURS MONETAR ORIENTATIV SI PRETURI

Cursul de schimb al monedelor romane și puterea lor de cumpărare în sec. 1-2 e.N

1 Aureus = 25 Denari
1 Denar  =   4 Sesterti
1 Sestert =  2 Dupondii
1 Dupondius = 2 Ași de cupru

Aceste echivalențe s-au aflat într-o contină schimbare

Un alt exemplu din acea perioada: 1 aureus = 25 denari de argint = 50 quinari de argint =100 sesterti de bronz = 200 dupondii de bronz = 400 ași de cupru



Aureus







Aureus

Moneda de aur a Imperiului roman, Aureus, a fost emisă în mod regulat între sec. 1 e.A și începutul sec.al 4-lea e.N. Cele mai vechi monede de aur au fost cele cu cap Jnus, care cântăreau în jurul a 6,8 gr, datând din anii 218-216 e.A, urmate imediat, între 212-209 e.A. de emisiunile cu capul lui Marte și cu vultur. Intre Sulla și Augustus, Aureus a avut valori foarte inegale. In vremea lui Sulla s-au emis monede Aureus de 10,8 gr, iar sub Pompeius de 9 gr. Caesar a bătut Aureus de 8,19 gr, ceea ce era egal cu 25 de dinari și 100 de sesterți. Sub Augustus, un Aureus cântărea 7,8 gr, apoi a scăzut la 7,3 grame pe timpul lui Nero. După acela a urmat o revalorizare ușoară și o perioadă foarte bogată în emisiuni. De la Commodus greutaea a scăzut un timp, ca apoi să crească la 6,55 gr pe timpul lui Caracalla. De la Elagabalus la Aurelianus valoarea monedelor de aur a fost incostantă. Sub Postumius s-au emis Aureus de 7 gr, coborând în vremea lui Trebonianus Gallus și Valerianus la 3,4 gr. Diocletianus a încercat o redresare a monedei la 4,68 gr, la 5,45 gr și 6,55 gr. Constantinus I-ul a fixat greutatea la  4,54 gr, în 312 e.N. Din acea perioadă (309 e.N.) moneda de aur a primit numele de Solidus, denumire care s-a păstrat până în epoca bizantină timpurie. Subdiviziunile monedei de aur romane n-au avut un caracter permanent, ci unul sporadic. Mai bine cunoscut a fost Quinar-ul de aur, reprezentând jumătate din Aureus și numit semis și pus în circulație de pe vremea lui Caesar. De la Severus Alexander a devenit o treime de Aureus, numită triens. Indiferent de mărimea și greutatea monedelor Aureus, puritatea aurului s-a menținut aproape constant la 99% (22 de carate de astăzi echivalează cu puritatea de 91,7 %). Datorită faptului că pentru impozite nu se acceptau decât monede de aur și de argint, valoarea unui Aureus în dinari a evoluat drastic pe fond inflaționist, dar și pe fondul devalorizării denarului (la plural dinari) prin scăderea cantității de argint. Astfel, în anul 301 e.N un Aureus a ajuns 833,3 dinari, iar în anul 324 e.N a ajuns 4359 dinari. In 337 e.N, la un timp după ce Constantin cel Mare a înlocuit Aureus cu Solidus, acesta a ajuns 275.000 de dinari, iar în cele din urmă, în 356 e.N, un Solidus a ajuns 4,6 milioane de dinari. Moneda Solidus avea un diametru mai mare decât Aureus și era mai plată. Moneda Aureus, cu un diametru mai mic și o grosime mai mare, se asemănase cu Denarul de argint.




 

Denar



Denar

Denarul a fost principala monedă romană de argint, cu cea mai largă răspândire. De dimensiuni mici, el a circulat și la popoarele vecine. Denarul a apărut la romani sub influența greacă (similar cu didrachm și drahma). O formă timpurie a denarului a apărut în anul 269 e.A, cu cinci ani înainte de începerea primului război punic.  Reluarea baterii de dinari  s-a produs în 211-210 e.A. Denarul a fost lent fenoli, adică devalorizat (fenoli = devalorizare). Greutatea Denarului în epoca republicană a fost de 3,9 gr și purta pe avers  efigia Romei cu coif și semnul de valoare X, alături de capete de zeități, personificări, etc. Pe revers avea Dioscurii, biga, triga, quadriga și o serie de scene mitologie. In vremea lui Caesar a fost redată efigia acestuia, prima reprezentare a unui dinast în monetăria romană. Dinarii emiși de Marcus Antonius au cunoscut o depreciere a titlui, având un conținut de 15% cupru. Odată cu instituirea imperiului, pe aversul Denarului a apărut constant efigia împăratului cu titulatura lui, iar pe revers, zeități, personifică, glorificări, etc. Sub Nero greutatea Denarului a scăzut la 3,4 gr. Treptat titlul și valoarea Denarului s-au depreciat. Sub Traian procentul de cupru a atins 20%, iar spre sfârșitul sec.al 2-lea și începutul celui de al 3-lea, sub Septimius Severus, în special, acesta a atins 50%. Incepând cu Caracalla, denarul a fost înlocuit cu altă monedă de argint, Antoninianus. Denarul a revenit pentru scurt timp pe vremea lui Severus Alexander, când s-a emis cu titlu și valoare foarte scăzută. După această dată, Denarul a cedat definitiv locul Antoninianului, care sa depreciat și el până la un conținut de numai 2% argint, cu scurgerea timpului.
Denarul roman a fost copiat înrocmai  de geto-daci, pe timpul lui Burebista.  Eptul este demonstrat și ștanțele găsite în cetatea dacică de la Tilișca.



Sestertius

 Sestertius era denumirea dată unei monede romane mici, de 2,50 ași și cu o greutate de numai 1,13 gr. Sestertius a fost emis odată cu Denarul pe timpul republicii și asvea valoarea a un sfert din valoarea lui. A circulat apoi sporadic între anii 50-44 e.A. și din nou în timpul lui Marcus Antonius, ca monedă de bronz. Numele de Sestertius a fost dat,în epoca imperială, începând încă de la Augustus. Prin reforma inițiată atunci, în anul 23 e.A, Sestertius a devenit o monedă mare de alamă, cu greutatea de 27,3 gr, diametrul de 32-34 mm și grosimea de 4 mm. Greutatea lui a scăzut treptat și s-a depreciat. După reforma lui Diocletianus a dipărut din circulație.

Monezile Dupondius și As au avut un caracter de monede divizionare pentru cele anterioare, dar au avut și propriile lor subdiviziuni și chiar multipli. Evoluția lor pe plan valoric, de greutate s-au format se încadrează studiilor pur numismatice, studii ce pot fi foarte ample și minuțioase.



