ORASE DISPĂRUTE - HATTUSAS - CAPITALA REGATULUI HITTIT

În zona central – nordică a Anatoliei, la circa 200 de kilometri de Ankara, lângă satul Bogazköy (azi Bogazkale), se desfăşoară o bogată întindere de ruine, cu piatra predominant albă ca a unor oseminte risipite prin ierburi. Într-un ţinut muntos, învălurit şi romantic, sub un cer mai tot timpul anului senin, blocuri colosale de piatră cioplită rudimentar, zac suprapuse, formând temeliile dreptunghiulare ale unor edificii misterioase. Rămăşiţele unui zid puternic înconjoară pe mulţi kilometri o suprafaţă cu nenumărate dărâmături.

            Aici a existat un oraş antic, mare şi foarte populat, capitală dispărută a unui regat şi imperiu înfloritor cu mai mult de trei milenii şi jumătate în urmă. Hattuşaş capitala Regatului Hittit s-a pierdut în umbrele istoriei zeci de secole, fiind identificată şi parţial dezgropată în prima jumătate a veacului trecut.

            Aşezarea cea mai puternică şi înfloritoare a Anatoliei din mileniul al II-lea a. Ch. etalează un stil arhitectonic ciudat, remarcat chiar de la zidurile ciclopice care nu sunt edificate din piatră de construcţie fasonată ci din blocuri mari, într-o stare aproape brută, bine îmbinare şi împănate. Rândurile de blocuri sunt dispuse pe aliniamente neregulate cu o împerechere pseudo – isodomă. Datorită lungimii impresionante a perimetrului fortificat s-au prevăzut numeroase intrări de acces spre toate punctele cardinale. Intrările principale au formă ogivală iar blocurile imense care le constituie par înfipte în pământ de uriaşii din poveşti. Chiar în starea de ruină căile de acces impresionează prin gigantismul lor.

            Fiecare intrare este formată din câte două ,,porţi” adică din câte două deschideri ogivale, una spre exteriorul zidului şi alta spre interior. Distanţa dintre poarta exterioară şi ,,poarta interioară” constituie un culoar cuprins între nişte turnuri de apărare. Atacatorii care ar fi străpuns poarta exterioară s-ar fi oprit în faţa celei dintre interior şi ar fi suportat atacul apărărilor din turnurile laterale care dominau culoarul de pătrundere. Chiar în faţa porţii exterioare se forma un intrând între ziduri, loc în care atacatorii făceau prima cunoştinţă cu proiectilele, săgeţile şi suliţele aruncate de la înălţimea turnurilor de apărare.

            Fortificaţiile pe toată lungimea lor aveau o lăţime apreciabilă, de circa 6 – 8 metri. Erau presărate cu numeroase turnuri dreptunghiulare şi cu galerii de acces dinspre interiorul incintei spre metereze (astăzi dispărute). Între pereţii ciclopici dinspre exterior şi dinspre interior, pereţi ce formau conturul şi structura de rezistenţă, cu contraforturi, spaţiul era umplut cu piatră spartă şi pământ. Platforma superioară de rond şi era dalată cu blocuri mari, asemănătoare celor din pereţi. Peste ziduri se putea circula cel puţin călare dacă nu chiar cu care de luptă rapide. Ruinele nu au lăsat însă urmele unor căi de acces înclinate pentru care de luptă sau pentru caii ce ar fi servit la transmiterea ordinelor sau la controlul rapid al situaţiei în diferite puncte de apărare.

            Intrările descrise anterior erau aproape toate decorate cu baso sau altoreliefuri impresionante, menite să sperie sau să-I reţină pe atacatori. Din ceea ce au salvat mileniile se pot aminti trei părţi remarcabile, obiective de sculptură megalitică ce rămân întipărite adânc în memoria celor ce le-au văzut şi pipăit.

            O formă omenească în basorelief ornamentează aşa – numita ,,Poartă a regelui”, plasată spre răsărit. Personajul trebuie să reprezinte o zeitate protectoare cu calităţi războinice.

            Cea de a doua poartă, plasată pe direcţia sud, poartă numele de ,,Poarta Sfincşilor”. Ea se găsea la punctul cel mai înalt al oraşului şi al fortificaţiilor. Pe sub această poartă se strecura un pasaj subteran lung de 70 de metri, în secţiune ogivală şi lucrat din blocuri grele şi colţuroase. Este probabil ca pe calea pasajului să se fi asigurat accesul sau ieşirea unor soldaţi sau emisari cu însărcinări secrete sau urgente, fără a fi nevoie de deschiderea zgomotoasă a porţilor. Culoarul putea servi şi drept cale de refugiu şi de strecurare neobservată în caz de pericol sau de conspiraţii (de care nu a dus lipsă casa regală hittită).

            Doi lei de piatră, mai mari decât în realitate şi sculptaţi ca ieşind cu partea din faţă a corpului din stâncile de încadrare, străjuiau o altă poartă renumită a capitalei Hattuşa. Ea se numeşte ,,Poarta Leilor” şi asigura legătura cu exteriorul spre apus. Cu boturile căscate, măreţi şi înfiorători în acelaşi timp, leii păreau că vor să împiedice şi să înfioare pe atacatori.

            În prima jumătate a mileniului al II-lea a. Ch., teritoriile centrale şi răsăritene ale Asiei Mici au fost invadate de o masă de triburi indo – europene. Noii veniţi au urmat una din căile de migraţie indo – europeană, aceea sudică şi sud – estică, care traversa Peninsula Balcanică, Asia Mică şi continua prin Iran până în India. Migraţia triburilor aşezate în Anatolia, la nord şi peste ţinutul Cappadociei de mai târziu, a urmat parţial aceeaşi cale cu cea a aheilor. Probabil că cele două ramuri ale aceleiaşi seminţii s-au despărţit în sudul Munţilor Balcani, fiecare urmându-şi destinul istoric de războinici cuceritori, pe acela de verigă între civilizaţiile întâlnite şi cele următoare, dar şi destinul implacabil al dispariţiei totale din istorie peste o jumătate de mileniu.

            Între cele două grupuri de populaţii, stabilite destul de apropiat din punct de vedere geografic, s-au afirmat multe similitudini în comportament, în aspiraţii, în expansiune, în dorinţa de îmbogăţire şi de cucerire, în înclinaţia de a copia alte civilizaţii cu care au venit în contact, în specificul construcţiilor ciclopice, al unor sculptori ciclopice, în agresivitate, în organizarea puterii regale, în contradicţiile de palat, în sistemul de vasalitate al statelor mici componente dintr-un regat mai mare, în evoluţia istorică, în modul şi data dispariţiei, în lipsa unui alfabet propriu, în dezvoltarea slabă a meşteşugarilor, în înclinarea spre folosirea căilor şi chiar în aşezarea în ţinuturi muntoase şi aproape asemănător de sterpe.

            Populaţiile trăitoare în Anatolia, la venirea războinicilor indo – europeni, se numeau ,,hatti”. De la aceştia şi de la teritoriul lor noii veniţi au primit numele de hittiti. Hattii, cu o civilizaţie mult inferioară, au avut soarta asimilării lăsând numai câteva urme în limba ce s-a format ulterior în noul regat.

            La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XVII-lea a. Ch., în ţara hittitilor trăiau câteva triburi foarte puternice, care se războiau între ele. Centrele vieţii sociale şi ale conducerii acestor triburi erau localităţi întărite, care pot fi considerate într-o anumită măsură oraşe – state ca şi în cazul micenienilor. Cele mai importante dintre aceste oraşe erau Nesha, Kushar şi Zalpa. Probabil că dialectul oraşului Nasha a stat la baza limbii hittite, limba lor originară numită nesită.

            În fruntea acelor oraşe se aflau conducători, proveniţi din aristocraţia gentilică, care se diferenţiau de masa membrilor comunităţii lor. Ca şi în cazul micenienilor învăţaţii de mai târziu i-au numit regi. Aveau demnitatea echivalentă a regilor dar puterile lor nu se puteau compara cu cele ale suveranilor absolutişti orientali. Cu foarte puţine excepţii şirul lung al dinaştilor hittiti s-a aflat sub controlul unei aristocraţii gentilice, a unor adunări generale militare sau chiar civile. Probabil de aceea legislaţia bogată rămasă de la ei apare mult mai umană, mai clementă decât cea orientală, decât cea a babilonianului Hammurabi.

            La sfârşitul secolului al XVIII-lea s-a constituit un puternic stat centralizat hittit. Documentele hittite, constituie din plăcuţi de ceramică arsă, scrise cu caractere cuneiforme, vorbesc de acţiunile unificatoare ale lui Pikhanas regele Kusharului şi ale fiului său Anitta, ca fondatori cu Regatul Vechi (1700 – 1500 a. Ch.). Anitta a distrus localitatea Hattuşaş, centru al triburilor hittite şi a supus Nasha transformând-o în capitala sa.

            Activitatea de organizator al statului desfăşurată de dinastul Labarnas (Tabarnas), unul din urmaşii lui Anitta care a domnit între 1689 – 1650 a. Ch., a rămas în ochii posterităţii atât de importantă încât numele său, asemenea celui al lui Caesar sau Augustus a devenit titlu dinastic, sinonim cu rege.

            Succesorul său, Hattusilis I-ul (1650 – 1620 a. Ch.), a mutat capitala la Hattuşaş, unde va rămâne până la sfârşitul statului hittit. El a iniţiat prima politică expansionistă spre sud – vestul Asiei Mici şi spre nordul Siriei, respingând totodată primele atacuri ale huriţilor la frontierele de nord – est. În sud – vestul Asiei Mici hittitii s-au înfruntat chiar cu rudele lor îndepărtate, cu aheii, care constituiseră acolo regatul Ahhijava.

            Din timpul lui Hattusilis I-ul datează şi primele mărturii redactate în scrierea testament politic”.

            Urmaşul său Mursilis I-ul (1620 – 1590 a. Ch.) a încheiat cucerirea Siriei septemtrionale prin distrugerea regatului de  Halpa (mai târziu Alep) şi a atins, la capătul unui raid de 2.000 de kilometri, Babilonul. Asasinarea acestui rege dinamic a inaugurat o perioadă de frământări dinastice, urmate de decădere rea, pentru o jumătate de secol, a puterii centrale.

            Telepin (1525 – 1500) ultimul rege al Regatului Vechi hittit a iniţiat o reformă constituţională menită a pune ordine în succesiunea la tron, succesiune care se acorda numai în linie bărbătească şi numai din cadrul familiei domnitoare. Reforma a lăsat ,,adunării tuturor războinicilor” (în care nu erau reprezentaţi decât oştenii din gardă, comandanţii formaţiilor de o mie de ostaşi şi aristocraţia militară), importante atribuţii judecătoreşti şi politice, inclusiv dreptul de a-l confirma pe noul suveran. ,,Adunarea tuturor războinicilor” se numea ,,pankus”.

            În preajma suveranului se mai afla şi un ,,sfat” format din membrii familiei, din curteni şi comandantul gărzii. Acel sfat numit ,,tullia” nu permitea regelui să execute nici un membru al familiei fără consimţământul său, iar în caz contrar se putea exprima pentru condamnarea şi executarea suveranului (fapt care nu s-a petrecut niciodată).

            Din timpul lui Telepin datează şi primul cod de legi hitti ce avea prevederi indiscutabil mai umane decât cele asiriene sau babiloniene.

            Codul de legi al regelui Telepin dovedeşte că puterea regilor hittiti n-a fost despotică că în statele vecine asiatice că se asemăna cu cea a regilor micenieni care conduceau tot cu ajutorul ,,sfatului bătrânilor” sau cu ajutorul ,,adunării oştirii”.

            Regatul Mijlociu (1500 – 1380 d. Ch.) s-a conturat ca o epocă obscură, marcată de decăderea autorităţii monarhice, exercitată acum numai asupra zonei restrânse central – anatoliene. La un moment dat însăţi capitala Hattuşaş a căzut în mâinile inamicilor care au  incendiat-o. Încercând să contracareze puterea Regatului Mitanni, statul hittit s-a recunoscut vasal Egiptului şi a plătit tribut faraonului Tutmosis al III-lea.

            Ultima perioadă de existenţă a statului hittit – Regatul Nou (1380 – 1200) s-a dovedit cea mai strălucită din istoria sa Regele Suppiluliuma I-ul (1380 – 1346 a. Ch.), fondatorul Regatului Nou, a dominat aproape patru decenii istoria Orientului Apropiat. În primii ani de domnie şi-a consolidat autoritatea centrală şi a readus suveranitatea hittită în cea mai mare parte a Asiei Mici. A înfrânt triburile gasga de la frontiera nordică şi a reluat politica tradiţională expansionistă spre sud şi sud – est profitând de slăbirea Regatului Mitanni şi a Egiptului faraonic.

            Suppiluliuma I-ul, supranumit de istorici ,,Carol cel Mare” al Orientului a cucerit Vassuganni, capitala statului Mitanni şi a impus un suveran vasal pe tronul acelui regat. După aceea a ocupat Siria de nord şi centrală, regiunea Amurru (Libanul de astăzi) şi cetatea Kerkemis de pe Eufrat. Prestigiul atins de stat şi de suveran este ilustrat de faptul că regina Egiptului, văduva lui Tutankhamon, pe nume Aï a solicitat să i se trimită drept soţ un fiu al lui Suppiluliuma I-ul.

            Succesorul său, Mursilis al II-lea (1345 – 1315 a. Ch.) a consolidat frontierele moştenite iar Muvatalis (1315 – 1296) s-a confruntat cu Egiptul pentru supremaţia din Siria. Cele două imperii s-au confruntat într-o bătălie memorabilă, bătălie condusă în persoană de capii încoronaţi. Bătălia s-a dat la Kadeş pe râul Oronte, în anul 1296 a. Ch.. Nici unul din beligeranţi nu a reuşit  să se impună sau să mai câştige teritorii. Ramses al II-lea, faraonul Egiptului s-a reîntors pe Nil în chip de mare învingător. Bnu se ştie care ar fi fost soarta Orientului Apropiat antic dacă bătălia de la Kadeş, sfârşită în favoarea hittitilor, ar fi avut un caracter mai decisiv.

            Regele Hattusilis al III-lea (1289 – 1265 a. Ch.), ultimul mare suveran hittit a încheiat mai târziu un tratat de pace şi prietenie ,,pe veşnicie” cu Ramses al II-lea. Tratatul a avut o importanţă deosebită pentru ambele state iar ca garanţie Ramses al II-lea s-a căsătorit cu o prinţesă hittită. O parte a acestui trata, primul tratat consemnat în scris din istoria umanităţii, a fost găsită pe tăbliţele din arhiva descoperiotă la Hattuşaş iar cealaltă, redactată prin hieroglife, s-a descifrat pe temple din Egipt ridicate de Ramses al II-lea.

            Declinul rapid al puterii centrale hittite din prima jumătate a secolului al XIII-lea a. Ch., a fost urmat în jurul anului 1200 a. Ch. de prăbuşirea Regatului hittit sub loviturile neaşteptate ale aşa – numitelor ,,popoare ale mării”, atunci când domnea regele Suppiluliuma al II-lea.

            Capitala Hattuşaş prefăcută în cenuşă nu a mai fost reconstruită niciodată. Au mai dăinuit pentru câtva timp, pe teritoriul hittit, oraşe autonome, care au dus mai departe moştenirea civilizaţiei hittite. Mici principate şi regate hittite şi neohittite au mai supravieţuit în sud – estul Anatoliei şi în nordul Siriei până la cucerirea asiriană din secolul al VIII-lwea a. Ch.. Centrul fostului stat adică centrul Asiei Mici l-au ocupat frigienii, populaţie de origine tracică, care şi-au întemeiat mai târziu, propriul stat.

            Creionarea succintă a evoluţiei istoriei hittite conturează un popor războinic şi agresiv. Capitala Hattuşaş şi-a creat-o pe măsura comportamentului şi evenimentelor învolburate dintr-o lume care abia păşea în afara primitivismului.

            Devenit una dintre principalele puteri din Orientul Apropiat al mileniului al II-lea a. Ch., Regatul Hittit a conturat o civilizaţie de sinteză, copiată în cea mai mare parte din lumea Mesopotamiei celei vechi.

            Hattuşaş a îmbogăţit cunoaşterea istorică generală a antichităţii. Cu tezaurul de tăbliţe din ceramică cu scriere cuneiformă pe care le-a adăpostit aproape trei milenii şi jumătate. Pe timpul regelui Telepin (1525 – 1500 a. Ch.) arhivele s-au îmbogăţit spectaculor. Atunci scribii din Hattuşaş au ordonat succesiunea dinastică a regatului de la începuturi, de la Tabarnas, până la Telepin. Tăbliţele arhivei regale nu cuprind numai o enumerare seacă a dinaştilor şi a anilor de domnie ci şi o multitudine de fapte războinice sau administrative, contacte diplomatice, decrete şi legiuiri, jafuri şi câştiguri din jafuri, organizare militară, comercială şi socială, alianţe, trădări, comploturi de palat şi devoţiuni religioase.

            Textele hittite de pe plăcuţele foarte bine păstrate la Hattuşaş au fost redactate în scrierea (alfabetul) cuneiform babilonian. Ele constituie cele mai vechi documente de limbă indo – europeană păstrate până astăzi. Descoperirea arhivei de la Hattuşaş este pentru studiul antichităţii tot atât de importantă ca şi aceea din tăbliţe de argilă a regelui asirian Assurbanipal sau de la Mari.

            Cu ajutorul capitalei dispărute Hattuşaş şi a sanctuarului rupestru din aproapiere, de la Yazïlikaya (3 kilometri), istoria imperiului hittit apare din ce în ce mai bine conturată. Judecând după imaginile săpate în piatră pe zidurile unor edificii militare şi pe pereţii unor locuri de cult, hittitii se prezentau ca oameni de statură mijlocie, cu trup vânjos şi părul lung. Ca populaţie de origine mai nordică şi probabil din zone numeroase, aveau o piele mai albă decât a popoarelor supuse sau cu care au intrat în contact în Orientul Apropiat.

            Ca şi aheii, rudele lor îndepărtate, au dus la desăvârşirea arhitectura în piatră a arealului de locuire anatolian şi din Orientul Apropiat. Departe de a-şi fi dezvăluit toate misterele Hattuşaş întinde sub privirile vizitatorului un mare templu consacrat zeului soare Teshub, cu dimensiuni de 42 x 64 metri, ale cărui elevaţii se realizează din cărămidă crudă. Templul era înconjurat de 70 de săli antrepozit şi de o bibliotecă ce a păstrat o mulţime de tăbliţe cu scriere cuneiformă. În spatele portalului acestui loc sacru se găseşte ,,bazinul leilor”, care altădată avea plasată pe fiecare latură câte patru lei din piatră.

            Pe întinderea de ,,oseminte” antice ale străvechiului oraş s-au conturat până acum fundaţiile a şapte temple, o citadelă regală cu ziduri proprii de apărare, drumuri, depozite de alimente şi urme ale unor cartiere civile. Nimic nu s-a descoperit care să releve convingător arta măruntă, arta bijuteriilor, arta armelor de valoare, a vaselor de lux, a mobilierului. Nu au ieşit la iveală morminte regale sau aristocratice, nici locuinţe particulare, nici canalizări sau alimentări cu apă. Lumea hittită aşteaptă încă să fie scoasă la lumina razelor soarelui pe care l-a divinizat ,,Popoarele mării”, hoardele pestriţe de jefuitori, au purtat distruge un stat dar nu puteau să culeagă şi să şteargă toate mărturiile unei civilizaţii de războinici bogaţi. ,,Popoarele mării” au fost trecătoare ca o furtună, au dus cu ele tot ce se găsea la suprafaţă. Tot ce nu a putut fi luat din fuga cailor a rămas în ,,seiful” pământului, al cenuşii, al dărâmăturilor şi al uitării.

            Invadatorii care au trecut în nefiinţă Hattuşaş şi Regatul Hittit au primit numele de ,,Popoarele mării” de la egipteni. Acolo hoardele de jefuitori, cu etnie pestriţă, au ajuns pe calea mării, în marea deltă a Nilului. Un impuls din spaţiul nord – balcanic, la sfârşitul secolului al XIII-lea, a pus în mişcare mari mase de populaţii indo – europene (frigieni, traci, illiri, dorieni etc.). În deplasarea lor spre sud şi spre sud – est, prin Asia Mică, li s-au alăturat elemente sarde, sicule şi cretano – egeeni, printre care şi ahei. Marea migraţie egeeană s-a propagat cu predilecţie pe uscat şi a pustiit întregul bazin al Mediteranei, afectând profund structurile etnice şi statale din Orientul Apropiat. Pe calea mării populaţiile războinice, în migraţie, au pustiit Ciprul, insule egeene, coastele Asiei Mici şi au acostat în Nordul Egiptului. Pe uscat, au pătruns în inima Anatoliei, au distrus Regatul Hittit, apoi în etape au măturat Siria, Fenicia, Palestina şi au poposit după un deceniu (în 1190 a. Ch.) în nord – estul Egiptului. Datorită coincidenţei de perioadă istorică este posibil ca memorabilul asediu al Troiei de către ahei să nu fi fost decât un episod al marelui război itinerant al ,,popoarelor mării”, episod în care aheii au avut solul predominant. Tot în legătură cu acea mare migraţie de jaf la care s-au ataşat şi războinicii ahei se poate presupune că ,,ţara” acestora a rămas descoperită şi neprotejată. Dorienii sosiţi cu un val ulterior de migraţie au avut o sarcină uşoară în supunere rămăşiţele sedentare ale lumii miceniene.

