ISTANBUL - BISERICA SFANTUL SALVATOR IN CHORA

Biserica este muzeu şi se numeşte Muzeul Kariye (probabil de la Chora) sau Kariye Cami Műzesi sau Hora eski Bizans kilisesi. Este un monument bizantin de vasloare inestimabilă, salvat de la distrugere printr-un miracol.

In străvechiul locaş se pot admira unele dintre cele mai frumoase mozaicuri bizantine din Istanbul. Edificiul este de neprecupeţit pentru iubitorii de artă şi istorie, unii specialişti recomandând chiar să fie vizitat înaintea Sfintei Sofia. Este un colţ de Istanbul de esenţă greacă ortodoxă care convinge de faptul că spiritul este continuarea şi floarea materiei, iar mitul este expresia simplă şi, totuşi complexă a celei mai pozitive realităţi. Spiritul păşeşte pe zidirile greco-bizantine şi oriunde mergi în fostul lui areal, îi descoperi urmele divine.

In preajma venerabilei biserici atmosfera este plină de blândeţe, de culoare, de caldă înţelegere umană în pictura mozaicală bizantină.

Se ştie că pe locul bisericii a existat un alt locaş în sec.al 5-lea, situat în afara zidurilor lui Constanti cel Mare din sec.al IV-lea. Când s-a ridicat zidul lui Theodosius al II-lea (413-414 e.N), biserica a fost cuprinsă în interiorul sistamului defensiv al capitalei  Existenţa ei a fost semnalată şi pe timpul domniei lui Justinian.

La numele locaşului s-a adăugat precizarea „in Chora“, pentru faptul că el s-a aflat în câmpia apropiată. O altă explicaţie pentru cuvintele adiacente, „in Chora“, este aceea că nişte inscripţii din interiorul bisericii, scrise în limba greacă, repetă de mai multe ori cuvintele „Pământul lui Dumnezeu“ (în limba greacă chora însemna pământ). Dar mai există şi alte opinii.

Seismul din anul 558, care a dus şi la prăbuşirea cupolei Sfintei Sofia, a distrus complet biserica Sfântul Salvator. Reconstruită imediat, ea a rezistat bine până la distrugerile aplicate ornamentaţiei interioare de iconoclaşti. Pe parcurs biserica a devenit şi mănăstire, iar între anii 1077-1081 s-a bucurat de o reconstrucţie amplă prin dărnicia Mariei Dukas, soacra basileului Alexios I-ul Comnen. Apoi, în anul 1120, Isaac Comnen, nepotul celui dinainte, a restaurat din nou locaşul, din nou grav avariat.

Starea bună a edificiului nu a durat mult, suferind o nouă distrugere din partea credincioşilor cruciaţi, în 1204.

Theodoros Metochites, celebru logograf al curţii imperiale, a întreprins o restaurare minuţioasă a bisericii, între anii 1315-1321, cheltuindu-şi întreaga avere. Mozaicurile şi frescele ce pot fi admirate astăzi sunt datorate acestui ultim binefăcător, care a adăugat locaşului un exonartex şi un paracclesion. In 1328 Metochites a fost exilat de Andronic al III-lea Paleolog, dar a fost autorizat să revină după doi ani, când a devenit călugăr. Şi-a încheiat viaţa în acest loc sfânt, unde a şi fost înhumat.

După cucerirea otomană, biserica bijuterie a fost transformată în moschee, în 1511, de către Atik Ali Paşa, marele vizir al lui Baiatid al II-lea. Faptul a condus la acoperirea decoraţiilor interioare cu un strat de tencuială, după moda musulmană. Stratul acela a protejat o mare parte din mozaicuri şi fresce, fiind îndepărtat între anii 1948-1959 de către Institutul bizantin din America. Din 1948 biserica a devenit muzeu, păstrând alături şi un minaret simplu cu tencuială roz. Din anul 1958 a fost deschisă publicului ca muzeu.