Sestertius



Preturile prezentate sunt foarte orientative. Ele evoluau la perioade foarte scurte, în funcție de starea imperiului, de războaie, de războaie civile, de victorii, de cheltuielile militare pentru campanii, de înțelepciunea împăraților, de volumul capturilor de război, de o imflație naturală, de emisiunea monetară din diverse etape sub aspectul greutății în metal prețios, de anumite decizii prind sistematizarea monetară și de multe alte condiții, cele mai multe diferite de cele contemporane.    Prețurile au evoluat radical la distanțe lungi de timp, peste câteva decenii, sau peste secole, simțindu-se schimbarea radicală a condițiilor economice și financiare între decenii, dar mai ales între secole. Prețurile ce se prezintă mai jos au numai darul de fi un instantaneu istoric 

Prețuri orientative la îmbracaminte și încaltaminte
O pereche de incaltaminte la moda = 9 denari
O pereche de incaltaminte model senatorial = 6 denari
O pereche de incaltaminte standard, pentru femei = 3-4 denari
O jumatate de kilogram de matase alba = aproape 1 denar
O jumătate de kilogram de mătase mov autentica = 9 denari

Sume atribuite la angajări  
Un secretar = 15 denari pe luna
O persoana care citea = 12 denari pe luna (probabil un fel de abonament, cateva ore pe zi)
Un mesager = 9 denari pe luna (probabil un fel de abonament)
Un Haruspex (ghicitor sau ghicitoare ) = 10 denari pe luna (probabil un fel de abonament)
Un soldat legionar, folosit ca garda de corp privată  = 20 denari pe luna plus mâncare
Un Praetorian, folosit ca si garda de corp profesionistă = 60 denari pe luna plus mâncare
Un Centurion ( soldat profesionist din legiuni ) = 300 de denari pe lună
Lucrator la munca în ferma = 25 denari pe lună plus mancare
Zugrav si decorator, care prepara si vopselele cu tehnica sa = 75 denari pe lună, plus mâncare
Pictor sau sculptor = 160 denari pe lună, plus mâncare
Cărăus cu cămila sau măgarul = 25 denari pe lună
Taxa anuală pentru profesori generaliști = 180 denari
Taxa lunară pentru profesor meditații în  particular, per elev, învățăm. elementar = 50 denari
Grammaticus (limba latina sau greaca si literatura, geometrie, meditații în  particluar), per student, lunar = 200 denari
Baiat insoțitor pentru baie, pentru a ajuta la spălat = un sfert de denar pentru ajutor la fiecare 2 insoțiri

Alimente
O jumatate de litru de vin Falernian, de cea mai buna calitate = aproape 2 denari
O amfora de vin obisnuit = 4-5 denari
8 kilograme de struguri de masa = 1 denar
O masura de carne = 6-7 denari
O masura de fasole = 6-7 denari
O halba de ulei de masline proaspat = 2 denari si jumatate
O halba de miere de cea mai buna calitate = 2 denari si jumatate
1 kilogram de carne de porc =  aproape 1 denar
2 kilograme de carne de vita = 1 denar
2 kilograme de peste de apa dulce =  1 denar
1 modius de grau ( aproximativ 9 litri, ca volum ) = 6 denari
1 modius de orz ( aproximativ 9 litri, ca volum ) = aproape 4 denari
1 sextarius ( aprox. 600 mililitri ) de condiment sărat = o jumatate de denar
1 sextarius ( aprox. 600 mililitri ) de vin bun = aproape 2 denari
1 modius ( aproximativ 9 litri, ca volum ) de sare = 6 denari

Sclavi
O fată frumoasă, tânără, sclavă pentru plăceri = 2000 - 6000 denari
Un sclav obișnuit = 500-1500 denari
O sclavă care știa să cânte = 4000 denari
Un sclav priceput la munca în podgorie = 2000 denari

TRONUL ROMEI - TITUS (TITUS VESPASIANUS AUGUSTUS)

Ani de viață 41 -81 e.N.

Impărat roman 79 - 81 e.Ch.

Cel mai mare dintre fii lui Vespasianus a preluat supranumele de la tatăl său numindu-se Vespasianus, iar fiul cel mic a luat numele, de Domitianus, după numele mamei lor, Domitilla. Fiul cel mare a urmat la tron tatălui său, care făcuse mult bine imperiului. El s-a numit simplu, Titus, pentru posteritate.

            Tradiţia istorică a păstrat despre el o amintire deosebit de favorabilă, datorită calităţilor sale fizice şi sufleteşti, calități care s-au manifestat printr-un comportament mult apreciat de toată lumea. Ponderat, deschis, cinstit şi optimist în relaţiile cu oamenii şi serios cu îndatoririle sale, a reuşit să câştige o afecţiune care a dăinuit peste veacuri şi în istoriografie. Era amintit ca unul dintre cei mai buni împăraţi:”Amor et deliciae genesis humani “. Toată aprecierea generală nu l-a scutit, însă, conform tradiţiei vieţii politice romane, de defăimări, sau de ură atât, pentru perioada cât a fost împărat, 79 ­ 81 d.Ch., cât şi înainte, sub domnia tatălui său. In orice caz el a continuat, pentru scurtul timp acordat de viață, tradiţia luminoasă a dinastiei Flaviilor, fiind un urmaş demn al lui Vespasianus.

            S-a născut la 30 decembrie 41 d.Ch., la Roma. A crescut la curte, cu Britannicus, fiul împăratului Claudius, ucis mai târziu de Nero prin otrăvire. S-a instruit alături de Britannicus la aceleaşi discipline şi cu aceiaşi profesori. Intre cei doi copii s-a legat o prietenie foarte strânsă. La maturitate, Titus a păstrat o amintire profundă vechiului camarad din copilărie.

In amintirea și prețuirea timpului petrecut la curte, a aşezat o statuie de aur a lui Augustus în palatul de pe Palatin şi i-a ridicat şi o statuie equestră din fildeş, care era purtată la ceremoniile din circ şi pe care a însoţit-o chiar Titus , uneori.

Calităţile fizice şi spirituale ale lui Titus au strălucit încă din copilărie şi s-au dezvoltat frumos odată cu înaintarea în vârstă. Frumuseţea sa era distinsă, însoţită de multă graţie şi demnitate. Forţa trupească îi era remarcabilă, deşi nu era de statură înaltă. Dispunea de o memorie deosebită şi se adapta la toate îndeletnicirile, fie paşnice, fie militare. Dispunea de un antrenament excelent în mânuirea armelor şi la călărie.

Posedând la perfecţie vorbirea latină şi greacă obţinută prin profesorii din copilărie, se exprima uşor în cuvântări, iar în scris, ajunsese de improviza poeme cu repeziciune. Nu era străin nici de muzică, avea o voce plăcută şi se putea acompania cu unele instrumente. Repeziciunea la scris era însoţită de talentul de a copia orice scris fără să se cunoască falsul.

            S-a remarcat ca tribun militar în Germania şi Britannia, cu multă modestie. Renumele pe care şi l-a format în acele provincii se regăsea în mulţimea de portrete, de statui şi de inscripţii ce i-au fost dedicate. După campaniile militare a traversat o perioadă de activitate civilă, când a practicat avocatura, cu cinste şi străduinţă.

            Prima lui soţie s-a numit Aricidia Tertulla şi era fiica unui cavaler roman, fost prefect al cohortelor pretoriene. După moartea prematură a acesteia, s-a recăsătorit cu Marcia Furnilla, dintr-o familie aristocratică, cu care a avut o fiică, dar de care a şi divorţat destul de repede.

            După ce a îndeplinit funcţia de questor, sub împăratul Nero, a primit comanda unei legiuni în Iudeea. Acolo comandantul tuturor trupelor era tatăl său, Vespasianus, iar Titus era locotenent.

            Comandându-şi legiunea s-a remarcat prin cucerirea a două foarte puternice cetăţi, Taricheia şi Gamala. Ca şi tatăl său, era foarte energic şi avântat în luptă, un exemplu pentru subordonaţi. Vitejia şi frumuseţea ţinutei îl făceau iubit şi respectat de trupe.

