RĂZBOI - RĂZBOINICI CELEBRI - IENICERII

Ienicerii

Timp de sute de ani Europa crestina s-a vazut pusa in fata unui paradox implacabil si crud...cei mai teribili soldati care i-au decimat ostile erau ei insisi nascuti crestini. Copiii lui Allah au fost transformati de capeteniile otomane intr-unii dintre cei mai redutabili razboinici care au pasit vreodata pe campurile de lupta. Crescut de mic in aspra lege a razboiului, ienicerul ajungea un maestru al iataganului si un inamic pentru care mila sau frica erau notiuni straine, de altii inventate...Stau marturie sutele de confruntari militare in care asprii si incercatii Copii ai lui Alah au iesit invingatori!

Armele ienicerilor

Otomanii au fost primii care au stabilit o armata regulata in Europa dupa exemplul legiunilor romane, si acesta era chiar corpul ienicerilor. Temutii razboinici purtau uniforma distincta, in croiala si culori diferite de cele ale altor trupe de soldati din armata sultanului, precum spahii, azapii sau akingii. Alaturi de fanatismul proverbial, principala arma a ienicerilor a fost temutul iatagan. Inspirat ca forma de stravechile sabii grecesti de tip Kopis, iataganul era o sabie curbata. Nu va inchipuiti aici sabiile curbate ascendent omniprezente in iconografia turceasca medievala, acestea semanand foarte mult cu Shamshirul persan. Iataganul avea o curbura descendenta in josul lamei, favorizand astfel capacitatea maxima de a reteza, calitate care, dublata de varful foarte ascutit, a facut din iatagan o arma alba superioara tuturor sabiilor vremii de care s-a ciocnit in batalii.

Lama sa varia intre 60-80 de centimetri lungime, iar designul per total al armei este considerat revolutionar chiar si in zilele noastre. Acesta deoarece marea majoritate a sabiilor se imparte in doua cateogorii distincte: sabii pentru impuns si sabii pentru taiat. De-a lungul istoriei, foarte putine tipuri de sabii au reusit sa imbine eficient capacitatea de a reteza cu acea de a strapunge. Iar iataganul a fost probabil cea mai buna lama taioasa care raspundea ambelor cerinte. Un alt punct forte al iataganului era reprezentat de forma ergonomica a manerului sau, care se temina intr-un sprijinitor masiv pentru podul palmei, ceea ce-i permitea ienicerului sa execute miscari in care sa accelereze in tinta greutatea iataganului.

Lancile ienicerilor erau arme revolutionare la randul lor. Sulitele otomane erau intotdeauna prevazute langa varf cu un carlig folosit pentru a impiedica picioarele cailor adversarilor, a-i trage pe acestia de pe cal, sau a dezarma fara sa raneasca un potential prizonier valoros care nu vroia sa se predea. Arcul cu sageti nu s-a bucurat de pretuire in randul ienicerilor. Chiar daca, la un moment dat, aveau o unitate de arcasi, menirea ienicerilor era aceea de soldati de elita care luptau cu scut si iatagan acolo unde era batalia mai grea. Dintre armele indragite se evidentiau si topoarele de lupta otomane, un gen de securi cu coada lunga si lama ingusta si grea, cumva asemanatoare baltagelor, folosite in special pentru a sparge armuri si scuturi inamice.

Armura si mijloace de protectie

In acest domeniu, principalul atu al ienicerului era scutul sau rotund alcatuit dintr-un aliaj metalic care sa-i permita sa fie deopotriva rezistent la lovituri si usor de transportat. Din acest motiv era, prin excelenta, o arma defensiva, copiii de suflet din Stambul nefolosindu-l drept arma de lovit si impins. Inspirati de scuturile populatiilor razboinice din India, turcii au realizat scuturi prevazute in partea centrala cu 4 semisfere de metal, dispuse apropiat una de cealalta. Acest artificiu maximizeaza riscul ruperii lamei unei sabii inamice care izbeste scutul din anumite unghiuri. Luptatori experimentati, ienicerii erau constienti de protejarea in special a bratelor, gambelor, genunchilor si incheieturilor, folosind in acest scop aparatori din metal sau straturi succesive de piele de bivol lacuita.

