CRAIOVA

CRAIOVA - Calea Unirii -îainte de 1916 -vedere spre nord pe latura de răsărit din Răscruciul Mare (Intersecția dintre Calea Unirii și Str. Madona Dudu (stânga-dreapta)
 
CRAIOVA -  Calea Unirii 1909 - cu vedere spre sud, spre Hotel -Restaurant Minerva, aflat pe latura stângă.Pe colțul din dreapta s-a construit între războaie o clădire clasică cu două etaje și mansardă.
La parterul ei a funcționat pînă la cutremurul din 1977 o farmacie principală, după cutremur locul a fost ocupat de partea a doua a supermagazinului Mercur. Până în 1977 se costruise numai aripa vestică cu patru etaje și cu restaurant și terasă la nivelul al cincelea.



CRAIOVA - Piața Buzești (Răscruciul Mic) la intersecția cu Str. Romain Rolland  (după
amenajarea ca zonă pietonală)- 2015

CRAIOVA - 2015 - fosta Piață Răscruciul Mic (azi Piața Buzești) transformată în
Piață de zonă pietonală,cu deschidere prin str. Panait Moșoiu.până în fața Teatrului
Național, în str. A.I.CUza,- tot spațiu pietonal



Fosta Piață Buzești (fostă Răscruciul Mic) a devenit în 2015 un centru de oraș pietonal.In fața celor două clădiri albe din centrul foto  se prelinge stânga-dreapta str. Olteț. La dreapta, în afara foto se află clădirea modernă cu pereți de sticlă a Băncii Bancpost. La stânga clădiri recondiționate la fațadă.

Str. Panait Moșoiu în pregătire pentru a fi renovată și transformată în stradă pietonală până
în fața Teatrului Național, aflat pe str. A.I.Cuza. In spate se află Piața Buzești, tot viitoare piață pietonală începând din 2015.

Statuia lui Alexandru Ioan Cuza a fost executată în 1912, de către sculptorul italian Raffaello Romanelli. Sculptorul a turnat în bronz două exemplare ale statuii Domnitorului Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), una pentru Iaşi, cealaltă fiind adusă la Craiova, în anul 1912. Amplasată, în 1935, în faţa hotelului "Minerva" (aflat la stânga), va fi inaugurată abia în 1939, pentru ca un an mai târziu, să fie mutată, în plin centrul oraşului, pe latura dinspre nord a grădinii "English Park", în faţa actualului Palat al Primăriei. In față Str. Mihail Kogălniceanu și în spate Biblioteca Aman. Clădirea din dreapta a adăpostit Cinematograful SELECT până în 1948, numit apoi 30 DECEMBRIE. Toate clădirile există și în 2016.



Piața Buzești după transformare și renovare în 2015. La umbrelele din stânga se deschide Str. Romain Rolland, iar la clădirea albă din spate se deschide stânga-dreapta str. Oltețu. La dreapta clădirii unghiulare din dreapta se deschide str. Panait Moșoiu.

Str. Panait Moșoiu cu fațadele renovate - 2015 - vedere spre Str. A.I.Cuza în fața Teatrului Național



Str. Lipscani după renovarea fațadelor - 2015 - vedere spre Piața Buzești


Anii 30 - vedere din Calea Unirii spre nord, spre Valea Vlăicii. In dreapta
 se deschide Piața Prefecturii și Prefectura.In dreapta clădirea Palace, care a
servit la început ca hotel la început, în anii 70 sediu al Oficiului Național de
Turism la parter pe colț, iar după 1991 ca sediu al Băncii Comerțului. După
anul 2000 a devenit sediu de birouri al Primăriei. Cladirea cea înaltă din
stânga a avut a avut la parter sala de cinematograf APOLLO, apoi Tineretului.
Pe colțul din stânga a fost Librăria Socec și apoi, prin 60 primul Lacto-Bar.



Piața Buzești - anii 30 - ulterior în centrul ei s-a construit un mare WC public.lădirea din
dreapta a fost demolată imediat după cutremurul din 1977. In anii 90 pe locul ei s-a ridicat
sediul băncii BANCPOST în stil ultramodern (aluminiu și sticlă). In clădirea următoare,
din dreapta, s-a amenajat în anii 70 un restaurant numit La doi cocoși, care aparâinea de
AVICOLA Craiova, mare întreprindere falimentată de noul stat capitalist de după 1990. Pe
lângă acea clădire se deschide, spre dreapta Str. Panait Moșoiu ce duce spre Str. A.I.Cuza



Teatrul Național ce a ars în 1927și fusese construit în 1856 și renovat între 1886-1888 In dreapta
lui se află latura de nord a Prefecturii. In față se deschide Str. Justiției, devenită ulterior A.I.Cuza, spre Palatul de Justiție. Spre stânga acelui teatru s-a ridicat în anii 30, spre sfârșit, clădirea cu patru nivele care a avut la parter cinematograful SCALA, apoi, Maxim Gorki, apoi Central și, în final, Jean Negulesco după 1990.


Intersecția dintre Calea Unirii (spre stânga), cu orientare spre nord și Str. Lipscani
(spre dreapta), cu orientare spre răsărit. Această intersecție s-a numit în vechime
Răscruciul Mare - anii 1920



Str. Lipscani după renovarea fațadelor în 2015 - vedere spre Calea Unirii



Craiova - Parcul Romanescu - 2014



Craiova - Parcul Romanescu - 2014



Craiova - Parcul Romanescu - 2014 - Podul suspendat

Craiova - 2014 - Parcul Romanescu - Podul Suspendat



Craiova - 2014 - Parcul Romanescu - castelul alegoric



Craiova - Universitatea - 2014 - fost Palatul Justiției. Pe acest loc a fost mănăstirea degradată Sfântul Nicolae Gănescu (numită și Episcopia) până în 1884 și o veche pușcărie spre stânga. Mănăstirea a cunoscut o perioadă lungă de declin şi degradare, în decursul secolului al 19-lea, iar legea secularizării averilor mănăstireşti, din 13 decembrie 1863, intrată în aplicare din anul 1864, a sărăcit-o complet şi a condamnat-o la pieire. Foştii ctitori şi enoriaşii nu au putut-o salva. Chiliile ei au servit mulţi ani drept sediu al „tribunalelor” şi drept „arest preventiv. Pe locul plin de ruine al mănăstirii s-a construit Palatul de Justiţie începând cu 1890.  Viitorul Palat de Justiţie a fost proiectat în anul 1890 de către arhitectul Ion Socolescu, în stil neoclasic, inspiraţie a academismului francez din acel timp. Palatul de Justiţie a fost înconjurat încă de la început de un grilaj impunător de fier forjat artistic, grilaj fixat pe un soclu şi între stâlpi de beton. Grilajul înconjura, pe lângă palat, un larg spaţiu verde pe toate laturile, chiar şi la faţadă. Grilajul frumos a fost dezafectat, cu încetul, pe unele porţiuni, odată cu modificările constructive aduse atât palatului cât şi reţelei stradale înconjurătoare. Gardul din faţa palatului era străpuns de două porţi solemne, de fier forjat, plasate simetric faţă de intrarea monumentală, la circa 25-30 de metri în lateral. Calea de acces avea forma de semilună aplatizată de la o poartă la alta. Trăsurile şi, mai târziu, maşinile începutului de secol, pătrundeau pe una din porţi, îşi lăsau pasagerii importanţi în faţa scărilor şi părăseau incinta pe cealaltă poartă. În dreapta şi în stânga fiecărei porţi pentru vehicule se deschidea câte o poartă pietonală tot din fier forjat. Fiecare poartă avea patru stâlpi puternici care susţineau greutatea porţilor de fier înalte şi grele. Cei patru stâlpi de la fiecare intrare purtau în vârf câte o lampă ornamentală.Palatul era înconjurat şi protejat cu o bordură de trotuar. Pe acest scuar, rotunjit la capete, s-au plantat flori şi s-a ridicat o ciupercă de beton simplă, pentru o fântână arteziană. Fântâna nu şi-a îndeplinit menirea decât foarte scurt timp, oraşul suferind de lipsa apei. Între scuar şi trotuarul din faţa palatului s-a păstrat o bandă de circulaţie lată, atât de lată încât o parte a sa a fost folosită intens şi ca parcare. Spaţiul verde ce înconjura vechiul Palat de Justiţie era plantat cu mulţi arbori. Odată cu înlăturarea gardului şi cu noile amenajări ale edificiului şi ale vecinătăţilor, arborii au dispărut treptat. S-au amenajat, în schimb, peluze cu gazon şi unele răzoare cu flori. Însă, mai târziu, nimeni nu a mai avut iniţiativa replantării de noi arbori. Între anii 1972-1975, clădirea devenită sediu central al Universităţii din anul 1966, a fost extinsă în partea din spate, dinspre Calea Bucureşti, respectându-se cu fidelitate stilul exterior al vechiului Palat de Justiţie, stil neoclasic şi masiv.