            ,,Popoarele mării” s-au lovit de rezistenţă hotărâtă a statului faraonic şi aventura lor a luat sfârşit. Unele grupuri de războinici au fost masate în tabere speciale complectând trupele egiptene de mercenari. Alte grupuri şi-au luat prăzile şi s-au întors în ţările de baştină sau pe alte ţărmuri ale Mediteranei. Tributurile sardana se presupune că erau originare din zona oraşului Sardes din Asia Mică şi că după înfrângere s-au aşezat în insula Sardinia. Tributurile şakalasa erau originare din regiunea oraşului Sagalassa din sudul Asiei Mici. Triburile turşa, după numirea egipteană, erau triburile tirsenilor, triburi care, se pare, au trăit în partea apuseană a Asiei Mici şi au devenit strămoşii etruscilor, populaţie ce a locuit Italia înainte de întemeierea Romei. Triburile iakkaivaşgi erau ahei, locuitori ai statului Ahijava din sud – vestul Asiei Mici. Au mai participat la migraţie triburile filistenei (pelistim) care s-au stabilit în sudul Palestinei şi triburile cekkali care s-au aşezat ăîn nordul aceluiaşi teritoriu, lângă oraşul Dor.

            Provenienţa ,,popoarelor mării” nu este încă pe deplin stabilită ci constituie numai un complex de ipoteze, chiar o curiozitate istorică. Urma cea mai palpabilă a existenţei lor meteorice cxe reprezintă ruinele impresionante de la Hattuşaş.

            De sus de la ,,poarta sfincşilor” imaginaţia acoperă drumurile şi împrejurimile cu umbrele carelor de luptă hittite pregătite să spulbere colbul drumurilor Asiei şi armatele inamice, la sute şi mii de kilometri, peste munţi, deşerturi sau fluvii. Mulţimea necuprinsă a umbrelor de oşteni pedeştri sau din carele largi de luptă, lovesc scuturile cu săbiile lucitoare şi ridică spre cer o pădure de lănci, peste coifurile înalte. Odinioară au cutremurat o lume iar acum aşteaptă să se ridice vălul de pe miracolul şi bogăţia regatului lor.

ORAȘE DISPĂRUTE - MYCENE - CIVILIZATIA MICENIANA 2

Sub soarele arzător al Peloponezului în ţinutul Argolidei străjuieşte, pe o colină înconjurată de văi şi munţi pietroşi, o aşezare antică impresionantă, cu ziduri ciclopice şi un trecut ce străbate mai mult de trei milenii şi jumătate. O forţă misterioasă şi ameninţătoare domină împrejurimile, degajându-se dintr-o incintă de apărare vajnică şi apăsătoare, contopită cu puterea stâncii ce o calcă. Blocuri de rocă ce par tăiate, aşezate şi îmbibate de nişte ,,giganţi” stau încremenite şi indestructibile în vestigiile fostului Mycene, unul dintre cele mai însemnate centre ale înfloritoarei culturi ce s-a răspândit pe teritoriul Greciei continentale între secolele al XVII-lea şi al XIII-lea a. Ch.. Mai mult decât la alte cetăţi sau fortăreţe antice, la Mycene şi la aşezarea vecină Tirynt, piatra pare mai dominatoare, mai grea, mai sigură şi mai adaptată modului de viaţă războinic. Mycene apare ca un cuib de vulturi cu priviri hrăpăreţe şi cu gheare apucătoare foarte ascuţite. Apare ca un cuib al unei răpitoare care ştiind cât de mult rău face şi-a asigurat o odihnă liniştită între două atacuri.

            Legendele greceşti preamăresc bogăţia şi puterea cetăţii dispărute iar Homer o numeşte ,,cea bogată în aur”.

            Ţinutul Argolidei care poartă inimitabilele vestigii, acoperă nord – est Peloponezului. Munţi înalţi şi pietroşi despart Argolida la nord de Corint iar la apus de Arcadia. Marea Egee o scaldă la sud prin golful Argos, iar la răsărit şi nord prin golful Saronic.

            Nu întâmplător în ,,Iliada” acest teritoriu este numit ,,mult însetatul Argos”. Crestele muntoase înconjurătoare întretaie în câteva locuri şesul uşor ondulat, cel mai uscat şi mai sterp din întregul Peloponez, care în întregul său nu este prea bogat în ape. Principalul râu al Argolidei, pe nume Inachos, îşi are izvoarele în munţii de la apus şi curge spre sud – est, fiind alimentat mai ales de ploile ce cad în munţi. Vara seacă cu totul. Celelalte firicele de apă din zonă au debit aproape neînsemnate. Condiţiile climatice au dăruit Argolida cu foarte puţine porţiuni fertile, existând un singur centru unde se putea face agricultură cu oarecare rezultat. Acela era şesul din partea sud – estică a ţinutului, scăldat de apele golfului Argos care pătrunde adânc în interiorul uscatului.

            Aici s-au născut cele mai vechi oraşe ale Argolidei: Argos, Tirynt şi Mycene, cel mai depărtat la 18 kilometri de mare. Ţinutul s-a dezvoltat şi s-a bucurat de aprecierea posterităţii ca un centru al civilizaţiei elene. Trebuie amintit că din jurul anului 700 a. Ch. grecii au început să-şi zică ,,eleni”. Denumirea de ,,greci” le-au dat-o mult mai târziu, romanii.

            Grecia a fost locuită din cele mai vechi timpuri, din perioada preistorică, de ,,pelasgi”. Pelasgii erau populaţia pre – elenică peste care s-au aşezat populaţiile elenice din patru valuri de migraţie. În accepţiunea vechilor greci ,,pelasgii” însemnau ,,oameni ai mării”, adică acele populaţii care au locuit teritoriul acoperit de mare. Un cataclism geologic a provocat inundarea ţinuturilor existente acum pe fundul Mării Egee şi probabil şi a celor aflate sub întreaga Mare Mediterană. Cei ce s-au salvat au ocupat nu numai partea continentală a greciei actuale, dar şi puzderia de insule ce îi aparţin. În conştiinţa populaţiei pelasgice a rămas întipărită dispariţia ,,ţării lor fericite” sub apele mării. Acea ţară a lor dinainte de cataclism, acoperită de ape s-au ,,scufundată” în apele mării, după o altă exprimare, poate fi legendara Atlantidă de care a vorbit Platon mult mai târziu şi a incitat multe zeci de generaţii ale civilizaţiei europene.

            Populaţiile elenice care s-au suprapus peste pelasgi şi-au făcut intrarea în istorie în jurul anului 2000 a. Ch. provenind din conglomeratul de populaţii indo – europene puse în mişcare în acele vremuri. După unii autori o zonă sigură de roire şi de plecare a indo – europenilor a fost inelul Munţilor Carpaţi. De acolo, una din direcţiile de migrare a constituit-o Peninsula Balcanică, apoi Asia Mică, Iran şi India. Popoarele indo – europene au fost creative şi purtătoare de cultură şi înnoire a populaţiilor preistorice. Au constituit baza etnică a întemeierii unor civilizaţii strălucite şi unice, pornind din Dacia, peste Munţii Balcani în Grecia, în Asia Mică, în zona Munţilor Caucaz, în nordul Mesopotamiei, în Iran, în sudul Afganistanului şi în nordul Indiei.

            Alte direcţii de extindere a indo – europenilor s-au conturat spre apusul şi sudul continentului european. Fiecare grup indo – european a cunoscut, ulterior marii migraţii, o evoluţie culturală şi istorică proprie.

            Primii migratori indo – europeni care au intrat în Grecia de azi şi care vorbeau o limbă pro – greacă au fost, se pare, ionienii. Ionienii au introdus în Grecia calul şi roata olarului (cunoscută de mult în Creta şi în Orientul Apropiat). Cu ionienii apar adevărate puncte de locuire fortificate, cetăţi şi sanctuare în bazinul egeean.

            În intervalul 1800 – 1700 a. Ch. s-a produs cea de-a doua mare invazie de populaţii proto – elene, aceea a aheilor, a urmat cea a eolienilor în jurul anului 1600 a. Ch. şi ultima cea a dorienilor în jurul anului 1200 a. Ch.

            Ionienii au fost împinşi, în marea lor majoritate, spre insulele bazinului egeean şi pe coastele Asiei Mici de către ahei. Pe noile locuri ionienii au dezvoltat o civilizaţie greacă cu caracteristici economice şi culturale deosebite, marcând strălucit întreaga istorie a lumii greceşti.

            Aheii rămaşi un timp îndelungat, aproximativ o jumătate de mileniu, populaţia de bază a Greciei continentale şi a multor insule egeene, au fost iniţiatorii procesului de civilizare pe pământul Grecie, proces ce a culminat în perioada clasică a istorie greceşti.

            Perioada de dominaţie a aheilor a constituit prima epocă importantă a civilizaţiei greceşti. Ea a primit denumirea pur convenţională de ,,civilizaţie miceniană”, luându-şi numele de la oraşul cel mai puternic şi reprezentativ al conglomeratului de state aheene independente dar unite într-o formă de confederaţie militară.

            Popor de războinici duri şi de cuceritori, aheii au ocupat întreaga Grecie centrală, nordul Peloponezului şi insulele din zona centrală şi sudică a Mării Egee, dar au trecut şi în Asia Mică şi în Creta. Înainte de 1400 a. Ch. au cucerit Creta, au trecut-o prin foc şi sabie, jefuind-o de comori. Vasele lor încărcate au purtat ani de zile peste mare, spre cetăţile din Argolida, tot ceea ce reprezenta obiect de valoare sau de artă. Se infiltraseră în ţara insulară cu o civilizaţie înaintată cu aproape trei secole înainte, la venirea lor în Peloponez. Bogăţiile Cretei i-au dominat şi i-au incitat spre jaf după ce un timp s-au mulţumit cu a cumpăra şi a copia obiectele de cultură sau meseriile acelei ţări. Aheii micenieni au împrumutat din Creta aproape toată cultura lor, inclusiv scrierea, denumită ,,Liniară B”, dezvoltată din scrierea cretană, pentru a transcrie texte în limba proto – greacă. Începând din secolul al XV-lea a. Ch. viaţa administrativă şi economică din spaţiul de locuire micenian a luat forme cretane. În schimb trecerea distrugătoare a micenienilor peste Creta a determinat distrugerea totală a civilizaţiei minoice cretane. Aheii au lăsat în urmă numai moarte, pârjol şi ruine înnegrite. După 1400 a. Ch. sclipitoare civilizaţie minoică nu numai că nu a mai renăscut, dar a fost urmată de un mod de vieţuire mult decăzut, dominat probabil de stăpânirea miceniană.