            După preluarea tronului de către Galba, a fost trimis de Vespasianus la Roma să-l salute pe noul împărat din partea sa. Galba îi fusese superior lui Vespasianus în Germania şi se cunoşteau bine.

            Pe drum Titus a aflat, însă, de revolta lui Otho şi de uciderea lui Galba, ceea ce l-a făcut să se întoarcă trecând prin Corint şi Cipru.

            Circulau zvonurile că alegerea acelui traseu de întoarcere era legată de iubirea ce o purta reginei Benerice, fiica lui Agrippa, regele Iudeei, măritată prima dată cu Irod, regele Caldeei şi a doua oară cu Polemon, regele Ciliciei. Se pare că mai târziu această iubire a determinat divorţul de cea de a doua soţie. Pentru Titus, Benerice a fost precum Cleopatra pentru Iulius Caesar.

            Pe timpul când tatăl său ajunsese împărat, Titus a adus-o pe Benerice la Roma şi voia să o ia de soţie. Opoziţia romanilor a fost atât de mare încât căsătoria nu s-a realizat.

            După anul 69 d.Ch., a rămas comandant al trupelor din Iudeea, desemnat de Vespasianus. In anul următor, 70 d.Ch., a cucerit Ierusalimul, centrul rezistenţei disperate a iudeilor şi a incendiat templul lor sacru. In ultimul asalt a Ierusalimului a ucis 12 apărători cu 12 săgeţi şi a ales acea zi victorioasă drept zi de naştere a fiicei sale de la Marcia Furnilla.

            Victoria de la Ierusalom a generat o aşa mare bucurie în rândul soldaţilor, încât l-au salutat cu titlul de împărat, iar la plecarea sa din provincie a fost rugat să rămână sau să-i ducă pe toţi cu el. De la această deosebită popularitate în rândul trupelor şi de la faptul că a mers în Egipt unde s-a închinat lui Apis şi a pus diadema pe cap, a apărut o bănuială că ar avea intenţia de a se rupe de tatăl său ca să ia puterea în Orient. Zvonurile i-au ajuns şi lui la ureche aşa că s-a grăbit să meargă la Roma pentru a spulbera suspiciunile.

            Fusese declarat caesar  încă din 69 d.Ch., imediat după preluarea puterii de către Vespasianus. O dată cu reîntoarcerea la Roma a devenit coregent al imperiului şi prefect al pretoriului. Din acel moment şi până la moartea tatălui său s-a bucurat de puteri depline în imperiu, primind în îngrijire aproape toate treburile statului. Dicta scrisori în locul tatălui său, redacta decrete şi chiar citea în senat discursuri în locul împăratului.



Titus - Luvru

             Prefectura pretoriului a condus-o cu severitate şi violenţă, ştiind că pretorienii au fost totdeauna focar de trădare al tronului şi focar de corupţie pentru cei ce doreau să manipuleze această forţă.

            Alienus Caecina, generalul lui Vitellius, învingător alături de Valeus în lupta de la Bedriacum, împotriva lui Otho şi învins apoi de Antonius Primus, generalul ataşat lui Vespasianus, în lupta de la Cremona, trecuse de partea lui Vespasianus şi fusese răsplătit cu libertate şi drepturi civile. Titus a prins însă vestea că Caecina pregătea o revoltă, aşa că a fost neiertător ca şi cu pretorienii. După o masă luată împreună a dispus uciderea lui Caecina. Pericolul era iminent deoarece Caecina, obişnuit cu astfel de revolte, purta corespondenţe cu soldaţii pregătind o conspiraţie. Titus era în primul rând ataşat tronului şi în al doilea rând era un militar obişnuit cu reprimarea nesupunerii. Nu este de mirare că a executat complotişti mai mici, sau mai mari. Obiceiurile comploturilor ce destabilizau puterea imperială trebuiau eradicate. Această sarcină şi-a luat-o Titus, lăsând pe tatăl său să guverneze şi să reorganizeze unele sectoare ale vieţii imperiului.

            Prin acţiunile sale prompte şi dure a întărit securitatea statului şi a curţii, pentru viitor, dar şi-a atras ura celor ce se simţeau vizaţi şi care nu-şi mai puteau desfăşura activitatea subversivă, de frica represaliilor.

            Lumea colportorilor politici, a înrăiţilor în conspiraţii, a celor ce vieţuiau ca nişte paraziţi în jurul centrului vital al imperiului, era o lume care ura disciplina militară instituită de împăratul Vespasianus şi de fiul său.

            Titus era mult mai tânăr, mult mai activ şi mai periculos decât tatăl său. Acelei lumi depravate, constrânse în chingile disciplinei unor oameni necoruptibili, nu i-a convenit urcarea pe tron a lui Titus. Părerea acestei lumi nu a avut nici-o importanţă în gândirea lui Titus şi nici pentru posteritate. Titus a intrat în istorie ca unul dintre cei mai demni şi buni împăraţi, cu înalte virtuţi şi fără vicii. Numai la iubirea pentru Benerice a trebuit să renunţe peste voinţa sa şi aceasta numai din dorința de a-şi păstra onoarea nepătată, pentru viitorul ce-l aştepta ca împărat.

            Şi-a ales cu grijă prietenii cu care participa la mese plăcute şi a încetat să asigure protecţie, sau bunăvoință unor artişti care aveau talent, dar care prin mizeria lor morală degradau onoarea unui general, sau a unui împărat. Acei actori, cântăreţi şi circari, duseseră la desfrâu şi dezordine mai mulţi suverani anteriori şi o mare masă de patricieni. Moravurile lor îndoielnice şi animalice pătrunseseră până în casele onorabile şi până la palat. Titus ştia aceasta şi a luat măsuri în consecinţă.

            Dacă toţi dinaştii Romei ar fi îndepărtat de tron şi de lumea politică lumea perversă a actorilor, căderea imperiului ar fi fost amânată din cauza bătrâneţei, nu din cauza depravării. Toate imperiile, sau statele, care au permis apropierea moravurilor actorilor, lăutarilor şi circarilor, de viaţa lumii conducătoare şi bogate, şi-au pregătit căderea. Moravurile acestei caste actoricești, sunt moravurile cele mai lipsite de demnitate în societatea umană, iar acea societate care le dă artiştilor o importanţă prea mare este sortită să se confrunte cu decădere. Actorii au o meserie care dispune şi bucură spiritul omului, dar viaţa şi apucăturile lor trebuiesc ţinute la distanţă. Şi maimuţele îl distrează pe om, dar asta nu înseamnă că omul trebuie să înceapă a trăi ca maimuţele sărind din creacă în creacă şi căutându-se de purici. Statele, sau guvernările, atinse de decadenţă morală au dispărut de pe scena istoriei, iar decadenţa a fost însoţită de lumea actorilor, fiindcă ei au menirea de căpuşă, se lipesc pe corpurile puternice, pe societăţile şi statele bogate. La ei arta este una, iar viaţa particulară alta.

            Titus, în toată activitatea sa de coregent al imperiului, nu a făcut nimănui nici-un rău, respectând drepturile fiecărui cetăţean, mai mult ca oricine.

            Titus a fost acela care a inaugurat cel mai mare amfiteatru al lumii antice, cel început de Vespasianus în anul 75 d.Ch. şi numit un timp Amfiteatrul Flaviilor şi mai târziu Colosseum. Inaugurarea a avut loc în anul 80 d.Ch. şi cu acea ocazie a plătit jocuri extraordinar de costisitoare, lupte de gladiatori şi cu animale. Numai  într-o singură zi au apărut în arenă 5.000 de animale sălbatice pentru încântarea ochiului şi pentru lupte. Acea arenă a rămas timp de două milenii cea mai mare construcţie a Romei. A fost botezată ulterior Colosseum datorită apropierii de statuia colosală a lui Nero, dar și datorită propriilor dimensiuni colosale.