Prefectura județului Dolj cu fântânile sale arteziene. Palatul Administrativ – sau Palatul Prefecturii, așa cum mai este el cunoscut –, a fost construit la începutul sec.al 20-lea, cel mai probabil între 1910-1912 (anul începerii construcției diferă de la sursă la sursă, de la 1907 / 1909 / 1910 / 1912). Se spune că prim-ministrul Ion I. C. Brătianu, prezent la Craiova la întrunirea liberală din 24 iunie 1909, ar fi fost de față la așezarea actului la fundația clădirii. Pentru construcția palatului pe fostul teren al familiei Hagiade și amenajarea pieței din fața sa, istorisirile vremii spun că ar fi fost demolat un cartier întreg de maghernițe. Arhitect Petre Antonescu.



Prefectura - 2015 - fațada principală (spre apus). La stânga se deschide porțiunea din Calea Unirii ce coboară spre Valea Vlăicii.



Primăria - fosta Bancă a Comerțului. La 12 decembrie 1897 (după alte surse în 1899), bancherul și omul politic liberal craiovean Constantin Neamțu înființa la Craiova, sub forma unei afaceri de familie, Banca Comerțului. Societatea bancară a devenit repede una din cele mai importante și de succes bănci cu capital românesc din țară, deschizând sucursale în mai multe orașe importante.

În 1906, principalul promotor al arhitecturii neo-românești, arhitectul Ion Mincu, a întocmit proiectul noului sediu al instituției. Moartea sa timpurie, la doar 60 de ani, survenită la 6 decembrie 1912, a întrerupt lucrările la construcția băncii, care au fost finalizate în perioada 1912-1916, sub supravegherea arhitectului Constantin Iotzu. Pentru finalizarea lucrărilor la sediul Băncii Comerțului a fost angajat constructorul italian Giovanni Batista Peressutti, care a lucrat alături de întreprinderea de construcții a lui Carlo Dalla Barba. Peressutti lucrase deja cu succes la construcția Palatului Administrativ și ulterior a contribuit la ridicarea în Craiova a numeroase clădiri monumentale (printre ele Casa Albă, Casa Carianopol – azi Comandamentul Jandarmeriei Dolj, Facultatea de Agronomie, Policlinica nr. 2 a Spitalului Filantropia, reconstruirea Colegiului Carol I după incendiul din 1930, Sala de spectacole a Teatrului Liric, Casa și Moara Barbu Drugă, Casa Constantin Neamțu etc.).

La vremea inaugurării sale, Banca Comerțului era una din cele mai frumoase clădiri din oraș și chiar din țară, impresionând atât prin aspectul exterior, cât și prin cel interior, bogat ornamentat cu vitralii, candelabre și mozaicuri.

Teatrul Național - 2015. La 21 aprilie 1973 s-a inaugurat noul Teatru Naţional, proiectat de arhitectul  Alexandru Iotzu, fiul celui care a terminat Banca Comerţului, a ridicat Casa Albă şi Palatul „Ramuri” de pe actuala Str. Popa Şapcă (fostă cândva Str. Liceului). In construcţia noului teatru a fost încorporată marmură albă de Ruşchiţa şi cafenie de Gura Văii. După 1989 a fost numit impropriu Teatrul Național Marin Sorescu un dramaturg local fără merite în domeniu, In plus, piața din fața teatrului a fost numită stupid Piața Schakespeare și marcată de piramidă miloagă, de circa un metru înălțime, placată cu marmură albă.

Statuia rgelui Carol I, este o operă ce seamănă o caricatură a sculptorului Mircea Spătarău și a fost amplasată în faţa clădirii liceului ce poartă numele regelui, în decembrie 2007. Regele a avut totdeauna o poziție fizică majestoasă și fermă, dar sculptorul a turnat în bonz un personaj grotesc în marasm și disproporționat. Statuia este urâtă și rușinoasă pentru oraș, ca și epoca în care a fost creată. In spate se află fațada vestică a Colegiului Carol I (fost un timp Nicolae Bălcescu) și intrarea în Teatrul Liric Elena Teodorini, căreia i se datorează o intensă viață teatrală și de operetă în Craiova. In 2017 clădirea reprezentativului liceu a intrat într-o stare avansată de degradare și pune în pericol viața copiilor deoarece reparațiile de după 1977 s-au făcut de mântuială, nu pentru adevărată consolidare. In prezent cad pe trotuare bucăți de tencuială ce pot răni pe trecători.

.Colegiul Carol I aflat pe locul primei școli importante a orașului. Clădirea reprezintă un real pericol pentru elevi fiind grav afectată de vremuri de incendii și de cutremurul din 1977, când s-au ascuns sub tencuieli mari fisuri ale structurilor sale. In prezent au început să cadă bucăți de tencuială și de zidărie este trecători, astfel că s-au întis bezi de protecție și ocolire. Localul nu are structuri de rezistență din beton armat, iar culoarele trepidează sub pașii jucăuși ai elevilor.

Str. Lahovari, stradă centrală din care a dispărut mult sub acțiunea reînnoirii - 2013 și un mod specific de parcarea mașinilor.

Casa Vălimărescu - în apropiere și cu fațada spre Valea Vlăicii. Casa Constantin Vălimărescu este un monument istoric de arhitectură de interes local, Imobilul datează de la sfârșitul sec.al 19-lea și a fost construit după planurile arhitectului francez Albert Galleron, cel care a mai proiectat în România Ateneul Roman și Palatul Băncii Naționale a României din București, Palatul Dimitrie Ghika din Comănești și numeroase case boierești din București și din provincie. Clădirea are două niveluri (parter și etaj), o intrare monumentală și o curte spațioasă cu mai multe căi de acces (pietonală și pentru automobile). De la poarta principală, pietonală (momentan închisă) se ajunge la intrarea principală în clădire traversând curtea pe o alee pavată.

Muzeul de Artă - 2015 - Palatul Jean (Dini )Mihail. Construit între 1898 și 1907 de arhitectul Paul Gottereau la comanda lui Constantin (Dinu) Mihail, palatul este un minunat exemplu de arhitectură eclectică europeană și academism francez.