            Dialectica istorie nu s-a împiedicat de acel moment de cataclism în evoluţia unei societăţi avansate, ci s-a salvat prin naşterea unei civilizaţii perene pe arealul de locuire al aheilor, cu consecinţe strălucite în lungul unui mileniu şi apoi pentru întregul continent european şi pentru teritoriile asiatice de până la fruntariile Indiei.

            Societatea miceniană a fost o societate de războinici. Toate celelalte îndeletniciri sedentare, ca agricultura cu creşterea animalelor, meşteşugurile, artizanatul şi chiar comerţul trecând pe un plan secundar. Mai ales la începuturi bunurile necesare vieţii şi mai ales cele suplimentare erau procurate de trei îndeletniciri: comerţul, pirateria (considerată meserie onorabilă) şi războiul. Războiul în societatea aheilor sau miceniană, era tot o formă de piraterie, deoarece nu urmărea cucerirea de noi teritorii ci numai jaful şi expolierea teritoriilor înfrânte.

            Una dintre marile expediţii războinice ale aheilor şi probabil printre ultimele a fost războiul contra Troiei, război a cărei importanţă a fost exagerată în poemele lui Homer; după circa 400 de ani Iliada idealizează şi dă proporţii faptelor care în esenţă s-au redus la dimensiunile şi la sensul unei mari expediţii de jaf. O coaliţie de 28 de state aheene, totalizând un număr de aproximativ 100.000 de luptători, îmbarcaţi pe 1.200 de corăbii, cele mari ducând câte 120 de oameni şi cele mici câte 50 (după cele relatate de Tucidide), a atacat Troia timp de 10 ani, sub comanda regelui micenian Agamemnon. Mobilizarea aceasta de luptători o putea face în acele timpuri cu populaţie restrânsă numeric, numai un popor războinic cu un procent foarte ridicat al bărbaţilor apţi şi antrenaţi de luptă.

            Aşa cum am mai o aluzie anterior, un astfel de popor de pradă, cunoscând bine legile sângeroase aplicate de învingători, a purces în a-şi ridica unele fortificaţii de o rezistenţă nebănuită până atunci. La nesiguranţa specifică vremurilor s-a adăugat obsesia militărească, războinică a aheilor, mai ales a ramurii stabilită în Argolida.

            Aşa s-a ridicat citadela de la Mycene cu zidurile ei de apărare ciclopice, închegate din blocuri impresionante de piatră dură. Practic vestigiile dominatoare de la Mycene nu reprezintă un oraş dispărut în adevăratul sens al cuvântului ci ,,un cuib” de apărare a palatului regal, cuib care cuprindea desigur şi o parte din cartierele de locuinţe. Concepţia specific miceniană de a se întemeia apărarea generală pe existenţa unei cetăţi restrânse destinate, în principal, palatului regal este răspândită şi la celelalte oraşe – stat surori, cum ar fi Tirynt, Pylos.

            Modul de viaţă dur şi chiar grosier al societăţii miceniene este reflectat de cetăţile sale covârşitor de grele şi greoaie, cetăţi ce apar ca din poveşti cu giganţi sau cu zmei răi. Robusteţea inegalabilă a incintelor, a turnurilor şi a porţilor acum găunoase, creează impresia unui animal de pradă apărat de o carapace indestructibilă.

            Construcţiile lăsate posterităţii de civilizaţia miceniană au un caracter nu numai specific, dar chiar de unicat. Dacă în aproape toate domeniile vieţii, organizării şi artei, micenienii au fost tributari civilizaţiei minoice din Creta, în domeniul construcţiilor şi al celor militare în special, ei şi-au demonstrat specificul. De altfel, tot ce au copiat şi au utilizat în prima perioadă de evoluţie, micenienii au complectat cu tentă specifică către sfârşitul civilizaţiei  lor. Pe această bază se poate vorbi de o adevărată cultură şi civilizaţie miceniană, rădăcină strălucitoare civilizaţiei greceşti de mai târziu.

            Sfârşitul societăţii şi civilizaţiei miceniene s-a datorat invaziei şi cuceririi doriene. Dorienii erau o populaţie mult mai tânără şi mai războinică atunci când cea miceniană se apropia de decădere şi de o oarecare saturaţie. Odată cu invazia doriană în lumea grecească, în formare, s-a produs o mare decădere. Decăderea a durat aproximativ o jumătate de mileniu, timp în care nu a mai existat scriere sau consemnare istorică. Perioada s-a numit ,,perioada obscură”. Vestigiile civilizaţiei miceniene au avut darul de a transmite posterităţii un adevăr despre o evoluţie agitată şi dură, despre o civilizaţie veche cu rol de strămoş.

Civilizaţia miceniană a realizat o expansiune de mari proporţii. În unele teritorii a pătruns pe calea armelor aheilor, iar în cele mai multe pe calea comerţului practicat de ei. Drumurile comerciale urmate de corăbierii ahei erau cele deschise anterior de cretani şi de fenicieni. În partea a doua a mileniului al II-lea a. Ch. flota miceniană a reprezentat singura putere navală din Marea Mediterană. Corăbiile lor mari, cu 30 de vâslaşi, au ajuns până în Sicilia, Italia meridională şi centrală, în Sardinia, pe coastele Spaniei şi în sudul Franţei. Relaţiile comerciale aheene erau mult mai intense în bazinul răsăritean al Mediteranei, unde existau civilizaţii şi popoare mai vechi şi mai numeroase. Ancorau în insulele Delos, Lesbos, Cos, Rodos, în porturile din Milet, în Siria, Palestina şi Egipt. Au pătruns prin strâmtoarea Bosfor înspre populaţiile riverane Mării Negre şi au ajuns până la Odesa. În Mediterana Occidentală s-au întemeiat aşezări miceniene care au precedat cu câteva secole marea colonizare greacă începută în secolul al VIII-lea (exemplu: Taranto, în sudul Italiei). Spre deosebire de predecesorii cretani care făceau comerţ numai strict pe litoral, micenienii purtau mărfurile adânc în interiorul ţărilor cu care realizau legături.

            În epoca miceniană Grecia era împărţită într-o multitudine de state mici independente, dar unite printr-un sistem de vasalitate faţă de nişte monarhi ereditari ce purtau titlul de rege. Relaţiile interstatale erau cele ale unei confederaţii militare. Căpetenia regatului confedarat s-a găsit la Mycene, iar aşezarea a îndeplinit rolul unei capitale. Multitudinea de state ahee erau legate de această capitală printr-un complex de subordonări gentilice şi de organizări militare.

            Regele avea o poziţie reprezentativă dar şi un rol de conducător autoritar în problemele externe şi de război.

            Oraşele – capitală ale majorităţii statelor aheene nu erau fortificate. Fortificate erau numai palatele regilor. În afara regelui ,,cel mare” de la Mycene au mai existat o serie de alţi regi locali cu putere şi cuprindere teritorială mai mică.

            Regelui, atât în timpul vieţii cât şi după moarte i se acordau onorarii divine. Purta numele de ,,vanax”. Pe lângă atributele implicate de administraţie şi organizare pe timp de pace, deţinea demnitatea de şef suprem al armatei pe timp de război şi permanent pe aceea de şef religios al comunităţii. În timp de război regele era secondat de comandantul armatei ,,lavagetas”, personaj ce deţinea rangul al doilea în stat. Alături de rege, ca la orice popor războinic sau ca în orice democraţie militară, se găsea adunarea oştenilor cu rol de organism politic, cu rol consultativ. Adunarea oştenilor a mai funcţionat şi la alte popoare războinice de mai târziu, cunoscute bine de istorie: la spartani şi la popoarele germanice barbare.

            Spre deosebire de monarhii orientali care dispuneau de supuşii lor după bunul plac, regii micenieni se comportau cu supuşii ca un mare proprietar pe domeniul lui. Regele îşi avea slujitorii săi apropiaţi pe care îi nume ,,prieteni”, cu care stătea la masă, care îşi conduceau în luptă propriile formaţii şi care îl înconjurau în timpul bătăliei pentru a-l proteja.

            Societatea miceniană dispunea de un număr restrâns de sclavi. Sclavii aparţineau regelui, demnitarilor săi, sau unor particulari bogaţi şi erau trataţi ca nişte argaţi – în majoritatea numai pentru munci gospodăreşti. Majoritatea sclavilor proveneau din acţiuni de piraterie. Din război proveneau numai sclavele şi copii sclavi, deoarece bărbaţii prinşi în război erau toţi ucişi. Această atitudine faţă de inamici relevă duritatea extremă a comportamentului războinic a aheilor. Legile războaielor purtate de ei erau implacabile. Asemănător de brutale şi intransingente trebuie să fi fost şi moravurile, relaţiile şi contactele interumane din societatea miceniană.

            Viaţa complexă a unui stat aheu era controlată şi coordonată, în totalitate, din palatul regal, aproape asemănător cu coordonarea unui domeniu particular.

            Exista o deosebire capitală între palatele cretane şi cele miceniene. Aheii au dezvoltat o arhitectură proprie mai puţin decorativă dar mai spectaculoasă prin trăinicie. Micenienii nu au atins fantezia constructivă minoică dar s-au individualizat lăudabil.

            Palatele miceniene erau mai mici decât cele cretane, dar se înconjurau de fortificaţii. Fortificaţiile erau rezultatul unor concluzii trase pe timpul expediţiilor de jaf în Creta. Acolo aheii cuceriseră uşor şi incendiaseră palatele splendide ale insulei. Acasă la ei nu voiau să suporte acelaşi tratament din partea unui eventual inamic. Neexistând fortificaţii în Creta, aheii nu au avut ce copia sau de la ce să se inspire. De aceea fortificaţiile lor poartă o amprentă cu totul originală şi greoaie, ca toate creaţiile unor populaţii cu un grad inferior de dezvoltare artistică.

            Palatele micenien se amplasau pe poziţii protejate natural. Se construiau îngrijit, nu în jurul unei curţi centrale ca cele cretane, ci în jurul unei încăperi mari centrale, de formă dreptunghiulară, cu o vatră în centru. Încăperea centrală purta numele de ,,megaron”. Existau şi curţi interioare în poziţii adiacente.

            Palatul constituia reşedinţa regelui şi a casei regale. Pe lângă încăperile intime rezervate familiei şi activităţii regelui se mai găseau camere pentru oaspeţi, armurăria, arhivele, megaronul care avea şi rol de încăpere de cult religios; camere de provizii şi ateliere meşteşugăreşti ce serveau casa regală. Meşteşugarii micenieni se formaseră după experienţa celor cretani şi purtau denumirea de ,,demiurgoi” (demiurgi – adică ,,cei ce lucrează pentru popor”). Mulţi meseriaşi din statele şi oraşele miceniene proveneau din Creta cucerită şi devastată.

