TRONUL ROMEI - TITUS (TITUS VESPASIANUS AUGUSTUS)

Ani de viață 41 -81 e.N.

Impărat roman 79 - 81 e.Ch.

Cel mai mare dintre fii lui Vespasianus a preluat supranumele de la tatăl său numindu-se Vespasianus, iar fiul cel mic a luat numele, de Domitianus, după numele mamei lor, Domitilla. Fiul cel mare a urmat la tron tatălui său, care făcuse mult bine imperiului. El s-a numit simplu, Titus, pentru posteritate.

            Tradiţia istorică a păstrat despre el o amintire deosebit de favorabilă, datorită calităţilor sale fizice şi sufleteşti, calități care s-au manifestat printr-un comportament mult apreciat de toată lumea. Ponderat, deschis, cinstit şi optimist în relaţiile cu oamenii şi serios cu îndatoririle sale, a reuşit să câştige o afecţiune care a dăinuit peste veacuri şi în istoriografie. Era amintit ca unul dintre cei mai buni împăraţi:”Amor et deliciae genesis humani “. Toată aprecierea generală nu l-a scutit, însă, conform tradiţiei vieţii politice romane, de defăimări, sau de ură atât, pentru perioada cât a fost împărat, 79 ­ 81 d.Ch., cât şi înainte, sub domnia tatălui său. In orice caz el a continuat, pentru scurtul timp acordat de viață, tradiţia luminoasă a dinastiei Flaviilor, fiind un urmaş demn al lui Vespasianus.

            S-a născut la 30 decembrie 41 d.Ch., la Roma. A crescut la curte, cu Britannicus, fiul împăratului Claudius, ucis mai târziu de Nero prin otrăvire. S-a instruit alături de Britannicus la aceleaşi discipline şi cu aceiaşi profesori. Intre cei doi copii s-a legat o prietenie foarte strânsă. La maturitate, Titus a păstrat o amintire profundă vechiului camarad din copilărie.

In amintirea și prețuirea timpului petrecut la curte, a aşezat o statuie de aur a lui Augustus în palatul de pe Palatin şi i-a ridicat şi o statuie equestră din fildeş, care era purtată la ceremoniile din circ şi pe care a însoţit-o chiar Titus , uneori.

Calităţile fizice şi spirituale ale lui Titus au strălucit încă din copilărie şi s-au dezvoltat frumos odată cu înaintarea în vârstă. Frumuseţea sa era distinsă, însoţită de multă graţie şi demnitate. Forţa trupească îi era remarcabilă, deşi nu era de statură înaltă. Dispunea de o memorie deosebită şi se adapta la toate îndeletnicirile, fie paşnice, fie militare. Dispunea de un antrenament excelent în mânuirea armelor şi la călărie.

Posedând la perfecţie vorbirea latină şi greacă obţinută prin profesorii din copilărie, se exprima uşor în cuvântări, iar în scris, ajunsese de improviza poeme cu repeziciune. Nu era străin nici de muzică, avea o voce plăcută şi se putea acompania cu unele instrumente. Repeziciunea la scris era însoţită de talentul de a copia orice scris fără să se cunoască falsul.

            S-a remarcat ca tribun militar în Germania şi Britannia, cu multă modestie. Renumele pe care şi l-a format în acele provincii se regăsea în mulţimea de portrete, de statui şi de inscripţii ce i-au fost dedicate. După campaniile militare a traversat o perioadă de activitate civilă, când a practicat avocatura, cu cinste şi străduinţă.

            Prima lui soţie s-a numit Aricidia Tertulla şi era fiica unui cavaler roman, fost prefect al cohortelor pretoriene. După moartea prematură a acesteia, s-a recăsătorit cu Marcia Furnilla, dintr-o familie aristocratică, cu care a avut o fiică, dar de care a şi divorţat destul de repede.

            După ce a îndeplinit funcţia de questor, sub împăratul Nero, a primit comanda unei legiuni în Iudeea. Acolo comandantul tuturor trupelor era tatăl său, Vespasianus, iar Titus era locotenent.

            Comandându-şi legiunea s-a remarcat prin cucerirea a două foarte puternice cetăţi, Taricheia şi Gamala. Ca şi tatăl său, era foarte energic şi avântat în luptă, un exemplu pentru subordonaţi. Vitejia şi frumuseţea ţinutei îl făceau iubit şi respectat de trupe.

            După preluarea tronului de către Galba, a fost trimis de Vespasianus la Roma să-l salute pe noul împărat din partea sa. Galba îi fusese superior lui Vespasianus în Germania şi se cunoşteau bine.

            Pe drum Titus a aflat, însă, de revolta lui Otho şi de uciderea lui Galba, ceea ce l-a făcut să se întoarcă trecând prin Corint şi Cipru.

            Circulau zvonurile că alegerea acelui traseu de întoarcere era legată de iubirea ce o purta reginei Benerice, fiica lui Agrippa, regele Iudeei, măritată prima dată cu Irod, regele Caldeei şi a doua oară cu Polemon, regele Ciliciei. Se pare că mai târziu această iubire a determinat divorţul de cea de a doua soţie. Pentru Titus, Benerice a fost precum Cleopatra pentru Iulius Caesar.

            Pe timpul când tatăl său ajunsese împărat, Titus a adus-o pe Benerice la Roma şi voia să o ia de soţie. Opoziţia romanilor a fost atât de mare încât căsătoria nu s-a realizat.

            După anul 69 d.Ch., a rămas comandant al trupelor din Iudeea, desemnat de Vespasianus. In anul următor, 70 d.Ch., a cucerit Ierusalimul, centrul rezistenţei disperate a iudeilor şi a incendiat templul lor sacru. In ultimul asalt a Ierusalimului a ucis 12 apărători cu 12 săgeţi şi a ales acea zi victorioasă drept zi de naştere a fiicei sale de la Marcia Furnilla.

            Victoria de la Ierusalom a generat o aşa mare bucurie în rândul soldaţilor, încât l-au salutat cu titlul de împărat, iar la plecarea sa din provincie a fost rugat să rămână sau să-i ducă pe toţi cu el. De la această deosebită popularitate în rândul trupelor şi de la faptul că a mers în Egipt unde s-a închinat lui Apis şi a pus diadema pe cap, a apărut o bănuială că ar avea intenţia de a se rupe de tatăl său ca să ia puterea în Orient. Zvonurile i-au ajuns şi lui la ureche aşa că s-a grăbit să meargă la Roma pentru a spulbera suspiciunile.

            Fusese declarat caesar  încă din 69 d.Ch., imediat după preluarea puterii de către Vespasianus. O dată cu reîntoarcerea la Roma a devenit coregent al imperiului şi prefect al pretoriului. Din acel moment şi până la moartea tatălui său s-a bucurat de puteri depline în imperiu, primind în îngrijire aproape toate treburile statului. Dicta scrisori în locul tatălui său, redacta decrete şi chiar citea în senat discursuri în locul împăratului.



Titus - Luvru

             Prefectura pretoriului a condus-o cu severitate şi violenţă, ştiind că pretorienii au fost totdeauna focar de trădare al tronului şi focar de corupţie pentru cei ce doreau să manipuleze această forţă.

            Alienus Caecina, generalul lui Vitellius, învingător alături de Valeus în lupta de la Bedriacum, împotriva lui Otho şi învins apoi de Antonius Primus, generalul ataşat lui Vespasianus, în lupta de la Cremona, trecuse de partea lui Vespasianus şi fusese răsplătit cu libertate şi drepturi civile. Titus a prins însă vestea că Caecina pregătea o revoltă, aşa că a fost neiertător ca şi cu pretorienii. După o masă luată împreună a dispus uciderea lui Caecina. Pericolul era iminent deoarece Caecina, obişnuit cu astfel de revolte, purta corespondenţe cu soldaţii pregătind o conspiraţie. Titus era în primul rând ataşat tronului şi în al doilea rând era un militar obişnuit cu reprimarea nesupunerii. Nu este de mirare că a executat complotişti mai mici, sau mai mari. Obiceiurile comploturilor ce destabilizau puterea imperială trebuiau eradicate. Această sarcină şi-a luat-o Titus, lăsând pe tatăl său să guverneze şi să reorganizeze unele sectoare ale vieţii imperiului.

            Prin acţiunile sale prompte şi dure a întărit securitatea statului şi a curţii, pentru viitor, dar şi-a atras ura celor ce se simţeau vizaţi şi care nu-şi mai puteau desfăşura activitatea subversivă, de frica represaliilor.

            Lumea colportorilor politici, a înrăiţilor în conspiraţii, a celor ce vieţuiau ca nişte paraziţi în jurul centrului vital al imperiului, era o lume care ura disciplina militară instituită de împăratul Vespasianus şi de fiul său.