            Titus avea un caracter simpatic şi deschis, apt pentru a simplifica lucrurile şi situaţiile. Nu pleca nimeni de la el fără speranţa că i se va rezolva rugămintea adresată.

Incă de pe timpul lui Tiberius, fiecare împărat considera nule favorurile acordate de precedenţii săi şi cerea să fie reînnoite fiecare în parte în faţa sa. Titus a simplificat procedura, în spiritul său larg şi deschis, trecând la reînnoirea tuturor favorurilor în bloc, printr-un singur edict. Nu simţea nevoia să fie rugat de cetăţeni, nu-i plăceau umilirile şi nu vroia ca prin acest mijloc să-şi facă propagandă sau clientelari.

            A rămas notorie o anumită atitudine a sa, în raport cu puterile ce le deţinea în raport cu ceilalţi cetăţeni. Intr-o seară, pe când lua masa, amintindu-şi că nu acordase nimănui nimic în cursul zilei, a spus cuvinte memorabile:” Prieteni, am pierdut o zi “.

            Chiar spectacolele care le plătea purtau amprenta plăcerii de a face bucurie poporului, nu de a-şi satisface propriile dorinţe de distracţie. Avea preferinţă pentru gladiatorii traci. Pe aceia îi aplauda alături de poporul din arene, fără a-şi diminua maiestatea şi demnitatea.

            A continuat opera lui Vespasianus de sprijin pentru literatură şi arte, dar a şi contribuit la înfrumuseţarea Cetăţii Eterne. Pe lângă inaugurarea acelui magnific  flavium amphiteatrum, a mai construit terme şi un arc de triumf, arc care a străbătut și el două milenii până în timpurile noastre. Pentru a-şi mări popularitatea, dădea voie plebei, uneori, să intre în termele în care se îmbăia el, lucru pe care alţi împăraţi sau patricieni nu-l mai făcuseră.

            In timpul domniei lui s-au produs trei mari calamităţi, din care una a rămas în conştiinţa lumii. Este vorba de erupţia Vezuviului, de un mare incendiu al cartierelor Romei, incendiu care a durat trei zile şi trei nopţi și de izbucnirea unei epidemii de ciumă.

            Erupţia memorabilă a Vezuviului s-a produs în zilele de 23 şi 24 august, anul 79 d.Ch., la foarte puţin timp după ocuparea tronului de către Titus. Lava revărsată din crater a acoperit localităţile Pompeii, Herculanum şi Stabiae aducând moartea a circa 15.000 de oameni. Cele trei localităţi au devenit uriaşe morminte comune pentru şaptesprezece secole (în 1748 au început săpăturile arheologice). In timpul grozavului cataclism a murit şi Plinius cel Bătrân, istoric şi enciclopedist latin de renume, de la care ne-a rămas numai lucrarea Naturalis Historia (Istoria naturală). In calitatea sa de prefect al flotei de la Misenum, Plinius a întreprins acţiuni de salvare, pe mare, a victimelor erupţiei. A murit intoxicat de gazele de erupţie, într-o barcă cu care se apropiase prea mult de locul sinistrului, pentru observaţii ştiinţifice.

            Dincolo de marele incendiu din Roma, eveniment cu caracter obișnuit la diverse scări ale pagubelor, o altă mare nenorocire produsă pe timpul domniei lui Titus a fost izbucnirea unei epidemii de ciumă de o virulenţă nemaiîntâlnită până atunci.

            In acele prea dese şi mari nenorociri, Titus a arătat supuşilor nu numai grijă de împărat, dar şi dragoste de părinte, prin edicte de consolare şi ajutoare materiale. A tras la sorţi dintre foştii consuli pe supraveghetorii însărcinaţi cu repararea ruinelor Campaniei, zona lovită de calamitatea erupţiei. După incendiul Romei a luat asupra sa toate pierderile publice şi a destinat toate ornamentele palatelor sale restaurării monumentelor şi templelor. Cu această lucrare au fost însărcinaţi mulţi din ordinul cavalerilor, pentru ca totul să se execute mai repede.

            Nici pentru sănătatea publică nu a precupeţit nici un efort uman sau divin, până la încetarea epidemiei.



Titus - Cucerirea Ierusalimului

 La Roma, o nenorocire reală a timpurilor era existenţa denunţătorilor şi a încurajatorilor acestora, nemernici care se ascundeau în spatele unei vechi toleranţe (Delatores şi Amandatores). Titus a luat atitudine intransigentă. După ce au fost biciuiţi de mai multe ori în for, cei vinovați au fost expuşi în arena amfiteatrului, cu ordinul ca unii să fie vânduţi ca sclavi, iar alţii exilaţi în cele mai depărtate şi sălbatice insule.

            Acesta a fost un gest cu adevărat istoric şi ieşit din comun, o acţiune de ecarisaj şi de dreptate socială nemaiîntâlnită. Este pentru prima dată când acei viermi şi paraziţi au fost lichidaţi printr-o singură şi radicală măsură. Este de mirare cum un popor atât de practic şi care aprecia virtutea militară, a putut să lase să activeze cu libertate o asemenea specie scârboasă de aşa zişi oameni. Sigur este faptul, că dacă în istoria omenirii ar fi existat mai dese ecarisări asupra acestor scursuri omeneşti, delaterii, o mare parte din nedreptăţile lumii nu s-ar fi întâmplat, sacrificiile inutile s-ar fi împuţinat, iar lumea ar fi progresat mai repede pe scara civilizaţiei. Ca să reprime pentru totdeauna îndrăzneala şi câştigul delatorilor, Titus a interzis de a se urmări acelaşi delict prin mai multe legi şi de a se face cercetări după un număr de ani în legătură cu persoanele decedate.

            A primit pontificatul suprem (Pontifex Maximus) declarând că îşi va păstra mâinile curate şi s-a ţinut de cuvânt, chiar atunci când avea motive şi posibilităţi de răzbunare.

            Domitianus, fratele său, nu înceta să-i facă greutăţi printr-o ostilitate făţişe şi prin încercarea de aţâţare a armatei. Domitianus dorea să părăsească palatul, fiind convins că Titus, prin talentul său la scris, falsificase testamentul lui Vespasianus, unde se trecuse drept singur moştenitor la tron.

            Titus s-a comportat demn faţă de acest frate ostil, nu s-a decis nici să-l ucidă, nici să se despartă de el, nici să-l lipsească de cinste. Dimpotrivă, din prima zi a domniei, a continuat să-l considere colegul şi succesorul său, căutând prin sfaturi să-i potolească ura şi pornirile potrivnice dăunătoare dinastiei.

            Spre nenorocirea Romei şi a imperiului acest împărat valoros a pierit prea repede, în plină putere, de o afecţiune neprecizată bine de istorici. Incă de la începutul domniei, 23 iunie 79 d.Ch., îl desemnase drept caesar şi succesor pe Domitianus.

            Titus a murit la 40 de ani, în anul 81 d.Ch., după o domnie de numai doi ani, două luni şi 20 de zile. Amprenta sa asupra treburilor şi moravurilor Romei a fost însă de o durată mai lungă, dacă se socotesc şi cei aproape opt ani cât a fost coregent al lui Vespasianus şi când a avut mână liberă în foarte multe domenii.

