ISTANBUL - YEDI KULE

Cetatea celor şapte turnuri, o fortăreaţă de tristă amintire, plasată în colţul de sud-vest al anticelor fortificaţii ale Constantinopolului, se păstrează neaşteptat de bine. De fapt ea acoperă o suprafaţă mică, dar maiestuos apărată. Yedikule, după numirea turcească, reprezintă o structură fortificată interesantă şi în acelaşi timp impresionantă, dar şi loc de sălbăticie omenească şi de suferinţe, sau temeri nebănuite.

Cetatea celor 7 turnuri, Yedikule, reuneşte în trupul său colosal atât munca bizantină cât şi pe cea turcă. Turnurile închid o suprafaţă pentagonală acoperită de o iarbă nevolnică şi de o alee lipsită de semnificaţie. Nişte resturi de zidărie din curte sunt prezentate ca fiind baza unui fost minaret.

Amintirile unor foşti diplomaţi vorbesc chiar de existenţa unei bisericuţe pentru prizonierii creştini închişi aici. Locul nu a avut niciodată atributul de palat, sau de reşedinţă a unor căpetenii civile sau militare.

In anul 388 e.N, împăratul Theodosius I-ul, care stăpânea pe atunci întregul Imperiu Roman, a ridicat un Arc de triumf după vechea tradiţie a înaintaşilor. Acel arc a primit numele de Poarta de Aur, ea servind în secolele de prosperitate ca intrare şi ieşire triumfală pentru suverani, pentru solii respectate, sau pentru mari comandaţi de oşti. Acrul avea o deschidere centrală amplă şi două mai restrânse în părţile laterale. El a devenit poarta de gală a capitalei bizantine şi a fost cuprinsă între zidurile ei de apărare în sec.al 5-lea, atunci când acestea au  luat înfăţişarea cea mai mândră  şi solidă, construite de patricianul Anthemius, sub domnia lui Theodosius al II-lea (408-450).

De la Poarta de Aur, o cale de glorie, o via triumfalis, conducea prin mulţimea cartierelor populare spre centrul capitalei, acolo unde aştepta Marele Palat sau Palatul Sacru, dar şi nucleul religioas cu mulţime de locaşuri sfinte şi bogate.

Se spune că după recucerirea Constantinopolului de la apuseni, împăratul Mihail al VIII-lea Paleologos (1261-1282) şi-a făcut intrarea triumfală în capitală prin Poarta de Aur.

In acest colţ al oraşului împăratul Ioan I-ul Tzimiskes (969-976) a început o fortăreaţă cu patru turnuri, terminată de Manuel I-ul Comnen (1143-1180). Pentru aceasta s-au trasat două ziduri transversale între fortificaţia interioară şi cea exterioară. Din fortificaţia interioară au fost cuprinse patru turnuri puternice(notate de istorici cu numerele 8, 9, 10 şi 11).
Fortăreaţa a fost distrusă parţial după cruciada a IV-a. Pe la mijlocul sec.al 14-lea, Ioan al VI-lea Cantacuzino a refăcut-o. O nouă distrugere a survenit în 1391, la cererea turcilor, iar Mahomed al II-lea Cuceritorul a readus-o în circuitul nevoilor sale, în 1459. El a adăugat încă trei turnuri şi i-a dat o nouă măreţie şi trăinicie. In acest fel a devenit Cetatea celor şapte turnuri. 

Fortăreaţa Yedikule de astăzi, are patru turnuri cuprinse în zidurile antice ale lui Anthemius şi altele trei adăugate.

Zidurile acestei fortăreţe de tristă amintire sunt covâşitor de înalte, reci şi ameniţătoare. Spiritul celor chinuiţi aici planează peste toate şi prin mijlocirea povestirilor de groază, a legendelor, şi a visurilor tulburătoare, se dăruieşte un suflet aparte fiecărui colţ, fiecărei pietre predestinate răului.

Aici, la Yedikule, departe de minunăţiile artistice ale Istanbulului imperial, călătorului care are ochi să vadă şi minte să înţeleagă, călătoria în marea metropolă înseamnă o unitate magică neîntreruptă, o trecere de la o victorie spirituală la alta, de la fapte înălţătoare la mârşăvii zguduitoare.
Urmele renumitei Porţi de Aur se mai pot distinge şi astăzi, mai ales cele ale porţii centrale, străjuită de două coloane înalte cu capitele corintice. De o parte şi de alta mai sunt lipite de zidăria brută a fortificaţiei şi alte câteva coloane mai subţiri. Poarta de Aur a fost opturată şi anulată din raţiuni de apărare, în epoca târzie a Imperiului Bizantin.