            Titus era mult mai tânăr, mult mai activ şi mai periculos decât tatăl său. Acelei lumi depravate, constrânse în chingile disciplinei unor oameni necoruptibili, nu i-a convenit urcarea pe tron a lui Titus. Părerea acestei lumi nu a avut nici-o importanţă în gândirea lui Titus şi nici pentru posteritate. Titus a intrat în istorie ca unul dintre cei mai demni şi buni împăraţi, cu înalte virtuţi şi fără vicii. Numai la iubirea pentru Benerice a trebuit să renunţe peste voinţa sa şi aceasta numai din dorința de a-şi păstra onoarea nepătată, pentru viitorul ce-l aştepta ca împărat.

            Şi-a ales cu grijă prietenii cu care participa la mese plăcute şi a încetat să asigure protecţie, sau bunăvoință unor artişti care aveau talent, dar care prin mizeria lor morală degradau onoarea unui general, sau a unui împărat. Acei actori, cântăreţi şi circari, duseseră la desfrâu şi dezordine mai mulţi suverani anteriori şi o mare masă de patricieni. Moravurile lor îndoielnice şi animalice pătrunseseră până în casele onorabile şi până la palat. Titus ştia aceasta şi a luat măsuri în consecinţă.

            Dacă toţi dinaştii Romei ar fi îndepărtat de tron şi de lumea politică lumea perversă a actorilor, căderea imperiului ar fi fost amânată din cauza bătrâneţei, nu din cauza depravării. Toate imperiile, sau statele, care au permis apropierea moravurilor actorilor, lăutarilor şi circarilor, de viaţa lumii conducătoare şi bogate, şi-au pregătit căderea. Moravurile acestei caste actoricești, sunt moravurile cele mai lipsite de demnitate în societatea umană, iar acea societate care le dă artiştilor o importanţă prea mare este sortită să se confrunte cu decădere. Actorii au o meserie care dispune şi bucură spiritul omului, dar viaţa şi apucăturile lor trebuiesc ţinute la distanţă. Şi maimuţele îl distrează pe om, dar asta nu înseamnă că omul trebuie să înceapă a trăi ca maimuţele sărind din creacă în creacă şi căutându-se de purici. Statele, sau guvernările, atinse de decadenţă morală au dispărut de pe scena istoriei, iar decadenţa a fost însoţită de lumea actorilor, fiindcă ei au menirea de căpuşă, se lipesc pe corpurile puternice, pe societăţile şi statele bogate. La ei arta este una, iar viaţa particulară alta.

            Titus, în toată activitatea sa de coregent al imperiului, nu a făcut nimănui nici-un rău, respectând drepturile fiecărui cetăţean, mai mult ca oricine.

            Titus a fost acela care a inaugurat cel mai mare amfiteatru al lumii antice, cel început de Vespasianus în anul 75 d.Ch. şi numit un timp Amfiteatrul Flaviilor şi mai târziu Colosseum. Inaugurarea a avut loc în anul 80 d.Ch. şi cu acea ocazie a plătit jocuri extraordinar de costisitoare, lupte de gladiatori şi cu animale. Numai  într-o singură zi au apărut în arenă 5.000 de animale sălbatice pentru încântarea ochiului şi pentru lupte. Acea arenă a rămas timp de două milenii cea mai mare construcţie a Romei. A fost botezată ulterior Colosseum datorită apropierii de statuia colosală a lui Nero, dar și datorită propriilor dimensiuni colosale.

            Titus avea un caracter simpatic şi deschis, apt pentru a simplifica lucrurile şi situaţiile. Nu pleca nimeni de la el fără speranţa că i se va rezolva rugămintea adresată.

Incă de pe timpul lui Tiberius, fiecare împărat considera nule favorurile acordate de precedenţii săi şi cerea să fie reînnoite fiecare în parte în faţa sa. Titus a simplificat procedura, în spiritul său larg şi deschis, trecând la reînnoirea tuturor favorurilor în bloc, printr-un singur edict. Nu simţea nevoia să fie rugat de cetăţeni, nu-i plăceau umilirile şi nu vroia ca prin acest mijloc să-şi facă propagandă sau clientelari.

            A rămas notorie o anumită atitudine a sa, în raport cu puterile ce le deţinea în raport cu ceilalţi cetăţeni. Intr-o seară, pe când lua masa, amintindu-şi că nu acordase nimănui nimic în cursul zilei, a spus cuvinte memorabile:” Prieteni, am pierdut o zi “.

            Chiar spectacolele care le plătea purtau amprenta plăcerii de a face bucurie poporului, nu de a-şi satisface propriile dorinţe de distracţie. Avea preferinţă pentru gladiatorii traci. Pe aceia îi aplauda alături de poporul din arene, fără a-şi diminua maiestatea şi demnitatea.

            A continuat opera lui Vespasianus de sprijin pentru literatură şi arte, dar a şi contribuit la înfrumuseţarea Cetăţii Eterne. Pe lângă inaugurarea acelui magnific  flavium amphiteatrum, a mai construit terme şi un arc de triumf, arc care a străbătut și el două milenii până în timpurile noastre. Pentru a-şi mări popularitatea, dădea voie plebei, uneori, să intre în termele în care se îmbăia el, lucru pe care alţi împăraţi sau patricieni nu-l mai făcuseră.

            In timpul domniei lui s-au produs trei mari calamităţi, din care una a rămas în conştiinţa lumii. Este vorba de erupţia Vezuviului, de un mare incendiu al cartierelor Romei, incendiu care a durat trei zile şi trei nopţi și de izbucnirea unei epidemii de ciumă.

            Erupţia memorabilă a Vezuviului s-a produs în zilele de 23 şi 24 august, anul 79 d.Ch., la foarte puţin timp după ocuparea tronului de către Titus. Lava revărsată din crater a acoperit localităţile Pompeii, Herculanum şi Stabiae aducând moartea a circa 15.000 de oameni. Cele trei localităţi au devenit uriaşe morminte comune pentru şaptesprezece secole (în 1748 au început săpăturile arheologice). In timpul grozavului cataclism a murit şi Plinius cel Bătrân, istoric şi enciclopedist latin de renume, de la care ne-a rămas numai lucrarea Naturalis Historia (Istoria naturală). In calitatea sa de prefect al flotei de la Misenum, Plinius a întreprins acţiuni de salvare, pe mare, a victimelor erupţiei. A murit intoxicat de gazele de erupţie, într-o barcă cu care se apropiase prea mult de locul sinistrului, pentru observaţii ştiinţifice.

            Dincolo de marele incendiu din Roma, eveniment cu caracter obișnuit la diverse scări ale pagubelor, o altă mare nenorocire produsă pe timpul domniei lui Titus a fost izbucnirea unei epidemii de ciumă de o virulenţă nemaiîntâlnită până atunci.

            In acele prea dese şi mari nenorociri, Titus a arătat supuşilor nu numai grijă de împărat, dar şi dragoste de părinte, prin edicte de consolare şi ajutoare materiale. A tras la sorţi dintre foştii consuli pe supraveghetorii însărcinaţi cu repararea ruinelor Campaniei, zona lovită de calamitatea erupţiei. După incendiul Romei a luat asupra sa toate pierderile publice şi a destinat toate ornamentele palatelor sale restaurării monumentelor şi templelor. Cu această lucrare au fost însărcinaţi mulţi din ordinul cavalerilor, pentru ca totul să se execute mai repede.

            Nici pentru sănătatea publică nu a precupeţit nici un efort uman sau divin, până la încetarea epidemiei.



Titus - Cucerirea Ierusalimului

 La Roma, o nenorocire reală a timpurilor era existenţa denunţătorilor şi a încurajatorilor acestora, nemernici care se ascundeau în spatele unei vechi toleranţe (Delatores şi Amandatores). Titus a luat atitudine intransigentă. După ce au fost biciuiţi de mai multe ori în for, cei vinovați au fost expuşi în arena amfiteatrului, cu ordinul ca unii să fie vânduţi ca sclavi, iar alţii exilaţi în cele mai depărtate şi sălbatice insule.

            Acesta a fost un gest cu adevărat istoric şi ieşit din comun, o acţiune de ecarisaj şi de dreptate socială nemaiîntâlnită. Este pentru prima dată când acei viermi şi paraziţi au fost lichidaţi printr-o singură şi radicală măsură. Este de mirare cum un popor atât de practic şi care aprecia virtutea militară, a putut să lase să activeze cu libertate o asemenea specie scârboasă de aşa zişi oameni. Sigur este faptul, că dacă în istoria omenirii ar fi existat mai dese ecarisări asupra acestor scursuri omeneşti, delaterii, o mare parte din nedreptăţile lumii nu s-ar fi întâmplat, sacrificiile inutile s-ar fi împuţinat, iar lumea ar fi progresat mai repede pe scara civilizaţiei. Ca să reprime pentru totdeauna îndrăzneala şi câştigul delatorilor, Titus a interzis de a se urmări acelaşi delict prin mai multe legi şi de a se face cercetări după un număr de ani în legătură cu persoanele decedate.