            Unele versiuni ale vremii lasă să se înţeleagă că Titus ar fi fost otrăvit de fratele său, Domitianus. Sigur este că Domitianus s-a grăbit grozav să apuce puterea. Titus încă mai era în viaţă, muribund în aceeaşi casă în care murise şi tatăl său, când Domitianus a intrat călare în Roma şi s-a dus direct la garnizoana militară, unde şi-a asumat titlul şi autoritatea de împărat. A distribuit repede bani ostaşilor, atât cât le dădea şi fratele lui. Reîncepea astfel nefastul obicei de cumpărarea tronului prinal cumpărarea trupelor.

            Inainte de a muri, Titus spusese numai atât: “N-am făcut decât o greşeală... “, fără să mai apuce să o lămurească celor de faţă. Se pare că acea greşeală era aceea că nu a luat nici-o măsură atunci când fratele său a fost prins conspirând.

Cei doi ani de domnie ai lui Titus s-au arătat deosebit de grei, iar toate calităţile lui au fost răsplătite cu ingratitudine de soartă. Pierderile umane şi materiale suferite de poporul peninsulei s-au ridicat la cote neobişnuite. Pulberea cenuşii expulzată de Vezuviu a fost atât de deasă încât a ajuns pe coasta Africii, în Siria şi în Egipt. Ea a umplut văzduhul la Roma şi a acoperit soarele stârnind o panică vecină cu moartea câteva zile. A venit apoi epidemia de ciumă.

In anul următor, în vreme ce Titus se afla în Campania pentru a cerceta măsurile de eliminare a urmărilor dezastrului provocat de Vezuviu, incendiul pustiitor a cuprins Roma. Incendiul a înghiţit valori incomensurabile: templul lui Serapis şi Isis, Saepta, templul lui Neptun, băile lui Agrippa, Pantheonul, Diribitoriul, teatrul lui Balbus, scena lui Pompeius, porticul Octaviei cu biblioteca ce o conţinea, templul lui Jupiter Capitolinus, cu templele adiacente, etc.

            Numai un împărat providenţial putea conduce imperiul şi Roma în acele clipe grele, de mare încercare şi de debandadă. Acela a fost bunul, demnul, puternicul şi darnicul Titus, o stea frumoasă dar prea repede căzătoare în constelaţia împăraţilor lumii romane. Umbra imperială a lui Titus dăinuie asupra Romei, deasupra Ierusalimului şi alături de Vezuviu.

TRONUL ROMEI -VESPASIANUS (TITUS FLAVIUS VESPASIANUS)

Ani de viață 9 - 79 d.Ch.

Impărat roman 69 - 79 d.Ch.

Nesigură şi instabilă, prin revolte şi moartea violentă a majorităţii împăraţilor, puterea imperială s-a întărit şi s-a stabilizat, în sfârşit, prin ridicarea la tron a familiei Flavia. Această familie, de origine obscură şi fără o genealogie bine cunoscută, a dat Romei conducători mult mai de valoare şi de încredere decât familia Claudia.

            Bunicul lui Vespasianus a fost centurion, originar din localitatea Reate. In timpul primului război civil a luptat ca partizan al lui Pompeius Magnus şi a revenit acasă după bătălia de la Pharsalus. Obţinând retragerea din armată şi iertare, a devenit perceptor de impozite. Se numea Titus Flavius Petronius.

            Fiul acestuia cu supranumele de Sabinus, deoarece Reate era o localitate din ţara Sabinilor, a devenit şi el perceptor al impozitelor de drumuri în Asia. De acolo s-a retras în Helveţia, unde a devenit bancher. Din căsătoria cu Vespasia Polla au reyultat doi copii, dintre care cel mare, Sabinus, s-a ridicat până la gradul de prefect al Romei, iar cel de-al doilea a devenit viitorul împărat Vespasianus. Vespasia Polla era născută la Nursia, în Umbira şi provenea dintr-o familie onorabilă, tatăl său fiind de trei ori tribun militar, prefect de tabere, iar fratele senator, cu demnitate de pretor.

            Vespasia Polla a dat numele familiei de Vespasianus . Obiceiul de a purta numele de familie de la mamă, în loc de al tatălui, a început odată cu imperiul, când divorţurile se înmulţiseră încât a trebuit să se intervină cu legi speciale pentru a le opri.

            Vespasianus s-a născut într-un orăşel din ţara sabinilor, cu numele de Phalacrina, dincolo de Raete, în ziua de 15 a calendelor lui decembrie, anul 9 d.Ch. A fost crescut de bunica dinspre tată, Tertulla, la proprietăţile sale din Cosa, în Etruria.

            El a preţuit aşa de mult amintirea bunicii sale încât în zilele de sărbătoare şi solemne îi plăcea să bea chiar din paharul de argint pe care-l avea de la ea. Când a devenit împărat, vizita des locul copilăriei, lăsând casa aşa cum fusese odinioară, fără să piardă ceva din obiectele cu care i se obişnuiseră ochii.

            A fost căsătorit numai odată, cu Flavia Domitilla, femeie de origine obscură, cu care a avut trei copii: Titus, Domitianus şi Domitilla. Soţia şi fiica le-a pierdut înainte de vreme, după care a trăit cu o libertă, pe nume Cenis. Pe aceasta o iubise şi înainte, iar ca împărat a ţinut-o aproape ca pe o soţie legitimă.

            Cariera şi-a început-o ca tribun militar în Tracia şi apoi ca questor în Creta şi Cyrene. Când a devenit pretor nu a cruţat nimic ca să-şi atragă favoarea lui Caligula. Sub domnia lui Claudius, prin favoarea libertului Narcisus, a obţinut funcţia de legat al unei legiuni din Germania, ceea ce însemna că devenea locţiitorul comandantului acelei legiuni. Guvernatorul Germaniei era pe atunci Galba, viitorul împărat.

            Din Germania a trecut în Britannia, unde a participat la treizeci de lupte, supunând două triburi foarte puternice, cucerind mai mult de 20 de localităţi întărite şi insula Vectes (azi Wigt). O parte din lupte le-a dus sub comanda lui Aulus Plautius, delegat consular, iar altă parte sub conducerea împăratului Claudius. Pentru mari merite în luptă a primit onoruri triumfale şi după un mic interval de timp a primit un dublu sacerdoţiu. In afara acelor onoruri, a primit şi consulatul pentru ultimele două luni ale anului. (43 d.Ch.)

            Timpul de până la proconsulat l-a petrecut în retragere şi repaus, temându-se de Agrippina, mama lui Nero, care era încă puternică faţă de fiul său şi ura de moarte pe prietenii lui Narcisus, care deja murise.

            In anul 63 d.Ch. i-a căzut la sorţi proconsulatul, adică guvernarea provinciei Africa, pe care a administrat-o foarte bine şi cinstit, câştigând o mare consideraţie. Sigur este că s-a întors din Africa fără a deveni mai bogat şi a trebuit să ipotecheze toată averea fratelui său. Pentru a putea rezista băneşte a devenit geambaş, adică negustor de cai şi de alte animale de tracţiune.

            Insoţind pe Nero în călătoria din Grecia, a avut un mare ghinion. Pe când împăratul cânta, foarte adesea se retrăgea, sau adormea. Această atitudine i-a atras o drastică disgraţie, fiind îndepărtat din intimitatea lui Nero, dar şi exclus de la salutul în public. A trebuit să se retragă într-un mic oraş izolat, oarecum ascuns şi cu teama de a nu îşi pierde chiar viaţa.

            Intr-un târziu, Nero i-a oferit de navoie conducerea Indeei şi o armată pentru a reprima răscoala antiromană declanşată în 66 d.Ch și care se extindea.

            Vespasianus s-a bucurat de această favoare deoarece era cel mai capabil pentru o astfel de treabă şi încercat în lupte. Pe de altă parte nu putea inspira teamă lui Nero, că ar putea deveni un adversar, datorită obscurităţii familiei şi numelui său. Un altul de origine nobilă ar fi putut deveni periculos dacă avea sub comandă o forţă considerabilă de legiuni.

            Şi-a întărit trupele cu două legiuni, opt escadroane şi zece cohorte, iar pe fiul său mai mare, Titus, l-a luat între locotenenţi.

            Indată ce s-a stabilit în Iudeea, s-a făcut remarcat în faţa provinciilor vecine prin disciplina întărită impusă lagărelor. Primele lupte le-a dus cu atâta energie (67 d.Ch.) încât a impus respect atât inamicilor cât şi propriilor oşteni.

            Intr-una din lupte, la asediul unei fortăreţe, Vespasianus a fost rănit de o piatră la genunchi şi a primit în scut câteva săgeţi. Era mereu animatorul trupelor şi de aceea se bucura de succese.

            După moartea lui Nero, când ceilalţi trei guvernatori s-au luptat pentru tron, s-a trezit și apetitul lui Vespasianus pentru putere, mai ales că se ştia mult mai capabil şi mai puternic, prin disciplina trupelor.

            Trupele, care îşi legau totdeauna soarta şi speranţele de comandantul capabil, au fost gata să-şi propună propriul candidat la tronul Romei, sperâd în recompense pe măsură. El a devenit candidatul trupelor din Orient, dar nu s-a avântat în vâltoarea luptei pentru tron decât atunci când s-a simţit destul de sigur pe forţele şi sprijinul de care ar fi putut dispune.

            In acele momente, două mii de ostaşi din legiunile din Moesia mergrau spre Roma în ajutorul lui Otho: Auzind pe drum de moartea aceluia nu s-au înapoiat cu mâna goală, ci au trecut la jafuri în Aguileea, pe malul Adriaticei. Apoi, gândind la pedepsele posibile, au plînuit să scape propunându-şi un împărat propriu, deoarece nu se considerau mai prejos decât trupele din Germania, sau din Spania.

            Ostaşii din legiunea a III-a, care avusese în Siria, l-au lăudat pe militărosul Vespasianus, aşa că hotărârea s-a luat pe loc. Cu toată adeziunea lor, respectivii ostaşi scăpaţi de sub control au fost disciplinați ulterior, dar opinia lor s-a răspândit, astfel că Vespasianus a aflat că mai poate avea aliaţi şi lângă Dunăre. Pe de altă parte aceeaşi veste de la Dunăre l-a determinat şi pe Tiberius Alexandru, prefectul Egiptului, să fie cel dintâi care a împins legiunile să jure în numele lui Vespasianus, în ziua calendelor lui iulie 69 d.Ch. (adică 1 iulie). Armata din Iudeea i-a jurat şi ea credinţă imediat, în ziua a 5-a, înainte de idele lui iulie.

            Succesul acestor începuturi a fost influenţat de circulaţia unei scrisori, adevărată sau falsă, adresată lui Vespasianus de către Otho, scrisoare prin care îi încredinţa grija răzbunării şi rugămintea să vină în ajutorul statului. Dacă se analizează bine, Otho, cel ce plănuise asasinarea mârşavă a lui Galba, nu merita nici consideraţie şi nici răzbunare, dar istoria este plină de contradicţii şi de fapte întâmplătoare.

            In acelaşi timp se răspândise zvonul că Vitellius decisese să schimbe taberele de iarnă ale legiunilor şi să trimită pe cele din Germania în Orient, la un serviciu mai sigur şi mai liniştit. Faptul a creat o nouă nemulţumire a trupelor din Orient, favorabilă lui Vespasianus.

            De mare valoare pentru Vespasianus a fost ajutorul lui Licinus Mucianus, guvernatorul Siriei şi al lui Vologes, regele parţilor. Primul renunţând de moment, la rivalitate, i-a asigurat ajutorul armatei din Siria, iar al doilea i-a promis patruzeci de mii de arcaşi.

            Incepând războiul, primele trupe care s-au îndreptat spre Roma au fost cele de la Dunăre, conduse de Antonius Primus, devenit, prin voinţa oştenilor, comandant suprem atât al trupelor din Moesia cât şi al celor din Pannonia, unde era legat. Nero îl condamnase la exil, iar Galba îl rechemase. Primus nu apucase să dea curs anulării exilului, datorită repeziciunii cu care se desfășurau schimbările de forțe. Evenimentele se succedaseră rapid, aşa că s-a reîntors în metropolă, ca avangardă a lui Vespasianus. Pe de altă parte, generalul Mucianus venea în ritm alert dinspre Siria cu forţele de bază.

            In bătălia de la Cremona (24 octombrie 69 d.Ch.) trupele lui Vitellius au fost înfrânte şi apoi au devenit aliate împreună cu comandantul lor, Alienus. La 20 decembrie 69 d.Ch., împăratul Vitellius era ucis de ostaşi la Roma.

            Ca principe nou şi neaşteptat, lui Vespasianus îi lipsea autoritatea şi o oarecare maiestate ce se cerea unui împărat. Dar seriozitatea, fermitatea, claritatea în decizii şi corectitudinea l-au impus. Pe deasupra era dotat cu acea calitate a conducătorilor de oşti cu experienţă, de a se impune trupelor şi comandanţilor, ştiind până în cela mai mic amănunt ce şi cât se poate cere de la un executant. Caracterizat de un echilibru psihic natural, de experienţa vieţii şi de spiritul ponderat al vârstei, el s-a trasformat într-o salvare pentru imperiul şi poporul roman.

            Sosit la Roma, după ce a primit onorurile cuvenite pentru triumful împotriva iudeilor, a adăugat în timp încă opt consulate la cel vechi pe care îl deţinuse.

            S-a urcat pe tronul Romei la vârsta de 60 de ani, dar era plin de vigoare, cu un spirit nativ de observaţie, de economisire şi de umor. In tot timpul domniei sale nu a socotit nimic mai de preţ decât întărirea statului slăbit până aproape de prăbuşire, precum şi înfrumuseţarea lui.

            In armată domnea indisciplina. Soldaţilor, care ajunseseră la culmea îndrăznelii şi obrăzniciei, datorită conducătorilor anteriori foarte slabi, conducători care le cumpărau prietenia şi trădarea, le-a aplicat pedepse drastice. In oraşele libere, în provincii şi chiar în regatele clientelare erau tulburări. De aceea Vespasianus a început cu ordinea în armată, concediind cea mai mare parte a soldaţilor lui Vitellius şi pedepsind pe alţii. Nici chiar soldaţilor care-l sprijiniseră nu le-a promis nimic extraordinar şi nu le-a acordat decât târziu ceea ce li se cuvenea.

            Reforma moravurilor l-a preocupat în cel mai înalt grad şi nu a scăpat nici-un prilej de a le îndrepta. Un tânăr care mirosea a parfum, când a venit să-i mulţumească pentru o prefectură, a fost respins cu următoarele cuvinte:”Preferam să miroşi a usturoi “ şi i s-a revocat pe loc numirea.

            Cererile fără justificare economică şi impertinente le respingea cu fermitate. Astfel, marinarii care mergeau cu schimbul de la Ostia şi de la Puteoli la Roma, au cerut să li se prevadă o sumă pentru încălţăminte. Nu i-a lăsat fără un răspuns. Le-a ordonat să parcurgă acele distanţe desculți şi de atunci aşa au făcut, de frică.

            Pe plan militar şi administrativ era tot hotărât în măsuri. A transformat în provincii romane Ahaia, Lycia, Rhodos, Bizantion şi Samos, răpindu-le libertatea, iar Tracia, Cilicia, Commagene, care până atunci încă mai aveau o conducere regală clientelară, au devenit tot simple provincii. A trimis noi legiuni în Cappadocia, pentru a stăvili atacurile barbare din zonă.

            Roma se prezenta foarte urât după jafurile şi incendiile din ultimul timp. Pentru a schimba imaginea de oraş în ruină şi dezordine, a permis ca oricine să ocupe terenurile virane şi să ridice clădiri pe ele, dacă nu făceau acest lucru posesorii lor.

            El însuşi a început reconstrucţia Capitoliului, dând exemplu personal. A pus mâna primul la curăţirea terenului şi la cărarea materialelor. In plus, a luat asupra lui refacerea celor trei mii de table de aramă care arseseră odată cu Capitoliul pe timpul lui Vitellius. Căutând pretutindeni piese de muzeu, a realizat cea mai frumoasă şi mai veche colecţie a imperiului. Aceasta conţinea decretele senatului şi rezultatele plebiscitelor privind alianţele, tratatele şi privilegiile acordate cetăţenilor aproape de la întemeierea Romei.

            Exemplul său personal în efortul de reconstruire şi înfrumuseţare a Romei, de reconstituirea tezaurelor de valori, a impresionat adunătura de colpartori, de lipitori de capitală, de trântori cu ifose şi fără merite, impunând totodată deosebit respect şi plebei turbulente şi leneşe.

             Vespasianus era în vârstă aşa că trebuia să se hotărască repede şi să execute repede ceea ce dorea. Timpul vieţii nu-l lăsa să întârzie. A făcut noi construcţii. Templul Păcii l-a ridicat foarte aproape de for şi l-a împodobit cu obiecte de artă luate din diferite ţări şi cu vase din Ierusalim. Templul divinului Claudius, început chiar de Agrippina şi distrus aproape până la temelie de Nero, a fost reînălţat pe fostul său loc, pe colina Caelius. A ridicat cel mai mare amfiteatru (“Colosseum”) din lumea romană şi antică, monument ce a rămas până în zilele noastre cea mai mare construcţie a Romei, o minune a lumii antice. Nu a apucat să vadă terminată lucrarea în toată măreţia ei, aceasta fiind inaugurată, la numai un an după moartea sa, de către fiul său, Titus, care i-a urmat la tron.

            Pe calea însănătoşirii societăţii romane şi mai ales a celei din capitală, a purces la epurarea celor două ordine înalte ale statului, slăbite prin execuţiile ocazionate de schimbarea împăraţilor şi compromise prin diverse practici de trafic de influenţă, sau de corupţie la palat. După un recensământ al celor două ordine a expulzat pe cei nedemni şi a chemat în locul lor pe cei mai cumsecade cetăţeni din peninsulă şi din provincie.

            Numărul proceselor devenise covârşitor prin întreruperea unora în timpul războaielor interne şi prin adăugarea celor noi, provocate de situaţia tulbure în anul celor patru împărați. A desemnat, la sorţi, judecătorii care să se ocupe de restituirea bunurilor risipite de război şi pe alţii să judece, în mod extraordinar, prin reducerea cât mai mult posibil a formalităţilor proceselor. A luat măsuri drastice împotriva destrăbălării şi a luxului fără frâu.

            I-ar fi trebuit o viaţă ca să repare cu tenacitate, fermitate şi cu bunul simţ al omului fără pretenţii, toate relele cultivate de fostele domnii şi de bogăţiile ce se revărsau, asupra Romei din provincii.

            De la începutul domniei şi până la sfârşit a fost sociabil şi blând. Nu şi-a ascuns obârşia modestă, ba chiar se fălea cu ea, fără nici-un complex de autoritate. Nu era doritor de pompă exterioară, astfel încât şi la triumful său s-a plictisit de încetineala cortegiului, mirându-se, în gura mare, cum fiind aşa bătrân, a dorit prosteşte triumful. Nu a vrut să primească puterea de tribun, iar titlul de “părinte al patriei “ l-a admis târziu. Obişnuinţa, rămasă din timpul războaielor civile, de a cerceta pe cel ce venea să-l salute, a dat-o de o parte fără nici o teamă de atentat.

            Suporta cu multă blândeţe sinceritatea prietenilor, aluziile avocaţilor, sau mândria filosofilor. Motivase odată atitudinea demnă şi neranchiunoasă prin cuvintele:” Eu totuşi sunt bărbat “. Şi într-adevăr era bărbat prin comportare și demnitate. Nu se ocupa de minciuni, de fraze cu două înţelesuri, de nuanţe şi de clevetiri. Nu a vrut niciodată să ţină minte ofensele şi duşmăniile. Pe fiica lui Vitelllius a măritat-o foarte bine cu Valerius Asiaticus, guvernatorul Galliei Belgica, a înzestrat-o şi chiar s-a ocupat de instruitrea ei.

            Nu s-a întâmplat ca sub domnia lui cineva să fie pedepsit nevinovat, cu ştirea lui. Nu s-a bucurat niciodată de moartea cuiva şi nici nu a dorit să o ordone. O singură dată a dat acest ordin împotriva lui Helvidius Priscus, care depăşise orice limită de impertinenţă, dar ulterior a revenit.

            Singura mare învinuire pe care i-au adus-o contemporanii a fost lăcomia de bani. Această lăcomie a fost pusă în slujba statului roman căci el “ întrebuinţa foarte bine ceea ce câştiga rău “. A restabilit toate impozitele eliminate de Galba, a adăugat altele noi şi grele şi a urmărit tributurile provinciilor până la dublare, în unele cazuri. A făcut pe faţă afaceri ruşinoase, chiar pentru un particular, numai pentru a aduna banii necesari tezaurului imperial. Cumpăra obiecte cu un preţ ca să le revândă cu un alt preţ mărit. N-a şovăit să vândă onorurile candidaţilor, să primească bani pentru achitarea acuzaţilor, fie vinovaţi, fie nevinovaţi. Obişnuia să ridice dinadins la cele mai înalte demnități pe toţi care erau mai hrăpăreţi. Aceasta pentru a-i condamna la confiscarea averii, când aceia se îmbogăţeau. De aceştia, se zicea în popor, că se servea ca de nişte bureţi, pe care îi înmuia atunci când erau uscaţi, ca să-i stoarcă atunci când se umpleau.

            Totuşi contemporanii şi-au dat seama că el se preta, de nevoie, la aceste manevre de atragere a banilor. Declarase încă de la începutul domniei că sunt necesari circa 4 miliarde de sesterţi, ca statul să poată rezista.

            Cu toată zgârcenia sa proverbială, s-a purtat cu mare dărnicie faţă de toată lumea când a putut să-şi permită aceasta. A complectat veniturile senatorilor, a dat pensii anuale de cinci sute de mii de sesterţi consularilor săraci, a reclădit foarte multe cetăţi din imperiu distruse de incendii sau de cutremure.

            A protejat cu grijă talentele şi artele, fiind primul care a dat retorilor greci şi latini o pensie anuală de o sută de mii de sesterţi. A răsplătit cu dărnicie pe poeţii de valoare ca şi pe artişti, cum a fost cel care a executat statuia lui Venus, sau cel ce a restaurat Colosul. Colosul era statuia lui Nero, înaltă de circa 33 de metri, lucrată de sculptorul grec Zenodorus şi aşezată în atriul Casei de aur (Domus Aurea). Statuia, care după moartea împăratului fusese dedicată soarelui, a împrumutat numele său de Colos arenei din apropiere, clădită de Vespasianus ­ Colosseum ­ sau Arena Flaviana. Unui mecanic ce a prezentat planurile de ridicare a unor coloane enorme în Capitoliu i-a oferit o sumă destul de mare pentru deviz, dar nu a lăsat să se treacă la executarea lucrării, argumentând că doreşte să aibă grijă şi de bietul popor. Darurile sale băneşti s-au extins după inaugurarea teatrului restaurat al lui Marcellus, ele fiind atribuite tragedienilor, cântăreţilor din chitară şi altor actori. Cu toate că dădea regulat mese populare, iar de Saturnale făcea daruri bărbaţilor şi la calendele lui martie, femeilor, nu i s-a şters numele de zgârcit.

            Chiar şi la înmormântarea lui Vespasianus, şeful pantomimilor, Favor, care conform obiceiului îl imita şi îl contrafăcea pe cel dispărut, a făcut o glumă privind zgârcenia. A întrebat public pe procuratori cât costă înmormântarea şi când a auzit că 10 milioane de sesterţi a exclamat că să-i dea o sută de mii şi să-l arunce în Tibru. Voia, în acest fel, să puncteze, încă o dată, zgârcenia proverbială a lui Vespasianus, care poate ar fi preferat o înmormântare mult mai ieftină.

            Vespasianus avea o talie îndesată şi vânjoasă, cu membre puternice, cu o faţă care exprima permanent un efort fizic. Se bucura de o sănătate excelentă, deşi pentru aceasta nu făcea nimic deosebit, decât nişte frecţii şi un joc cu mingea într-o sală specială. O zi pe lună ţinea post negru. Se scula devreme, iar după ce citea corespondenţa se îmbrăca şi se încălţa singur, purtând convorbiri cu prietenii care veneau să-l salute. In timpul meselor avea cea mai bună dispoziţie, fiind şi mai iertător. Acele momente erau speculate de oamenii casei pentru obţinerea unor favoruri. Uneori se plimba în lectică însoţit de către o concubină dintre cele atrase după moartea libertei Cenis.

            Foarte comunicativ în orice împrejurare, trata multe lucruri în glumă, căci era foarte ironic, spontan, cu un limbaj mucalit şi liber. Nu se abţinea nici de la cuvinte cazone. Au rămas de la el o serie de glume foarte spirituale. Mestrius Florus, mare prieten al lui Plutarh şi mare pedant, l-a sfătuit pe Vespasianus că trebuie să pronunţe “plaustra “ nu “plostra “. In ziua următoare Vespasianus l-a salutat zicându-i: “Flaurus “. Altă dată, asaltat de o femeie, care zicea că se prăpădeşte de dragoste pentru el, a plătit patru sute de mii de sesterţi pentru întâlnirea intimă. Când intendentul l-a întrebat, pe împărat, cum dorea să fie consemnată suma în socoteli, i s-a răspuns:” Scrie: pentru Vespasianus iubit dezinteresat.”

Aureus - Vespasianus

            Folosea vorbele de spirit mai ales în unele afaceri necurate, pentru ca să uşureze necazul celui păcălit şi să-l schimbe în voie bună, printr-o glumă. Intr-o zi, unul dintre slujitori i-a cerut o numire pentru un străin pe care îl dădea drept fratele său. Vespasianus a chemat separat pe candidat şi i-a cerut exact suma pe care trebuia să o dea ca mită mijlocitorului, numindu-l imediat în funcţia dorită. Când l-a reîntâlnit pe mijlocitor i-a spus: “Caută-ţi alt frate. Acesta pe care îl considerai fratele tău, acum este al meu.”

            Altă dată, pe drum, bănuind că vizitiul nu coborâse ca să întărească potcoavele catârilor, ci să dea timp unui avocat să se apropie de el pentru o intervenţie, l-a întrebat pe vizitiu:”Cu cât a potcovit catârii “şi i-a luat o parte din câştig. Dispunând să se construiască locuri speciale pentru necesităţile fizice a stabilit şi un preţ pentru folosirea acestuia. Fiul său Titus i-a reproşat acest mod de a câştiga bani. Atunci Vespasianus a scos o monedă din buzunar trecându-i-o pe sub nas:” Banii nu au miros  “. Unor delegaţi care îl anunţau că i s-a decernat o statuie colosală pe un preţ destul de mare, le-a poruncit să i-o pună imediat în palmă, arătând că mâna scobită este piedestalul deja gata. Când a simțit semn al unei boli grele a spus: “Cred că devin zeu “.

            Moartea i-a survenit la latifundia sa din Reate. Se retrăsese acolo după un mic acces de friguri ce se produsese pe când se afla în Campania. La Reate starea sănătăţii s-a agravat, dar a continuat să se achite de datoriile imperiale, după cum obişnuia. Primea delegaţii chiar stând culcat. La un moment dat simţindu-se mult mai rău a zis că:”Un împărat trebuie să moară în picioare “.

            S-a stins în mâinile celor ce îl ridicau.

            Era a noua zi înainte de calendele lui iunie anul 79 d.Ch. şi Imperiul Roman suferea o mare pierdere.

Vespasianus - Iudeea

            Personalitate energică, lucidă şi modestă, Vespasianus a fost preocupat numai de restabilirea liniştii şi seninătăţii statului după războiul civil. Talentat în administraţie, econom şi tenace, el a reorganizat finanţele şi armata. A întărit frontiera Dunării şi a organizat flota dunăreană (Classis Flavia Moesica). A acordat cetăţenia romană oraşelor din Spania și a arătat o deosebită înţelegere față de toate provinciile.

            In august 70 d.Ch., fiul său Titus a cucerit Ierusalimul şi a încheiat, între 72­73 d.Ch. războiul cu Iudeea, care a fost reorganizată ca provincie de sine stătătoare. Armenia de la apus de Eufrat (Armenia Minor) a fost alipită imperiului, la fel ca şi provincia Cappadocia.

            Tot în timpul domniei sale la frontiera nordică a fost ocupată regiunea dintre Rhin, Main şi Neckar şi alipită Germaniei Superior, iar în Britannia generalul Agricola a extins stăpânirea romană până la podişul Scoţiei.

            Vespasianus a întemeiat o nouă dinastie, cea a Flaviilor, dinastie care a stat la cârma imperiului între 69 - 96 d.Ch. Roma nu ar mai fi fost Roma dacă n-ar fi avut astfel de oameni de valoare. Păcat însă, că majoritatea unor astfel de oameni s-au aflat pe câmpurile de luptă şi nu la conducere. Imperiul milenar a stat în braţele, curajul şi fermitatea generalilor şi conducătorilor modeşti, echilibraţi şi lucizi ca Vespasianus.