In epoca otomană, Yedikule a servit, pentru un timp, ca tezaur public şi ca depozit pentru prăzile. Apoi, pentru o perioadă îndelungată, a servit ca închisoare cu înfricoşător renume şi ca loc pentru execuţii. La dreapta intrării se ridică Turnul ambasadorilor, loc sinistru unde erau puşi la păstrare solii ţărilor cu care otomanii se aflau în război. Unul dintre cei scăpaţi de acolo, a relatat că cei închişi primeau învoirea de a ieşi în curtea cetăţii în anumite zile, dar numai după plata unui bacşiş. Turnul din stânga Porţii de Aur a avut aproape permanent destinaţia de închisoare dură. In anul 1622, tânărul sultan Osman (1618-1622), de numai 17 ani, a fost executat între acele ziduri. Tânărul sultan a urcat pe tron la numai 14 ani, dar a dat dovadă imediat de un incredibil spirit reformator. In faţă cu un puternic corp de demnitari antireformatori, el a fost capturat, dus la Yedikule şi ştrangulat.

Spre calea de rond de pe muchia zidurilor se ajunge pe o scară de piatră grosieră cu trepte înalte, scară lipită intim de corpul zidului. Nu are nici o balustradă aşa că eşti obligat să-ţi păstrezi echilibrul atingând din când în când piatra rece a fortificaţiei pe lângă care te strecori. Sus priveliştea este captivantă, lăsându-te să descoperi mari monumente îndepărtate, cartiere întinse cu locuinţe vetuste, străzi întortocheate şi prelingerea fortificaţiilor antice spre miazănoapte. Pe tot parcursul, atât pe calea de rond, cât şi prin turnurile cu trecut trist, călătorul este urmărit obstinant de umbrele celor ce au avut aici un tragic sfârşit.

Fiecare colţ, sau fiecare piatră din trupul rece al acestor ziduri este atât de îmbibată de durere încât adună unul dintre cele mai pline de lacrimi şi de rătăciri crâmpeie de istorie otomană. 

Emoţia cuprinde întotdeauna pe cel ce se plimbă prin Yedikule, îl face să trepideze şi să se teamă de necunoscut. Cetatea este prea încărcată de viaţă şi de moarte, încât oricine se simte neputincios s-o judece cu claritate. Nu se simte nici tristeţe, nici frică de moarte, nici linişte de veci. Se imaginează numai lungi şiruri de morţi care nu reprezintă întunericul cel rece, ci lumina ce-i îndemna să reînceapă lupta. Pe zidurile aspre, mirosul de sare şi de iarbă de mare pătrunde de sute de ani. Prin trăinicia piatrei reci şi sure, această cetate împiedică morţii să moară în amintirile posterităţii.Printre crenelurile de la Yedicule se înţelege că şi epoca noastră, aparent pacifică, este una feroce în care puterea întunericului subpământean a scăpat prin scoarţa căscată a pământului. Viaţa tihnită, cavalerismul, armonia, echilibrul, fericirea, toate acestea au fost virtuţi şi bucurii de la care trebuie să ne luăm, cu destul curaj, rămas bun. Ele au aparţinut altor epoci, sau vor aparţine unora viitoare. Fiecare epocă are esenţa sa, cea a vremurilor noastre, la trecerea dintre milenii, este ferocitatea, avariţia, indolenţa, corupţia, lipsa de respect şi de milă. Pe toate, sufletele plăpânde nu au curajul să le privească în faţă, să li se împotrivească, ci le tratează ca pe o fatalitate.

In ultima perioadă a existenţei Imperiului otoman Cetatea celor şapte turnuri a servit ca arsenal, iar după proclamarea republicii, în 1923, a devenit muzeu. Yedikule este un urât solid şi dominator, destinat să înfricoşeze pe oameni şi să-i coboare din demnitatea lor. Simt că cei ce îi treceau pragul se simţeau efemeri, neajutoraţi şi neînsemnaţi. Mă bucur că astăzi acel monstru de piatră nu mai este motiv de temere, că şi-a pierdut puterea malefică. Astăzi se ascunde sub vălul altei raţiuni de a trăi, pentru că cea veche, cea care i-a dat naştere şi-a pierdut forţa şi nu mai poate susţine edificiul uman. Fericit este omul care aude strigătele vremurilor trecute de pe acele ziduri, pentru că fiecare epocă are strigătul său propriu ce vrea să se facă auzit de posteritate. Noi ne trăim epoca în iureş şi nu ajungem să o înţelegem pe deplin. Dar dacă cugetul de astăzi aprinde şi reînnoieşte lumea, atunci intrăm în primul cerc de foc. Multe secole de acum înainte este posibil ca epoca noastră să fie numită un ev mediu, nu o renaştere. Un ev mediu este un interval istoric între o civilizaţie care oboseşte şi o nouă civilizaţie. Yedikule reprezintă civilizaţia obosită, decăzută din drepturi. In acelaşi timp este unul dintre monumentele medievale cele mai celebre ale Istanbulului.