            În afara zidurilor palatului regal, adică în afara cetăţii miceniene, se întindea oraşul propriu – zis, iar mai departe zona agricolă.

            Zidul de apărare al palatului de la Mycene avea un perimetru de un kilometru şi o grosime de 6 metri, cu galerii, cazemate şi drumuri de rond pe partea superioară. Zidul unea turnuri de apărare plasate la intervale de circa 12 metri. Unul din bastioanele fortificaţiei palatului se înalţă încă şi astăzi la o înălţime de 14 metri.

            Fortificaţii ciclopice pentru palate regale sau înălţat şi în alte puncte ale arealului de locuire micenian, cum ar fi la Tirynt sau Pylos, tot în Peloponez.

            Oraşele miceniene, cu fortificaţii sau nu (fortificaţiile referindu-se numai strict la zona de întindere şi adiacenţa palatului regal) erau unite între ele printr-o reţea de drumuri foarte avansate pentru acele vremuri. Erau drumuri pietruite, de tip cilindric, cu poduri de piatră, cu parapete, prevăzute pe margini cu canale pentru scurgerea apelor pluviale.

            Toate cetăţile de tip micenian (adică fortificaţiile palatelor) beneficiau de un sistem hidraulic foarte ingenios, de alimentare cu apă potabilă şi de evacuarea celei menajere sau pluviale. Apa era adusă de la distanţe apreciabile prin apeducte de piatră şi depozitată în incintă în rezervoare mari tot din piatră. De la acele bazine apa era condusă prin tuburi de teracotă spre toate cartierele cetăţii. Evacuarea apelor reziduale se realiza prin canale subterane. Sub aspectul realizărilor hidraulice cetăţile miceniene au suferit influenţa evidentă a aşezărilor cretane.

            Cetatea Mycene este situată pe o colină de mică înălţime (278 metri), încadrată de alte două înălţimi abrupte şi pietroase, Zara şi Profitis Ilias. De acestea este separată prin două revene adânci şi abrupte. Aşezarea vulturească, situată la partea de nord a câmpiei Argolidei, putea controla atât întinderea plană cât şi principalul drum de acces de la sud, dinspre mare, spre nord, spre istmul Corint. Spre apus pe panta înălţimii Profitis Ilias se găsea un izvor puternic de apă potabilă numită ,,fântâna lui Persen”. Destul de apropiată, această sursă de apă, dirijată spre cetate prin apeduct, a constituit principala condiţie de subzistenţă. Câmpia destul de fertilă care se întindea la picioarele cetăţii oferea alimentele principale necesare subzistenţei.

            Avantajele strategice naturale explică locuirea preistorică a colinei şi întemeierea puternicei cetăţi de mai târziu. Mycene a cunoscut prosperitatea numai în perioada de dominaţie aheeană a ţinuturilor greceşti, perioadă căreia i-a împrumutat propriul său nume, în lumea ştiinţifică. Miturile al căror subiect îl constituie cetatea au luat naştere chiar în acea perioadă.

            Fondatorul mitic al aşezării de la Mycene a fost Persen, fiul lui Zeus din iubirea cu Danae. Cu el a început dinastia ,,Perseizilor” care a domnit până la Eurystheus, cel care i-a impus lui Heracles (Hercules  - în versiunea latină) faimoasele munci.

            După stingerea acelei dinastii, conducerea micenienilor a preluat-o regele Atreus, fiul lui Pelops şi al Hippotamei. Legenda continuă arătând că Atreus i-a dat fratelui său, Thyestes, să-şi mănânce proprii copii. Fapta abominabilă i-a înfuriat pe zeii Plimpului care au aruncat blestemul asupra lui şi a descendenţilor.

            Succesorul său Agamemnon, regele cel mai glorios şi mai puternic pe cale l-a avut cetatea Mycene, după expediţia victorioasă a aheilor împotriva Troiei, a fost asasinat de soţia necredinciosă, Clytemnestra împreună cu Egistes.

            Copii regelui, Orestes şi Electra l-au răzbunat şi Orestes a devenit regele gloriosului stat. Sub domnia fiului său Tisamenos, la sfârşitul secolului al XII-lea a. Ch., Mycene a fost definitiv distrus de invadatorii dorieni. Acropolisul aşezării poartă urmele unui incendiu devastator. Ruinele fostei citadele nu au încetat de a fi locuite ulterior dar gloria ei s-a pierdut pentru totdeauna. Războinicul Mycene nu mai exista, el trecuse în amintire sub forma unor legende. Aşa cum o probează săpăturile şi lipsa mărturiilor scrise, aşezarea a intrat în obscuritate, depinzând de oraşul Argos, devenit centrul politic şi religios al Argolidei. La Argos îşi întemeiaseră dorienii invadatori noua capitală zonală, menţinând o atitudine ostilă faţă de rămăşiţele oraşului care le rezistase cel mai mult şi mai sângeros.

            După o jumătate de mileniu, pe timpul războaielor medice, Mycene a trimis 80 de luptători care au luptat la Termopile (480 a. Ch.) şi împreună cu  Tiryntul a participat cu 400 de oameni la bătălia de la Plateea (479 a. Ch.). Pentru acel gest ei au avut onoarea de a li se grava numele pe trepiedul oferit sanctuarului de la Delfi de către oraşele care participaseră la confruntarea cu perşii.

            Locuitorii Argosului care n-au participat la lupte au devenit şi mai invidioşi pe gloria celor din Mycene. Au cucerit Acropolisul de la Mycene, au forţat populaţia la supunere şi au distrus zidurile de apărare.

            În secolul al III-lea a. Ch. oraşul a renăscut prin iniţiativa şi eforturile unei populaţii greceşti de amestec cu dorienii. Zidurile de apărare s-au reînălţat dar cetatea nu a putut ieşi din anonimat. Alte oraşe de veniseră lidere ale lumii greceşti. Sub dominaţia romană Mycene a decăzut. Ultimele informaţii despre aşezarea legendară şi despre ţinutul ei le-a transmis Pausanias, călător şi autor din secolul al II-lea d. Ch.. Pausanias a menţionat că la Mycene nu a mai găsit nici un suflet viu. Oraşul dispăruse cu desăvârşire. Adevăratul, gloriosul şi enigmaticul Mycene se poate considera că a dispărut în jurul anului 1100 a. Ch. atunci când nu a mai putut să înfrângă pe invadatorii dorieni.

            Contactul cu vestigiile ciclopice de la Mycene, înmărmureşte şi covârşeşte pe vizitator. Ele reprezintă o lume copleşitoare conturată numai de legende, fără mărturii scrise, care a lăsat numai osatura gigantică de piatră. Puţinele inscripţii găsite în scrierea ,,Liniară B” au numai destinaţii administrative şi excesiv de puţine comerciale.

            Acropolisul de la Mycene este înconjurat de un zid edificat din blocuri mari de piatră dispuse fie în rânduri neregulate cu o împerechere pseudo – isodomă, fie din blocuri nedegroşate împilate prin propriile neregularităţi şi cu pene de piatră cu aparenţă ciclopiană. Zidul cel mai vechi, construit către anul 1390 a. Ch. nu înconjura decât culmea Acropolisuliui.

            Atunci necropola regală de formă circulară, se afla în afara fortificaţiilor. În 1250 a. Ch. s-a construit poarta principală a cetăţii, cunoscută sub denumirea de ,,Poarta Leilor” şi tronsoanele de vest şi sud ale zidurilor din a doua generaţie, ziduri ce înglobau de această dată şi necropola regală circulară. Zidurile anterioare au fost distruse, cu excepţia tronsonului lor de nord. Puţin mai târziu (către 1200 a. Ch.), o extindere de ziduri la nord – est a înglobat şi rezervorul – fântână subteran.

            Intrarea principală în Acropolis este situată la est. Ea este ,,Poarta Leilor”. A primit acest nume deoarece un bloc de piatră imens ce este aşezat deasupra porţii are săpat un basorelief reprezentativ cu doi lei. Acest basorelief este mărturia cea mai veche a sculpturii monumentale din Europa şi are asemănări cu sculpturile din capitala Hattuşas a Regatului Hittit, din Asia Mică (azi Bogzaköy). Impunător prin sobrietatea şi impresia de forţă pe care o creează, basorelieful reprezintă un reper al artei greceşti.

            Din basorelief  lipsesc capetele celor doi lei lucrate probabil în steatit. Au o poziţie faţă în faţă şi ridicată cu picioarele dinainte sprijinite pe câte un altar. Între cei doi lei se găsesşte săpată o coloană cu un capitel de o formă particulară şi terminată cu un abac.

            Poarta era închisă prin două canaturi grele de lemn, acoperite lşi ghintuite cu bronz. În pragurile colosale, de sus şi de jos, se observă încă cavităţile în care se roteau cepurile porţilor mobile. Pe montanţii laterali ai porţii, formaţi din blocuri impresionante aşezate vertical, alte cavităţi serveau pentru introducerea unei bare groase de lemn care bloca pe orizontală deschiderea canaturilor.

            Spre ,,Poarta Leilor” se accede pe un drum dalat cu blocuri mari de piatră lustruită de vremuri şi de paşi. Drumul este încadrat, circa 20 – 30 de metri între zidurile cetăţii. Este un fel de culoar de acces la poartă, înglobat fortificaţiilor. Atacatorii ce se îndreptau spre poartă puteau fi loviţi de la înălţimea parapetelor laterale ca într-o adevărată cursă. Drumul de acces spre ,,Poarta Leilor” se continuă intact şi pe o porţiune din interior. Acolo, în mod asemănător, el urcă printre două parapete de piatră.

            Dincolo de marea poartă se găseşte în partea dreaptă ,,Grânarul” sau ,,Hambarul”, construit mai târziu şi care a rămas în funcţiune până la distrugerea Acropolisului. Între acesta şi zidul interior al ,,Porţii Leilor” existao scară care conducea pe platforma superioară a zidurilor de apărare. Ea face parte din puţinele pavimente originale păstrate. Cele pe care calcă astăzi vizitatorii au fost amenajate recent.

            Tot în dreapta drumului interior ce urcă dinspre ,,Poarta Leilor” se desfăşoară necropola regală circulară descoperită de Schlimann. Necropola a cuprins şase morminte regale de un tip specific, cel de ,,tip puţ” sau ,,cutie”.

            Mormintele ,,tip cutie” excavate în piatră erau acoperite de câte o stelă iar morţii erau înconjuraţi de un bogat mobilier funerar şi de obiecte de aur unice ca execuţie şi concepţie, măşti de aur cu influenţe egiptene, vase şi bijuterii de aur, săbii şi pumnale de bronz încrustate cu aur şi fildeş, diademe, lănţişoare, cupe de aur şi de argint acoperite cu reliefuri, plăci groase ornamentate provenite de la diverse sipete, inele, obiecte de fildeş, de sticlă, faianţă, cristal de stâncă, un vas de alabastru, flori, fluturi, sfincşi şi animale marine, pietre preţioase etc..

            Prin numărul de obiecte de preţ găsite în ele, mormintele regale de la Mycene nu se pot compara cu nici unul din mormintele descoperite pe teritoriul Greciei antice.

            Necropola regală circulară (cu un diametru de 16 metri) pare a fi a uneia din dinastiile regale legendare ale Pelopizilor sau Perseizilor. Mormintele s-au săpat pe parcursul unei perioade relativ scurte deoarece prin stil.

            Deasupra necropolei regale s-a găsit iun altar destinat sacrificiilor. În jurul lui s-au adunat abundente resturi ale sacrificiilor, dinţi de mistreţ, coarne de taurine, de cerb, de berbeci, diverse oseminte etc.. Se pare că s-au practicat şi sacrificii ce vizau probabil prizonieri de război sau condamnaţi pentru trădare. După scurgerea unui anumit timp, mormintele s-au confundat într-un ,,tumulus” unic, datorită neîndepărtării resturilor de la sacrificii. S-a sfârşit prin a se nivela terenul şi prin formarea unei esplanade circulare de 26,50 metri înconjurată de dale verticale cu o înălţime de 1 metru până la 1,5 metri.

            Incinta circulară în care au fost închise mormintele regale s-a constituit într-un fel de sanctuar, ,,temenos” în epoca imediat următoare. După un anumit timp se pare că a servit ca ,,Agora” cetăţii până aceea s-a transferat jos în afara fortificaţiilor.

            La sud de cercul mormintelor regale şi spre vârful colinei unde se afla palatul regal, se întind vestigii ale unor edificii de locuire privată.

            De la ,,Marea Rampă” ce pornea de la ,,Poarta Leilor” drumul urca şerpuit până la ,,Palat”. Accesul era dirijat dinspre nord – vest, prin ,,propylon”. După intrare, avansând spre dreapta se ajungea în marea ante a palatului, decorată cu stuc decorat policrom. Încă se mai observă urmele incendiului care a distrus Acropolisul. La apusul curţii se găsea un complex de încăperi iar spre răsărit ,,megaronul” care era constituit dintr-un portic înconjurător, un vestibul şi o sală, megaronul propriu – zis.

            Terenul era acoperit de dale de ghips. Patru coloane ocupau centrul sălii tronului şi susţineau acoperişul de deasupra vetrei centrale circulare, destinată ceremoniilor de sacrificiu ale casei regale. Pereţii megaronului erau decoraţi cu stuc pictat iar tronul se pare că era amplasat pe centrul peretelui de sud.

            Vestigiile palatului regal nu au nimic spectaculos deoarece au fost găsite sub ruinele unui templu doric construit ulterior.

            În partea de răsărit a zidurilor se remarcă o adăugire din secolul al XIII-lea a. Ch. destinată să asigure comunicarea cu cisterna subterană construită în acelaşi timp. Cisterna primea apa prin apeduct de la sursa (izvorul) aflat pe versantul colinei vecine, la câteva sute de metri mai sus.

            În afară de ,,Poarta Leilor” s-au mai descoperit şi alte comunicări cu exteriorul. Mai există o poartă secundară la nord, asemănătoare, constructiv, cu prima dar mult mai îngustă. În zidurile de la extremitatea estică se deschidea spre nord un culoar boltit iar spre sud o ieşire de salvare secretă.

            Puterea şi bogăţia regilor ahei a fost dovedită în cea mai mare parte de mormintele bogate şi îngrijit lucrate. Pe parcursul existenţei sale civilizaţia miceniană a utilizat trei tipuri distincte de morminte. Cele adaptate unor spaţii restrânse, de lângă cetate, s-au dovedit cele mai vechi. Cercetarea modernă le-a numit, aşa cum am arătat, ,,morminte puţ” sau ,,morminte cutie”. Erau săpate în rocă şi aveau accesul pe deasupra prin îndepărtarea unei plăci tombale.

            Un alt tip de morminte, folosite mai târziu în necropole mai depărtate de zidurile Acropolisului au fost mormintele cu încăperi dreptunghiulare, ovale sau circulare, săpate în stâncă moale şi la care se ajungea pe un drum orizontal de diverse lungimi. După înmormântare intrarea încăperii mortuare era zidită iar drumul de acces (,,dromos”) se acoperea cu pământ. Acest tip de mormânt a avut cea mai lungă existenţă pe parcursul existenţei civilizaţiei miceniene. De-a lungul secolelor nu a variat decât lungimea ,,dromosului”.

            Cel de-al doilea şi cel mai impunător tip de morminte a fost cel cu falsă cupolă (,,tholos”), Dintre nouă astfel de morminte descoperite la Mycene, cel mai monumental este aşa – numitul ,,Tezaurul lui Atreu” sau ,,mormântul lui Agamemnon”. Un coridor lat de 6 metri şi lung de 36 de metri duce spre o cameră circulară cu falsă boltă. Între coridor şi camera boltită exista o poartă înaltă de 5,44 metri şi lată de 2,66 metri, amplasată într-o deschidere a peretelui înalt de 11 metri. În marea sală circulară şi boltită se aduceau ofrandele şi se oficiau celelalte acte de cult funerar (destul de puţin cunoscute).

            Mormântul propriu – zis se afla separat, săpat în stâncă alăturată camerei circulare. Sala circulară a ofrandelor are un diametri de 14,50 metri şi înălţimea de 13,20 metri. Dimensiunile acestea au atras aprecierea de ,,cea mai frumoasă sală cu boltă fără susţinere interioară pe care a edificat-o arhitectura înaintea Panteonului din Roma”.

            Un alt monument similar ,,Mormântul Clitemnestrei”, din apropierea ,,Porţii Leilor” era aproape tot atât de impunător. În apropiere, dar mai vechi, se găseşte aşa – numitul ,,Mormânt al lui Egistes” (circa 1500 a. Ch.). Sălile circulare cu falsă cupolă au avut diverse ornamentaţii de piatră sau bronz care au dispărut.

            În final trebuie să revenim şi să spunem că oraşul dispărut Mycena şi alte construcţii ale acelei civilizaţii impresionează prin dimensiunile uriaşe ale blocurilor de piatră folosite şi fasonate. Spre exemplu lespedea de arhitravă a porţii ,,Tezaurul lui Atreu” are o lungime de 6 metri iar cea din spatele ei, dinspre interior, are o lungime de 8 metri, o lăţime de 5 metri, o înălţime de 1,2 metri şi o greutate de peste 100 de tone. Cât de ruşinaţi trebuie să se simtă acei autori care au încercat să creeze un mister din ridicarea blocurilor de circa 2 tone din componenţa piramidelor egipte!?!

            Pentru civilizaţia miceniană arhitectura a fost singurul domeniu care şi-a păstrat trăsăturile locale. Nici megaronul caracteristic, locuinţelor miceniene, nici încăperile funerare cu ,,dromos” şi nici mormintele în formă de cupolă nu-şi găsesc analogie în Creta sau în alte zone de civilizaţie mediteraneană.

            Marile realizări ale arhitecturii miceniene au rămas palatul – cetate şi mormântul cu sală de ofrande boltită.

            La 15 kilometri de Mycene şi în imediata apropiere a litoralului se găseşte oraşul dispărut Tirynt, creaţie a aceleiaşi civilizaţii aheene. El reprezintă cel de al doilea ansamblu monumental, bine conservat al arhitecturii aheene. Această aşezare înconjurată cu ziduri impresionant de puternice clădite din blocuri grosolane şi necioplite, copleşeşte prin îndrăzneală şi siguranţă. Majoritatea construcţiilor din Tirynt datează din secolul al XIII-lea a. Ch. ceea ce întăreşte întâietatea Acropolisului de la Mycene.

            Dimensiunile şi caracterul monumental al construcţiilor din Mycene şi Tirynt presupun timp îndelungat de construcţie şi un volum de muncă imens. În condiţiile acelei epoci, construcţii de asemenea proporţii nu puteau fi executate decât de societăţi puternice şi cu resurse mari de braţe de muncă, respectiv de sclavi sau prizonieri. Aheii ni le-au lăsat ca mărturie.

* * *

            De la ,,Poarta Leilor” aşternând privirile spre orizontul muntos de la sud – vest se observă cum conturul crestelor formează imaginea unui om culcat pe catafalc. Această imagine a naturii localnicii au numit-o ,,Agamemnon dormind”.

            Se pare că natura l-a ajutat pe legendarul rege să-şi străjuiască veşnic cetatea şi ţinutul.

ORAȘE DIPĂRUTE - HIERAPOLIS - ANATOLIA

Asia Mică, sau Anatolia, după o numire primită încă din antichitate, este peninsula cea mai avansată spre vest a imensului continent asiatic. Aşezată între Marea Neagră la nord, Marea Mediterană la sud şi Marea Egee la apus, peninsula instituie cel mai important teritoriu al Turciei moderne, întinzându-se pe o suprafaţă de circa 507.000 Km², ceva mai mare decât a Spaniei. Solul atât arid în unele zone cât şi fertil în altele, a cunoscut trecerea unor nenumărate populaţii de-a lungul unei istorii consemnate de patru milenii. Anatolia constituind un ,,pod obligatoriu” în drumul populaţiilor migratoare, a armatelor, al culturilor şi civilizaţiilor între Asia anterioară şi Europa sudică. Majoritatea aşezărilor antice s-au întemeiat ca urmare a unor determinări politice sau materiale, bine conturate.

            Oraşul antic dispărut, Hierapolis, a răsărit şi a înflorit timp de secole, sub civilizaţii diverse, datorită unor proprietăţi şi curiozităţi geografice ale teritoriului său.

Ruinele sale gălbui – roşiatice străjuiesc de la o înălţime de circa 100 – 150 de metri malul nordic al renumitului său Meandru (anticul Meander), la circa 150 kilometri spre răsărit de vărsarea acestuia în Marea Egee. Oraşul s-a găsit deci în partea sud – vestică a podişului anatolian, la o depărtare apreciabilă de litoralul vestic sau sudic al peninsulei. Râul Meandru are traseu de curgere atât de leneş şi întortochiat încât în vorbirea curentă a pătruns noţiunea de ,,meandre”, adică de trasee excesiv de cotite pe o distanţă scurtă, trasee cu hăţişuri încurcate şi întortocheate.

            Hierapolisul a cuprins un platou lung de circa 4.000 de metri şi lat de circa 300 de metri ridicat deasupra câmpiei dinspre sud la 150 de metri altitudine. Platoul oferă un peisaj magnific aşa cum este plasat la poalele unei înălţimi muntoase, cu desăvârşire pietroasă (astăzi numită Cökelez). Platoul are la origine sedimentarea ancestrală a unor depuneri de calcar provenite din surse de ape carbogazoase şi calcaroase. Calcarul solubil în apa venită din străfunduri la 35⁰C s-a depus şi se depune impresionant de repede după intrarea în contact cu aerul mai rece al atmosferei. Orice obiect solid (sticlă, vas de lut, coş de nuiele, obiect de metal etc.) lăsat în curentul de scurgere a apelor termale se acoperă după numai câteva zile cu un strat strălucitor de calcar. Obiectele acoperite apar ca obiecte din altă lume cu destinaţii insolite.

            Altă dată locul de amplasare al oraşului avea surse de apă diferite ca temperatură, de la 35⁰C, la 60⁰C. În secolul al XIX-lea al erei noastre o altă sursă a izbucnit în urma unui mare cutremur de pământ.

            Literatura antică vorbeşte de Hierapolis, legându-I importanţa şi de cultul semizeului Herakles, al cărui nume era legat de vindecare şi de apele calde. Romanii, descoperitori ai izvoarelor termale din sud – vestul României, au dat naştere unei staţiuni cu proprietăţi curative, pe care au închinat-o lui Hercules. Acum staţiunea şi-a păstrat numele de Herculane.

            La Hierapolis depunerile multimilenare de calcar, pe prăpastia ce desparte platoul de câmpia din vale, au dat naştere unor forme geologice unice în lume, sub forma unor imense scoici de pe marginile cărora se preling coloane de calcar, coloane variabile ca secţiune şi împletite inimaginabil de subtil. Zonele de depunere mai vechi au primit tente gălbui sau negru astfel că dantelăria de calcar ,,în curgere” a căpătat o şi mai mare atractivitate. Bazinele ,,scoică” cu prelungiri diafane de calcar cu apă cristalină s-au suprapus, au deversat unul în altul şi au avansat încet spre sud, formând în perete inimaginabil de strălucitor şi curios. Bazinele scoică cu delicatele lor coloane albe formează o aglomerare de forme ronde ce pot fi asemănate chiar cu o inflorescenţă uriaşă. Turcii au numit spectaculoşii pereţi prelucraţi de natură într-un alb strălucitor, drept ,,Pamukkale”, adică ,,cetatea de bumbac”.

            Ineditul peisajului, temperatura plăcută, ionizarea aerului şi proprietăţile curative ale apelor cu atras constituirea aşezării, dar mai ales dezvoltarea ei spectaculoasă în epoca elenistică şi romană. Locurile se exploatează astăzi atât pentru frumuseţea creaţiilor naturii, pentru vestigiile antice, dar şi pentru tratamente curative în boli cardiovasculare, de nervi, de piele sau reumatismele. Oraşul nu a mai renăscut dar în apropiere şi pe margini s-au amenajat sanatorii, băi de tratament şi de agrement, precum şi clădiri hoteliere.

            Preoţii sau şarlatanii perioadelor străvechi simulau miracole prin metodele de tratament la care foloseau proprietăţile apei termale bogată în săruri. Miracolele aveau menirea să trezească atenţia lumii din cele mai îndepărtate locuri şi să o atragă pentru tămăduire s-au construit numeroase temple în care preoţii îşi acceptau şi îngrijau bolnavii. La început bolile erau îngrijite după inspiraţia ,,tămăduitorilor” începând cu diete alimentare. Apoi bolnavii erau aduşi în faţa locului numit ,,Plutonium” de unde se degaja, din adâncuri, bioxid de carbon. Ultima procedură a tratamentului o constituiau băile îndelungate în apele curative.

            În realitate nici dieta cu totul empirică şi nici inspiraţiile de gaze toxice nu aveau efectele benefice, reale, al băilor. Rezultatele obţinute în cazul bolilor reumatismale apăreau cele mai spectaculoase. Bolnavii sosiţi pe braţe sau sprijiniţi în bastoane părăseau Hierapolisul pe propriile picioare.

            Hierapolis era căutat şi vizitat nu numai de bolnavi ci şi de oameni marcanţi de stat, de consuli, de regi, de învăţaţi şi de filozofi. Toţi soseau de la mari depărtări pentru a se îngriji, pentru a petrece momente amuzante şi atractive în timpul jocurilor organizate cu asiduitate în oraş. Apele miraculoase au influenţat creşterea numărului populaţiei şi a vizitatorilor, în acelaşi timp cu creşterea bogăţiei şi cu înmulţirea edificiilor monumentale.

            Teritoriul Hierapolisului, ca întreaga Arabie a pătruns în consemnările istorice de la începutul mileniului al II-lea a. Ch.. Era populat ca întreaga peninsulă de populaţii indo – europene, la hotarele sud – vestice ale statului hittit. Între anii 500 – 550 a. Ch. pe aceste locuri s-a semnalat existenţa unei aşezări numită Jdrara sau Kidrara. Aşezarea nu era singura întemeiată în zonă ci era înconjurată de altele mai puţin dezvoltate: la nord de Manisa, la răsărit de Kollosia şi la sud de Laodiceea. Poporul regiunii se numea Hidreleitar.

            Cu scurgerea timpului oraşul a intrat într-o decadenţă temporară. Pe la mijlocul secolului al VI-lea a intrat în componenţa statului Lidian şi imediat, după 546 a. Ch., în cea a statului persan cuceritor. După anul 334 a. Ch., împreună cu toată Anatolia, străbunul Hierapolisului a cunoscut epoca elenistică, inaugurată de cuceririle lui Alexandru Macedon.

            În perioada dintre secolele al V-lea şi al III-lea, inclusiv, populaţia teritoriului înconjurător s-a reunit în jurul Hieronului, locul sacru, unde a construit un templu. Anul 190 a. Ch. a constituit data naşterii oraşului numit Hierapolis. Atunci regele Pergamului, Eumenes al II-lea , a fondat noul oraş după o victorie împotriva regatului seleucid (tot elenistic) de la răsărit.

            S-a dat oraşului numele de Hiera, adică numele soţiei regelui legendar al Misiei, socotit fondatorul oraşului Pergam. Însemnarea cea mai veche care aminteşte de oraşul Hierei este un decret scris în piatră în onoarea Appoloniei, mama regelui Eumenes al II-lea. Curând oraşul nou întemeiat a început să fie numit Hierapolis, cu manta de ,,Oraşul sacru”. Datorită amplasării pe un teren vulcanic, cu fisuri prin care răzbăteau gaze şi ape calde, aşezarea îngrijită de regii Pergamului a suferit multe cutremure de pământ şi multe distrugeri. De fiecare dată s-au făcut eforturi pentru reconstruire şi noi înfrumuseţări, cu eterna perseverenţă şi inconştienţă umană. Pe parcursul celor aproape două secole de dominaţie a regatului Pergam, Hierapolis a înflorit ca multe alte localităţi atinse de cultura elenistică.

            În anul 133 a. Ch., ca urmare a testamentului lăsat de ultimul rege al Pergamului, Attalos al III-lea, întregul regat a revenit Republicii Romane. Ca multe alte oraşe ale Anatoliei de vest, Hierapolisul a intrat în posesia Romei, component al provinciei nou create, Asia.

            În general se găsesc puţine consemnări istorice, amănunţite, despre oraş, existenţa fiindu-I marcată numai de evenimente însemnate. Pe timpul domniilor împăraţilor romani Tiberius (anul 17 d. Ch.) şi Nero (anul 60 d. Ch.) cutremure catastrofale de pământ au ruinat Hierapolisul. Roma era puternică şi bogată iar împăraţii darnici. După noi reconstruiri a dobândit o importanţă crescândă în lumea romană, mai ales pe timpul dintre împăraţii Hadrianus şi Caracalla.

            Acum străjuiesc ,,cetatea de bumbac” aproape în exclusivitate numai ruine ale epocii romane.

                        Creştinismul s-a infiltrat în Hierapolis aproape de anul 40 d. Ch.. Sfântul Filip, unul dintre cei doisprezece apostoli ai lui Iisus Christos a murit ca martir la Hierapolis chiar în anul 40 d. Ch.. Aici I s-a ridicat mai târziu, după liberalizarea creştinismului în Imperiul Roman (secolul al IV-lea d. Ch.), o biserică a martiriului, biserică cu plan octogonal.

            Asia Mică a jucat totdeauna un rol important în expansiunea şi dezvoltarea creştinismului. Fiind un teritoriu aproape liniştit, mai rar bântuit de invazii străine sau barbare, împăraţii romani nu au insistat pe construirea de colonii romane formate prin stabilirea veteranilor. De aceea gradul de romanizare s-a plasat pe o treaptă inferioară. Creştinismul a pătruns în rândul unor populaţii mai înapoiate fără o atitudine fermă în raport cu credinţa ei politeistă. Dacă gradul de romanizare ar fi fost mai puternic, creştinismul nu ar fi cules mari roade şi nici nu ar fi făcut prozeliţi. Se poate spune că Anatolia a constituit calea cea mai puţin apărată împotriva efectului distructiv al creştinismului asupra Imperiului Roman şi asupra civilizaţiei antice superioare, greco – romane.

            Pe timpul expansiunii culturii şi civilizaţiei romane, între anii 92 şi 192 d. Ch., Hierapolis a suferit o nouă reconstruire şi a trăit cea mai strălucită epocă pe timpul împăraţilor romani Antoninus Pius (138 – 161 d. Ch.), Marcus Aurelius (161 – 180 d. Ch.), Septimius Severus (193 – 211 d. Ch.) şi Caracalla (211 – 217 d. Ch.). Pe timpul acelei perioade de deplină afirmare, Hierapolis a primit chiar supranumele ,,Călăuza răsăritului”.

            Atunci când în 395 d. Ch. Imperiul Roman s-a separat în două state separate, oraşul a trecut în teritoriul şi epoca bizantină. În secolele de suveranitate bizantină, oraşul balnear şi de distracţii roman s-a dezvoltat enorm. În acea perioadă a devenit capitala provinciei (thema) Frigia şi centrul unui episcopat creştin.

            A urmat o epocă lungă de anonimat şi de conservare a tradiţiilor şi monumentelor trecutului. Aceasta a durat până după bătălia de la Manzikert (Malazgirt) din 1071 când populaţiile turcilor selciukizi au început să avanseze spre vestul Anatoliei, încetul cu încetul. Armatele selciukide au cucerit oraşul vecin, Laodiceea, în 1094 şi s-au stabilit în valea râului Lycos în vecinătatea extrem de apropiată a Hierapolisului. Bunei înţelegeri din 1097 limita despărţitoare între sultanul Kilijd – Arslan I-ul şi Bizanţ trecea printre Laodiceea şi Hierapolis.