Muzeul de Artă -2015

Muzeul de Artă - 2015 - detaliu

Muzeul de artă - 2015 - detaliu

English Parck - 2015 - parc cuprins între Primărie, Casa Albă și spatele Prefecturii. In spate clădirea Casa albă, construită în anii 20 de arhitect Constantin Iotzu

Filarmonica OLTENIA - 2015 - fațadă nouă - Calea Unirii




Piața Prefecturii - 2015 - Fântâna Muzicală plasată în partea vestică, în partea opusă Prefecturii și în fașa statuii ecvestre a lui Mihai Vitezul. In centru clădirea Palace, acum sediu de birouri ale Primăriei



Hotel - restaurant MINERVA- 2015 - detaliu



Muzeul Olteniei - Secția de științele naturii - 2015  Una dintre cele mai frumoase clădiri istorice din centrul municipiului Craiova este Palatul Ramuri, construit în 1920, pe locul fostelor case “Pomul Verde”. Palatul a găzduit Editura și Tipografia Ramuri. Palatul a fost ridicat după planurile arhitectului Constantin Iotzu de constructorii italieni Dalla Barba și Peressutti.

Monumentul Frații Buzești. Monumentul Frații Buzești este un monument de for public din Craiova, situat în colțul sud-estic al Parcului Sf. Dumitru (Grădina Băniei, Grădina Trandafirilor sau Parcul Frații Buzești), în apropierea Casei Băniei și a Catedralei Mitropolitane Sf. Dumitru, față în față cu Colegiul Național “Frații Buzești”. Grupul statuar, operă a sculptorului Boris Caragea, ridicat în 1978, îi înfățișează pe frații Buzescu, Preda, Stroe și Radu, în picioare, cu mantii pe umeri și căciuli în cap, doi dintre ei ținând mâinile pe săbii. Pe soclul grupului statuar se poate citi următoarea inscripție: “Frații Buzești. Preda, Stroe și Radu. Căpitani în oastea lui Mihai Viteazul. 1593 – 1601. Glorie eternă tuturor înaintașilor care, cu dârzenie și eroism, au înfăptuit idealurile de libertate, unitate și neatîrnare, punînd temelii trainice mărețului edificiu al României.”




Colegiul Frații Buzești - 2012


Colegiul Elena Cuza -  2012

English Parck - 2008 - și Primăria Craiova (fosta Bancă Comercială)


Biserica Sfinții Arhangheli - 2012 - văzută din str. Simion Bărnuțiu


Biserica Madona Dudu - 2012 - detaliu


Biserica Mîntuleasa - 2013- văzută din Calea Unirii


Hotelul Militar - 2012 -Str Sf. Dumitru - vedere spre Calea Unirii



Cartierul Craiovița Nouă - 2012 - în dreapta parcul Cornițoiu și o parte din cimitirul Sineasca



Craiova - Gara CFR și cartierul gării- 2014 - în spate cCartierul Bariera Vâlcii și Termocentrala II

Craiova - 2012 - Cartierul Brazda lui Novac

  Hotel-Restaurant MINERVA -2012 - monument  de arhitectură intrat pe căi

 frauduloase în proprietate privată ajuns în stare de degradare

Catedrala Mitropolitană Sf. Dumitru - 2014

Str. Theodor Aman la capătul dinspre Str. Mihail Kogălniceanu (latura de vest). Str. Theodor Aman este fosta 6 Martie și trece pe lângă Casa Albă din Str. A.I.Cuza, traversează Str. Lipscani și ajunge

 până la Str. Kogălniceanu.

Hotel - Restaurant Minerva - 1990 - latura de sud. La stânga este Calea Unirii

Piața Buzești (fost Răscruciul Mic) - vedere spre nord, spre Teatrul Național. In dreapta sediul

bancii BANCPOST- zonă pietonală din 2015

Biserica Sfinții Arhangheli - 2014 - la dreapta Str. Simion Bărnuțiu

Palatul de Justiție - Sfatul Popular Regional 1962 - apoi jumătate local de Sfat Popular raional și orășenesc - apoi Universitate. Se observă circulația pietonală, cu bicicleta și în față o mașină Pobeda

Sfatul Popular Regional - 1963 - Se observă circulația pietonală

și rontul prelung din fața intrării.

Comitetul Regional PMR - 1962 (fosta Prefectură). De remarcat rondul de flori din centrul pieței, Ăn dispărut prin anii 60. In 1990 pe acest loc s-a ridicat statuia ecvestră a lui Mihai Viteazul cu fața spre apus, pe un soclu înalt placat cu marmură maro-vineție (lucrare de proastă calitate. Prin anii 2000-2010 statuia s-a mutat mult spre apus și orientată spre răsărit. Atunci s-a placat întreaga piață și Calea Unirii cu plăci cenușii și s-au construit o seie de fântâni arteziene.

Comitetul  Regional Oltenia al PMR - 1963

Comitetul Județean al PCR - 1969 - o limuzină Volga așteaptă probabil

pe Primul Secretar

Consiliul Popular Judeșean - 1970 - vederedin spate, dinspre

English Parck

Fosta Prefectură - 1973 - din fața căreia s-au demolat toate clădirile mari și mici 1973. A dispărut și cinematograful Tineretului. S-a creat spațiu larg și s-a născut un parc ce se va dezvolta cu diverse planuri până în anii 2010

Piața Unirii - 1982 - rondul de flori și parcul din fața Prefecturii celei vechi

English Parck - anii 70-2000 - fântâna arteziană globulară și spatele Prefecturii celei vechi transformată în sediul Comitetului Județean al PCR și al Consiliului Popular Județean.

Biblioteca Centrală Regională (fostă Alexandru și Aristia Aman, a căror donație a fost - 1962. La dreapta  str. M. Logălniceanu și la stânga Str 24 februarie ce tăia Str. Lipscani și trecea prin spatele

Prefecturii în Str. A.I.Cuza.și după 1990 Str. C.S. Nicolăescu-Plopșor

Biblioteca Județeană Dolj - 1982 - (Aman) - numai câțiva pomi constituie diferența după 20 de ani

Biserica Madona Dudu - 1970

Filarmonica de Stat Oltenia - 1962 - Fațada s-a schimbat după cutremurul

 din 1977, prin 1981

Teatrul Național - 1977 - văzut dinspre Calea București și frumosul parc ce se va dezvolta până în 2012 câd a fost distrus pentru construirea unei parcări auto sub și supraterane anostă.. Inițiativa a fost regretată de toți craiovenii.

Teatrul Național și parcul său - 1977 - Arh. Alexandru Iotzu și inaugurat în 1973- vedere dinspre apus

Teatrul Național - 1982 - parcul său a început să se dezvolte frumos. In spate se vede Universitatea

Muzeul Arheologic (istoric) al regiunii Oltenia  - 1963 - vis-a - vis de biserica Madona Dudu

Clădirea a fost dată în folosință în anul 1906, ca școală primară de băieți și fete. Apoi, în jurul
anului și cutremurului din 1940 a folosit Școlii de maici a bisericii Madona Dudu.