CONSTANTINOPOL - URBANISM -VIA TRIUMFALIS

Urbanistic, Constantinopolul sec. al 5-lea era împărţit în paisprezece cartiere. Primul era aşezat în vârful peninsulei acoperit astăzi de Palatul Topkapî. Următoarele cartiere formau nişte benzi semicirculare concentrice care porneau de la Cornul de Aur şi se terminau la Marea Marmara. Prima bandă cuprindea cartierele 2, 3, 4, cea de a doua cartierele 5, 6, 7, cea de a treia bandă cartierele 10, 8 şi 9, cea de a patra bandă, cartierele 14, 11 şi 12. Cel de al 13-lea cartier îl constituia locuirea majoritar străină de la nord de Cornul de Aur, cartier numit generic Galata.

De la Forul Augusteum pornea o arteră spre nord-vest, trecând la mică distanţă prin Forul lui Constantin, aşezat pe cea de a doua colină a oraşului. Acela era punctul din care împăratul asediase vechiul Bizantion. Forul avea o formă eliptică, sau rondă, fiind înconjurat de un portic cu două abside, centrul lui fiind ocupat de o mare fântână decorată cu basoreliefuri de inspiraţie creştină. La o extremitate a fântânii era plasată statuia zeiţei Cybele, statuie despre care se pretindea că ar fi fost consacrată de către argonauţi. La cealaltă extremitate a fântânii se găsea statuia zeiţei Fortuna a Bizantion-ului. In acest forum se ridica coloana de porfir care încă poate fi văzută astăzi şi numită “coloana arsă”.

Băile, sau Termele lui Zeuxippes, vecine cu Biserica Sfânta Sofia şi Marele Palat, au fost înfrumuseţate de Constantin cel Mare aşa încât să eclipeseze toate edificiile similare din imperiu.

Din Forul lui Constantin, spre apus, adică spre adâncul uscatului, se ajungea curând la Forul Taurului (mai târziu Forul lui Theodosius I-ul.

Din acel for se desprindeau trei artere principale: - artera ce conducea spre nord-vest şi ajungea la Poarta lui Hadrian, sau Poarta Adrianopolului, mergând paralel cu apeductul lui Valens; - o a doua arteră pornea direct spre nord şi atingea ţărmul Cornului de Aur cam în dreptul Podului Atatűrk de astăzi; - cea de a treia şi cea mai importantă arteră era cea numită via triumfalis, care trecea pe parcurs prin Forul Boului, prin Forul lui Arcadius şi ajungea la Poarta Selymbria, numită de unii autori „cea de a doua poartă militară“. Această ultimă arteră urma un traseu de la est la vest. Mai la sud de ea se găsea o altă arteră principală care unea direct Poarta de Aur cu centrul oraşului, copiind ţărmul Mării Marmara.

Se ştie că prin Poarta de Aur îşi făceau intrarea triumfală împăraţii şi tot pe acolo trecea via Egnatia, cale strategică a Imperiului Roman care venea de la Dyrrachium, port la Marea Adriatică, trecând pe parcurs prin Thessalonic. Odată pătruns prin Poarta de Aur cortegiul  triumfal nu urma artera de sud spre centru, cea paralelă cu ţărmul Mării Marmara, ci se abătea pe traseul forurilor, locuri în care populaţia se putea aduna în număr mare.

Forul lui Arcadius era dominat de coloana triumfală ridicată, în anul 401 e.N, pentru a comemora victoria împăratului împotriva mercenarilor goţi, conduşi de Gainas, în anul anterior. Decorarea coloanei s-a terminat abia în anul 421, destul de târziu după moartea, din 408, a suveranului. Atunci monumentul a fost redestinat noului împărat, Theodosius al II-lea (408-450).

Puternic inspirată de coloana lui Theodosius I-ul (379-395), ridicată de acela în Forul Taurului în anul 393, coloana din Forul lui Arcadius a urmat tradiţia coloanelor triumfale din Roma, asemănătoare coloanei lui Traianus şi a lui Marcus-Aurelius. Coloana a fost distrusă târziu după ocupaţia turcă, în sec. al 16-lea, din ea ne mai existând decât o masivă rămăşiţă de bază şi soclu. Detalii din decoraţiunea ei   s-au păstrat totuşi într-o serie de desene realizate în anul 1575. Avea o decoraţiune în serpentină şi soclul din granit roşu.