            A primit pontificatul suprem (Pontifex Maximus) declarând că îşi va păstra mâinile curate şi s-a ţinut de cuvânt, chiar atunci când avea motive şi posibilităţi de răzbunare.

            Domitianus, fratele său, nu înceta să-i facă greutăţi printr-o ostilitate făţişe şi prin încercarea de aţâţare a armatei. Domitianus dorea să părăsească palatul, fiind convins că Titus, prin talentul său la scris, falsificase testamentul lui Vespasianus, unde se trecuse drept singur moştenitor la tron.

            Titus s-a comportat demn faţă de acest frate ostil, nu s-a decis nici să-l ucidă, nici să se despartă de el, nici să-l lipsească de cinste. Dimpotrivă, din prima zi a domniei, a continuat să-l considere colegul şi succesorul său, căutând prin sfaturi să-i potolească ura şi pornirile potrivnice dăunătoare dinastiei.

            Spre nenorocirea Romei şi a imperiului acest împărat valoros a pierit prea repede, în plină putere, de o afecţiune neprecizată bine de istorici. Incă de la începutul domniei, 23 iunie 79 d.Ch., îl desemnase drept caesar şi succesor pe Domitianus.

            Titus a murit la 40 de ani, în anul 81 d.Ch., după o domnie de numai doi ani, două luni şi 20 de zile. Amprenta sa asupra treburilor şi moravurilor Romei a fost însă de o durată mai lungă, dacă se socotesc şi cei aproape opt ani cât a fost coregent al lui Vespasianus şi când a avut mână liberă în foarte multe domenii.

            Unele versiuni ale vremii lasă să se înţeleagă că Titus ar fi fost otrăvit de fratele său, Domitianus. Sigur este că Domitianus s-a grăbit grozav să apuce puterea. Titus încă mai era în viaţă, muribund în aceeaşi casă în care murise şi tatăl său, când Domitianus a intrat călare în Roma şi s-a dus direct la garnizoana militară, unde şi-a asumat titlul şi autoritatea de împărat. A distribuit repede bani ostaşilor, atât cât le dădea şi fratele lui. Reîncepea astfel nefastul obicei de cumpărarea tronului prinal cumpărarea trupelor.

            Inainte de a muri, Titus spusese numai atât: “N-am făcut decât o greşeală... “, fără să mai apuce să o lămurească celor de faţă. Se pare că acea greşeală era aceea că nu a luat nici-o măsură atunci când fratele său a fost prins conspirând.

Cei doi ani de domnie ai lui Titus s-au arătat deosebit de grei, iar toate calităţile lui au fost răsplătite cu ingratitudine de soartă. Pierderile umane şi materiale suferite de poporul peninsulei s-au ridicat la cote neobişnuite. Pulberea cenuşii expulzată de Vezuviu a fost atât de deasă încât a ajuns pe coasta Africii, în Siria şi în Egipt. Ea a umplut văzduhul la Roma şi a acoperit soarele stârnind o panică vecină cu moartea câteva zile. A venit apoi epidemia de ciumă.

In anul următor, în vreme ce Titus se afla în Campania pentru a cerceta măsurile de eliminare a urmărilor dezastrului provocat de Vezuviu, incendiul pustiitor a cuprins Roma. Incendiul a înghiţit valori incomensurabile: templul lui Serapis şi Isis, Saepta, templul lui Neptun, băile lui Agrippa, Pantheonul, Diribitoriul, teatrul lui Balbus, scena lui Pompeius, porticul Octaviei cu biblioteca ce o conţinea, templul lui Jupiter Capitolinus, cu templele adiacente, etc.

            Numai un împărat providenţial putea conduce imperiul şi Roma în acele clipe grele, de mare încercare şi de debandadă. Acela a fost bunul, demnul, puternicul şi darnicul Titus, o stea frumoasă dar prea repede căzătoare în constelaţia împăraţilor lumii romane. Umbra imperială a lui Titus dăinuie asupra Romei, deasupra Ierusalimului şi alături de Vezuviu.

TRONUL ROMEI -VESPASIANUS (TITUS FLAVIUS VESPASIANUS)

Ani de viață 9 - 79 d.Ch.

Impărat roman 69 - 79 d.Ch.

Nesigură şi instabilă, prin revolte şi moartea violentă a majorităţii împăraţilor, puterea imperială s-a întărit şi s-a stabilizat, în sfârşit, prin ridicarea la tron a familiei Flavia. Această familie, de origine obscură şi fără o genealogie bine cunoscută, a dat Romei conducători mult mai de valoare şi de încredere decât familia Claudia.

            Bunicul lui Vespasianus a fost centurion, originar din localitatea Reate. In timpul primului război civil a luptat ca partizan al lui Pompeius Magnus şi a revenit acasă după bătălia de la Pharsalus. Obţinând retragerea din armată şi iertare, a devenit perceptor de impozite. Se numea Titus Flavius Petronius.

            Fiul acestuia cu supranumele de Sabinus, deoarece Reate era o localitate din ţara Sabinilor, a devenit şi el perceptor al impozitelor de drumuri în Asia. De acolo s-a retras în Helveţia, unde a devenit bancher. Din căsătoria cu Vespasia Polla au reyultat doi copii, dintre care cel mare, Sabinus, s-a ridicat până la gradul de prefect al Romei, iar cel de-al doilea a devenit viitorul împărat Vespasianus. Vespasia Polla era născută la Nursia, în Umbira şi provenea dintr-o familie onorabilă, tatăl său fiind de trei ori tribun militar, prefect de tabere, iar fratele senator, cu demnitate de pretor.

            Vespasia Polla a dat numele familiei de Vespasianus . Obiceiul de a purta numele de familie de la mamă, în loc de al tatălui, a început odată cu imperiul, când divorţurile se înmulţiseră încât a trebuit să se intervină cu legi speciale pentru a le opri.

            Vespasianus s-a născut într-un orăşel din ţara sabinilor, cu numele de Phalacrina, dincolo de Raete, în ziua de 15 a calendelor lui decembrie, anul 9 d.Ch. A fost crescut de bunica dinspre tată, Tertulla, la proprietăţile sale din Cosa, în Etruria.

            El a preţuit aşa de mult amintirea bunicii sale încât în zilele de sărbătoare şi solemne îi plăcea să bea chiar din paharul de argint pe care-l avea de la ea. Când a devenit împărat, vizita des locul copilăriei, lăsând casa aşa cum fusese odinioară, fără să piardă ceva din obiectele cu care i se obişnuiseră ochii.

            A fost căsătorit numai odată, cu Flavia Domitilla, femeie de origine obscură, cu care a avut trei copii: Titus, Domitianus şi Domitilla. Soţia şi fiica le-a pierdut înainte de vreme, după care a trăit cu o libertă, pe nume Cenis. Pe aceasta o iubise şi înainte, iar ca împărat a ţinut-o aproape ca pe o soţie legitimă.

            Cariera şi-a început-o ca tribun militar în Tracia şi apoi ca questor în Creta şi Cyrene. Când a devenit pretor nu a cruţat nimic ca să-şi atragă favoarea lui Caligula. Sub domnia lui Claudius, prin favoarea libertului Narcisus, a obţinut funcţia de legat al unei legiuni din Germania, ceea ce însemna că devenea locţiitorul comandantului acelei legiuni. Guvernatorul Germaniei era pe atunci Galba, viitorul împărat.

            Din Germania a trecut în Britannia, unde a participat la treizeci de lupte, supunând două triburi foarte puternice, cucerind mai mult de 20 de localităţi întărite şi insula Vectes (azi Wigt). O parte din lupte le-a dus sub comanda lui Aulus Plautius, delegat consular, iar altă parte sub conducerea împăratului Claudius. Pentru mari merite în luptă a primit onoruri triumfale şi după un mic interval de timp a primit un dublu sacerdoţiu. In afara acelor onoruri, a primit şi consulatul pentru ultimele două luni ale anului. (43 d.Ch.)

            Timpul de până la proconsulat l-a petrecut în retragere şi repaus, temându-se de Agrippina, mama lui Nero, care era încă puternică faţă de fiul său şi ura de moarte pe prietenii lui Narcisus, care deja murise.

            In anul 63 d.Ch. i-a căzut la sorţi proconsulatul, adică guvernarea provinciei Africa, pe care a administrat-o foarte bine şi cinstit, câştigând o mare consideraţie. Sigur este că s-a întors din Africa fără a deveni mai bogat şi a trebuit să ipotecheze toată averea fratelui său. Pentru a putea rezista băneşte a devenit geambaş, adică negustor de cai şi de alte animale de tracţiune.

            Insoţind pe Nero în călătoria din Grecia, a avut un mare ghinion. Pe când împăratul cânta, foarte adesea se retrăgea, sau adormea. Această atitudine i-a atras o drastică disgraţie, fiind îndepărtat din intimitatea lui Nero, dar şi exclus de la salutul în public. A trebuit să se retragă într-un mic oraş izolat, oarecum ascuns şi cu teama de a nu îşi pierde chiar viaţa.