Biserica este de talie mică în raport cu alte biserici ale Constantinopolului, având o suprafaţă de numai 742,50 metri patraţi. Talia sa mică este compensată de majestatea interioară, fapt obişnuit în arhitectura bizantină. Edificiul se compune din trei zone principale: holul de intrare, sau nartex, corpul principal, sau naos şi capela alăturată, sau parecclesion.

Minunatele mozaicuri şi fresce de la începutul sec. al 14-lea descriu viaţa Sfintei Fecioare şi a lui Christos, dar reprezintă şi chipurile altor sfinţi, sau altor personalităţi bizantine importante ale timpului. Unele imagini sunt legate de Evanghelii apocrife. Mişcările elegante ale personajelor le transmite lejeritate şi eleganţă incomparabilă, alături de un colorit viu. In plus, vasta gamă de teme biblice creează o idee despre forţa creatoare a maeştrilor bizantini, în ciuda ordinii iconografice impuse.

Din punct de vedere artistic Chora reprezintă un minunat exemplu al începutului Renaşterii bizantine din timpul Paleologilor. Cu toate că este mic şi greu de găsit, acest edificiu venerabil merită o atenţie specială. Nartexul este divizat în două: nartexul exterior, sau esonartex şi nartexul interior, sau exonartex. Separarea dintre cele două este netă, fapt datorat refacerii bisericii. Esonartexul a făcut parte din construcţia originală.

Biserica are şase cupole, două pe esonartex, una pe parecclesion şi trei pe naos. Cupola cea mai mare, cu 7,7 metri diametru, se află în centrul naosului.

Părăsind acest loc sfânt, recuperat de sub umbrela nocivă artistic a Islamului, orice iubitor de artă şi istorie trăieşte o strângere de inimă, o durere a dorinţei de reîntoarcere.

Văzută sau nevăzută, senină sau mutilată, istoria continuă să trăiască în noi, alături de mărturiile culturilor trecute. La Chora vizitatorul simte o tresărire a amintirilor păstrate genetic prin credinţa creştină şi pentru locaşurile ei străbune. Cu toate că o simţim apropiată, cultura creştin-bizantină ne surprinde des cu forţele ei creatoare enigmatice. Acele forţe nu ni le putem explica decât după o matură analiză, mai ales că ni se înfăţişează dintr-odată la apogeul lor.

ISTANBUL - APEDUCTUL LUI VALENS

Apeductul este un termen roman, provenit din cuvintele aqua (apă) şi ductus (a conduce).Apeductul poate fi subteran şi să conducă apa prin canale săpate prin trupul obstacolelor naturale, sau suprateran. La cel din urmă, canalul apei s poate fi susţinut de un zid continuu, de o construcţie cu arcade, sau de un pod.

Egiptul şi Assiria au folosit apeducte utilitare pentru folosul irigaţiilor, toate deschise sub cerul liber şi apropiate de sol.. Grecii au avut înclinaţii spre apeducte subterane, sau conduse, la suprafaţă, prin conducte din piatră sau ceramică. Apeductele cu arcade şi de dimensiuni impresionante, prin lungime şi înălţime, s-au multiplicat neasemuit în epoca romană. Eiecare apeduct deversa apa într-un castel terminal (castellum), de unde se făcea distribuţia spre cartierele oraşului.

In marea aglomeraţie urbană de la Roma, apeductele au devenit o necesitate vitală chiar înainte de dezvoltarea extinsă a băilor publice şi a termelor. Spre Roma s-au îndreptat etapal: Aqua Appia, Aqua Marcia, Aqua Iulia, Aqua Claudia şi Aqua Traiana. Primul s-a materializat în anul 312 e.A, adică cu aproape şapte secole înaintea Apeductului lui Valens de la Constantinopol. 
Apeductul lui Valens (Bozdoğan Kemeri) este singurul apeduct antic existent în mijlocul Constantinopolului, el fiind terminat în anul 368 e.N, sub domnia nefericitului împărat Valens (364-378 e.N), mort şi dispărut într-o mare bătălie cu goţii invadatori ai spaţiului balcanic. Nu este, însă, singura cale de transport al apei spre marea capitală antică şi medievală, dar singura care şi-a lăsat amprenta inconfundabilă chiar în interiorul ei.