Pentru protejarea trupului, se foloseau de camasi groase de in sau canepa peste care imbracau camasi usoare si foarte rezistente din zale, croite astfel incat ochiurile lor sa se rupa cat mai greu sub impactul armelor cu tais. Un alt accesoriu de protectie nelipsit din arsenalul ambulant al ienicerului era coiful sau de inspiratie turcomana. Coiful era usor si eficient, protejand partea superioara a craniului si piramida nazala a ienicerului, marginile fiindu-i prevazute cu o fasie lunga din zale care permitea razboinicilor personali ai sultanilor mobilitatea miscarilor capului precum si o arie vizuala cat mai deschisa, atribute esentiale intr-o lupta.

Scurte precizări

Ca numar de soldati corpul ienicerilor dispunea de obicei de 100-200.000 de indivizi. Trupa ienicerilor era organizata in unitati de dimensiunea regimentelor denumite Orta. Toate Orta cuprindeau centrul ienicerilor numit Ocak, inima si baza trupei. Sultanul Soliman Magnificul a avut 165 de Orte, dar numarul a crescut ajungand la 195. Reputatia lor pe campul de lupta a fost una teribila, sute de ani armatele europene fiind incapabile sa faca fata acestor razboinici feroce. Se spune, pe buna dreptate, ca ienicerii erau asul din maneca al sultanilor. De multe ori, cand restul trupelor turcesti erau decimate, ienicerii au salvat batalia, castigand-o alaturi de inima sultanului…In timpul asediului Vienei din 1529, ienicerii si-au castigat reputatia de soldati de geniu sapand si minand zidurile acestui oras. Tot ei au fost cei care au cucerit Constantinopolul, au invins definitiv pe mamelucii din Egipt, si au spulberat armatele ungare la Mohaci dupa ce, inainte, au zdrobit la Nicopole o coalitie de osti crestine.

RĂZBOI - RĂZBOINICI CELEBRI - LEGIONARII ROMANI

Putine imagini starneau mai multa groaza in lumea antica decat cea a unei legiuni romane aflata in plin mars. Si asta pentru ca o atare imagine nu insemna decat un singur lucru... sfarsitul celor catre care se indrepta. Era stiut ca un legionar nu va renunta niciodata, iar daca se intampla sa cada pe campul de lupta, un altul ii lua locul aproape imediat. Erau antrenati sa ucida, erau antrenati sa marsaluiasca zeci de kilometri pe zi si erau antrenati sa isi care propria greutate pe distante uriase. Li se mai spunea si Catarii lui Marius, aluzie la generalul Gaius Marius, inventatorului arsenalului personal al unui legionar. Ei au fost cei care au schimbat fata lumii, cei care au faurit cel mai mare imperiu al Antichitatii si cei care nu au cunoscut rival pentru sute de ani... legionarii Romei.

Scurt istoric

Atunci cand romanii si-au inceput lungul sir al bataliilor care avea sa ii duca in fruntea celui mai mare imperiu antic, armele folosite de ei erau cele preluate dupa model etrusc sau grec. Au urmat intalnirile cu celtii, iar legionarii romani au preluat modelele acestora de arme si armuri. Atunci cand i-au intalnit pe iberi, romanii au preluat temutul gladius, pentru ca in urma intalnirilor cu dacii, armura lor sa fie schimbata substantial pentru a rezista in fata temutelor falxuri. De la bretoni au luat modelul carului de lupta imbunatatit, iar sulitele barbare au fost transformate in eficientele pillumuri. Atunci cand au infruntat Cartagina, romanii au construit de la zero o flota identica cu cea cartagineza. Pentru ei, tot ceea ce era eficient devenea arma standard. Atat de meticulosi in arta razboiului erau temutii legionari romani. Secole mai tarziu, Montesquieu nota:"Sa se stie ca principalul motiv pentru care romanii au ajuns stapanii lumii luptand impotriva tuturor a fost acela ca renuntau la propriile obiceiuri si practici imediat ce gaseau altele mai bune".