            Intr-un târziu, Nero i-a oferit de navoie conducerea Indeei şi o armată pentru a reprima răscoala antiromană declanşată în 66 d.Ch și care se extindea.

            Vespasianus s-a bucurat de această favoare deoarece era cel mai capabil pentru o astfel de treabă şi încercat în lupte. Pe de altă parte nu putea inspira teamă lui Nero, că ar putea deveni un adversar, datorită obscurităţii familiei şi numelui său. Un altul de origine nobilă ar fi putut deveni periculos dacă avea sub comandă o forţă considerabilă de legiuni.

            Şi-a întărit trupele cu două legiuni, opt escadroane şi zece cohorte, iar pe fiul său mai mare, Titus, l-a luat între locotenenţi.

            Indată ce s-a stabilit în Iudeea, s-a făcut remarcat în faţa provinciilor vecine prin disciplina întărită impusă lagărelor. Primele lupte le-a dus cu atâta energie (67 d.Ch.) încât a impus respect atât inamicilor cât şi propriilor oşteni.

            Intr-una din lupte, la asediul unei fortăreţe, Vespasianus a fost rănit de o piatră la genunchi şi a primit în scut câteva săgeţi. Era mereu animatorul trupelor şi de aceea se bucura de succese.

            După moartea lui Nero, când ceilalţi trei guvernatori s-au luptat pentru tron, s-a trezit și apetitul lui Vespasianus pentru putere, mai ales că se ştia mult mai capabil şi mai puternic, prin disciplina trupelor.

            Trupele, care îşi legau totdeauna soarta şi speranţele de comandantul capabil, au fost gata să-şi propună propriul candidat la tronul Romei, sperâd în recompense pe măsură. El a devenit candidatul trupelor din Orient, dar nu s-a avântat în vâltoarea luptei pentru tron decât atunci când s-a simţit destul de sigur pe forţele şi sprijinul de care ar fi putut dispune.

            In acele momente, două mii de ostaşi din legiunile din Moesia mergrau spre Roma în ajutorul lui Otho: Auzind pe drum de moartea aceluia nu s-au înapoiat cu mâna goală, ci au trecut la jafuri în Aguileea, pe malul Adriaticei. Apoi, gândind la pedepsele posibile, au plînuit să scape propunându-şi un împărat propriu, deoarece nu se considerau mai prejos decât trupele din Germania, sau din Spania.

            Ostaşii din legiunea a III-a, care avusese în Siria, l-au lăudat pe militărosul Vespasianus, aşa că hotărârea s-a luat pe loc. Cu toată adeziunea lor, respectivii ostaşi scăpaţi de sub control au fost disciplinați ulterior, dar opinia lor s-a răspândit, astfel că Vespasianus a aflat că mai poate avea aliaţi şi lângă Dunăre. Pe de altă parte aceeaşi veste de la Dunăre l-a determinat şi pe Tiberius Alexandru, prefectul Egiptului, să fie cel dintâi care a împins legiunile să jure în numele lui Vespasianus, în ziua calendelor lui iulie 69 d.Ch. (adică 1 iulie). Armata din Iudeea i-a jurat şi ea credinţă imediat, în ziua a 5-a, înainte de idele lui iulie.

            Succesul acestor începuturi a fost influenţat de circulaţia unei scrisori, adevărată sau falsă, adresată lui Vespasianus de către Otho, scrisoare prin care îi încredinţa grija răzbunării şi rugămintea să vină în ajutorul statului. Dacă se analizează bine, Otho, cel ce plănuise asasinarea mârşavă a lui Galba, nu merita nici consideraţie şi nici răzbunare, dar istoria este plină de contradicţii şi de fapte întâmplătoare.

            In acelaşi timp se răspândise zvonul că Vitellius decisese să schimbe taberele de iarnă ale legiunilor şi să trimită pe cele din Germania în Orient, la un serviciu mai sigur şi mai liniştit. Faptul a creat o nouă nemulţumire a trupelor din Orient, favorabilă lui Vespasianus.

            De mare valoare pentru Vespasianus a fost ajutorul lui Licinus Mucianus, guvernatorul Siriei şi al lui Vologes, regele parţilor. Primul renunţând de moment, la rivalitate, i-a asigurat ajutorul armatei din Siria, iar al doilea i-a promis patruzeci de mii de arcaşi.

            Incepând războiul, primele trupe care s-au îndreptat spre Roma au fost cele de la Dunăre, conduse de Antonius Primus, devenit, prin voinţa oştenilor, comandant suprem atât al trupelor din Moesia cât şi al celor din Pannonia, unde era legat. Nero îl condamnase la exil, iar Galba îl rechemase. Primus nu apucase să dea curs anulării exilului, datorită repeziciunii cu care se desfășurau schimbările de forțe. Evenimentele se succedaseră rapid, aşa că s-a reîntors în metropolă, ca avangardă a lui Vespasianus. Pe de altă parte, generalul Mucianus venea în ritm alert dinspre Siria cu forţele de bază.

            In bătălia de la Cremona (24 octombrie 69 d.Ch.) trupele lui Vitellius au fost înfrânte şi apoi au devenit aliate împreună cu comandantul lor, Alienus. La 20 decembrie 69 d.Ch., împăratul Vitellius era ucis de ostaşi la Roma.

            Ca principe nou şi neaşteptat, lui Vespasianus îi lipsea autoritatea şi o oarecare maiestate ce se cerea unui împărat. Dar seriozitatea, fermitatea, claritatea în decizii şi corectitudinea l-au impus. Pe deasupra era dotat cu acea calitate a conducătorilor de oşti cu experienţă, de a se impune trupelor şi comandanţilor, ştiind până în cela mai mic amănunt ce şi cât se poate cere de la un executant. Caracterizat de un echilibru psihic natural, de experienţa vieţii şi de spiritul ponderat al vârstei, el s-a trasformat într-o salvare pentru imperiul şi poporul roman.

            Sosit la Roma, după ce a primit onorurile cuvenite pentru triumful împotriva iudeilor, a adăugat în timp încă opt consulate la cel vechi pe care îl deţinuse.

            S-a urcat pe tronul Romei la vârsta de 60 de ani, dar era plin de vigoare, cu un spirit nativ de observaţie, de economisire şi de umor. In tot timpul domniei sale nu a socotit nimic mai de preţ decât întărirea statului slăbit până aproape de prăbuşire, precum şi înfrumuseţarea lui.

            In armată domnea indisciplina. Soldaţilor, care ajunseseră la culmea îndrăznelii şi obrăzniciei, datorită conducătorilor anteriori foarte slabi, conducători care le cumpărau prietenia şi trădarea, le-a aplicat pedepse drastice. In oraşele libere, în provincii şi chiar în regatele clientelare erau tulburări. De aceea Vespasianus a început cu ordinea în armată, concediind cea mai mare parte a soldaţilor lui Vitellius şi pedepsind pe alţii. Nici chiar soldaţilor care-l sprijiniseră nu le-a promis nimic extraordinar şi nu le-a acordat decât târziu ceea ce li se cuvenea.

            Reforma moravurilor l-a preocupat în cel mai înalt grad şi nu a scăpat nici-un prilej de a le îndrepta. Un tânăr care mirosea a parfum, când a venit să-i mulţumească pentru o prefectură, a fost respins cu următoarele cuvinte:”Preferam să miroşi a usturoi “ şi i s-a revocat pe loc numirea.

            Cererile fără justificare economică şi impertinente le respingea cu fermitate. Astfel, marinarii care mergeau cu schimbul de la Ostia şi de la Puteoli la Roma, au cerut să li se prevadă o sumă pentru încălţăminte. Nu i-a lăsat fără un răspuns. Le-a ordonat să parcurgă acele distanţe desculți şi de atunci aşa au făcut, de frică.

            Pe plan militar şi administrativ era tot hotărât în măsuri. A transformat în provincii romane Ahaia, Lycia, Rhodos, Bizantion şi Samos, răpindu-le libertatea, iar Tracia, Cilicia, Commagene, care până atunci încă mai aveau o conducere regală clientelară, au devenit tot simple provincii. A trimis noi legiuni în Cappadocia, pentru a stăvili atacurile barbare din zonă.

            Roma se prezenta foarte urât după jafurile şi incendiile din ultimul timp. Pentru a schimba imaginea de oraş în ruină şi dezordine, a permis ca oricine să ocupe terenurile virane şi să ridice clădiri pe ele, dacă nu făceau acest lucru posesorii lor.

            El însuşi a început reconstrucţia Capitoliului, dând exemplu personal. A pus mâna primul la curăţirea terenului şi la cărarea materialelor. In plus, a luat asupra lui refacerea celor trei mii de table de aramă care arseseră odată cu Capitoliul pe timpul lui Vitellius. Căutând pretutindeni piese de muzeu, a realizat cea mai frumoasă şi mai veche colecţie a imperiului. Aceasta conţinea decretele senatului şi rezultatele plebiscitelor privind alianţele, tratatele şi privilegiile acordate cetăţenilor aproape de la întemeierea Romei.