Muzeul judeșean - 1968 - vedere din curtea bisericii Madona Dudu

Muzeul Olteniei - 1970 - în spate clădirea IPJ (Institutul de Proiectări Judeșean)

Casa Băniei sec.al 16-lea - 1962 - vedere dinspre nord, dinspre biserica Sf. Dumitru

Casa Băniei - 1699 - văzută din cerdacul bisericii Sf. Dumitru, dinspre nord

Casa Băniei - 1966 - vedere dinspre sud

Casa Băniei - 1982 - vedere dinspre sud și biserica Sf. Dumitru. Parcul înconjurător s-a numit

prin anii 70 Parcul Trandafirilor

Casa Băniei - 1987 - vedere din nord

Universitatea - 1971 - vedere dinspre răsărt

Universitatea - 1987 - numai mașini Dacia

Institutul Agronomic - 1987- construcție de liceu de fete dinalnte de război

Facultatea de Electrotehnică  - 1982

Facultatea de medicină - localul nou - 1982 (B-ul 1 Mai apoi Ion Antonescu)

Casa de cultură a studenților - 1962 - fostă și Casa pionierilor în anii 50 și Curtea de Apel după 1990

De remarcat gardul

Casa de cultură a studenților - 1982 - Str. Severinului urcând din Valea Vlăicii

pe partea dreaptă, urmată de Policlinica Nr. 2

Clădirea Școlii Medii Nr. 1 (Nicolae Bălcescu) și intrarea în Teatrul Nașional

 - 1962 - care folosea sala de festivități a liceului. Vedere de sub bolta

clopotniței bisricii Sfânta Treime.

Școala Medie Nr. 1 (Nicolae Bălcescu) și statuia lui Ioan Maiorescu - 1963. Vedere de la

intrareaîn curtea Școlii Medii Nr. 3 (Elena Cuza). Spațiul s-a reamenajat în anii 70 sub

formă de părculeț și statuia a fost reamplasată.

Liceul Nicolae Bălcescu (fost Carol I) - 1970 - Vedere dinspre intrarea în curtea

Liceului Nr. 3 (fost Elena Cuza). Două mașini Skoda în parcarea improvizată.

Liceul de Artă - 1982 - plasat pe Str. Marin Sorescu de după 1990 colț cu B-ul 1 Mai. Spre răsărit se învecinează cu Cercul Militar, spre răsărit (se află în diagonală cu Spitalul Nr. 1

Liceul Frații Buzești - 1970 - stânga-dreapta Str. Matei Basarab, iar pe direcția mașinii Skoda se dechidea B-ul 23 August care mergea din Str. Unirii (la stânga) cu parcul de la lunca Jiului

Un nou corp de clădire al Institutului de 3 ani - 1962. Calea București spre ieșire către București, dar înainte de moara Drugă și Electroputere

Monumentul 1907 plasat în fața intrării în Parcul Romanescu

pe piațeta pe care s-a aflat Monumentul Independenței cu Carol I

Monumentul 1907 de la intrarea în Parcul Romanescu - 1987

Bustul lui Nicolae Romanescu la intrarea în parc și glorieta circulară- 1982

Bustul lui Theodor Aman din fața Muzeului de Artă - 1982

Bustul lui Ioan Maiorescu și Liceul Elena Cuza (Școala Medie Nr. 3 - 1982

Bustul lui Alexandru Macedonski - 1982 - Plasat stingher în Grădina Botanică

Bustul lui Tudoe Arghezi - 1982 - plasat în Parcul Poporului

Bustul lui Constantin Brâncuși - 1982 - în Parcul Poporului

Hotel-Restaurant MINERVA - 1970 - prin colț se intra în berărie

Restaurant Minerva - sala maură -1973 - avea estradă pentru orchestră

 și ring de dans

Restaurant MINERVA - Culoarul de acces spre Sala Maură  - 1987

Casa Copilului - 1962 - ridicată lângă Parcul Poporului, spre nord-est

Casa Copilului - 1962

Sala Polivalentă cea veche - 1987  - construită în 1976 și incendiată în 1994. S-a construit în 20 de ani o alta nouă cu 4215 locuri și alt design interior și exterior - B-ul 23 August (acum Știrbei Vodă)

Sala Polivalentă cea Nouă - inaugurată în 2012 - B-ul Știrbei Vodă (fost 23 August)

Sala Polivalentă cea veche - 1982 - construită 1976 și arsă în 1994

Str. 6 Martie la stânga (după 1990 Str. Theodor Aman) și Str M. Kogălniceanu la dreapta

Str. A.I.Cuza - 1963 - la dreapta blocul cu 156 apartamente, mai în spate blocul Romarta. Între ele

se vede slab Primăria

Str. Romul care coboară din A.I.Cuza în calea București - 1963

Str. A.I.Cuza - 1963. Vedere spre Prefectură. In dreapta blocul 156 apartamente, iar în stânga

blocul Femina (așa se numea cofetăria cu mare căutare din colțul stânga jos (nu se vede). La dreapta se mai găsea Piața Marșeu (Piața Nouă)(nu se vade)

Str. A.I.Cuza - anii 60. In dreapta blocul 156 apartamente care avea pe colș, la parter Farmaca Nr. 2

Mai departe Primăria și blocul Romarta. o porțiune din carosabil era încă pavată cu piatră cubică.

Str. AI.Cuza  - 1964 - pe stânga în spate se vede un colț al Prefecturii. Carosabil parțial cu piatră cubică

Blocul Femina cu cofetăria pe colț -1962 -  la cofetărie se serveau și băuturi

alcoolice fine, fapt ce atrăgea foarte mult. A rezistat până după 1990.

Bloc turn din Calea Severinului văzut din Grădina Botanică - 1967

Calea Severinului văzută parțial dintr-un bloc turn spre ieșirea din oraș - 1967

Calea Severinului cu seria ei de blocuri turn văzută din Grădina Botanică - 1970

Calea Severinului - Complex Comecial "La Groapă" anii 70. in spate se vede Școala Nr. 12

Calea Unirii - 1982 -  un an de la darea în folosiță, după cutremurul din 1977. Vedere din fostul Răscruciul Mare, adică intersecția cu Str. Lipscani la dreapta și Madona Dudu la stânga. In spate clădirea Palace, în dreapta și Blocul Popa Șapcă, la dreapta.

Calea Unirii - 1982 - vedere din Piața Unirii, spre sud. In stânga un colț al Prefecturii, iar în dreapta un colț al supermagazinului Mercur (aripa nouă)

Calea Unirii - 1986 - vedere spre nord din apropiere de Hotel Minerva. După primele clădiri

intersecția cu Str. Lipscani, la dreapta și cu Str. Madona Dudu, la stânga. In spate clădirea Palace

Calea Unirii - 1987 - la intersecția cu Str. Lipscani, la dreapta și cu Str Madona Dudu, la stânga. De remarcat fântâna arteziană care a fost schimbată prin 2010 când s-a pavat întreaga stradă și Piața Prefecturii.

Valea Vlăicii  (Piața Unirii) - 1982 - vedere din panta căii Unirii. La blocul turn din stânga se afla

restaurantul Union la parter și primul etaj (desfințat după 1990) In partea dreaptă avea și terasă. după 1990 a devenit sală de Bingo, un timp, apoi Casinou și ulterior s-a împărțit în mai multe magazine, printre care unul de tratament ocular.

Piața Gării CFR - 1987 - vedere spre centrul orașului. Fântâna arteziană a fost schimbată după anul 2004, când s-a reamenajat întreaga piață.

Valea Vlăicii  - 1987 - văzută de la Hotel Jiul. In stânga blocul turn al IRE (Intreprinderea de Rețele Electrice, ajunsă pe mâna unei firme străine multinaționalăcu conducere Cehă și numită acum CEZ). În dreapta blocul turn Union. in prim plan este parcarea Hotelului Jiul, devenit, prin privatizare dubioasă, Hotel RAMADA după anul 2015. A fost înâlțat de la 4 la 6 etaje și mult modificat în rest.