Trebuie mentionat si faptul ca, e adevarat, forta romanilor consta in disciplina, inovatia si unitatea grupului. Romanii luptau mereu impreuna, fara a incerca sa isi dovedeasca in lupta abilitatile razboinice, asa cum o faceau cei mai multi dintre barbari. Protejati de scuturile lor uriase, romanii semanau cu solzii unui peste, unul extrem de letal daca ne gandim la eficienta sa. Sa luam numai exemplul bataliilor pe care Gaius Marius le-a purtat impotriva cimbrilor si teutonilor ce amenintau cu invadarea peninsulei italice. Atunci, in anii 101-102 i.Hr., dintre cei 40.000 de legionari, mai putin de 2000 aveau sa isi piarda viata. In acelasi timp, dintre cei 300.000 de barbari de neam germanic, peste 200.000 cadeau pe campul de lupta, in timp ce restul piereau in sclavie.

Armele

Poate cea mai cunoscuta arma romana a fost gladiusul, sabia scurta cu tais dublu folosita de catre orice legionar. Lunga de aproape 45 de centimetri, cu un balans superior fata de multe arme ale vremii dat de o bila de metal fixata la capatul manerului, ea era arma ideala pentru strapuns si pentru crearea unor rani suficient de grave incat sa scoata din lupta un potential inamic. In fond, moartea acestuia nu era imperios necesara pe cat era indepartarea sa din teatrul de razboi. Principalele tinte ale unei astfel de arme erau umerii, picioarele si gatul, zonele pe care un legionar le putea atinge din spatele uriasului sau scut. Ca sa intelegem cat de importanta era aceasta sabie pentru romani, trebuie spus ca de gladius, niciun legionar nu se despartea decat sub amenintarea unor pedepse groaznice. Dar cand, in toiul luptei, se intampla ca el sa fie dezarmat, intra in scena temutul pugio, pumnalul scurt, cu lama nu mai lunga de 17-27 de centimetri, ideal pentru strapuns, modul preferat de a lovi al soldatilor romani. Lama sa lata nu avea decat un scop, acela de a taia cat mai mult din carnea, din tendoanele adversarului si de a produce hemoragii grave. In cazul capturarii, un soldat roman putea gasi in suicidul cu pugio o cale onorabila de a scapa de rusine. De altfel, multi soldati si chiar oameni politici si-au gasit sfarsitul sub lama acestui pumnal infiorator.

Niciuna dintre aceste arme albe nu era, insa, la fel de eficienta pe cat era sulita clasica a legionarilor, celebra pillum. Cu o lungime de aproape 2 metri, un maner lung de lemn si un varf dispensabil de fier, nu mai gros de 7 milimetri in diametru si lung de circa 60 de centimetri, pillumul era spaima oricarui razboinic antic. Acest tip de sulita era proiectat astfel incat sa patrunda usor prin armura adversarului si sa se franga in trupul lui. Un pillum nu trebuia refolosit impotriva romanilor, de aceea si designul sau unic. Datorita faptului ca era extrem de subtire si de flexibil, varful de fier se indoia usor in contactul cu tinta si sub efectul propriei greutati, nu inainte, insa, de a patrunde cat mai mult in tinta. Ranile produse astfel erau, de cele mai multe ori, letale.

Armura

Pentru o armata in care eroismul personal se afla mereu pe planul doi, in favoarea disciplinei si a unitatii de grup, este evident ca armura juca un rol extrem de important. In fapt, legionarul roman era atat de bine echipat, incat modele modernizate ale armurii sale au fost adoptate inclusiv de soldatii din zilele noastre. Sa luam numai exemplul coifului cu aparatori mobile pentru obraji si urechi, si prelungire metalica in zona cefei.. Nu numai ca ofera o protectie superioara fetei soldatului dar, in acelasi timp, ii da acestuia si posibilitatea de a auzi ordinele superiorilor. Poate cea mai asemanatoare copie a unui coif roman este modelul castilor de lupta folosite de trupele naziste in cel de al II-lea Razboi Mondial, dar si de cele americane si britanice din razboaiele moderne.