            Exemplul său personal în efortul de reconstruire şi înfrumuseţare a Romei, de reconstituirea tezaurelor de valori, a impresionat adunătura de colpartori, de lipitori de capitală, de trântori cu ifose şi fără merite, impunând totodată deosebit respect şi plebei turbulente şi leneşe.

             Vespasianus era în vârstă aşa că trebuia să se hotărască repede şi să execute repede ceea ce dorea. Timpul vieţii nu-l lăsa să întârzie. A făcut noi construcţii. Templul Păcii l-a ridicat foarte aproape de for şi l-a împodobit cu obiecte de artă luate din diferite ţări şi cu vase din Ierusalim. Templul divinului Claudius, început chiar de Agrippina şi distrus aproape până la temelie de Nero, a fost reînălţat pe fostul său loc, pe colina Caelius. A ridicat cel mai mare amfiteatru (“Colosseum”) din lumea romană şi antică, monument ce a rămas până în zilele noastre cea mai mare construcţie a Romei, o minune a lumii antice. Nu a apucat să vadă terminată lucrarea în toată măreţia ei, aceasta fiind inaugurată, la numai un an după moartea sa, de către fiul său, Titus, care i-a urmat la tron.

            Pe calea însănătoşirii societăţii romane şi mai ales a celei din capitală, a purces la epurarea celor două ordine înalte ale statului, slăbite prin execuţiile ocazionate de schimbarea împăraţilor şi compromise prin diverse practici de trafic de influenţă, sau de corupţie la palat. După un recensământ al celor două ordine a expulzat pe cei nedemni şi a chemat în locul lor pe cei mai cumsecade cetăţeni din peninsulă şi din provincie.

            Numărul proceselor devenise covârşitor prin întreruperea unora în timpul războaielor interne şi prin adăugarea celor noi, provocate de situaţia tulbure în anul celor patru împărați. A desemnat, la sorţi, judecătorii care să se ocupe de restituirea bunurilor risipite de război şi pe alţii să judece, în mod extraordinar, prin reducerea cât mai mult posibil a formalităţilor proceselor. A luat măsuri drastice împotriva destrăbălării şi a luxului fără frâu.

            I-ar fi trebuit o viaţă ca să repare cu tenacitate, fermitate şi cu bunul simţ al omului fără pretenţii, toate relele cultivate de fostele domnii şi de bogăţiile ce se revărsau, asupra Romei din provincii.

            De la începutul domniei şi până la sfârşit a fost sociabil şi blând. Nu şi-a ascuns obârşia modestă, ba chiar se fălea cu ea, fără nici-un complex de autoritate. Nu era doritor de pompă exterioară, astfel încât şi la triumful său s-a plictisit de încetineala cortegiului, mirându-se, în gura mare, cum fiind aşa bătrân, a dorit prosteşte triumful. Nu a vrut să primească puterea de tribun, iar titlul de “părinte al patriei “ l-a admis târziu. Obişnuinţa, rămasă din timpul războaielor civile, de a cerceta pe cel ce venea să-l salute, a dat-o de o parte fără nici o teamă de atentat.

            Suporta cu multă blândeţe sinceritatea prietenilor, aluziile avocaţilor, sau mândria filosofilor. Motivase odată atitudinea demnă şi neranchiunoasă prin cuvintele:” Eu totuşi sunt bărbat “. Şi într-adevăr era bărbat prin comportare și demnitate. Nu se ocupa de minciuni, de fraze cu două înţelesuri, de nuanţe şi de clevetiri. Nu a vrut niciodată să ţină minte ofensele şi duşmăniile. Pe fiica lui Vitelllius a măritat-o foarte bine cu Valerius Asiaticus, guvernatorul Galliei Belgica, a înzestrat-o şi chiar s-a ocupat de instruitrea ei.

            Nu s-a întâmplat ca sub domnia lui cineva să fie pedepsit nevinovat, cu ştirea lui. Nu s-a bucurat niciodată de moartea cuiva şi nici nu a dorit să o ordone. O singură dată a dat acest ordin împotriva lui Helvidius Priscus, care depăşise orice limită de impertinenţă, dar ulterior a revenit.

            Singura mare învinuire pe care i-au adus-o contemporanii a fost lăcomia de bani. Această lăcomie a fost pusă în slujba statului roman căci el “ întrebuinţa foarte bine ceea ce câştiga rău “. A restabilit toate impozitele eliminate de Galba, a adăugat altele noi şi grele şi a urmărit tributurile provinciilor până la dublare, în unele cazuri. A făcut pe faţă afaceri ruşinoase, chiar pentru un particular, numai pentru a aduna banii necesari tezaurului imperial. Cumpăra obiecte cu un preţ ca să le revândă cu un alt preţ mărit. N-a şovăit să vândă onorurile candidaţilor, să primească bani pentru achitarea acuzaţilor, fie vinovaţi, fie nevinovaţi. Obişnuia să ridice dinadins la cele mai înalte demnități pe toţi care erau mai hrăpăreţi. Aceasta pentru a-i condamna la confiscarea averii, când aceia se îmbogăţeau. De aceştia, se zicea în popor, că se servea ca de nişte bureţi, pe care îi înmuia atunci când erau uscaţi, ca să-i stoarcă atunci când se umpleau.

            Totuşi contemporanii şi-au dat seama că el se preta, de nevoie, la aceste manevre de atragere a banilor. Declarase încă de la începutul domniei că sunt necesari circa 4 miliarde de sesterţi, ca statul să poată rezista.

            Cu toată zgârcenia sa proverbială, s-a purtat cu mare dărnicie faţă de toată lumea când a putut să-şi permită aceasta. A complectat veniturile senatorilor, a dat pensii anuale de cinci sute de mii de sesterţi consularilor săraci, a reclădit foarte multe cetăţi din imperiu distruse de incendii sau de cutremure.

            A protejat cu grijă talentele şi artele, fiind primul care a dat retorilor greci şi latini o pensie anuală de o sută de mii de sesterţi. A răsplătit cu dărnicie pe poeţii de valoare ca şi pe artişti, cum a fost cel care a executat statuia lui Venus, sau cel ce a restaurat Colosul. Colosul era statuia lui Nero, înaltă de circa 33 de metri, lucrată de sculptorul grec Zenodorus şi aşezată în atriul Casei de aur (Domus Aurea). Statuia, care după moartea împăratului fusese dedicată soarelui, a împrumutat numele său de Colos arenei din apropiere, clădită de Vespasianus ­ Colosseum ­ sau Arena Flaviana. Unui mecanic ce a prezentat planurile de ridicare a unor coloane enorme în Capitoliu i-a oferit o sumă destul de mare pentru deviz, dar nu a lăsat să se treacă la executarea lucrării, argumentând că doreşte să aibă grijă şi de bietul popor. Darurile sale băneşti s-au extins după inaugurarea teatrului restaurat al lui Marcellus, ele fiind atribuite tragedienilor, cântăreţilor din chitară şi altor actori. Cu toate că dădea regulat mese populare, iar de Saturnale făcea daruri bărbaţilor şi la calendele lui martie, femeilor, nu i s-a şters numele de zgârcit.

            Chiar şi la înmormântarea lui Vespasianus, şeful pantomimilor, Favor, care conform obiceiului îl imita şi îl contrafăcea pe cel dispărut, a făcut o glumă privind zgârcenia. A întrebat public pe procuratori cât costă înmormântarea şi când a auzit că 10 milioane de sesterţi a exclamat că să-i dea o sută de mii şi să-l arunce în Tibru. Voia, în acest fel, să puncteze, încă o dată, zgârcenia proverbială a lui Vespasianus, care poate ar fi preferat o înmormântare mult mai ieftină.

            Vespasianus avea o talie îndesată şi vânjoasă, cu membre puternice, cu o faţă care exprima permanent un efort fizic. Se bucura de o sănătate excelentă, deşi pentru aceasta nu făcea nimic deosebit, decât nişte frecţii şi un joc cu mingea într-o sală specială. O zi pe lună ţinea post negru. Se scula devreme, iar după ce citea corespondenţa se îmbrăca şi se încălţa singur, purtând convorbiri cu prietenii care veneau să-l salute. In timpul meselor avea cea mai bună dispoziţie, fiind şi mai iertător. Acele momente erau speculate de oamenii casei pentru obţinerea unor favoruri. Uneori se plimba în lectică însoţit de către o concubină dintre cele atrase după moartea libertei Cenis.

            Foarte comunicativ în orice împrejurare, trata multe lucruri în glumă, căci era foarte ironic, spontan, cu un limbaj mucalit şi liber. Nu se abţinea nici de la cuvinte cazone. Au rămas de la el o serie de glume foarte spirituale. Mestrius Florus, mare prieten al lui Plutarh şi mare pedant, l-a sfătuit pe Vespasianus că trebuie să pronunţe “plaustra “ nu “plostra “. In ziua următoare Vespasianus l-a salutat zicându-i: “Flaurus “. Altă dată, asaltat de o femeie, care zicea că se prăpădeşte de dragoste pentru el, a plătit patru sute de mii de sesterţi pentru întâlnirea intimă. Când intendentul l-a întrebat, pe împărat, cum dorea să fie consemnată suma în socoteli, i s-a răspuns:” Scrie: pentru Vespasianus iubit dezinteresat.”

Aureus - Vespasianus

            Folosea vorbele de spirit mai ales în unele afaceri necurate, pentru ca să uşureze necazul celui păcălit şi să-l schimbe în voie bună, printr-o glumă. Intr-o zi, unul dintre slujitori i-a cerut o numire pentru un străin pe care îl dădea drept fratele său. Vespasianus a chemat separat pe candidat şi i-a cerut exact suma pe care trebuia să o dea ca mită mijlocitorului, numindu-l imediat în funcţia dorită. Când l-a reîntâlnit pe mijlocitor i-a spus: “Caută-ţi alt frate. Acesta pe care îl considerai fratele tău, acum este al meu.”

            Altă dată, pe drum, bănuind că vizitiul nu coborâse ca să întărească potcoavele catârilor, ci să dea timp unui avocat să se apropie de el pentru o intervenţie, l-a întrebat pe vizitiu:”Cu cât a potcovit catârii “şi i-a luat o parte din câştig. Dispunând să se construiască locuri speciale pentru necesităţile fizice a stabilit şi un preţ pentru folosirea acestuia. Fiul său Titus i-a reproşat acest mod de a câştiga bani. Atunci Vespasianus a scos o monedă din buzunar trecându-i-o pe sub nas:” Banii nu au miros  “. Unor delegaţi care îl anunţau că i s-a decernat o statuie colosală pe un preţ destul de mare, le-a poruncit să i-o pună imediat în palmă, arătând că mâna scobită este piedestalul deja gata. Când a simțit semn al unei boli grele a spus: “Cred că devin zeu “.

            Moartea i-a survenit la latifundia sa din Reate. Se retrăsese acolo după un mic acces de friguri ce se produsese pe când se afla în Campania. La Reate starea sănătăţii s-a agravat, dar a continuat să se achite de datoriile imperiale, după cum obişnuia. Primea delegaţii chiar stând culcat. La un moment dat simţindu-se mult mai rău a zis că:”Un împărat trebuie să moară în picioare “.

            S-a stins în mâinile celor ce îl ridicau.

            Era a noua zi înainte de calendele lui iunie anul 79 d.Ch. şi Imperiul Roman suferea o mare pierdere.

Vespasianus - Iudeea

            Personalitate energică, lucidă şi modestă, Vespasianus a fost preocupat numai de restabilirea liniştii şi seninătăţii statului după războiul civil. Talentat în administraţie, econom şi tenace, el a reorganizat finanţele şi armata. A întărit frontiera Dunării şi a organizat flota dunăreană (Classis Flavia Moesica). A acordat cetăţenia romană oraşelor din Spania și a arătat o deosebită înţelegere față de toate provinciile.

            In august 70 d.Ch., fiul său Titus a cucerit Ierusalimul şi a încheiat, între 72­73 d.Ch. războiul cu Iudeea, care a fost reorganizată ca provincie de sine stătătoare. Armenia de la apus de Eufrat (Armenia Minor) a fost alipită imperiului, la fel ca şi provincia Cappadocia.

            Tot în timpul domniei sale la frontiera nordică a fost ocupată regiunea dintre Rhin, Main şi Neckar şi alipită Germaniei Superior, iar în Britannia generalul Agricola a extins stăpânirea romană până la podişul Scoţiei.

            Vespasianus a întemeiat o nouă dinastie, cea a Flaviilor, dinastie care a stat la cârma imperiului între 69 - 96 d.Ch. Roma nu ar mai fi fost Roma dacă n-ar fi avut astfel de oameni de valoare. Păcat însă, că majoritatea unor astfel de oameni s-au aflat pe câmpurile de luptă şi nu la conducere. Imperiul milenar a stat în braţele, curajul şi fermitatea generalilor şi conducătorilor modeşti, echilibraţi şi lucizi ca Vespasianus.

TRONUL ROMEI - VITELLIUS (AULUS VITELIUS)

Ani de viață 12-69 d.Ch.

Impărat roman ianuarie - decembrie 69 d.Ch.

Originea familiei lui Vitellius a fost foarte controversată. După aprecierile adulatorilor sau ale detractorilor lui, originea era apreciată, ori ca foarte veche şi nobilă, cu stăpânitori vechi peste Latium, ori de foarte joasă condiţie, cu un urcuş lent pe scara ierarhiei sociale.

            Ceea ce este sigur este faptul că un Publius Vitellius a fost cavaler roman (rang social secundar) şi intendent al bunurilor lui Augustus. Acel bunic al împăratului a avut patru fii care s-au ridicat la ranguri foarte înalte, de consuli, senatori şi pretori.

            Cel de al patrulea fiu, Lucius, tatăl viitorul împărat Vitellius, a devenit guvernator al Siriei după ieşirea din consulat. De la nivelul acelui rang a reuşit să determine pe regele parţilor, Artaban, să accepte tratative, făcându-l chiar să se plece în faţa drapelelor legiunilor romane.

            Lucius Vitellius  a deţinut de două ori funcţia de consul şi o dată pe cea de cenzor, împreună cu împăratul Claudius. Acestuia i-a ţinut locul la conducerea imperiului în timpul expediţiei de cucerire a Britanniei. Lucius s-a bucurat de apreciere ca om corect şi priceput.

            O dragoste exagerată faţă de o libertă i-a mai scăzut din reputaţie. Totodată atitudinea linguşitoare faţă de Caligula şi Claudius nu i-a făcut prea mare onoare.

            A introdus adorarea lui Caligula ca zeu, iar aprecierea lui Claudius a menţinut-o prin linguşirea soţiilor şi liberţilor din anturaj. Linguşirea lui nu era una oarecare, ci s-a manifestat dezonorant. A ajuns la sărutarea picioarelor Messalinei şi la confecţionarea de chipuri de aur pentru liberţii atotputernici, Narcisus şi Pallas, chipuri pe care le-a aşezat în rândul zeilor casei sale.

            Este foarte de mirare cum un om care a dat dovadă de bărbăţie şi curaj în serviciile militare din provincii şi care a îndeplinit, cu onoare, funcţii în stat, se putea transforma atât de grav, odată ce intra în atingere cu curtea imperială, sau avea interese acolo.

            Lucius a avut ca soţie pe Sextilia, femeie foarte cumsecade şi de familie nobilă. Din căsătoria lor au rezultat doi copii, apropiaţi ca vârstă, care au ajuns la funcţia consulară în acelaşi an (48 d.Ch.), la un interval de numai şase luni.

            Unul dintre aceşti fii, viitorul împărat Aulus Vitellius, s-a născut la 23 septembrie anul 12 d.Ch. Şi-a petrecut copilăria şi prima tinereţe la Caprea (Capri) între prostituatele lui Tiberius şi a fost stigmatizat toată viaţa de viciile căpătate în acea perioadă. In anii următori s-a pătat cu toate infamiile, păstrându-şi un rang însemnat la curte, pe lângă Caligula şi apoi pe lângă Claudius. Caligula îl aprecia pentru talentul său de a conduce carul de curse, iar Claudius ca partener la jacul cu zaruri.

            Nero, cel de al patrulea împărat la a cărui curte a rămas, l-a simpatizat şi mai mult, atât pentru calităţile anterioare, dar şi pentru că era sensibil la harul său de cântăreţ.

            Sub Caligula, Claudius şi Nero, Vitellius s-a fost bucurat numai de onoruri şi demnităţi religioase. In calitate de guvernator al Africii s-a comportat cu o cinste rară, dar ca administrator al treburilor publice din Roma s-a pătat cu sustragerea multor ofrande şi podoabe ale templelor, sau prin schimbarea lor cu unele fără valoare în aur sau argint.

            A fost căsătorit de două ori. Prima dată, cu Petronia, fiica unui consular, cu care a avut un fiu cu o infirmitate la un ochi. Din motive legate de moştenirea averii mamei, acest fiu a fost ucis prin otrăvire cu învinuirea de a fi voit să-şi omoare tatăl. S-a pretins ca din cauza remuşcărilor ar fi înghiţit otrava care o pregătise pentru Vitellius.

            Cea de a doua soţie a fost Galeria Fundana, fiică de pretor, cu care avut doi copii, un băiat grav bâlbâit şi o fată, de care s-a îngrijit, mai târziu, împăratul Vespasianus.