Supermagazinul Mercur (aripa nouă) - 1982. vedere dinspre Prefectură. Incepând cu 2015 se află

într-o mare modificare pentru a deveni Mall.

Supermagazinul Mercur - 1987 - atât aripa veche în plan secud, cât și cea nouă, în prim plan. In stânga se vede Filarmonica Oltenia, Vedere de pe scările Prefecturii

Valea Vlăicii - 1987 - Complexul Comercial Unirea pe două nivele unind trei blocuri turn. La parter se trece pe sub un portic lung. Este paralel cu Calea București, care are aici extremitatea vestică. In față parcarea Hotelului Jiul.

Valea Vlăicii - Hotel Jiul cu 4 etaje și ramuri adăugate în spate -1970. in dreapta se vede un prim bloc de pe Str. Ștefan cel Mare (fostă Str. Rahovei înainte de războiul al doilea mondial

Hotel Jiul - !981 -. La Dreapta se vede Universitatea și un colț din Teatrul Național

lubul Electroputere - 1982 - Calea București vis-a-vis de Institutul Pedagogic

Intrarea în Electroputere -în dreapta blocul administrativ - 1987

Electroputere - 1965 - linia de ansamblare a locomotivelor Disel-Electrice de 2100 CP

Intreprinderea Antrepozitul Frigorifer - 1962 - "lângă Rampa Militarară". Iese pe poart[ un camion SR-101, fabricat din 1954 la Intreprinderea de Autocamioane Brașov (clonă a camionului sovietic ZIS 150, inspirat de camionul american internațional Haevester Kr 111

Fabrica de Confecții -1987 - plasată la capătul dinspre Parcul Poporului pe B-ul 1Mai

Str. Unirii - 1917 - latura de vest cu orientare spre nord, spre Piața Prefecturii

Str. Unirii - înainte de primul război mondial - latura de răsărit văzută din intersecția cu străzile Lipscani, la dreapta și Madona Dudu, la stânga (Răscruciul Mare)

Str. Unirii cu vedere spre sud - anii 29-30 - la intersecția spre dreapta cu Str. Romain Rolland, stradă închisă pe prima sa porțiune și cu reapariție la Piața Buzești, In dreptul mașinii se deschide Str. Lipscani la stânga și Str. Madona Dudu, la dreapta, Clădirea de colț cu Madona Dudu era dintre cele mai înalte și se numea "La englezu" - comerț cu textile.

Str. Unirii -  anii 20 - vedere din Răscruciul Mare spre nord, spre Piața Prefecturii și Valea Vlăicii

Str Lipscani - anii 20 - vedere din Răscruciul Mare (intersecția cu Str. Unirii)

Str. Unirii - anii 20 - porțiunea din apropiere de Piața Prefecturii. In colțul din dreapta jos se vede acoperișul Casei Vălimărescu, iar clădirea cu două etaje din dreapta avea la parter Librăria SOCEC.

Str. Unirii - 1911-1920 - vedere spre nord. Se pare că pe dreapta existau încă clădirile

care urma a fi demolate pentru Piața Prefecturii

Str. Unirii -1922 - vedere dinspre Hotel Minerva spre nord. Pavaj din piatră cubică

Str. Unirii - anii 1911-1920 - vedere spre nord.

Str. Unirii 1911-1920 - numai trăsuri

Teatrul Național în stânga, care a ars în 1927 și Str. Justiției care va deveni A.I.Cuza - anii 1911-1920

Lucrări de reabilitări pietonale în centrul Craiovei (Str. România Muncitoare) - 2014

Bazarul din centrul vechi, care unește Str. Lipscani (în spate) cu Str. M. Kogălniceanu - 2015

Va fi reabilitat după un proiect al unui arhitect în 2016-17

Str. Lipscani pavată cu piatră cubică - anii 20 - vedere spre Piața Buzești (Răscruciul Mic)

Str. Unirii - 1911-1920 - vedere spre nord de la Hotel Restaurant Minerva aflat în dreapta

Str. Buzești - 1911-1920 - vedere spre Răscruciul Mic (Piața Buzești)- radical transformată în 100 de ani, față de prezent

Gara CFR Craiova - anii 1911-1920

Prefectura - anii 30 - nu apare blocul cinematografului Scala

Proprietatea Băncii Comerțului (Casa Albă) (a familiei Neamțu) a fost

construită în anii 1920 de  arhitect Constantin Iotzu - vedere anii 20-30

Se observă curtea cu gard verde a Băncii Comerțului, în stânga

Biserica Sf. Dumitru cea nouă - anii 20 - 30 și terenul abrupt din preajma ei unde se va amenaja parcul cochet Sf. Dumitru și apoi Parcul Trandafirilor după 1960. La stânga se văd o parte din "cele șapte fântâni". Vedere din actualul B-ul Știrbei Vodă (fost 23 August).

Piața Nouă (sau Marșeu) și Palatul de Justiție - 1910. In centru Hala de carne.

Piața Buzești (Răscruciul Mic) - 1960 - clădire veche plasată între Str. Lipscani și

Romain Rolland  A fost demolată după 1990. Aparținea începutului sec.al 19-lea

English Parck - anii 60 și una din cele două stații de Taxi din oraș. Avea pe trotuar

o cabină telefonică la care clienții puteau suna pentru a cere o mașină Foarte rar

aveau noroc mașinile fiind mereu în curse. Numerele de telefon pentru comenzi

erau 12.000 aic și 13.000 la stația din zona intersecției dintre Str. A.I. Cuza cu

Str. Republicii (Gării). Mașinile au fost din mțrcile Pobeda, Warșava, Moskvici

și Volga  (în ordine Cronologică). Mașinile Dacia 1300 au apărut după 1970.

In dreapta se vede spatele Prefecturii, iar în centru clădirea în care a funcșionat

Banca de Scont, iar după 1948, redacția ziarului Inainte, o cantină a Partidului și

apoi alte organizații cu caracter politic. Acum aici este redacția ziarului Cuvântul

Libertății.

Pescăria Veche - 1847 - desen de Barbu Iscovescu

Parcul Bibescu - cca 1915

Piața Craiovei - 1847 - desen Barbu Iscovescu

Biserica Sf. Dumitru - 1847 - desen Barbu Iscovescu

Str. Unirii - 1908 - vedere spre Valea Vleicii, spre nord.

Palatul de Justiție - 1902

Școala Normală de Băieți - 1900 - Calea București spre ieșire. In anii 60 a fost

Institutul Pedagogic de 3 ani, iar apoi a rămas Universitășii care a afectat-o în final

Facultății de Mecanică. De remarcat pavajul străzii. Construită între 1898-1901 de arhitect

Băicoianu. Se pare că un timp a fost și școală de Educatoare sau Normală de fete.

Școala Normală de Băieți- 1906 - curte mare și gard de lemn. Clădirea se află în stare jalnică la exterior în 2016 deși aparține Facultății de Mecanică a Universității

Gara Craiova - 1908

Parcul Poporului - Debarcader - 1958

Parcul Romanescu - cca 1920 - Podul suspebndat și cetatea alegorică

Liceul Carol I devenit un timp Nicolae Bălcescu - 1911 - 1920. Are un singur etaj.