            Victoriile cruciaţilor de la Niceea şi Dorileea au alungat spre est pe turcii selciukizi dar pentru un timp scurt. Din anul 1119 şi până la cucerirea Constantinopolului de către cruciaţii cruciadei a IV-a, ,,Cruciada ruşinii”, oraşul Hierapolis a constituit loc de dispută, de confruntări continue între bizantini şi turci. Ca oraş de frontieră Hierapolis a cunoscut grave depopulări şi distrugeri.

            În 1258 toate oraşele bizantine din zona Hierapolisului au intrat în posesie turcă selciukidă. La dezastrele produse de lupte şi de noii stăpânitori încă sălbatici, un cutremur de pământ din anul 1354 a produs o demolare quasitotală a monumentelor fostului ,,oraş sfânt”. Populaţia a emigrat spre alte zări deoarece nu mai există nici o speranţă pentru ajutor şi reconstruire. După mai bine de o mie cinci sute de ani, de la inaugurarea sa sub Eumenes al II-lea al Pergamului, Hierapolis şi-a sfârşit definitiv existenţa istorică. A intrat în lumea tăcută şi misterioasă a oraşelor dispărute, schelet frânt al unui trup viguros de altădată.

Vestigiile impresionante, destul de puţin degajate de arheologi, precum şi scrierile unor autori şi călători antici (Pansanias, Strabon, Nicates etc.) relevă că la Hierapolis cultul era îndreptat spre venerarea zeului Apollo a zeiţei Leto şi a lui Heracles, semizeul apelor salvatoare. Cultul zeiţei Leto se celebra într-o grotă aflată la circa 9 kilometri depărtare de oraş. După cele relatate de Pansanias această zeiţă era protectoarea munţilor. Ea îşi avea locul în munţi pentru că nu voia să fie deranjată de oameni. Simbolurile ei erau, leul, cerbul şi alte animale sălbatice. După mărturiile religioase ale vremurilor antice zeiţa era mult mai apreciată decât, un alt zeu bărbat. Aceasta deoarece în familie femeia avea un loc foarte important, iar femeia mai în vârstă a unei familii, era considerată drept şeful familiei.

            La Hierapolis zeităţile erau considerate ca imune la acţiunea otrăvitoare a gazelor din ,,Plutonium”. Tot aşa, se credea că zeii îşi duceau existenţa în singurătate, conform convingerii generale a populaţiei că: ,,Bărbatul cu cât se află mai departe de femeie cu atât este mai aproape de Dumnezeu”.

            În timpurile antice, ,,Plutonium” se numea caverna din care se scurgea un gaz toxic dominat de bioxidul de carbon. Caverna se găsea la sud – vestul Teatrului antic. Locul era propice pentru înscenarea unor ,,miracole” de către preoţii zeiţei Cibele (Cybele), zeiţa – mamă din Anatolia. Locul s-a numit la începuturi ,,Vizuina demonului” după care s-a numit ,,Plutonium”, adică ,,Micul vulcan” din iniţiativa interesată a preoţilor. Preoţii au profitat din plin de teama generată de forţele ostile, bănuite că-şi aveau sălaşul în adâncuri. Preoţii intrau în cavernă, îşi ţineau respiraţia un timp şi apăreau la suprafaţă nevătămaţi. Lăsau să se creadă că deţineau o superioritate în legăturile lor cu forţele misterioase şi că puteau stăpâni producerea unor ,,miracole”. Declarau că se află în relaţii cu Orcus, personaj ce simboliza moartea şi care producea gazul toxic prin intermediul demonilor. Influenţa preoţilor asupra poporului şi asupra bolnavilor creştea simţitor după unele demonstraţii la gura cavernei.

            ,,Vizuina demonului”, loc de emanaţii de gaze din adâncimea straturilor geologice, a dispărut în secolul al IV-lea a. Ch.. Gazele tot au ajuns la suprafaţă şi după astuparea principalei lor ieşiri, astupare produsă de un cutremur. Deşi emanaţia masivă a încetat, preoţii au păstrat tradiţia ,,Plutoniumului” şi a ,,miracolelor” până la dispariţia oraşului. Populaţia constatând că emanaţiile s-au diminuat a considera că ,,vizuina demonilor” a fost închisă de o stâncă.

            Puterile vindecătoare ale apelor au continuat să fie atribuite ca un apanaj al divinităţilor din numeroasele temple sau din bisericile care le-au luat locul.

            Pe lângă atributele de ,,Oraş sfânt” şi de ,,oraş sanatoriu”, Hierapolis îl avea şi pe acela al unui centru de amuzament. Anual aici se organizau festivaluri închinate lui Apollo. Festivalurile cuprindeau jocuri sportive diverse, întreceri de atletism, divertismente teatrale şi de muzică, lupte cu animale şi de gladiatori.

            Sportivii şi artiştii care câştigau concursurile anuale primeau premii în bani sau cadouri. Pe de altă parte erau imortalizaţi cu efigii imprimate pe medalii. Unora li se aşeza bustul în piaţa centrală a oraşului. Toate obiceiurile aveau asemănări cu cele de la festivalurile din oraşele greceşti cu tradiţie, cum ar fi Delfi sau Olimpia.

            Ca urmare a organizării şi succesului festivalurilor dedicate lui Apollo, oraşul s-a îmbogăţit cu temple şi cu alte amenajări arhitecturale legate de desfăşurarea întrecerilor sportive sau de spectacolele artistice. Cele mai multe informaţii despre sărbătorile şi festivalurile anuale de la Hierapolis s-au obţinut de pe medaliile inscripţionate emise între secolele al II-lea şi al III-lea d. Ch..

            Mărturiile materiale relevă importanţa de prim rang acordată cultului zeiţei Leto, mama zeităţilor Apollo şi Artemis. La festivalurile de la Hierapolis participau concurenţi şi spectatori din cele mai îndepărtate colţuri şi ale Imperiului Roman, inclusiv de la Roma. Cea mai mare reprezentare o aveau însă provinciile înconjurătoare sau ale Mediteranei de răsărit.

            Oraşul Hierapolis îşi datorează majoritatea covârşitoare a amenajărilor edilitare şi a construcţiilor perioadelor elenistice şi romane. De aceea planul său general a urmat principiile hipodamice, adică trasarea reţelei de străzi cu intersecţii în unghi drept. Numai o minoritate de cartiere amplasate pe pantele înconjurătoare nu au păstrat organizarea hipodamică.

            De la nord la sud oraşul era străbătut şi secţionat de o arteră impunătoare, lată de 13,5 metri şi lungă de aproximativ un kilometru. Constituia artera principală, împodobită de clădirile cele mai impozante şi aglomerată de viaţa comercială. Abundenţa apei din sursele naturale ale platoului a determinat întreţinerea unei vegetaţii bogate, ornamentale şi răcoroase, în întreaga aşezare. Totodată sursele de apă termală au determinat construirea a numeroase băi publice cu sau fără destinaţie curativă. Aceeaşi apă termală a înlesnit dotarea locuinţelor particulare cu băi private.

            Perioadele de bogăţie şi înflorire sau datorat nu numai bazelor de tratament ale oraşului ci şi faptului că el se afla pe drumuri comerciale importante de la estul la vestul Asiei Mici. Hierapolis s-a remarcat ca un centru religios de primă mărime atât în epoca politeistă cât şi în epoca creştină, începând cu vieţuirea Sfântului Filip pe aceste locuri şi terminând cu stabilirea unui scaun episcopal.

            Apărarea militară a ,,oraşului sacru” a progresat şi a evoluat continuu. Zidurile ce au aparţinu epocii elenistice au fost demolate datorită deteriorării lor în timpul cutremurelor de pământ. Au primit o constituţie mai solidă şi mai impresionantă în epoca administraţiei romane. Parcurgându-se multe secole şi multe alte cutremure, bizantinii au fost nevoiţi să reia refacerea şi consolidarea zidurilor antice. Aceasta mai ales când ameninţarea turcă selciukidă a crescut.

            Se poate observa că zidurile au fost reconstruite, etapal, pe diverse amplasamente, deoarece bulevardul principal continuă în afara ultimului aliniament, iar aspectul ultimelor fortificaţii este mai grosier.

            Poarta de la nord a incintei plasată pe axul străzii principale are trei arcade, asemănător unui arc de triumf şi este flancată de două turnuri rotunde. Pe poartă s-a găsit o inscripţie care aminteşte că poarta a fost dedicată împăratului Domitianus şi construită între anii 84 – 85 d. Ch.. În legătură cu acea inscripţie poarta a primit actualmente numele de ,,Poarta lui Domitianus”. La o oarecare distanţă de această poartă, tot în partea de nord a bulevardului central străjuieşte ,,Poarta Bizanţului” cu concepţie arhitectonică total deosebită şi mult mai redusă dimensional. Ea este amplasată spre interiorul oraşului şi este unită de cea dinainte printr-un tronson de stradă, numită de arheologi ,,strada lui Domitianus”.

            În capătul opus al bulevardului central, străpunge zidurile ,,Poarta de sud”.

            Toate edificiile fostului Hierapolis poartă amprenta rocii locale de culoare gălbui – roşiatică. Unele elemente decorative sau unele coloane sunt executate în marmură albă. O privire generală asupra vestigiilor ce au străbătut veacurile ne determină să le amintim pe cele mai importante şi mai bine păstrate: Marele teatru, Gimnaziul şi Agora sa, Biserica bizantină, Martiriorul Sfântului Filip, două bazilici romane, Marile băi de sud, strada principală cu colonade, strada lui Domitianus, Marile băi de nord, Agora comercială, zidurile de apărare de origine bizantină şi necropola exterioară de la nord.

            Între vestigiile Hierapolisului, mormintele din necropolă deţin o mare importanţă. Mormintele constituie marea fascinaţie a oraşului. Necropola este una dintre cele mai mari din Anatolia şi are trei subdiviziuni, cele de la nord, de la sud şi de la răsărit. O altă subîmpărţire a vastei necropole are la bază poziţia socială, a celor trecuţi în lumea umbrelor. Personalităţile importante, eroii şi oamenii din popor erau înmormântaţi separat.

            Există o diversitate de morminte amenajate din piatră care se clasifică în trei tipuri distincte aparţinând unor perioade istorice diferite. Există morminte ,,Tumulus”, morminte sarcofag (Lahit) şi morminte ,,tip casă” ce au aparţinut sfârşitului de epocă elenistică şi au continuat până în epoca creştină bizantină.

            Oraşul Hierapolis nu va mai renaşte dar curiozităţile geografice lângă care a dăinuit îi menţin amintirea şi îi asigură o mulţime de vizitatori, probabil mult mai mulţi ca în timpurile înfloririi sale.