            Fiind numit, de Galba, guvernator (proconsul) al Germaniei Inferior, în decembrie 68 d.Ch., s-a pomenit proclamat împărat de trupele din subordine, revoltate la 1 ianuarie 69 d.Ch. In acelaşi timp, la moartea lui Galba, în ziua de 15 ianuarie 69 d.Ch., a fost proclamat împărat Otho, susţinut de trupele pretoriene şi recunoscut de senat.

            Vitellius a trimis asupra Italiei trupele de avangardă comandate de Fabius Valens şi de Alienus Caecina. După patru confruntări, de mică anvergură, câştigate de trupele lui Otho, în bătălia cea mai mare şi finală legiunile lui Vitellius au ieşit învingătoare la Brediacum. Greşeala cea mare a lui Otho a fost aceea că a stabilit o conducere multiplă legiunilor sale ceea ce a îngreunat coordonarea forţelor cu toate că acestea erau superioare şi puteau fi întărite cu altele dinspre Illyricum, Dalmaţia şi Moesia.

            Vitellius se găsea încă în Gallia când a primit vestea sinuciderii lui Otho. De la înălţimea unei tribune, alături de soţie şi de fiu, l-a numit pe acesta Germanicus şi imperator, deşi băiatul nu avea decât şase ani şi era infirm, prin bâlbâială.

            Nu a întârziat să desfiinţeze, printr-un decret, cohortele pretoriene ca unele care dăduseră un foarte rău exemplu prin implicarea în uciderea unui împărat şi la impunerea altuia. Totodată a poruncit să fie cercetaţi şi pedepsiţi cu moartea o sută douăzeci de soldaţi care făcuseră petiţii către Otho, cerând recompense pentru ajutorul dat la uciderea lui Galba.

            Aceste acte de dreptate erau menite să dea speranţa în apariţia unui împărat vrednic. In continuare s-a comportat, însă, conform firii şi apucăturilor lui anterioare.

            Drumul spre Roma i-a prilejuit străbaterea oraşelor după obiceiul triumfătorilor. S-au folosit echipaje luxoase şi nave luxoase de trecerea cursurilor de ape, iar în fiecare localitate aleasă s-au pregătit ospeţe exagerat de bogate şi costisitoare. Armatei i-a fost îngăduită orice dezordine, violenţă, furt sau crimă.

Denarus - Vitellius

            Străbătând câmpiile de luptă de lângă Cremona nu s-a arătat deranjat de mirosul cadavrelor intrate în descompunere spunând că: ”Un duşman mort miroase foarte bine“. A băut vin în apropierea cadavrelor, cu semeție și insolență, oferind şi celorlalţi. Nu a avut nici bunul simţ să ordone îngroparea cadavrelor.

            A intrat în Roma în sunetele trompetelor, îmbrăcat în uniformă de comandant suprem, încins cu sabia, între steaguri şi drapele, cu țnsoțitori îmbrăcaţi cu mantale de război şi cu soldaţi purtând armele în mână. Pentru a nu lăsa îndoială asupra opţiunilor privind guvernarea imperiului a celebrat în Câmpul lui Marte sacrificii pentru zeii mani ai lui Nero, arătând cât de plecat era memoriei acelui împărat. La un banchet a cerut să i se cânte unele din cântecele   maestrului şi le-a aplaudat în picioare.

            Domniei lui Vitellius s-a transformat într-o beţie şi o orgie continuă. Varietăţile gastronomice erau uimitor de bogate şi de costisitoare, iar pentru a se putea face faţă la atâta îmbuibare se folosea metoda vărsăturilor, provocate cu pană introdusă pe gât, după exemplul împăratului.

            Spre exemplu, a comandat într-o zi o mâncare în care intrau limbi, creieri şi ficaţi de peşti şi de păsări, mâncare ce a costat două sute cincizeci de mii de denari. Cum o astfel de mâncare nu putea fi pregătită în vase de ceramică, s-a fabricat un vas special de argint, păstrat perioadă îndelungată ca ofrandă adusă zeilor. Impăratul Hadrianus a dispus topirea vasului.

            Casa de aur (Domus Aureus) a lui Nero nu-i mai ajungea lui Vitellius, cu toate că nutrea o admiraţie pentru renumele şi felul de viaţă al fostului împărat şi pentru toate obiceiurile aceluia. Exprima aprecieri critice privind locuinţa nesatisfăcătoare a lui Nero, cu mobilier puţin şi sărăcăcios, după părerea lui. Soţia sa, Galeria, se distra pe seama puţinelor obiecte de toaletă găsite în palatul imperial.

            Cu un astfel de comportament de parvenit, Vitellius şi-a atras dispreţul populaţiei şi al soldaţilor, care nu mai aveau nici-un respect pentru datorie. Pretutindeni era numai violenţă şi abuz al puterii.

            Vitellius a ajuns destul de repede de râsul supușilor. Se ridiculiza faptul că apărea în public plin de gravitate, ştiindu-se cât era de putred în comportament. Se vorbea cu venin că apărea călare, îmbrăcat în purpură, cel care ţesălase caii în grajdurile de la cârciumi. Când urca în Capitoliu cu o gardă militară numeroasă, mulți își aminteau că altădată nu putea ieşi în for de mulţimea creditorilor. Când primea omagii de profund respect, nimeni nu-l săruta cu plăcere.

            Deşi ducea o viaţă incalificabilă de depravat şi parvenit, s-a arătat capabil şi de unele realizări onorabile. A fost moderat în măsurile de represalii şi chiar îngăduitor cu faptele şi persoanele legate de domniile anterioare. A permis păstrarea efigiilor monetare ale lui Nero, Galba şi Otho fără resentimente, a menţinut toate daniile făcute de predecesorii săi fără să ia nimic înapoi, nu a pretins impozitele restante şi nu a confiscat bunuri.



Denarus - Vitellius

             Deşi a dispus câteva execuţii între partizanii declaraţi ai lui Otho, nu a confiscat moştenirile rudelor acelora, iar pe de altă parte, a restituit tot ce se confiscase familiilor celor executaţi înainte de venirea lui la putere. Nu a atacat testamentele acelora care luptaseră împotriva lui şi a interzis senatorilor şi cavalerilor să mai participe la lupte cu gladiatori, sau să mai apară în vreun spectacol.

            In general era comunicativ şi nu prea protocolar în viaţa curentă. Numai în situaţiile oficiale căuta să-şi pregătească o demnitate şi o grandoare care nu-i reuşea.

            Generalul Vespasianus se afla din anul 67 d.Ch. în Iudeea, pentru reprimarea răscoalei generalizate din acea parte a imperiului. După dispariţia lui Nero, generaluul îl trimisese pe fiul său, Titus, pentru a-l saluta pe împăratul Galba.

            La întoarcerea lui Titus, Vespasianus a aflat de revolta lui Vitellius şi de conspiraţia lui Otho încheiată cu asasinarea lui Galba. Evenimentele l-au determinat pe Vespasianus să-şi dorească tronul Romei, considerând că este mult superior celor doi revoltaţi. Legiunile lui și ale fiului erau bine călite în lupte, disciplinate şi ataşate. El avea o experienţă de campanii incomparabilă cu a marionetelor care-şi disputau tronul imperiului.

            Mucianus, guvernatorul Siriei, i s-a aliat imediat cu gândul ascuns că va fi aliat la domnie. Imediat, Vespasianus l-a trimis pe acesta cu trupele sale spre Italia, împotriva lui Vitellius. El și-a îndreptat atenția spre cele ce se petreceau în Siria, în absenţa lui Mucianus. Concomitent a încredinţat fiului său, Titus, războiul din Iudeea, pentru a trece în Egipt cu scopuri bine gândite. Acolo, la 1 iulie 69 d.Ch., a fost proclamat împărat de legiunile din Orient şi a folosit timpul pentru a strânge fonduri băneşti şi grâne pentru Roma.

            Legiunile din Moesia, aflând de reacţia lui Vespasianus, nu au mai aşteptat sosirea lui Mucianus şi l-au ales în fruntea lor pe Antoninus Primus, condamnat la exil de Nero şi rechemat de Galba. La data ridicării exilului Primus era legatul legiunilor din Pannonia şi datorită repeziciunii cu care s-au derulat evenimentele la Roma nu dăduse curs rechemării. S/a aliat cauzei lui Vespasianus.

            El a primit, aşadar, investirea cu puteri depline fără să fi primit vreo numire anterioară de la împărat sau de la senat. Soldaţii lui erau nerăbdători să-şi reverse furia asupra lui Vitellius şi să jefuiască Italia, într-un război civil, ceea ce s-a şi întâmplat.

            Deşi informat de cele ce se petreceau şi de calitatea forţelor ce se îndreptau spre metropolă, Vitellius ducea în continuare o viaţă de huzur, cu mese, spectacole şi lupte de gladiatori. Depăşit de evenimente, a rămas prea mult timp inactiv, la Roma. Grija războiului a lăsat-o în seama lui Alienus (Aulus Caecina Alienus), care ajunsese unul dintre conducătorii de fapt ai imperiului datorită exageratei indulgenţe a lui Vitellius. Alienus fusese unul din cei care cuceriseră peninsula pentru Vitellius, în lupta cu trupele lui Otho.