Romanii au avut mândria şi tenacitatea de a exporta modelele lor arhitecturale, sau constructive pe tot întinsul imperiului. Au fost asimilate atât de contemporani cât şi de păosteritate pentru toate au reprezentat paşi ai culturii şi civilizaţiei. 

Această construcţie impresionantă şi de stringentă utilitate unea a treia şi a patra colină a cetăţii, în drum spre centrul ei şi a rămas în folosinţă pe toată perioada de existenţă a Imperiului Bizantin şi apoi sub puterea otomană o lungă perioadă de timp. Construcţia este masivă şi impresionantă în mijlocul oraşului modern şi agitat. Indeamnă cugetul spre visări despre o lume romană herculeană, cu vocaţie unică de constructor. Prin arcurile robuste, înfipte ca pentru veşnicie în pământ, puterea Romei încă sfidează debila creaţie otomană şi chiar primitivismul ei de început. Faptul de a se afla în mijlocul unei mari metropole îi conferă apeductului antic mai multă prestanţă şi atrage mai mult interes.

Vechiul apeduct cu două etaje şi arcade masive a avut la origine o înălţime totală de 26,50 metri. La origine pare să fi avut o lungime de circa 1000 de metri, din care a mai rămas astăzi un tronson de 971 de metri cu o înălţime de numai 20 de metri. Circa 6 metri din înălţime s-au pierdut în sol datorită depunerilor milenare. Astăzi cele două coline unite de el se numesc Süleymaniye şi Fatih. Pe sub arcadele apeductului şi printre picioarele lui solide, alcătuite din blocuri grele de granit, se scurg râuri de maşini pe şase benzi de circulaţie şi două şiruri umane pe trotuare. Structura romană nu resimte nici o vibraţie.

Construcţia este nu numai impresionantă prin volum şi dimensiuni, dar este şi una dintre cele mai vechi din Istanbul. Ea aminteşte de apeductele de la Pont du Gard, din sudul Franţei şi de apeductul de la Segovia, din Spania. Cel din urmă are şi el o grandoare aparte printr-o înălţime mai mare, dar comparabilă, de 28,50 metri, din care depunerile milenare nu au răpit mai nimic. Arcadele apeductului de la Segovia sunt mai multe şi mai înguste, deci mai dese, fapt ce atribuie un plus de zvelteţe lucrării. La acel gigant iberic, pe o lungime de 813 metri şi tot pe două nivele, se deschid 128 de arcade. Printre pilonii lui nu s-ar putea strecura, însă, o circulaţie modernă asemănătoare cu cea care invadează pe sub Apeductul lui Valens. 

In împrejurimile Constantinopolului mai există multe apeducte bizantine. Turcii le-au mai adăugat altele şi au înlocuit pe cele ruinate.

ISTANBUL - CROAZIERA PRIN CORNUL DE AUR

Cornul de Aur este un golf lung şi îngust, asemănător unui şarpe acvatic. Numele lui în limba turcă este Haliç, iar în limba greacă, Khrusokeras (Χρυσοκερας). Malurile sale au cunoscut de-a lungul secolelor o mulţime de seminţii, cu diverse religii şi cu diverse condiţii sociale. Cartierele Cornului de Aur au reprodus totdeauna o imagine completă a compoziţiei şi a diversităţii etnice şi sociale din întreaga capitală.

O croazieră durează în jur de două ore, timp în care se poate admira priveliştea largă a  malurilor golfului cu istoria legată de începuturile civilizaţiei europene, nobleţea şi liniştea lui meditativă. Este o cale de ape veselă şi primitoare, strecurată între dealurile blânde, protejată de vânturile reci din nord şi deschisă numai spre răsărit, de unde vine apa proaspătă a mărilor înrudite. Privitorul trăieşte un oarecare regret că locuirea umană, că arhitectura şi urbanitica nu au îmbogăţit darurile naturii. Pe timpul Imperiului Bizantin de-a lungul golfului se întindeau şantiere navale, iar spre sud, spre capitală, şerpuia un zid înalt de apărare, străpuns de mai multe porţi. Fortificaţia impresionantă nu se prelingea numai până la punctul unde se întâlnea cu fortificaţiile duble dinspre continent, adică cu puţin peste jumătate din lungimea golfului.