Str Lipscani - 1900-1910 - vedere di Răscruciul Mare, adică de la intersecția cu Calea Unirii (la dreapta spre Hotel Minerva)

Casa N. Popp - 1900 - la intersecția cu Str. Mihai Bravu (spre privitor) și

Str. Brândușa. Există și în 2016. Aici a funcționat 2-3 decenii Colegiul de

Avocați Dolj, cu președinte av. Cornel Dincă. Clădirea a suferit mult la

cutremurul din 1977 și nu s-au făcut reconsolidări. Se spune că în această

casă s-au petrecut evenimentele din piesa "Gaițele" de Alexandru Kirițescu

Biserica Sf. Dumitru și Casa Băniei - cca 1920. Casa Băniei avea niște adaosuri care

au fost eliminate. Se mai vede, în dreptul bisericii o clădire care a fost și ea eliminată.

Vedere din B-ul Știrbei Vodă (fost un timp 23 August)

Gimnaziul fiilor de militari - 1910-1920 - aflat astăzi (2016) pe Str. Constantin

Brâncuși și devenit sub regimul comunist, prin anii 70, Liceul Industrial CFR.

In dreapta sa se află Colegiul tehnic de Arte și Meserii Constantin Brâncuși, numit

anterior Liceul Industrial Agricol

Banca Olteniei și Hotel Palace - 1925 - prin stânga se deschidea Calea Unirii, spre Valea Vlăicii, Vedere din Piața Prefecturii. Nu se ridicase clădirea cu patru etaje ce avea la parter cinema Scala

Biserica Mântuleasa - 1908 - pe Calea Unirii dincolo de Casa Nicolae Romanescu

spre Parcul Romanescu

Biserica Mitropolitană și Casa Băniei cu parc amenajat - anii 40

Casa Vălimărescu pe Calea Unirii în apropiere de Valea Vlăicii,

pe latura de vest. in regimul comunist a fost școală de meserii până

după 1953, apoi clinică de cardiologie, apoi Secția de Colecții a

Muzeului de Artă, iar după 1990 Banca româno-italiană și Banca

Unicredit Țiriac

Biserica Sf.Dumitru - 1878 - Reconstruită de Vodă Matei Basarab în 1651 le locul

unei biserici mai vechi

Strada Lipscani - 1900-1910. Se vede în stânga turla bisericii Sf. Ilie. Vedere dinspre

Calea Unirii

Craiova în anii interbelici, anii 30, Liceul Elena Cuza și Casa albă erau
în construcție

Str. Vasile Boerescu -1920 - Strada despărțea Piața Marșeu de Palatul de
Justiție (la dreapta) și unea Str. Justiției (A.I.Cuza) de Calea Bucuresti aflată
 în vale. Strada a dispărut între anii 1968-1973 când pe aceste locuri s-a
construit noul Teatru Național. In dreapta tramvaie trase de cai.

Parcul Romanescu - 1940

Magazinul Universal Mercur - 1976 - cu diverse raioane de vânzare.
Aceasta este aripa veche a supermagazinului din anul 1982

Parcul Romanescu - anii 40 -  "La capăt e ceva ca o grădină [...] între multele plantații nouă s-au deschis drumuri mari, cărări, poteci; s-au sămănat chioșcuri și case de țară, care puteau fi românești în loc să fie șvițeriene, s-au ridicat podoabe romantice, s-au deschis perspective. Grădina se înfundă de nu-i vezi capătul [...] și, departe, se găsește chiar un frumos pod peste o adâncitură a terenului. Rămâne acum ca această podobă sa fie îngrijită după cuviință ..." (Nicolae Iorga)

CEAUȘESCU - OBICEIURI DE RELAXARE

Petrecerea zilelor de duminică la Snagov

Ceaușeștii au respectat ritualul duminicilor la Snagov și în anii 80. Anturajul l-au schimbat, noi ,,prieteni” fiind Constantin Dăscălescu, Gheorghe Pană, Ilie Verdeț, Ştefan Andrei, Gheorghe Oprea. Dar dacă se îmbolnăvea vreunul din anturaj, era exclus ca o piază-rea.

Frica de atentate l-au izolat și mai tare de lume. Sătenilor nu li se mai permitea să treacă pe strada unde se afla vila  Ceaușeștilor, nici să mai meargă cu căruțele prin sat. Între marginea Snagovului și vila 10 își făceau rondul trei rânduri de paznici care anihilau orice tentativă de adresare șefului statului. După spusele menajerei Suzana Andreiaș, Ceaușescu nu se adresa personalului și paznicilor din reședințe. Își transmitea nemulțumirile și ordinele prin nevastă. Plana atât de sus în utopia sa încât a aflat de blocurile cu latrine în curte construite la Snagov abia când mirosul și muștele i-au trecut curtea.

Soacra de la Petrești își petrecea uneori sfârșitul de săptămână la ea acasă. Își cumpărase o casă în satul natal – două camere și o bucătărie – lângă sediul ceapeului. Petreștenii îi ziceau ,,muzeu” pentru că mai mult stătea pustie. Cheile le ținea preotul satului, invitat de prorietară la grătare, în curte, când veneau și nepoții. De casa aceasta, ,,a ei”, i-a amintit lui Ceaușescu nevasta cât ce  pierduseră puterea. Că la o adică, ar avea unde trăi.

Sâmbăta și vânătorile

Sâmbăta după amiaza era dedicată vizitei pe șantierul Centrului Civic dominat de Casa Republicii. Acest ,,Acropole al nostru” cum l-a numit metaforic Eugen Barbu, scriitor angajat  și membru al CC. Cu o astfel de vizită a încheiat Ceaușescu și ultima sărbătoare a lui 23 August, însoțit de curtea demnitarilor săi, după relatarea lui Dumitru Popescu. I-a ghidat, ca o gazdă,  prin coridoarele și birourile finisate şi decorate. Ce zici de asta? – se adresa câte unuia mândru ca și cum totul ieșise din capul și mâinile lui. Aţi construit aici pentru cel puţin o mie  de ani! – l-au lăudat ei.

În ultimii ani, Tovarășul nu mai juca volei. Sport şi distracţie a rămas  vânătoarea. Dar și vânătorile le punea în seama planului. În meniul Ceaușeștilor n-a figurat vânatul. Mormanul de animale ucise de șeful statului într-o partidă de vânătoare era destinat ,,valorificării superioare pe linie de export”. Pe potecile de munte, bătrânul de-acum vânător urca susținut de aghiotanți. Dar a intrat în istoria mondială a cinegeticii cu un palmares formidabil. Deține 418 medalii, dintre care 270 de aur. Cele mai prețioase trofee le-a obținut la urs-blană (113medalii dintre care 98 de aur) și la mistreț (101 medalii dintre care 61 de aur).

Vara o petrecea tot la Neptun

Curtea lui Ceaușescu a păstrat și obiceiul strămutării la Neptun, din a doua jumătate a lui iulie şi până la începutul lui septembrie.

Plajă nu mai făcea cuplul prezidenţial, doar băi de nămol. Prânzurile și cinele copioase şi lungi erau amintiri. Șeful statului nu mai ținea recitaluri de poezie, ca-n anii 70. A recitat odată multe poezii de Coșbuc și Goga, asistența compusă din familiile demnitarilor întrecându-se în expresii de admirație. Rebelul Nicu l-a întrerupt ca pe-un tată obișnuit: Ia mai lasă-ne-n pace cu Coșbuc al tău, să-ți spun eu o poezie adevărată. Și i-a recitat un poem de Nichita Stănescu. Și tot ca un tată obișnuit, Ceaușescu s-a mândrit atunci cu mezinul.

Nici la senectute, Ceaușescu n-a abandonat rutina programului de la Neptun.  După relatările lui Silviu Curticeanu, la 8 dimineața, ieșea din “Casă”, cum îi spunea reședinței sale. Se îndrepta către malul mării, în biroul din “Ciupercă” unde-l aștepta  teancul de operative  sosite cu avionul. Apoi distribuia poruncile către ceilalți. După amiaza, șeful Cancelariei raporta împlinirea lor.