            Alienus a ajuns în nord, la Cremona, pe care a ocupat-o înainte de venirea lui Primus. Era conştient de calităţile inferioare ale trupelor sale în comparaţie cu ale lui Primus şi mai ales cu cele ale lui Mucianus, care urma să sosească în al doilea val. In această situaţie a dus tratative prieteneşti cu Primus şi a încercat să-și convingă trupele să treacă de partea lui Vespasianus. După o primă fază în care a avut putere de convingere a urmat o reacţie a trupelor care au confirmat ataşamentul faţă de Vitellius şi l-au pus în lanţuri pe Alienus, la Cremona.

            Lupta s-a dat fără ca trupele lui Vitellius să aibă comandant suprem. A fost lungă de o zi şi o noapte, cu succese alternative. La ivirea zorilor celei de a doua zile, soldaţii legiunii a III - a Gallica, ale cărei tabere de iarnă erau în Siria şi care luptau pentru cauza lui Vespasianus, au salutat, după obicei, ivirea soarelui. Trupele lui Vitellius au crezut că uralele semnalizau sosirea lui Mucianus cu trupele din Orient şi au cerut încetarea luptei. Dar după atâta sânge vărsat, adepţii lui Vespasianus nu au mai vrut să trateze. De teamă, trupele lui Vitellius l-au eliberat repede din lanţuri pe Alienus şi l-au trimis cu tot onorul să trateze încetarea luptei. Primus a fost convins să accepte condiţiile de capitulare aduse de Alienus, care fusese la un pas de moarte.

            Deschizând porţile, Cremona s-a trezit devastată de trupele în debandadă, mai ales de cele ale lui Vitellius, pe care orăşenii le ajutaseră. Pe câmpul de luptă de lângă Cremona și în oraș și-au pierdut viața 50.000 de oameni.

            Inainte de confruntare Vitellius făcuse recrutări la Roma şi în peninsulă, lansând mari promisiuni. O parte din recruţi, împreună o trupă de gladiatori şi o flotă, se aflau sub comanda fratelui său Lucius Vitellius.

Aureus - Vitellius

            Când a aflat de înfrângerea de la Cremona a trimis urgent pe acesta la Terracina pentru a-şi asigura credinţa garnizoanei de acolo. In schimb, la Roma el a avut o comportare atât de contradictorie și fluctuantă în atitudini şi în fapte, încât desconsiderarea faţă de persoana lui a crescut, iar oamenii au început să se gândească la propriile interese.

            Slăbiciunea şi laşitatea sa din acele zile următoare înfrângerii, dar şi apropierea lui Primus de Roma au determinat pe consulii Caius Quintius Atticus şi Cnaeus Caecilius Simplex (rudă cu Vespasianus) să se îndrepte spre palat urmaţi de cetăţeni de vază şi de  ostaşi. Doreau să-l determine pe Vitellius să renunţe la imperiu de bună voie, sau prin forţa armelor.

            Intâmpinaţi de gărzile germane ale lui Vitellius au fost respinşi cu mari pierderi şi s-au refugiat pe Capitoliu unde i-a însoţit şi Domitianus, fiul lui Vespasianus, şi rudele acestuia.

            Imprejurimile Capitoliului au fost incendiate, iar soldaţii lui Vitellius i-au zdrobit sângeros pe asediaţii asfixiaţi de fum. După aceea soldaţii au jefuit toate ofrandele sacre şi au incendiat templele, printre care şi marele templu. Făcând prizonieri pe Sabinus, fratele lui Vespasianus şi pe Atticus, i-au predat lui Vitellius. Acesta, sub presiunea plebei amatoare de spectacole sângeroase, a dispus executarea lor.

            Povestind aceste evenimente care l-au îndurerat foarte mult pentru că au dus la distrugerea monumentelor antice, de pe timpul regilor, istoricul Tacitus și-a exprimat părerea: ”Sordida pars plebis“ (Partea urâtă a plebei).

            Domitianus, fiul, şi Sabinus nepotul de frate al lui Vespasianus, au reuşit să scape de încercuire şi au rămas ascunşi în case particulare.

Vitellius - Luvru

            Trupele lui Vespasianus, conduse de Antoninus Primus şi de senatorul Quintius Petilius Cerealis erau la curent cu toată debandada ce domnea la Roma și în viaţa lui Vitellius. Dar când au văzut cum se ridicau flăcările din Capitoliu s-au grăbit. Prima încercare a lui Cerealis de a intra în oraş a fost respinsă. Vitellius a încercat să negocieze unele înţelegeri cu adversarii, prin solii, dar n-a avut noroc. Soldaţii care devastaseră Cremona vroiau de acum şi Roma. Neputând să atace frontal garnizoana care apăra podul peste Tibru, cavaleria a trecut râul înotând şi a căzut în spatele apărătorilor. Cam în acelaşi timp soldaţii pătrundeau în capitală din diverse alte direcţii. Capitala a fost prădată şi trecută prin sabie, cu mari pierderi pentru cetăţenii care încă mai păstrau cauza lui Vitellius, dar şi pentru atacatorii ce nu se puteau desfăşura pe străzile strâmte.

            Vitellius s/a travestit în haine ponosite și s-a ascuns într-un loc întunecosal palatului, acolo unde erau hrăniţi câinii. Soldații l-au găsit repede şi l-au identificat.

            Cu hainele rupte, sângerând şi legat cu o funie de gât, l-au târât în afara palatului, cu mâinile legate la spate. L-au mânat, cu lovituri, pe Via Sacra, pe unde trecuse de atâtea ori în litiera sa imperială. A fost batjocorit şi insultat aşa cum numai plebea instabilă și dezlănţuită ştia să o facă.

            Un gal a încercat să-i scurteze chinul străpungându-l cu sabia, după care s-a sinucis. Rana provocată de gal nu s-a dovedit mortală, așa că Vitellius a mai stat un timp, închis alături de statuile lui, într-un arest. Plictisiţi, după un timp, soldaţii i-au tăiat capul la Genonii şi l-au purtat prin tot oraşul (20 decembrie 69 d.Ch.). Când rămăşiţele lui n-au mai prezentat interes, soția a putut să-l îngroape în taină.

            A trăit cincizeci şi şapte de ani (12 ­ 69 d.Ch.) şi a domnit un an fără zece zile.

            Fratele său, deşi a încercat să trateze cu învingătorii, nu a reuşit să-şi salveze viaţa. Fiul minor al lui Vitellius a urmat aceeaşi soartă deşi Vitellius însuşi nu omorâse pe nimeni din neamurile lui Otho, sau Vespasianus.

            Mucianus a ajuns la Roma când toate aceste fapte erau de domeniul trecutului. A preluat conducerea treburilor publice împreună cu Domitianus şi ducându-l pe acesta în mijlocul trupelor, l-a îndemnat să ţină o cuvântare. Pe atunci Domitianus, fiul lui Vespasianus, era foarte tânăr. Avea 18 ani, aproape de vârsta lui Octavianus când venise la Roma să preia moştenirea lui Iulius Caesar.

Sestert - Vitellius

            Lui Mucianus, care îl susţinuse pe Vespasianus din primele clipe, chiar dacă nu fusese oficial recunoscut drept asociat la domnie, i se încredinţase girarea treburilor publice la Roma, cu drepturi depline.

            Moartea lui Nero (iunie 68 d.Ch.) a inaugurat aşa-numitul  an al celor patru împăraţi. In perioada foarte scurtă, de până în decembrie 69 d.Ch., pe tronul Romei s-au aşezat şi chiar s-au suprapus patru împăraţi: Nero, Galba, Otho şi Vitellius. A fost un an cu nenorociri, violenţe, omoruri, jafuri, pierderi materiale şi omeneşti imense, lupte interne, corupţie, trădări, răzbunări şi pe deasupra victorii, triumfuri, parade strălucitoare, ospeţe şi spectacole strălucitoare. Toate acestea în dauna populației, a imperiului, a monarhiei şi a credibilităţii în stabilitatea puterii romane.

            Anul celor patru împăraţi  a reprezentat prima criză a Principatului  inaugurat de Augustus.

            Dintre cei nouă suverani ce stăpâniseră până atunci discreţionar Roma, luând în calcul și dictatura lui Iulius Caesar, numai Augustus a murit de o moarte naturală. Ceilalţi opt suverani au avut o moarte violentă datorată conspiraţiilor, trădărilor şi revoltelor. Doi dintre Principi, Nero şi Otho, şi-au luat singuri viaţa, dar tot constrânşi de evenimentele potrivnice.

            Cu Nero s-a stins dinastia iulio­claudiană (preponderent claudiană), iar cu Vitellius s-a încheiat perioada scurtă de războaie civile din anii 68­69 d.Ch., perioadă cu împăraţi efemeri.