Pe prima arteră de care am amintit, care din Forul Taurului se îndrepta spre nord-vest, spre Poarta Adrianopol (Charistios) se afla grandioasa Biserică Sfinţii Apostoli, iniţiată de Constantin cel Mare, lângă care şi-a ridicat şi un somptuos mausoleu. Biserica a dispărut cu desăvârşire după jajul cruciaşilor din Cruciada a IV-a şi a demolării în primii ani de ocupaţie turcă. O imagine a ei poate fi reprodusă privind biserica San Marco din Veneţia, biserică ce pare a fi o copie a celei Constantinopolitane.

Biserica Sfinţii Apostoli a fost fondată, după un plan basilical, de împăratul Constantin cel Mare odată cu transformarea Bizantion-ului în capitală. A dorit să o îmbogăţescă cu relicve de la toţi cei 12 Sfinţi Apostoli ai lui Iisus şi a desemnat-o ca adăpost de veci al propriului mormânt. Locuitorii capitalei o numeau Polyandrion sau Myriandrion. Nu s-a reuşit decât aducerea a numai trei relicve importante, ale Sfântului Andrei, ale Sfântului Luca şi Timotheus (cei doi din urmă nefiind apostoli ci propovăduitori).

Justinian şi Theodora au reconstruit-o şi au mărit-o, între anii 530-550. Noul locaş avea un plan de cruce greacă şi era acoperit cu o mare cupolă centrală şi alte patru în colţuri. Impăratul Justin al II-lea a adăugat un plus de bogăţie şi de strălucire ornamentaţiei.

Măreaţa biserică a atras în preajma ei necropola imperială. Sarcofagele celor mai mulţi împăraţi s-au împărţit între două mausolee exterioare, unul la nord şi altul la sud de absidă, numite Heroonul lui Constantin şi Heroonul lui Justinian. Biserica în sine nu adăpostea nici un mormânt, nici măcar pe al fondatorului, iar aşezarea sarcofagelor în fiecare heroon nu respecta ordinea deceselor, sau pe cea dinastică.

 Dethier, un erudit care a trăit în Constantinopol şi care cunoştea bine topografia oraşului medieval, a precizat că 19 sarcofage se aflau în heroonul lui Constantin şi 17 în cel al lui Justinian. Byzantios, un autor grec modern, a socotit că ar fi existat cinci sarcofage de împăraţi în primul heroon şi altele nouă în cel de al doilea. Multe altele au aparţinut probabil unor membri ai familiilor imperiale.

Relicvele adăpopstite de marele şi bogatul sanctuar erau numeroase. La cele amintite se mai adăugau relicvele primului episcop de Efes, Matheus (Matei) şi ale sfinţilor anargiri Comos şi Damian.

Incinta Bisericii Sfinţii Apostoli era înconjurată de porticuri somptuoase, de mai multe stoa (postamente), în lungul cărora erau dispuse sarcofage izolate. Toate sarcofagele erau din marmură şi acoperite de ornamente valoroase şi minuţioase, înconjurate de lame de argint, de pietre încrustate sau montate. Efectul era grandios şi orbitor, atunci când razele soarelui le atingeau. Cea mai mare parte a capacelor sarcofagelor aveau formă de acoperiş în două ape. In afară de minunăţia exterioară, fiecare sarcofag conţinea câte un mic tezaur de bijuterii opulente.

Mulţi Patriarhi, dintre cei mai respectaţi, îşi aveau mormintele tot la biserica Sfinţii Apostoli. S-a păstrat numele multora dintre cei înmormântaţi acolo, în particular cel al lui Ioan Chrysostom.

Mormintele au fost profanate de către nemernicul de împărat trădător Alexis (Alexios) Anghelos pentru a se folosi de tezaurele din ele la cumpărarea păcii şi bunăvoinţei cruciaţilor, cărora le făcuse promisiuni fără acoperire. Cruciaţii nu s-au lăsat mai prejos şi au continuat jefuirea mormintelor imperiale în noaptea dintre 13 şi 14 aprilie 1204, fără nici un respect creştin.

Dervişii fanatici ai lui Mahomed al II-lea definitiv tot ce mai rămăsese. Din relatările lui Critobulos, dervişii au petrecut paisprezece ore pentru a sfărâma ultimele rămăşiţe ale sarcofagelor cu lovituri de ciocan şi cu bare de fier.

Cea mai mare moschee a Istanbulului, Moscheea Fatih Camîi, sau Moscheea Cuceritorului, a fost construită pe fundaţiile vechii biserici. La trecerea pe străzile alăturate se mai pot vedea întâmplător cuve de marmură lustruită, care pot resturi ale sarcofagelor imperiale creştine.