Urma lorica hamata, armura formata din inele de metal, armura standard a legionarilor. Cu inele al caror diametru nu depasea 7-9 milimetri, o atare tunica de metal a supravietuit pe campul de lupta mult dupa disparitia romanilor. In fapt, doar armele de foc au reusit sa o scoata din uz. Insa Lorica hamata nu era singurul model de armura a trupului folosita de romani. Un alt model eficient si foarte apreciat in radnul legionarilor era lorica squamata, armura copiata dupa model sarmat, in care solzi de metal, lati de pana la 8 centimetri, cu o grosime de 1,25 - 2,5 centimetri, erau capabili sa opreasca o sageata sau o sulita aflata in plina viteza. Insa nicio armura nu este la fel de cunoscuta precum Lorica segmentata, armura destinata centurionilor si legionarilor aflati pe cele mai grele teatre de lupta. Extrem de scumpa si de greu de reparat, armura formata din fasii de metal legate intre cu sireturi de piele, era printre putinele echipamente capabile sa stopeze o sabie grea de model dacic. De altfel, unul dintre putinele modele existente astazi este cel reprezentat pe o statuie romana din Alba Iulia, Romania, desi acest model pare, mai degraba, unul hibrid intre lorica segmentata si lorica hamata. Mult mai rara era Lorica musculata, model folosit in special pentru parade, in care armura ce copia forma muschilor toracici si abdominali, formata din doua parti legate intre ele, era imbracata de catre nobili sau centurioni.

Nu in ultimul rand, in arsenalul unui legionar intra scutul greu, Scutum. Fie ca era de forma ovoidala sau rectangulara, un scut roman era menit sa apere intregul corp al celui ce il purta. Aceleasi modele, indiferent de forma, erau curbate pentru a putea absorbi mai eficient loviturile dure, iar pentru rezistenta, orice scut era intarit in centru cu o bila de metal, bila folosita des si pentru a culca la pamant adversarii ce se apropiau amenintator. Realizat din lemn de esenta dura, un scut trebuia sa nu cantareasca prea mult dar sa fie extrem de eficient pe campul de lupta, sarcina pe care strategii Romei au achitat-o cu brio in cazul acestei capodopere a defensivei.

ISTORIE - RĂZBOINICI CELEBRI - RONINII JAPONEZI

Foto (1)

Nimic nu a perturbat mai mult ceremoniile rigide si curgerea unei zile obisnuite din Japonia feudala decat existenta acestor briganzi luptatori care, de multe ori, alegeau viata de aventurier liber si temut de toti membrii castelor japoneze. Proscrisi, onorati, blestemati, temuti, ridiculizati, neintelesi, adorati, cazuti in uitare…samuraii vagabonzi ai Japoniei au fost in mod paradoxal cei mai mari maestri de arme ai stravechilor arte martiale din Tara Soarelui Rasare.

In acest articol

• Libertate din varf de sabie
• Soarta razboinicului – Calea hoinarului
• Maestrii celebri ai arteler martiale nipone
• Ronin Facts

In mod explicabil sau nu, depinde aici de interpretarea fiecaruia, istoria si aparitia roninilor in istoria japoneza este trecuta deseori sub tacere chiar de catre ilustrii istorici japonezi. Parca se doreste nestirbirea aureolei de tara opaca si perfecta, de imperiu cu origini divine si cu destin maret al Japoniei, de catre existenta unor samurai care si-au permis sa sfideze tot ce insemna rigoare, cutume si obiceiuri ale timpului. Adevarati rebeli din voia sortii, roninii erau cu adevarat liberi…liberi in toata puterea acestui cuvant. Totusi, orice moneda are un revers. La urma urmei, inclusiv japonezii traiesc intr-o lume a dualitatii, si astfel au fost nevoiti sa accepte valorile si virtutile unor samurai care au fost, de fapt, vagabonzii care umileau in lupta insasi pe maestrii de arme ai shogunilor. De fapt, tot ce a insemnat progres in cunostintele de lupta si in evolutia scolilor de arte martiale japoneze, faimoasele Ryu, a fost adus de libertatea creatoare si de mentalul nonconformist al acestor samurai fara stapan.