Apele Cornului de Aur se unesc cu cele ale Bosforului şi ale Mării Marmara în dreptul peninsulei pe care s-a aflat acropolisul cetăţii antice, loc ales apoi de sultani pentru palatul lor, Palatul Topkapî. Acesta este punctul cel mai răsăritean al golfului, de unde pătrunde adânc în trupul uscatului, spre apus. Pentru a uni partea veche a Constantinopolului cu cea nouă, s-au aruncat peste apele lui trei poduri: Galate, Atatürk, şi Haliç, în ordine de la est la vest.

O croazieră în lungul Cornului de Aur începe de la baza nordică a Podului Galata, pe partea vechiului Constantinopol, de la un chei secundar plasat la apus de capătul podului. Dincolo de capătul podului se întinde un chei naval mai important, de la care pleacă nave mai mari, unele cu scopuri turistice şi majoritatea cu atribuţii de traversare sau de navetă spre cartierele de pe ţărmul asiatic. Acela a fost timp de aproape două moilenii portul principal al marii capitale bizantine şi otomane. 

La desprinderea vaporaşului turistic de lângă la tura apuseană a Podului Galata, imediat pe stânga, adică pe fondul vechiului Constantinopol, privirile sunt atrase de cupola şi rotunjimea diversă a semicupolelor Moscheei lui Rűstem Paşa. Ea se află pe panta orientată spre Cornul de Aur pe un plan inferior Moscheei lui Soliman I-ul Magnificul. Este cuprinsă între Bazarul Egiptean şi cartierul istoric, înghesuit, de comercianţi mărunţi, Tahtakale. Cartierul dezvăluie un Istanbul înghesuit, sărac şi învechit, unde clădirile par a se căţăra unele peste altele.

Intre anii 1560-1564, marele arhitect Mimar Sinan a construit moscheea pentru Marele vizir Rűstem Paşa, soţul prinţesei Mihrimah, fiica preferată a sultanului Soliman I-ul Magnificul şi a soţiei sale Roxelana. Talia mică şi proporţiile fac din moschee un exemplu perfect al artei otomane, o capodoperă de artă prin decoraţiunile sale florale în faianţă de Iznik (faianţă desenată cu garoafe, margarete, lalele, crin şi liliac). Faianţa acoperă zidurile interioare şi curtea interioară. Are un plan rectangular cu o cupolă centrală sprijinită pe patru semicupole şi pe cinci cupole mici. Este aşezată deasupra unor arcade de magazine şi printre străduţe strâmpte cu hanuri (caravanseraiuri), ale căror ziduri provin, în mare parte, din epoca bizantină. O restaurare recentă a pus monumentul în valoare, dar cutremurul din 1999 a distrus cupolele cele mici ale edificiului. Imprejurimile moscheii aduc aminte călătorului că se află într-o lume orientală, într-o lume meşteşugărească şi negustorească măruntă, aflată la limita pauperităţii.

Mormântul fondatorului, Rűstem Paşa, se află în cimitirul de la Moscheea Prinţului, iar al soţiei sale, Mihrimah, lângă Moscheea lui Soliman Magnificul, tatăl ei.

Navigând spre vest, Spre interiorul golfului, înainte de Podul Atatűrk privirile cuprind cartierul Unkapani, care se ghemuie sub zidurile Moscheei Soliman Magnificul. Cartierul s-a făcut cunoscut pentru bomboanele sale renumite, care pleacă în toată Turcia. Dincolo de podul Atatürk, pe ţărmul de nord, se întinde cartierul Kasimpaşa, cartier care odinioară era desprins de ţesătura oraşului. Nici astăzi nu are un aspect atractiv, singurele edificii de remarcat fiind Palatul Comondo şi Spitalul Marinei. Casele tradiţionale din lemn, care ar fi dat locului un plus de pitoresc, au dispărut în timpul „freneziei betonului” din anii '60. In spatele vechiului sat se găseşte totuşi una dintre cele mai frumoase moschei ale Istanbulului, Moscheia Piyal Paşa.