Dar nici curtenilor veniți cu familiile la mare nu le lărgea zgarda. Acționa și aici mai abitir nevasta. Ochiul neadormit de soacră al Tovarăşei căuta într-una prilejuri de şicanare. La un moment dat, după relatarea col.(r) Dumitru Burlan, ofiţer de contrainformaţii în Direcţia a V-a, Ceaușeasca i-a atras atenţia lui Emil Bobu că se îngrăşase. O ironie de prost-crescut sau o critică voalată?! Căci aghiotantul lui Bobu apucase să-și alerteze patronul: Tovarășa se prinsese de mișcările sale și ale altora de-a face comenzi duble de alimente – și la,,sectorul” din București, și la cel din Constanța.

Vizitele de vară  în Crimeea

Ceaușescu pleca la întâlnirile din Crimeea cu ceilalți lideri din Tratatul de la Varșovia de pe aeroportul Kogălniceanu. După mărturia lui Ștefan Andrei, nu rămânea nicicând peste noapte. Porneau în zori, aterizau la Simferopol și de acolo, la Oreanda de Jos, lângă Livadia, cu autoturismul. Ajungea pe la orele prânzului și se caza la Mishor. Aghiotantul schimba așternuturile gazdelor cu cele de-acasă pentru siestă și verifica radiațiile. În cea de-a doua jumătate a anilor 80, Ceaușescu nu mai juca șah pentru destindere. Nu conversa nici cu ceilalți delegați, era taciturn și cu translatorii.

Refuzase constant și invitațiile de concediu în Uniunea Sovietică. Brejnev, Andropov, Cernenko şi Gorbaciov îl invitaseră an de an.“Am fi bucuroşi să vă vedem ca oaspete al nostru şi suntem gata să organizăm astfel vizita dumneavoastră încât aceasta să fie şi utilă şi plăcută”, i-a promis Gorbaciov în invitaţia din aprilie 1989. Ceaușescu n-a ostenit măcar să răspundă cu o scrisoare. L-a ofensat, transmițându-și refuzul prin ambasadorul sovietic la Bucureşti. A motivat că sarcinile legate de pregătirile celui de-al XIV-lea Congres îl împiedică să dea curs invitației.

 Zilele Sfinților Nicolae și Elena

Ziua lui de naștere începuse a fi sărbătorit cu fast din 1968, iar a ei din 1979. În ultimul deceniu al regimului comunist, luna ianuarie abunda în manifestări dedicate aniversării lor.

Pentru omagierea Tovarășilor, secția propagandă propunea tot ce le-ar fi făcut plăcere, iar CPEx-ul aproba. Adică ei doi. Amestecul Tovarășei începuse cu mult înainte, după mărturia lui Ștefan Andrei. În 1973, când se spunea că secreatrul general aniverseză și 50 de ani de activitate revoluționară, deși Lenuța Ceaușescu nu valora prea mult la partid, Cornel Burtică, secretarul cu propaganda și Ștefan Andrei, secretarul secției de relații internaționale, i-au prezentat ei propunerile. Măgulită, Tovarășa i-a invitat la un coniac. Iar invitații au venit cu propuneri și mai extravagante. Oferindu-i exemplul regelui Carol I, i-au sugerat semidoctei femei să-și convingă bărbarul că intrarea în istorie e condiționată de ctitoriile ce dăinuie  peste veacuri. Strategia a prins, a doua zi Ceaușescu arâtându-se încântat. Deși, zicea el, deocamdată, mărețele edificii nu pot fi prinse în programul de investiții. Dar în avionul care-i aducea din Nigeria spre Bucureștiul devastat de cutremurul din 1977, Ceaușescu i-a comunicat lui Andrei că venise momentul reconstrucției Bucureștiului.

Odată oficiliazate, aniversările lor s-au făcut de la un an la altul mai bogate în cadouri. Afluiau mașinile trimise din toate judeţele. Serviciul de protocol le expunea într-o expoziție omagială destinată vizionării sărbătoritului chiar de ziua lui. Darurile ar fi putut umple un bazar cu obiecte în cea mai mare parte inutile și de prost gust. Pe Ceaușescu îl cadoriseau la aniversări și prietenii din străinătate cu ordine și medalii.

Dar după ce-a împlinit 60 de ani, Ceaușescu a întrerupt șirul petrecerilor cu lăutari, la care-și invita frații și cumnații, iar demnitarii veneau cu nevestele. În fața numeroșilor comeseni de-atunci se produceau cântăreți și instrumentiști de romanțe și muzică populară. Câteva păhăruțe cu țuică îl făceau ,,chiar simpatic” pe sărbătorit: cânta cu lăutarii și își dansa tovarășa de muncă și de viață. La vârste  rotunde și demnitarilor li se făcea cinstea unei petreceri în colectiv. Odată criza instalată, s-a renunțat la mese, a rămas doar  cadoul unei decorații. Ultimul beneficiar a fost Ștefan Andrei, în 1981. Se înțelege că, exceptându-i pe Ceaușești, s-a interzis festivismul.  

Tovarășul  a sărbătorit la  Predeal șapte decenii de viață și 55 de activitate revoluționară. Mai somptuos se aniversase însă Tovarășa în acel an, la Castelul Peleş. În 1989, el și-a făcut petrecerea la Palatul Cotroceni. Inaugura astfel proapăta renovare a clădirii după ce funcționase mulți ani ca Palat al Pionierilor. Lucru deosebit la ultima aniversare, după mărturia lui Ștefan Andrei, sărbătoritul a criticat perestroika în fața invitaților: membrii CPEx, secretarii CC și câțiva miniştri. Festinul a ținut două ceasuri. Invitații au venit îmbrăcați și fără neveste ca la ședință. Fără lăutari,  fără băutură, cu excepția șampaniei pentru toastat. O masă tradițională, fără nimic de import, nici măcar o cafea.  

Dar dacă ,,modestia și cumpătarea” meselor aniversare se făcea tot mai simțită, torentul omagiilor se revărsa cu fiecare an mai vijelios.

 Revelioanele la Club-Bazin

Revelionul  trebuia să fie o „sărbătoare cu caracter sobru”, după expresia  lui Camil Roguski, arhitectul care-a coordonat pregătirea sărbătorii.

Pastișând practica bisericilor catolice de Crăciun de-a meșteri o miniatură a scenei nașterii pruncului Isus, Ceaușeștilor li se făcea câte-o ,,surpriză”. Sala de sport de la Club-Bazin se transforma în „sala cu o sută de brazi”. Circa trei săptămâni, o echipă din câteva zeci de lucrători executau „proiectul feeriei”. Animale împăiate, păpuși în costume naționale sau personaje din desene animate de mărimi  naturale se răspândeau pe sub brazi.

În ultima noapte a anului, către orele 22, își făceau apariția Ceaușeștii. Membrii CPEx și soțiile acestora îi salutau ca la congres. Invitaţii duceau tacâmurile la gură şi „sorbeau din ochi” televizorul. Secretarul cu propaganda anunţa, ca un vornic de nuntă, punctul următor din programul pregătit și „vizionat” încă din vară. Un sfert de ceas înainte de miezul nopţii, un şir de chelneri aducea şampania. „Dragi tovarăşi şi pretini” își începe Ceaușescu de pe ecranul televizorului mesajul de An Nou către Ceaușescu de la masă. Convivii aplaudau discursul de la televizor cu plecăciuni către Tovarășul de la masă. Să trăiţi, să trăiţi, să trăiţi… Unul câte unul încolonaţi, demnitarii ciocneau cupele de șampanie cu Ceauşeștii. Aceștia se retrăgeau la orele unu, conduși de ceilalți meseni. Locul ,,petrecerii” se golea imediat după plecarea lor. 