Insasi sintagma “Samurai fara stapan” era una nu doar peiorativa, ci o blasfemie in toata puterea cuvantului, in Japonia acelor vremuri…Rigidul sistem social japonez se temea prea mult de neinregimentarea unor luptatori atat de redutabili dar, in acelasi timp, se folosea de serviciile lor…Politica a fost duplicitara in orice parte a lumii si in orice perioada istorica. Fara indoiala, au existat si excese ale acestora. Au fost, spre exemplu, ronini care au devenit hoti, talhari de drumul mare, ori care s-au asociat in bande care terorizau tinuturi intregi …

Oricum, Japonia feudala era terenul propice pentru dezvoltarea unor astfel de fenomene sociale extreme, in care samuraii vagabonzi erau actorii principali. Nu trebuie uitat ca in ciuda unificarii statale si a sistemului strict de guvernare shogunala, in toate provinciile imperiului japonez erau neincetate lupte interne intre nobilii locali. Fenomenul in sine a favorizat anarhia si violenta de la care acesti Razboinici-Golani, dupa cum i-a denumit un istoric nipon, nu s-au dezis niciodata.

Libertate din varf de sabie 

Conform acceptiunii japoneze, un ronin era un samurai fara stapan sau suzeran din perioda feudala a Japoniei (1185-1868). Fenomenul se intampla, cel mai adesea, datorita ruinarii financiare a stapanului sau a mortii acestuia pe campul de lupta. Totusi, un samurai devenea ronin si daca pierdea favorurile sau cadea in dizgratia seniorului sau. Termenul de Ronin insemna intr-o traducere apoximativa : “Om care incalca regulile”. Inainte de secolul al X-lea, acest nume era dat taranilor care, pentru a evita impozitele foarte grele, isi paraseau pamanturile si se stabileau in regiunile inca neluate in stapanire de templele budiste sau de nobilii de la curtea imperiala. Termenul a aparut in timpul epocilor Nara si Heian. In scurt timp a fost folosit si la adresa samurailor care-si pierdusera stapanii.

Conform Bushido Soshinonshu (nimeni altul decat faimosul Cod al Samurailor, ale carui percepte acestia trebuiau sa le respecte cu sfintenie), orice samurai care si-a pierdut stapanul trebuia sa-si faca seppuku - sinuciderea rituala, si astfel sa paraseasca cu onoare acesta existenta…Bineinteles ca povestea conform carora toti samurai ardeau de nerabdare sa se sinucida de dragul stapanului nu este decat un mit popular, de altfel insusit perfect de catre occidentali dupa cel de–al doilea Razboi Mondial. Adevarul este ca multi samurai au ales viata pribeaga si libera in loc sa-si ia viata de dragul unui stapan de care, de multe ori, nu-i legau decat banii. In timpul epocii Edo (1603-1868), numarul roninilor a crescut, in mare parte, datorita sistemului social rigid si al legilor dure ale shogunatelor. In aceasta perioada, denumirea de ronin a fost data tuturor razbonicilor Bushi si samurailor care nu mai depindeau direct de senior. Confiscarea pamanturilor marilor seniori de catre shogunul Iemitsu Tokugawa a dus la cresterea numarului roninilor.

Soarta razboinicului – Calea hoinarului 

Totusi, in timpul perioadelor Kamakura si Muromachi, atunci cand nobilimea japoneza detinea pamanturile, ronin era si samuraiul care-si pierdea pamantul datorita masinatiunilor si intrigilor nobiliare. In acele vremuri, multe lupte interne au avut loc in intregul arhipelag nipon intre nobili sau cetele de razboinici pribegi. Atunci, multi astfel de samurai someri s-au asociat in grupuri care jefuiau satele, percepeau taxe de protectie si chiar isi permiteau sa atace curtile nobiliare. Mai multi razboinici s-au distins atunci, iar unii dintre ei si-au castigat chiar titulatura de Daimyo - Mare Nobil…

Spre exemplu, Saito Dosan s-a nascut intr-o familie de comercianti, categorie sociala careia ii era interzis portul armelor. Totusi, micul Saito si-a dorit de copil sa devina samurai. Cum nu avea ascendenta necesara, a fugit de acasa si a intrat in anturajul unei bande de ronini. Cu timpul a invatat artele martiale iar talentul sau de luptator i-a permis sa ajunga un Daimyo. Un alt exemplu este cel al roninului Todo Takatora care a servit pentru inceput sub zece seniori pentru a-i abandona si a deveni un ronin. In memoriile sale scrie ca “Libertatea si calea armelor sunt doi copii care nu trebuie despartiti unul de altul”