CONSTANTINOPOL - MARELE PALAT

Constantinopolul acoperă un  pământ aproape sfânt pentru civilizaţie. Toate mărturiile, toate percepţiile şi toate simţurile conduc la înţelegerea că la Constantinopolul bizantin civilizaţia antică greacă nu a fost o floare supranaturală, căzută din cer, ci produsul unui arbore  înfipt adânc. Arbore pe care l-a ajutat o sevă romană mai tânără şi mai pragmatică. Faimoasa simplitate a antichităţii, echilibrul şi seninătatea ei, nu au fost numai virtuţi naturale, ci şi trofeele unor campanii umane periculoase, pline de suferinţă. La Constantinopol, seninătatea antică a vieţii, complexă şi tragică, a reuşit să se împace cu dorinţa de fast şi de lux ce a cupris lumea Imperiului Roman de Răsărit, lume prea apropiată de Orientul plin de parfum şi de promisiuni.

Un element care conferă imaterialitate tuturor colţurilor din lume este lumina. In Italia lumina este moale şi catifelată, în insulele Ioniei este extrem de blândă şi plină de doruri orientale, în Egipt este densă şi tranşantă, iar pe malurile Bosforului lumina este spiritualizată şi meditativă.  

De la venerabila biserică Sfânta Sofia spre Moscheea Albastră, de astăzi, fusese amenajată de pe timpul lui Constantin cel Mare o piaţă vastă numită Augusteum, adică Forumul lui Augustus. Pe partea opusă Sfântei Sofia, piaţa era limitată de zidurile Marelui Palat imperial şi de porţile masive, cu trei arcuri, ale Hipodromului.

Piaţa Augusteum avea laturile de 140 metri lungime şi 170 de metri lărgime. Era pavată cu marmură şi decorată cu numeroase statui. Ea reprezenta centrul oficial al oraşului. In mijlocul pieţei era plasată Mila de Aur, punctul de la care se măsurau toate distanţele spre periferiile imperiului. Era reprezentată prin-un monument în formă de arc de triumf care purta statuile lui Constantin şi a mamei sale Helena, precum şi doi îngeri. In Augusteum exista o coloană de porfir cu statuia împăratului Constantin, alta decât cea care se înălţa în Forul lui Constantin. In apropiere de Mila de Aur, împăratul Phocas (602-610) a ridicat mai târziu un oratoriu dedicat Sfântului Ioan Evanghelistul. Tot în piaţă, s-a înălţat după mai mult de două secole o statuie ecvestră a lui Justinian I-ul. Era orientată spre răsărit de unde venea pericolul regatului persan al parţilor. Statuia a înfruntat un mileniu, până în sec.al 16-lea, când au topit-o turcii pentru a turna tunuri din bronzul ei.

Cu faţada spre Augusteum era orientată şi clădirea Senatului (sau palatul Magnaura), ridicată tot pe vremea lui Constantin cel Mare, pe latura de răsărit a pieţei vaste şi cu spatele la Marea Marmara. Clădirea aceea simbolică pentru statul roman a suferit două incendii, unul pe timpul împăratului Arcadius şi al doilea sub Justinian. Cel din urmă a reclădit-o cu măreţie deşi instituţia Senatului nu mai avea decât un rol decorativ în viaţa politică.

Spre latura de răsărit, adică spre Marea Marmara, piaţa Augusteum era ornată de un portic cu şase coloane de marmură albă. Pe latura de apus a Pieţei Augusteum, cea dinspre oraş, se alătura Capela Sfântului Constantin, loc în care împăraţii bizantini primeau supunerea inamicilor prizonieri, aşezându-le piciorul pe cap. Latura de nord a pieţei era dominată şi închisă de domeniul Sfintei Sofia.

La sud-est de Augusteum se desfăşurau vastele domenii şi construcţii ale Palatului Imperial, adică în partea opusă Sfintei Sofia şi la răsărit de Hipodrom spre Marea Marmara, pe locul şi în împrejurimile Moscheii Albastre de astăzi. Palatul era un ansamblu neregulat de edificii adăugate succesiv, timp de peste şase secole, la primele construcţii palaţiale ale lui Constantin cel Mare. Ansamblul Marelui Palat nu a fost terminat decât în sec. al 10-lea, adică în momentul în care a încetat orice adăugire şi orice corectare a degradărilor. După modelul său s-a dezvoltat mai târziu palatul al sultanilor otomani, Palatul Topkapî, plasat nu departe, pe fostul acropolis al oraşului..