In faţa vechiului sat, pe ţărmul sudic al golfului, se aşterne cartierul Cibali, cartier dominat de Moscheea Cuceritorului şi de Biserica Pantocrator, locaş crrştin venerabil. De altfel acea zonă se găsesc multe biserici bizantine în bună stare, iar ţărmul este mai agreabil.

Tot pe ţărmul sudic, spre vechiul oraş, cartierul următor este Fanar-ul (Fener în turcă) de care se leagă urâte amintiri pentru ţările române. Impreună cu cartierul vecin, Balat, formează un areal cu mare densitate de monumente istorice. Fanar-ul este dominat de două mari edificii: Moscheea Yavuz Selin, cu perspective dominatoare spre Cornul de Aur şi Marea Şcoală, (de învăţământ creştin), surprinzătoare construcţie roşie din sec. al 19-lea. La picioarele lor, o mulţime de biserici sărace şi Patriarhatul ecumenic ortodox, reamintesc că centrul creştinătăţii orientale a rămas totdeauna la Constantinopol, chie sub dominaţia otomană. Unele dintre biserici încă mai îndrăznesc să oficieze, iar altele şi-au apărat venerabilitatea însoţite de câte un minaret. Toate sunt locaşuri mărunte, bătrâne şi stighere, aproape uitate de istorie.

Când se ajunge în dreptul cartierului următor de pe ţărmul sudic, Balat, ai senzaţia stranie că ai intrat într-un sat. Străzi strâmte şi case joase dau o impresie particulară de cartier evreiesc în care sinagogile sunt încă utile. Centru Balat-ului este cuprins de comerţul mărunt şi odată pe săptămână de un târg cu produse agricole din împrejurimi.

Cuprins între cartierul Balat şi zidurile Constantinopolului de pe timpul lui Theodosius al II-lea, cartierul sudic următor, Ayvansaray, este învăluit de o atmosferă cu adevărat tihnită. Aici se pot vedea încă multe case construite cu vechile pietre şi cărămizi bizantine şi tot aici s-a situat centrul guvernării Imperiului Bizantin în ultimele sale secole de existenţă, în cele ale decadenţei.

După ce au abandonat vechiul Mare Palat din centrul capitalei, împăraţii şi-au construit succesiv somptuoase palate în acest loc, pe malul sudic al Cornului de Aur, acolo unde încep şi marile fortificaţii dinspre uscat ale Constantinopolului. In acest colţ îndepărtat al capitalei, împăraţii u conturat, desigur, un nou centru de putere al capitalei. In 1204, cruciaţii s-au lăsat impresionaţi de bogăţia şi eleganţa acestor palate orientale, înainte de a le jefui.

Au rămas multe vestigii ale acelei glorii artistice imperiale. Ele sunt împrăştiate pe o suprafaţă de aproape 2 kilometri pătraţi, în unghiul cuprins între zidurile Cornului de Aur şi zidurile de apărare spre uscat. Ocupau cea de a şasea colină, suprafaţă care este astăzi dominată de Moscheea Mihrimah şi de faimoasa Biserică Sfântul Salvator din Chora.

Ayvansaray este cartierul care marchează limita dintre vechiul Constantinopol şi periferiile din afara zidurilor. In faţa sa, la nord de apele golfului, cartierul Haskőy a fost odinioară un sat al unei secte evreieşti, unde se pot găsi astăzi multe muzee locale, două sinagogi şi câteva vestigii interesante din piatră. Haskőy este urmat, spre ieşirea din golf de şantiere navale, care-l despart de cartierul amintit Kasimpaşa.

