Biserica este muzeu şi se numeşte Muzeul Kariye (probabil de la Chora) sau Kariye Cami Műzesi sau Hora eski Bizans kilisesi. Este un monument bizantin de vasloare inestimabilă, salvat de la distrugere printr-un miracol.
In străvechiul locaş se pot admira unele dintre cele mai frumoase mozaicuri bizantine din Istanbul. Edificiul este de neprecupeţit pentru iubitorii de artă şi istorie, unii specialişti recomandând chiar să fie vizitat înaintea Sfintei Sofia. Este un colţ de Istanbul de esenţă greacă ortodoxă care convinge de faptul că spiritul este continuarea şi floarea materiei, iar mitul este expresia simplă şi, totuşi complexă a celei mai pozitive realităţi. Spiritul păşeşte pe zidirile greco-bizantine şi oriunde mergi în fostul lui areal, îi descoperi urmele divine.
In preajma venerabilei biserici atmosfera este plină de blândeţe, de culoare, de caldă înţelegere umană în pictura mozaicală bizantină.
Se ştie că pe locul bisericii a existat un alt locaş în sec.al 5-lea, situat în afara zidurilor lui Constanti cel Mare din sec.al IV-lea. Când s-a ridicat zidul lui Theodosius al II-lea (413-414 e.N), biserica a fost cuprinsă în interiorul sistamului defensiv al capitalei Existenţa ei a fost semnalată şi pe timpul domniei lui Justinian.
La numele locaşului s-a adăugat precizarea „in Chora“, pentru faptul că el s-a aflat în câmpia apropiată. O altă explicaţie pentru cuvintele adiacente, „in Chora“, este aceea că nişte inscripţii din interiorul bisericii, scrise în limba greacă, repetă de mai multe ori cuvintele „Pământul lui Dumnezeu“ (în limba greacă chora însemna pământ). Dar mai există şi alte opinii.
Seismul din anul 558, care a dus şi la prăbuşirea cupolei Sfintei Sofia, a distrus complet biserica Sfântul Salvator. Reconstruită imediat, ea a rezistat bine până la distrugerile aplicate ornamentaţiei interioare de iconoclaşti. Pe parcurs biserica a devenit şi mănăstire, iar între anii 1077-1081 s-a bucurat de o reconstrucţie amplă prin dărnicia Mariei Dukas, soacra basileului Alexios I-ul Comnen. Apoi, în anul 1120, Isaac Comnen, nepotul celui dinainte, a restaurat din nou locaşul, din nou grav avariat.
Starea bună a edificiului nu a durat mult, suferind o nouă distrugere din partea credincioşilor cruciaţi, în 1204.
Theodoros Metochites, celebru logograf al curţii imperiale, a întreprins o restaurare minuţioasă a bisericii, între anii 1315-1321, cheltuindu-şi întreaga avere. Mozaicurile şi frescele ce pot fi admirate astăzi sunt datorate acestui ultim binefăcător, care a adăugat locaşului un exonartex şi un paracclesion. In 1328 Metochites a fost exilat de Andronic al III-lea Paleolog, dar a fost autorizat să revină după doi ani, când a devenit călugăr. Şi-a încheiat viaţa în acest loc sfânt, unde a şi fost înhumat.
După cucerirea otomană, biserica bijuterie a fost transformată în moschee, în 1511, de către Atik Ali Paşa, marele vizir al lui Baiatid al II-lea. Faptul a condus la acoperirea decoraţiilor interioare cu un strat de tencuială, după moda musulmană. Stratul acela a protejat o mare parte din mozaicuri şi fresce, fiind îndepărtat între anii 1948-1959 de către Institutul bizantin din America. Din 1948 biserica a devenit muzeu, păstrând alături şi un minaret simplu cu tencuială roz. Din anul 1958 a fost deschisă publicului ca muzeu.
Biserica este de talie mică în raport cu alte biserici ale Constantinopolului, având o suprafaţă de numai 742,50 metri patraţi. Talia sa mică este compensată de majestatea interioară, fapt obişnuit în arhitectura bizantină. Edificiul se compune din trei zone principale: holul de intrare, sau nartex, corpul principal, sau naos şi capela alăturată, sau parecclesion.
Minunatele mozaicuri şi fresce de la începutul sec. al 14-lea descriu viaţa Sfintei Fecioare şi a lui Christos, dar reprezintă şi chipurile altor sfinţi, sau altor personalităţi bizantine importante ale timpului. Unele imagini sunt legate de Evanghelii apocrife. Mişcările elegante ale personajelor le transmite lejeritate şi eleganţă incomparabilă, alături de un colorit viu. In plus, vasta gamă de teme biblice creează o idee despre forţa creatoare a maeştrilor bizantini, în ciuda ordinii iconografice impuse.
Din punct de vedere artistic Chora reprezintă un minunat exemplu al începutului Renaşterii bizantine din timpul Paleologilor. Cu toate că este mic şi greu de găsit, acest edificiu venerabil merită o atenţie specială. Nartexul este divizat în două: nartexul exterior, sau esonartex şi nartexul interior, sau exonartex. Separarea dintre cele două este netă, fapt datorat refacerii bisericii. Esonartexul a făcut parte din construcţia originală.
Biserica are şase cupole, două pe esonartex, una pe parecclesion şi trei pe naos. Cupola cea mai mare, cu 7,7 metri diametru, se află în centrul naosului.
Părăsind acest loc sfânt, recuperat de sub umbrela nocivă artistic a Islamului, orice iubitor de artă şi istorie trăieşte o strângere de inimă, o durere a dorinţei de reîntoarcere.
Văzută sau nevăzută, senină sau mutilată, istoria continuă să trăiască în noi, alături de mărturiile culturilor trecute. La Chora vizitatorul simte o tresărire a amintirilor păstrate genetic prin credinţa creştină şi pentru locaşurile ei străbune. Cu toate că o simţim apropiată, cultura creştin-bizantină ne surprinde des cu forţele ei creatoare enigmatice. Acele forţe nu ni le putem explica decât după o matură analiză, mai ales că ni se înfăţişează dintr-odată la apogeul lor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu