ISTORIE - RĂZBOINICI CELEBRI - IENICERII 2

Copiii lui Allah – Ienicerii

Timp de peste 450 de ani Europa Crestina s-a vazut pusa in fata unui paradox implacabil si crud …cei mai teribili soldati care i-au infruntat ostile erau nascuti crestini. Rupti de mici din sanul familiilor acestia au fost transformati de catre capeteniile otomane nu doar in spaima Europei, ci insasi intr-unii dintre cei mai redutabili razboinici care au pasit vreodata pe campurile de lupta. Un popas in lumea lor sumbra dar fascinata este necesar pentru a intelege mai bine drama omului pus in fata furtunilor vremurilor…

Inceputul cosmarului european… 

La data intrarii sale in istorie sub sunete tiuitoare de meterhanele, zanganit de iatagane si aroma intrigilor din cafenele, Imperiul Otoman se afla la o faza incipenta formarii oricarei mari puteri militare: aceea in care se consolideaza si se reconsidera forta armata.In secolul 14 al erei noastre razboinicii turcierau intr-o lacoma expansiune, cucerind pe rand provincii intregi din muribundul Imperiu Bizantin si de asemeni regatele armean, sarb, bulgar. Luptele nu au fost usoare nici pentru incercatii luptatori cu ochi ingusti, coborati ca un vartej din stepele Asiei Centrale. Pusi in fata pierderilor de soldati, sultanii turci au venit cu o idee nemaintalnita in istorie pana atunci. Formarea unui corp de armata alcatuit exclusiv din copiii celor aflati sub dominatia otomana. Situatia care a dus la adoptarea unei astfel de masuri era la acea data deloc roza pentru tanarul imperiu turc.

Armata proprie era destul de fragila, fiind formata din oameni liberi de diverse nationalitati, apartinand multitudinii de triburi din Asia si Caucaz pe unde trecuse tavalugul otoman. Sefii de trib respectivi se aflau deseori in conflicte datorate impartirii prazii de razboi, iar ponderea turcilor puri in aceasta armata originala era destul de mica pentru a avea un cuvant hotarator. Astfel, ienicerii au devenit primul corp pedestru al armatei otomane inlocuind ghazii tribali, a caror moralitate si loialitate lasa deseori de dorit chiar si pentru turci….Un alt aspect demn de luat in seama a fost cel psiho-somatic. Capeteniile turce au observat ca europenii din Balcani si Caucaz erau mai inalti, solizi, si mai puternici fizic decat maruntii calareti care apartineau multitudinii etnice turce. De aici pana la ideea inrolarii si antrenarii pentru razboi a copiilor de origine europeana nu a mai fost decat un simplu pas.

Pasul a fost facut de catre sultanul Murad I in jurul anului 1365 sau 1380 dupa unii autori, iar noua titulatura sub care viitorii luptatori adoptati cu forta de catre statul otoman vor face istorie va fi aceea de Ieniceri (in turca Yeni-Ceri inseamna Oaste Noua). Numele lor desemna la inceputuri insasi rolul lor, acela de alternativa pentru vechea armata regulata turca. La inceput, componentii acestor trupe erau non-musulmani liberi care isi ofereau serviciile ca mercenari, si prizonieri de razboi care aveau de ales intre calau si inrolarea in aceste trupe. De fapt puterea centrala otomana reglementase de timpuriu problema robilor sau a captivilor de razboi, instituind darea numita Pendjik (adica o cincime ). Prin aceasta posesorii de robi erau obligati sa predea statului a cincea parte din captivii lor, iar daca erau mai putini de cinci achitau cate 25 de aspri reprezentand a cincea parte din 125 de aspri, pretul unui rob in acele vremuri. Asa a parut categoria de oaste numita “Pendjik-oglani”, care a constituit puncul de plecarea pentru corpul armat al ienicerilor.

Cruda Devsirme 

Mai apoi, sistemul recrutarii de copii crestini se va numi Devsirme, in treducere directa – Transmutatie. Exceptand robii care puteau fi de orice neam, sistemul Devsirme nu se aplica in egala masura tuturor popoarelor crestine de sub influenta otomana. Se apela la inceput la copiii bulgari, greci, armeni iar mai tarziu in fruntea lor vor trece albanezii, sarbii, bosniacii si gruzinii. Evreii erau scutiti considerandu-se ca nu erau buni luptatori si erau folositi doar in comert. In mod foarte ciudat, istoricul turc I. H. Uzuncarsili afirma in lucrarea sa aparuta in anul 1940, Osmanli Impratorlugunda Kapukulu Ocaklari (Ostile de Poarta in Imperiul Otoman) pe data unor baze istorice, ca nici ungurii sau romanii nu au fost incadrati in legea Devsirme. Autorii rapirilor sporadice de copii romani erau akingii razleti care se dedau la astfel de fapte doar cand stiau ca nu risca sa fie observati de capeteniile turce. Pentru aceste fapte se pare ca akingii riscau pedepse corporale serioase. Acesta este, se pare, motivul pentru care relatarile unor cronicari bizantini despre cereri oficiale de copii de la Vlad Tepes nu sunt confirmate de alte izvoare…

La inceput Devsirme se facea la 3, la 5 sau la 7 ani odata, dar mai tarziu s-a recurs la ea ori de cate ori trupele turcesti ramaneau fara efective. Se recrutau copiii cei mai robusti din familiile cu cel putin doi copii. De obicei, se apela la familiile avute sau la preoti, avandu-se in vedere influenta acestore asupra maselor populare. Nu erau acceptati: cei orfani, saraci, casatoriti, spani, sau prea ambitiosi, cei circumcisi si nici copiii unici in familie. De asemenea, sursele istorice spun ca nu erau primiti nici tinerii cei casatoriti sau cei care vorbeau deja limba turca. Varsta lor varia intre 8-20 ani fiind preferati tinerii intre 14-18 ani.

Adusi la Poarta in grupe de cateva sute, ei primeau uniforme speciale, erau circumcisi, dupa care primeau un nou nume. Apoi unii erau trimisi in Anatolia pentru 3-4-5 sau 7 ani, iar altii erau retinuti in Serai (indeosebi albanezii, bosniecii si circazienii), de preferinta cei mai putin scandalagii si de statura inalta. Din randul acestora multi ajungeau viziri, in felul acesta organizarea unei armate permanente de tipul ienicerilor in continua intarire si diversificare va constitui cel mai important factor al expansiunii turcesti. Pe masura ce Imperiul Otoman isi largea granitele si copiii romani, polonezi, ucraineni si chiar rusi vor face parte din trupele de ieniceri. Devsirme a disparut in secolul 17, din acea perioada voluntarii inclusi in corpul ienicerilor fiind doar de origine musulmana.

Scoala de lupta a ienicerilor 

Otomanii au fost primii care au stabilit o armata regulata in Europa, dupa exemplul legiunile romane, si aceasta era insasi corpul ienicerilor. Temutii razboinici purtau uniforma distincta, erau platiti lunar si aveau propriile muzici si marsuri militare. Ienicerii erau singurii soldati care erau platiti de sultan personal, pentru a se evidentia astfel rolul hotarator al acestora in batalii. Tot ei au fost printre primele trupe de soldati din lume care au adoptat armele de foc, inca din secolul al 15-lea , iar in secolul 16 principala lor arma era muscheta care a detronat astfel indragitul iatagan.

In taberele de antrenament, tinerii de origine crestina erau supusi unor dure si sistemeatice antrenamente in cadrul carora invatau manuirea combinata a sabiei si scutului, a sulitei si a iataganului. Acestei arme i se dedica cea mai mare parete a antrenamentului cu arme, datorita eficientei prezentate de acest tip particular de sabie. O alta activitate in care tinerii ucenici intr-ale razboiului erau incurajati sa se angajeze era lupta corp la corp denumita Yagli Kures. Acest gen de intreceri asemanatoare cu luptele greco-romane era de oricine centrasiatica.

In aceste scoli denumite Adjemi Oglan (Scoala de boboci, in traducere directa) tinerii erau incurajati ca, cel putin pe perioada uceniciei, sa ramana celibatari pentru a-si pastra si conserva astfel vigoarea necesara pe campul de lupta. In conditiile simple si aspre, aproape monastice, din cadrul Adjemi Oglan, tinerii crestini erau indemnati sa treaca la Islam cu toata inima, in fiecare seara recitandu-li-se lungi pasaje din Coran. Tot ca parte a dezvoltarii spirituale tinerii ieniceri erau indemnati sa respecte perceptele dervisului Hajji Bektash Wali, mistic turc care a binecuvantat prima trupa de ieniceri. Mai tarziu, Hajji Bektash va deveni patronul spiritual al corpului ienicerilor. Ienicerilor li se permitea sa aiba relatii cu femei de alta religie decat musulmana, dar nu le era permis sa se casatoreasca cu o femeie musulmana decat la retragerea din serviciul militar.Pentru totdeauna ei apartineau strict sultanului si purtau in instanta titlul de Kapikulu (sclav al Portii), titlu care indica legatura lor stransa cu suveranul. Cazarma le era casa iar sultanul parinte!

Gloria castigata cu sange 

Ca numar de soldati corpul ienicerilor dispunea de obicei de 100-200 000 de indivizi. Trupa ienicerilor era organizata in unitati de dimensiunea regimentelor denumite Orta. Toate Orta cuprindeau centrul ienicerilor numit Ocak, inima si baza trupei. Sultanul Soliman Magnificul a avut 165 de Orte, dar numarul a crescut ajungand la 195. Reputatia lor pe campul de lupta a fost una teribila, sute de ani armatele europene fiind incapabile sa faca fata acestor razboinici feroce. Se spune pe buna dreptate ca ienicerii erau asul din maneca al sultanilor. De multe ori, cand restul trupelor turcesti erau decimate, ienicerii au salvat batalia, castigand-o alaturi de inima sultanului…In timpul asediului Vienei din 1529, ienicerii si-au castigat reputatia de soldati de geniu sapand si minand zidurile acestui oras. Tot ei au fost cei care au cucerit Constantinopolul, au invins definitive pe mamelucii din Egipt, si au spulberat armatele ungare la Mohaci. In timpul bataliei de la Nicopole, dupa ce spahii si akingii au atras cavaleria grea a statelor europene intr-o cursa, truple de ieniceri au masacrat fara mila armatele regilor crestini, necrutandu-i decat pe nobilii cei mari folositi apoi de sultan drept moneda de schimb.

Sfarsitul unei epoci 

Pe masura ce ienicerii deveneau tot mai constienti de importanta lor au inceput incet-incet sa se poarte ca un adevarat stat in stat. Anul 1449 a fost martor la prima dintr-un lung sir de revolte ale ienicerilor, atunci au cerut cresterea platilor, cerere care le-a fost indeplinita. In secolul al 17 corpul ienicerilor s-a implicat in tot mai multe lovituri de palat pentru ca in anul 1648 sa ajunga chiar sa il detroneze si sa il ucida pe sultanul Ibrahim I. In anul 1820 ienicerii s-au dovedit incapabili sa inabuse Revolutia Greaca pentru Independenta, in urma acestui fapt atragandu-si dispretul intregii clase politice turcesti in frunte cu sultanul. Anul 1826 avea insa sa le aduca sfarsitul. La acea data sultanul Mahmud II a descis sa formeze o noua armata structurata si echipata dupa model European. Ienicerii au aflat si, plini de furie, au atacat palatul sultanului. Acesta le-a declarat razboi si revolta s-a sfarsit o data cu loviturile tunurilor sultanului asupra baracilor acestora din Istanbul si celelalte capitale ale provinciilor Imperiului Otoman. Majoritatea trupelor de ieniceri au fost decimate, o parte din supravietuitori fiind executati iar restul surghiuniti.
Astfel se petreceau din istorie neinduplecatii Copii ai lui Allah…

Facts

• Pe timp de pace Ienicerii erau consemnati in baracile lor avand rol de politisti si pompieri.
• Spre deopsebire de cei nascuti musulmani care purtau in mod traditional barba, ienicerilor le era interzisa aceste podoaba faciala, fiind incurajati in schimb sa poarte mustati. Aceasta a devenit in scurt timp una dintre caracteristicile de baza ale clasei ienicerilor.
• Atunci cand un ienicer murea din diverse cauze, toata averea acumulata de el era mostenita direct de camarazii din regimentul de unde facuse parte. Obiceiul se chema “Mana Mortului”
• Dupa retragerea din serviciul militar majoritatea ienicerilor deveneau administratori sau profesori de scoala primara. De asemeni ei continuau sa primeasca pensii de la statul turc.
• Muzica si marsurile ienicerilor erau deosebit de zgomotoase si spectaculoase in acelasi timp. Instrumentele lor muzicale erau : Dawul- o toba mare, Zurna- un gen de oboi, Naffir-trompeta, Zil-tambalul si numeroase clopote.
• In prezent fractiunea UltrAslan a galeriei echipei de fotbal Galatasary Istambul se autointituleaza cu mandrie –Ienicerii !

RĂZBOI - RĂZBOINICI CELEBRI - IENICERII

Ienicerii

Timp de sute de ani Europa crestina s-a vazut pusa in fata unui paradox implacabil si crud...cei mai teribili soldati care i-au decimat ostile erau ei insisi nascuti crestini. Copiii lui Allah au fost transformati de capeteniile otomane intr-unii dintre cei mai redutabili razboinici care au pasit vreodata pe campurile de lupta. Crescut de mic in aspra lege a razboiului, ienicerul ajungea un maestru al iataganului si un inamic pentru care mila sau frica erau notiuni straine, de altii inventate...Stau marturie sutele de confruntari militare in care asprii si incercatii Copii ai lui Alah au iesit invingatori!

Armele ienicerilor

Otomanii au fost primii care au stabilit o armata regulata in Europa dupa exemplul legiunilor romane, si acesta era chiar corpul ienicerilor. Temutii razboinici purtau uniforma distincta, in croiala si culori diferite de cele ale altor trupe de soldati din armata sultanului, precum spahii, azapii sau akingii. Alaturi de fanatismul proverbial, principala arma a ienicerilor a fost temutul iatagan. Inspirat ca forma de stravechile sabii grecesti de tip Kopis, iataganul era o sabie curbata. Nu va inchipuiti aici sabiile curbate ascendent omniprezente in iconografia turceasca medievala, acestea semanand foarte mult cu Shamshirul persan. Iataganul avea o curbura descendenta in josul lamei, favorizand astfel capacitatea maxima de a reteza, calitate care, dublata de varful foarte ascutit, a facut din iatagan o arma alba superioara tuturor sabiilor vremii de care s-a ciocnit in batalii.

Lama sa varia intre 60-80 de centimetri lungime, iar designul per total al armei este considerat revolutionar chiar si in zilele noastre. Acesta deoarece marea majoritate a sabiilor se imparte in doua cateogorii distincte: sabii pentru impuns si sabii pentru taiat. De-a lungul istoriei, foarte putine tipuri de sabii au reusit sa imbine eficient capacitatea de a reteza cu acea de a strapunge. Iar iataganul a fost probabil cea mai buna lama taioasa care raspundea ambelor cerinte. Un alt punct forte al iataganului era reprezentat de forma ergonomica a manerului sau, care se temina intr-un sprijinitor masiv pentru podul palmei, ceea ce-i permitea ienicerului sa execute miscari in care sa accelereze in tinta greutatea iataganului.

Lancile ienicerilor erau arme revolutionare la randul lor. Sulitele otomane erau intotdeauna prevazute langa varf cu un carlig folosit pentru a impiedica picioarele cailor adversarilor, a-i trage pe acestia de pe cal, sau a dezarma fara sa raneasca un potential prizonier valoros care nu vroia sa se predea. Arcul cu sageti nu s-a bucurat de pretuire in randul ienicerilor. Chiar daca, la un moment dat, aveau o unitate de arcasi, menirea ienicerilor era aceea de soldati de elita care luptau cu scut si iatagan acolo unde era batalia mai grea. Dintre armele indragite se evidentiau si topoarele de lupta otomane, un gen de securi cu coada lunga si lama ingusta si grea, cumva asemanatoare baltagelor, folosite in special pentru a sparge armuri si scuturi inamice.

Armura si mijloace de protectie

In acest domeniu, principalul atu al ienicerului era scutul sau rotund alcatuit dintr-un aliaj metalic care sa-i permita sa fie deopotriva rezistent la lovituri si usor de transportat. Din acest motiv era, prin excelenta, o arma defensiva, copiii de suflet din Stambul nefolosindu-l drept arma de lovit si impins. Inspirati de scuturile populatiilor razboinice din India, turcii au realizat scuturi prevazute in partea centrala cu 4 semisfere de metal, dispuse apropiat una de cealalta. Acest artificiu maximizeaza riscul ruperii lamei unei sabii inamice care izbeste scutul din anumite unghiuri. Luptatori experimentati, ienicerii erau constienti de protejarea in special a bratelor, gambelor, genunchilor si incheieturilor, folosind in acest scop aparatori din metal sau straturi succesive de piele de bivol lacuita.

Pentru protejarea trupului, se foloseau de camasi groase de in sau canepa peste care imbracau camasi usoare si foarte rezistente din zale, croite astfel incat ochiurile lor sa se rupa cat mai greu sub impactul armelor cu tais. Un alt accesoriu de protectie nelipsit din arsenalul ambulant al ienicerului era coiful sau de inspiratie turcomana. Coiful era usor si eficient, protejand partea superioara a craniului si piramida nazala a ienicerului, marginile fiindu-i prevazute cu o fasie lunga din zale care permitea razboinicilor personali ai sultanilor mobilitatea miscarilor capului precum si o arie vizuala cat mai deschisa, atribute esentiale intr-o lupta.

Scurte precizări

Ca numar de soldati corpul ienicerilor dispunea de obicei de 100-200.000 de indivizi. Trupa ienicerilor era organizata in unitati de dimensiunea regimentelor denumite Orta. Toate Orta cuprindeau centrul ienicerilor numit Ocak, inima si baza trupei. Sultanul Soliman Magnificul a avut 165 de Orte, dar numarul a crescut ajungand la 195. Reputatia lor pe campul de lupta a fost una teribila, sute de ani armatele europene fiind incapabile sa faca fata acestor razboinici feroce. Se spune, pe buna dreptate, ca ienicerii erau asul din maneca al sultanilor. De multe ori, cand restul trupelor turcesti erau decimate, ienicerii au salvat batalia, castigand-o alaturi de inima sultanului…In timpul asediului Vienei din 1529, ienicerii si-au castigat reputatia de soldati de geniu sapand si minand zidurile acestui oras. Tot ei au fost cei care au cucerit Constantinopolul, au invins definitiv pe mamelucii din Egipt, si au spulberat armatele ungare la Mohaci dupa ce, inainte, au zdrobit la Nicopole o coalitie de osti crestine.

RĂZBOI - RĂZBOINICI CELEBRI - LEGIONARII ROMANI

Putine imagini starneau mai multa groaza in lumea antica decat cea a unei legiuni romane aflata in plin mars. Si asta pentru ca o atare imagine nu insemna decat un singur lucru... sfarsitul celor catre care se indrepta. Era stiut ca un legionar nu va renunta niciodata, iar daca se intampla sa cada pe campul de lupta, un altul ii lua locul aproape imediat. Erau antrenati sa ucida, erau antrenati sa marsaluiasca zeci de kilometri pe zi si erau antrenati sa isi care propria greutate pe distante uriase. Li se mai spunea si Catarii lui Marius, aluzie la generalul Gaius Marius, inventatorului arsenalului personal al unui legionar. Ei au fost cei care au schimbat fata lumii, cei care au faurit cel mai mare imperiu al Antichitatii si cei care nu au cunoscut rival pentru sute de ani... legionarii Romei.

Scurt istoric

Atunci cand romanii si-au inceput lungul sir al bataliilor care avea sa ii duca in fruntea celui mai mare imperiu antic, armele folosite de ei erau cele preluate dupa model etrusc sau grec. Au urmat intalnirile cu celtii, iar legionarii romani au preluat modelele acestora de arme si armuri. Atunci cand i-au intalnit pe iberi, romanii au preluat temutul gladius, pentru ca in urma intalnirilor cu dacii, armura lor sa fie schimbata substantial pentru a rezista in fata temutelor falxuri. De la bretoni au luat modelul carului de lupta imbunatatit, iar sulitele barbare au fost transformate in eficientele pillumuri. Atunci cand au infruntat Cartagina, romanii au construit de la zero o flota identica cu cea cartagineza. Pentru ei, tot ceea ce era eficient devenea arma standard. Atat de meticulosi in arta razboiului erau temutii legionari romani. Secole mai tarziu, Montesquieu nota:"Sa se stie ca principalul motiv pentru care romanii au ajuns stapanii lumii luptand impotriva tuturor a fost acela ca renuntau la propriile obiceiuri si practici imediat ce gaseau altele mai bune".

Trebuie mentionat si faptul ca, e adevarat, forta romanilor consta in disciplina, inovatia si unitatea grupului. Romanii luptau mereu impreuna, fara a incerca sa isi dovedeasca in lupta abilitatile razboinice, asa cum o faceau cei mai multi dintre barbari. Protejati de scuturile lor uriase, romanii semanau cu solzii unui peste, unul extrem de letal daca ne gandim la eficienta sa. Sa luam numai exemplul bataliilor pe care Gaius Marius le-a purtat impotriva cimbrilor si teutonilor ce amenintau cu invadarea peninsulei italice. Atunci, in anii 101-102 i.Hr., dintre cei 40.000 de legionari, mai putin de 2000 aveau sa isi piarda viata. In acelasi timp, dintre cei 300.000 de barbari de neam germanic, peste 200.000 cadeau pe campul de lupta, in timp ce restul piereau in sclavie.

Armele

Poate cea mai cunoscuta arma romana a fost gladiusul, sabia scurta cu tais dublu folosita de catre orice legionar. Lunga de aproape 45 de centimetri, cu un balans superior fata de multe arme ale vremii dat de o bila de metal fixata la capatul manerului, ea era arma ideala pentru strapuns si pentru crearea unor rani suficient de grave incat sa scoata din lupta un potential inamic. In fond, moartea acestuia nu era imperios necesara pe cat era indepartarea sa din teatrul de razboi. Principalele tinte ale unei astfel de arme erau umerii, picioarele si gatul, zonele pe care un legionar le putea atinge din spatele uriasului sau scut. Ca sa intelegem cat de importanta era aceasta sabie pentru romani, trebuie spus ca de gladius, niciun legionar nu se despartea decat sub amenintarea unor pedepse groaznice. Dar cand, in toiul luptei, se intampla ca el sa fie dezarmat, intra in scena temutul pugio, pumnalul scurt, cu lama nu mai lunga de 17-27 de centimetri, ideal pentru strapuns, modul preferat de a lovi al soldatilor romani. Lama sa lata nu avea decat un scop, acela de a taia cat mai mult din carnea, din tendoanele adversarului si de a produce hemoragii grave. In cazul capturarii, un soldat roman putea gasi in suicidul cu pugio o cale onorabila de a scapa de rusine. De altfel, multi soldati si chiar oameni politici si-au gasit sfarsitul sub lama acestui pumnal infiorator.

Niciuna dintre aceste arme albe nu era, insa, la fel de eficienta pe cat era sulita clasica a legionarilor, celebra pillum. Cu o lungime de aproape 2 metri, un maner lung de lemn si un varf dispensabil de fier, nu mai gros de 7 milimetri in diametru si lung de circa 60 de centimetri, pillumul era spaima oricarui razboinic antic. Acest tip de sulita era proiectat astfel incat sa patrunda usor prin armura adversarului si sa se franga in trupul lui. Un pillum nu trebuia refolosit impotriva romanilor, de aceea si designul sau unic. Datorita faptului ca era extrem de subtire si de flexibil, varful de fier se indoia usor in contactul cu tinta si sub efectul propriei greutati, nu inainte, insa, de a patrunde cat mai mult in tinta. Ranile produse astfel erau, de cele mai multe ori, letale.

Armura

Pentru o armata in care eroismul personal se afla mereu pe planul doi, in favoarea disciplinei si a unitatii de grup, este evident ca armura juca un rol extrem de important. In fapt, legionarul roman era atat de bine echipat, incat modele modernizate ale armurii sale au fost adoptate inclusiv de soldatii din zilele noastre. Sa luam numai exemplul coifului cu aparatori mobile pentru obraji si urechi, si prelungire metalica in zona cefei.. Nu numai ca ofera o protectie superioara fetei soldatului dar, in acelasi timp, ii da acestuia si posibilitatea de a auzi ordinele superiorilor. Poate cea mai asemanatoare copie a unui coif roman este modelul castilor de lupta folosite de trupele naziste in cel de al II-lea Razboi Mondial, dar si de cele americane si britanice din razboaiele moderne.

Urma lorica hamata, armura formata din inele de metal, armura standard a legionarilor. Cu inele al caror diametru nu depasea 7-9 milimetri, o atare tunica de metal a supravietuit pe campul de lupta mult dupa disparitia romanilor. In fapt, doar armele de foc au reusit sa o scoata din uz. Insa Lorica hamata nu era singurul model de armura a trupului folosita de romani. Un alt model eficient si foarte apreciat in radnul legionarilor era lorica squamata, armura copiata dupa model sarmat, in care solzi de metal, lati de pana la 8 centimetri, cu o grosime de 1,25 - 2,5 centimetri, erau capabili sa opreasca o sageata sau o sulita aflata in plina viteza. Insa nicio armura nu este la fel de cunoscuta precum Lorica segmentata, armura destinata centurionilor si legionarilor aflati pe cele mai grele teatre de lupta. Extrem de scumpa si de greu de reparat, armura formata din fasii de metal legate intre cu sireturi de piele, era printre putinele echipamente capabile sa stopeze o sabie grea de model dacic. De altfel, unul dintre putinele modele existente astazi este cel reprezentat pe o statuie romana din Alba Iulia, Romania, desi acest model pare, mai degraba, unul hibrid intre lorica segmentata si lorica hamata. Mult mai rara era Lorica musculata, model folosit in special pentru parade, in care armura ce copia forma muschilor toracici si abdominali, formata din doua parti legate intre ele, era imbracata de catre nobili sau centurioni.

Nu in ultimul rand, in arsenalul unui legionar intra scutul greu, Scutum. Fie ca era de forma ovoidala sau rectangulara, un scut roman era menit sa apere intregul corp al celui ce il purta. Aceleasi modele, indiferent de forma, erau curbate pentru a putea absorbi mai eficient loviturile dure, iar pentru rezistenta, orice scut era intarit in centru cu o bila de metal, bila folosita des si pentru a culca la pamant adversarii ce se apropiau amenintator. Realizat din lemn de esenta dura, un scut trebuia sa nu cantareasca prea mult dar sa fie extrem de eficient pe campul de lupta, sarcina pe care strategii Romei au achitat-o cu brio in cazul acestei capodopere a defensivei.