Eyűp a fost ultimul cartier pe lângă care se prelinge vaporaşul turistic minuscul, cartier aflat pe latura sudică a golfului. Cu mult timp în urmă satul de aici era despărţit de oraş. Se situa la poalele unei coline cu o panoramă relaxantă asupra întregului Corn de Aur. Pe o poziţie cu largi perspective se afla o cafenea iubită de scriitorul Pierre Loti (1850-1923), pe timpul cât a locuit în capitala turcă, ca ofiţer instructor de marină.

Eyűp este cunoscut cu deosebire pentru mausoleul celui ce a fost purtătorul de stindard al profetului Mahomed pe timpul asediului Constantinopolului, Eyűp Ensary. Osemintele acelui personaj sfânt musulmanilor, ucis la asediul dintre anii 672-679, au fost regăsite miraculos în urma cuceririi otomane, aşa că s-a construit o moschee comemorativă, prin voinţa lui Mahomed al II-lea, în anul 1458. Este o moschee sfântă pentru turcii musulmani sunniţi şi face parte dintre locurile sacre, alături de Mecca, Medina şi Ierusalim. Moscheea a devenit locul în care sultanii îşi încingeau sabia lui Osman, fondatorul dinastiei otomane, atunci când preluau tronul. Ceremonia se asemăna cu altele de pe întinsul Europei la încoronarea regilor.

Croaziera prin Cornul de Aur nu se ridică la înălţimea aşteptărilor prin diversitate urbană şi prin oferta de perspective. Dăruieşte numai plăcerea de a repera multe din monumentele cunoscute şi de a observa multe turle de biserici pitite, mărunte şi timide. Mai adaugă cunoaşterea stării de sărăcie a unei părţi a Istanbulului.

La întoarcere spre cheiul de plecare de lângă Podul Galata, se poate constata,în zilele de vară, de ce anticii au numit acel golf lung de 11 kilometri, cu forma unui corn prelung, drept Cornul de Aur. La apusul soarelui apele sale iau culoarea aurului cu sclipiri fugare de diamante.

Uitând de sărăcia locativă care însoţeşte golful, trebuie să recunosc că nici un alt loc din Istanbul nu-ţi trezeşte un sentiment de pace, de împăcare cu sine, atât de blând şi de captivant prin darurile naturii. Cu ochi fără greş, anticii l-au ales drept loc al unor prime aşezări bine ascunse de sălbăticie. Considerat drept protector pentru oameni şi nave, a primit atributul de adăpost, sporindu-şi liniştea şi chiar înalta apreciere a împăraţilor.

Din primele secole ale Imperiului Roman de Răsărit, numit Imperiul Bizantin, Accesul navelor străine în Cornul de Aur a fost împiedicat de un lanţ foarte gros, întins de la un turn al Constantinopolului vechi, în sud, la un turn de pe malul nordic, acolo unde s-a născut cetatea cartierului genovez Galata. In istoria Imperiului Bizantin s-a încercat de trei ori depăşirea ostilă a acelui lanţ :

- în sec.al 10-lea s-a produs o invazie navală rusă în cursul căreia invadatorii, sosiţi în monoxile, au încercat să depăşească lanţul bizantin ocolind pe uscat, peste actualul cartier Galata. Au fost distruşi de bizantini cu ajutorul renumitului „foc grecesc”.

- în 1204, pe timpul celei de a IV-a cruciade, navele veneţiene au reuşit să rupă lanţul cu ajutorul unui berbec.

- în 1453, otomanii lui Mahomed al II-lea au copiat tactica ruşilor, trecând navele din Bosfor în Cornul de Aur peste colina Galata, tractându-le pe uscat.

După cucerirea otomană populaţia greco-bizantină, evreii, negustorii italieni, alţii decât genovezii, şi alţi  nemusulmani, s-au deplasat cu locuirea în lungul malurilor Cornului de Aur, în special pe malul sudic, cel al vechiului Constantinopol. Acolo s-a retras şi năpăstuitul, dar eroicul, Patriarhat Ecumenic Ortodox şi au dus o viaţă plină de pericole multe bisericuţe creştine.