Palatul imperial cuprindea trei sectoare principale: Palatul Chalke, cu deschidere spre Augusteum la nord, Palatul Daphne paralel cu precedentul şi situat în spate, mai la sud de Chalke şi de grădinile care coborau spre Marea Marmara. Intre cele două palate se interpunea faimosul Triclinium cu nouăsprezece paturi. Cel de al treilea sector îl reprezenta Palatul Sacru, sau Theophylactes („păzit de Dumnezeu“), devenit edificiul principal sub dinastia macedoneană. Era plasat la sud-est de Palatul Daphne şi de Auguseum. Acest palat era la fel de vast ca şi primele două.

Chalke cuprindea un vestibul, cu poartă la fier monumentală, care corespundea spre Augusteum. Acest palat a dat numele său unui întreg corp de construcţii, care cuprindea în plus sălile de gardă ale pretorienilor, sala de tribunal numită Lychnos, în care împăratul făcea primiri, sala Consistoriului, o altă sală de recepţii cu trei porţi de fildeş, la care era anexată o sală pentru servitul mesei de către împărat şi o biserică a lui.

Triclinium-ul cu nouăsprezece paturi, era o sală vastă luminată prin plafon. Era numită astfel pentru că era mobilată cu nouăsprezece mese şi paturi în stil roman, pe care se serveau ospeţe de ceremonie la sărbători, precum cea de Crăciun. Masa cu pat a împăratului era plasată pe o poziţie mai înaltă, având aranjate în stânga şi în dreapta câte alte nouă mese cu pat pentru invitaţi. La mijlocul sec.al 10-lea (949), Luitprand, episcop de Cremona, a descris luxul prodigios al ospeţelor servite în veselă de aur, sau în vase care nu puteau fi deplasate decât pe cărucioare învelite în purpură. Tricliniumul celor nouăsprezece paturi era folosit atât pentru marile recepţii, dar şi pentru expunerea catafalcului imperial înainte de înmormântare.

Sectorul Palatului Daphne se afla în apropierea Moscheii Albastre de astăzi. La el se ajungea printr-o galerie sau peripatos, plasată în spatele absidei Palatului Chalke, galerie care trecea paralel cu latura răsăriteană a Hipodromului la Biserica Sfântul Ştefan. Palatul Daphne se înălţa cu două etaje. Incăperile lui aveau destinaţii asemănătoare celor din Chalke, în special pentru recepţii. El avea trei intrări: una dinspre Hipodrom, una dinspre Tricliniumul celor nouăsprezece paturi şi ultima dinspre Auguseum. Dinspre Hipodrom accesul era barat de o poartă grea de fier, precauţie utilă în caz de revolte.

Palatul Daphne cuprindea trei oratorii, iar alături avea Biserica Sfântul Ştefan, în care se celebrau căsătoriile împăraţilor. Prin galeria lui superioară, împăratul se îndrepta spre loja sa din Hipodrom. Pe latura răsăriteană a tribunelor acestuia suveranul avea micul său palat numit Kathisma, construcţie ce deţinea şi alte încăperi necesare, precum vestiar, sufragerie, etc. Locul Palatului Kathisma este acoperit astăzi de Moscheea Albastră. In spatele edificiilor aparţinând palatului Daphne, alături de grădina dinspre mare, exista un manej şi un mic hipodrom acoperit.

De la Palatul Daphne se trecea în Palatul Sacru, cel de al treilea şi cel mai important palat, care era special rezervat acestei numiri oficiale. La acela se ajungea printr-o curte, sau o fiala sub cerul liber, numită Fiala misterioasă, Fiala Sigma sau Triconc. Curtea era formată din două hemicicluri cuprinzând între ele un bazin de bronz bordat cu argint şi un vas de aur. Unul dintre hemicicluri era acoperit, în el adăpostindu-se de obicei curtenii şi funcţionarii ce-l aşteptau pe împărat.

Printr-un peristil al palatului în formă de arc, numit Sigma, ei intrau în Triconc, hemiciclul cu trei abside, unde împăratul se ducea adesea. Sunt imposibil de descris toate sălile decorate cu marmură, cu coloane de porfir şi marmură, cu pavimente de marmură sau cu mozaic, cu bolţi de mozaic de sticlă, cu o bogăţie de metale preţioase, pietre fine şi emailuri. Era o etalare de bogăţii ca în basmele din „O mie şi una de nopţi“. Se pot cita în continuare: galeria Losiacos, din latura de sud-est a grădinilor, spre apele Mării Marmara şi sala numită Chrysotriclinium, cea mai frumoasă sală a tronului, cu porţi de argint lucrate sub diriguirea lui Constantin al VII-lea Porfirogenetul.