Momentul hotarator in existenta acestor samurai atipici a fost cel al marii batalii de la Sekigahara. La sfarsitul acestei lupte, multi nobili si-au pierdut pamanturile, in consecinta un mare numar de samurai au devenit ronini. Circa 100 000 de ronini si-au unit fortele cu armatele generalului Toyotomi Hideyori si au luptat in ceea ce a ramas in istorie sub numele de Asediul de la Osaka. In anii de pace care au urmat, armatele personale ale stapanilor de pamanturi au fost desfiintate. Multi ronini in lipsa exercitiului functiunii, au devenit tarani si au inceput sa practice agricultura. Unii dintre ei, cum a fost roninul Yamada Nagasaga, au devenit mercenari in afara coastelor Japoniei. Cu toate acestea, cei mai multi dintre ei traiau in saracie, ca niste razboinici de ale caror servicii nu mai avea nevoie nimeni. Pacificarea Japoniei a dus intr-un mod trist la decaderea celor mai teribili samurai…

Multi ronini au devenit atunci instructori de arte martiale pentru marele public al Japoniei, care nu beneficiase in trecut de dreptul de a invata artele de lupta. Altii au ales indeletniciri demne de onoarea lor de samurai: garda de corp (Yojimbo) sau aparatori ai satelor de tarani agricultori. Unii s-au facut talhari care atacau orice le iesea in cale, devenind spaima familiilor bogate japoneze. Trupele shogunale au fost adesea obligate sa lupte impotriva lor si, de multe ori, erau infrante de catre mult mai experimentatii samurai ratacitori.

Maestrii celebri ai arteler martiale nipone 

Datorita experientei si priceperii lor neegalate in toate artele martiale, numerosi ronini au fondat unele dintre cele mai redutabile Ryu, scoli de arte martiale. Oameni aspri si foarte bine antrenati, acesti samurai atipici intruchipau de fapt, in mod paradoxal, toate valorile din Codul Bushido, fara a trece in extremele absurde ale acestui cod…Virtuti si idealuri precum libertatea personala, non-atasamentul, onoarea si curajul, erau intruchipate, de fapt, de catre acesti razboinici renegati si uitati de o societate japoneza care isi pierdea incet indentitatea si valorile sub influenta crescanda a coruptiei si a civilizatiei occidentale.

Acestia erau cei care personificau omul drept, razboinicul vertical in fata mortii sau a tentatiilor si desertaciunilor vietii. Unii ronini au dus de fapt la maximum aceste concepte demne de viata, acestia erau cu adevarat oameni independenti care isi alegeau propriul drum in viata, dand socoteala doar propriei constiinte si Divinitatii.Ca si pregatire de lupta, roninii erau niste autodidacti naturali. Departe de tipicul si regulile limitatoare ale scolilor de lupta traditionale, roninii si-au dezvoltat propriile stiluri de lupta, influentate strict de pragmatism, eficienta in lupta si transpunerea meditatiei Zen in practica martiala. In confruntatile cu maestrii oficiali de sabie, roninii invingeau fara drept de apel pe acesti luptatori domesticiti de viata buna si confortabila de la curtile nobililor.

Cel mai cunoscut si indragit samurai al Japoniei a fost nimeni altul decat roninul Myamoto Musashi. Acesta a fost, de fapt, cel mai mare spadasin din intreaga istorie a Tarii Soarelui Rasare sau, cum considera unii istorici, a intregii umanitati. Fiu de samurai, Musashi ramane orfan la o varsta frageda si ajunge ronin. Autodidact al sabiei, el avea sa fondeze o scoala de Ken-Jutsu denumita Niten Ichi Ryu, una dintre cele mai renumite scoli de acest gen.

Eroii cele mai iubite epopei a Japoniei, celebra Chushingura sau Legenda celor 47 de samurai din Ako, aminteste vitejia si sacrificiul acestor samurai deveniti ronini care s-au sacrificat in memoria seniorului lor. Ecoul lasat in memoria colectiva a niponilor de catre faptele de arme ale samurailor ratacitori mai rasuna si in prezent in ciuda tehnologizarii galopante a societatii japoneze actuale.