Chrysotriclinium era un sanctuar al cultului imperial, amintind de o biserică. Avea o sală centrală cu plan octogonal acoperită de o cupolă străpunsă de şaisprezece ferestre. Din ea se desprindeau opt abside care comunicau între ele. Absidele aveau profunzime şi formau, la rândul lor, adevărate săli. Una servea drept tezaur, iar alta drept oratoriu. Cea plasată în faţa intrării era închisă de două porţi acoperite cu argint. Cu ocazia recepţiilor, acele porţi rămâneau închise până în momentul în care mulţimea pătrundea în Chrysotriclinium şi până se restabilea liniştea. Atunci doi ofiţeri o deschideau şi lăsau a fi văzut împăratul aşezat pe tron în partea adâncă a absidei. Mulţimea se prosterna în semn de omagiu.

Acele recepţii constituiau doar o măruntă parte a protocoalelor bizantine. Strălucite erau şi procesiunile organizate în palat prin lungi galerii, procesiuni la care participau diverse corpuri de slujitori într-o ordine riguroasă.

Apartamentele private egalau în eleganţă şi lux încăperile oficiale. Unele erau destinate pentru locuirea de vară, iar altele pentru cea pentru iarnă, după obiceiurile Orientului lasciv. Unii împăraţi abandonau adesea locuinţa predecesorilor şi îşi construiau alta. Dintre cele noi, cea a lui Vasile I-ul Macedoneanul, numită Cenurgion, a fost descrisă de Constantin al VII-lea Porfirogenetul drept o revărsare de artă a mozaicului şi a bogăţiei.

Ansamblul palatelor imperiale se întindea pe 40 de hectare şi era înconjurat de o fortificaţie aparte. In sec. al 10-lea, ansamblul cuprindea şapte peristiluri sau vestibule, opt curţi interioare, două fiale sau vestibule în aer liber, patru mari biserici (Sfântul Ştefan, Domnul, Sfânta Maria a Farului, Biserica Nouă – numită şi Nea), nouă mari capele, nouă oratorii, un baptiseriu, patru săli de gardă, trei mari galerii de recepţie, cinci săli ale tronului (Lychnos, Marele Consistoriu, Tricliniumul celor nouăsprezece paturi, Tricliniumul de la Magnor, Chrysotriclinium), zece apartamente imperiale, o bibliotecă, trei mari sufragerii, şapte galerii de comunicaţie, trei alte galerii deschise(peripatos), două terme, un carusel, un port.

Prin palatele şi luxoasele anexe, basileii nu au dorit numai artă pentru artă, frumuseţea edificiilor a avut scopul să le slujească viaţa şi  grandoarea. In structuri măreţe au adăpostit creaţiile unor maeştri artizani puternici şi echilibraţi, formaţi la şcoala antichităţii echilibrate. Un colţ de rai plămădit din piatră, marmură, mozaic, frescă şi metale preţioase, un colţ de viaţă puţin artificială şi închistată de protocoale complicate în care nu vom şti niciodată ce rol a avut vegetaţia.

In afara palatelor Chalke şi Daphne, din marea reşedinţă imperială mai făceau parte alte opt palate: Kathisma, Magnor, Bucoleon, Porfir, Pentacubuclon, Aetos, Tresor, Grada Mobilă, palatul Bisericii Noi. In plus, la răsărit de Biserica Sfânta Sofia, pe malul mării, domina ţărmul Marmaralei Palatul Manganes. Unele din palatele alăturate Marelui Palat, îl egalau în splendoare. Palatul Magnor, situat probabil între biserica Sfânta Sofia şi incinta Marelui Palat, se distingea cu unele capodopere de orfevrărie bizantină executate la iniţiativa împăratului Theophilos (829-842), dar cuprindea şi camera nupţială a împăraţilor. Intre Marele Palat şi apele mării era plasată Biserica Nouă cu cinci cupole, ridicată de Vasile I-ul Macedoneanul şi descrisă pentru frumuseţea sa deosebită de către Constantin al VII-lea Porfirogenetul (912-959). La sudul Marelui Palat, către Marea Marmara, se găsea Palatul Porfir, acoperit şi dalat cu porfir roşu. Era palatul destinat naşterii copiilor imperiali.

Chiar pe ţărmul Mării Marmara se afla Palatul Bucoleon, cu un port privat al împăraţilor şi cu un far. Portul era creat artificial şi era mărginit de un magnific chei de marmură. Numele îi provenea de la un grup statuar ce reprezenta un leu ce dobora un taur, grup statuar plasat pe chei. Acea sculptură a fost dezgropată cu ocazia lucrărilor la calea ferată, fapt ce a permis, localizarea exactă a Palatului Buculeon. Bazele edificiului fuseseră puse în sec. al 5-lea, sub domnia lui Theodosius al II-lea. Cu timpul aici se adunaseră multe alte lucrări sculpturale în afara celei de pe chei. In sec. al 10-lea, Nikephoros Focas (963-969) a întărit fortificaţiile palatului dorind să-l transforme într-o citadelă cu un donjon. A sperat ca puterea şi izolarea palatului să-l ferească de mâna unor eventuali asasini, dar nu a avut noroc.

Fortificaţiile ridicate de Nikephoros Focas (963-969) au fost ultimele lucrări întreprinse pe teritoriul Marelui Palat. Succesorii la tron l-au lăsat cu încetul pe drumul degradării, fiind considerat ca nesigur în mijlocul unei populaţii turbulente. Pe de altă parte nici tezaurul statului nu mai avea puterea de a-l întreţine corespunzător.

Incepând cu sec.al 10-lea, împăraţii s-au arătat atraşi de colţul de nord vest al oraşului, colţ care domina Cornul de Aur, la întâlnirea zidurilor de apărare dinspre uscat cu cel dinspre Cornul de Aur. Pe acea suprafaţă unghiulară, cuprinsă între fortificaţii, numită Blachernes,, departe de vechiul centru istoric, a luat naştere un nou complx palaţial, pentru ultimile secole de existenţă precară a Imperiului Bizantin.

Chiar după amenajarea progresivă a reşedinţei de la Blachernes, uneori împăraţii au mai rezidat în donjonul şi castelul Bucoleon. Spre exemplu, Manuel Comnen (1143-1180), care îşi construise un nou palat alături de cele existente la Blachernes, a primit pe regele Amaury al Ierusalimului tot în vechea reşedinţă. Aceasta cu toate că prefera  izolarea şi siguranţa de la Blachernes. Palatul Bucoleon a fost singurul palat descris, în sec. al 11-lea, de Benjamin de Tudela în lucrarea sa cu impresii din Constantinopol.

Conducătorii cruciadei a IV-a, după cucerirea mârşavă a capitalei bizantine, au locuit la început în Bucoleon (Bandouin I-ul) şi abia mai târziu la Blachernes şi la mănăstirea Pantocrator, ambele în lungul Cornului de Aur (1204-1261).

După recucerirea Constantinopolului, împăratul Mihail al VIII-lea Paleologos (1261-1282), s-a instalat la început (1261) tot în vechiul palat, în Marele Palat, dar starea de degradare de acolo l-a determinat curând să se instaleze la Blachernes.

In sec. al 14-lea, toate construcţiile Marelui Palat se ruinaseră, mai ales după ce toate valorile lui fuseseră jefuite de cruciaţii apuseni, în 1204 şi după ce se mai recuperaseră ultimele valori. El a servit drept carieră pentru noile construcţii civile din zonă.

In 1422, vizitând Constantinopolul, florentinul Bondelmonti nu a mai putut vedea vechiul palat, deoarece dispăruse aproape cu totul. Vestigiile lui se pierduseră sub noile construcţii de locuinţe răspândite deasupra. Au urmat construcţiile otomane din lemn, care au menţinut o locuire mizeră până la începutul sec. al 20-lea.

Incendiile erau evenimente curente în timpul stăpânirii otomane. Cele care s-au produs însă în urmă cu un secol au avut darul de a descoperi terenul şi de a aduce la suprafaţă vestigii consistente ale Marelui Palat. Guvernele Turciei moderne au întrerupt reconstrucţia cartierelor de locuire peste zona istorică curăţită de incendii. O mare parte a vestigiilor se pierduseră deja sub gigantica Moschee Albastră, iar altele mai stau ascunse sub cartierele de locuinţe care încă subzistă împrejur, pe fostul teren imperial.

Din fericire, unele mozaicuri ale Palatului Daphne s-au descoperit la răsărit de Moscheea Albastră, loc unde s-a deschis un Muzeu al mozaicurilor, în zona noului bazar Arasta In afara acelora se mai pot vedea astăzi resturi ale Palatului Bucoleon şi ale Palatului Magnor. O capelă imperială este bine conservată în subsolul unui magazin, în timp ce pe multe străduţe din fosta arie a Marelui Palat se pot remarca frânturi de ziduri bizantine, pe lângă care turiştii neavizaţi trec cu nepăsare.

Prin dorinţa lor de lux şi de grandoare, împăraţii primelor secole au sfinţit fiecare bucăţică de pământ din inima capitalei lor, i-au conferit un sens exaltat şi o esenţă inimitabilă. Prin sensul frumosului şi prin nestăpânirea patimilor spre lux, ei au convertit natura darnică a Bosforului în ceva metafizic. Spiritul lor s-a întrupat în zidiri pline de graţie, de confort şi de artă, devenite subiect de mituri pentru călători şi ambasadori.