  

Zilele de 1 Mai și 23 August

În anii 80, sărbătorile naționale au fost metamorfozate în prilej de omagiere a soților Ceaușescu.

Dar Nicolae Ceaușescu schimbase multe după venirea la putere. Întâi, ornamentul tribunelor, înlocuind  culoarea roșie (folosită de sovietici) cu albastru. Apoi a scos din decor portretele celorlalți demnitari. Dar și pe cele ale fondatorilor marxism-leninismului. Oamenii muncii au mărșăluiau prin fața tribunei oficiale agitând portretele Ceaușeștilor printre lozinci și steaguri.

Tovarășii osteneau ca și gazdele la primirea colindătorilor. În ziua premergătoare sărbătorii naționale ofereau o masă festivă pentru demnitari. Seara, o recepție corpului diplomatic acreditat la București. În zorii zilei de 23 august, forțele de ordine își ocupau locurile prestabilite. La 10 fix, Ceaușeștii intrau în centrul tribunei în aplauzele tovarășilor deja  instalați. După speech-ul secretarului general, coloanele se puneau în mișcare. Până la orele 13, Ceaușeștii primeau salutul lor stând în picioare. Din când în când, conform regiei, şoimi ai patriei, pionieri şi utecişti le înmânau buchete de flori. Cu trecerea anilor,  cuplul resimțea tot mai greu oboseala zilei. Se retrăgea, la final, la Snagov pentru odihnă.

Sărbătoarea națională și-a schimbat de mai multe ori semnificația. În 1974, după relatarea lui Paul Niculescu-Mizil, atunci secretar cu propaganda, la Neptun s-a dezbătut programul partidului de construcţie a  societății socialiste multilateral dezvoltate şi trecere spre comunism. Atunci Ceaușescu a venit pentru 23 august 1944 cu formula de revoluţie antiimperialistă, antifascistă și naţională. Dorea să arate că noi, românii, am fost “cei mai” întotdeauna, că am făcut şi am dres…”, a explicat coordonatatorul propagandei din acea vreme.

Pe la jumătatea anilor 80 s-a renunțat la coloanele de demonstranți. Nu din rațiuni de siguranță, în opinia unor ofițeri din serviciul de pază și protecție. Căci în istoria guvernării comuniste n-au existat tentative de atentat. Dar Ceaușescu încercase să eficientizeze propaganda și să micșoreze cheltuielile, trasând activiștilor din toată țara sarcina organizării unor adunări festive. Pe Stadionul ,,23 August” se pregătea un spectacol omagial de către profesioniști cu efecte speciale de sunet și lumină, transmis la televizor. Mii de sportivi erau antrenați să scrie din trupurile lor lozinci mobilizatoare. culturale și de învățământ aveau obligația prezentării unor programe dedicate sărbătorii. Deosebit a decurs ziua națională din 1984. La  a 40-a aniversare a revoluției au asistat 158 delegații străine din 112 țări.

În 1989, și ziua de 1 Mai s-a întâmplat să fie jubiliară: un veac de la prima sărbătoare a muncii în lume şi 50 de ani de la prima ei aniversare în România. De propagandă răspundea acum Elena Ceaușescu care superviza programele prezentate de secretarul CC de resort. S-a întâmplat ceva mai deosebit însă în pregătirea festivităților. Tovarășa l-a chemat pe Constantin Olteanu, secretarul cu propaganda, dându-i a înțelege că dezavuează povestea că organizatorii demonstrației din 1939 ar fi fost Ceaușeștii.. „Noi ieşeam atunci la iarbă verde, ar fi zis ea. Acolo spuneam poezii, cântam, ca tinerii în astfel de împrejurări”. Nu se gândeau la putere. Fără sovietici, n-ar fi ajuns comuniștii la guvernare, a comentat ea. N-a formulat însă nicio indicație de interdicție a legendei cu 1 Mai 1939. Astfel că presa a reluat, fără obiecții, povestea mincinoasă și fotografia trucată a manifestației. Semn că Tovarășa testase, ca și în alte dăți, loialitatea  subordonaților.

La ultimul 23 August programul manifestările centrale s-a dispus pe trei zile. Era subliniată astfel măreția sărbătorii, dar subînțelese forțele împuținate de bătrânețe ale Ceaușeștilor. S-a vernisat întâi expoziția omagială și s-a ținut  adunarea solemnă, urmată de ceea ce presa a apreciat a fi un „vibrant spectacol omagial” (regizat de Dan Micu şi Cristian Hadjiculea). În 22 august s-a dat o recepție la Palatul din Piaţa Victoriei. Apoi  Ceauşescu a omagiat armata  în calitate de comandantul suprem,  aceasta fiind o noutate. Surprinzătoare a fost demonstrația oamenilor muncii și tribuna improvizată în faţa noului Muzeu Naţional de Istorie. În oficiosul partidului din acea zi a apărut și interviul acordat de Ceauşescu trimisului Pravdei. Oficiosul PCUS i-a  adresat întrebări cu schepsis, trimițând la perestroika. Dar intervievatul n-a răspuns „provocărilor”. A mers până la a elogia armata sovietică! Se temea, probabil de-o replică, în stilul glasnost, la mincinoasa revoluție comunistă, condusă de Ceaușescu, în august 1944.  Probabil că da !.

In marea familie comunistă  şi alţii-l înghionteau ironic pe mult prea statoriniciul conducător. Prietenul Santiago Carrillo îl felicitase, în glumă, pentru tinerețea fără bătrânețe ce-o arătau portretele sale oficiale.

Idei fixe

După lege, Nicolae Ceaușescu ar fi trebuit pensionat în 1981. Dar el se simțea de neînlocuit  și în neobosită activitate revoluționară. ,,Chiar și momentele de relaxare apăreau la el ca o obligație de serviciu, iar relația cu cei din jur era strict profesională, fără apropieri sau intimități, lucruri pe care și le permitea doar cu familia, dar și acolo aceste porniri ale lui păreau a nu fi naturale sau poate noi cei din jur așa le consideram”. La un interviu cu un ziarist străin a precizat că hobby-ul său este Construirea Socialismului, idée fixă care l-a dus la pierzanie.

 .

 .

.

TRĂDAREA ROMÂNIEI IN 1916

Salvarea situaţiei militare a aliaţilor prin jertfa României- 1916

România a intrat în războiul mondial la 27 august 1916 (stil nou) nu pentru a cuceri alte teritorii, cum greşit spuneau şi o mai spun inamicii noştri, ci pentru a elibera ţinuturi româneşti, locuite în majoritate absolută de români, ţinuturi aflate sub locuire românească istorică, dar care, prin capriciile istoriei, au fost supuse monarhiei Austro-Ungare, sau a celei ruseşti. Acele două imperii stăpânitoare aveau ca singur scop deznaţionalizarea românilor şi maghiarizarea sau rusificarea lor, în aşa fel încât provinciile locuite de ei să ajungă preponderent maghiare sau ruseşti.

România avea de ales spre ce parte să se îndrepte în condiţiile războiului mondial ce devasta lumea de mai bine de doi ani. Promisiunile curgeau de ambele părţi, dar până la urmă, regele Ferdinand a călcat peste legăturile sale de neam şi de familie şi a decis să fie credincios cerinţelor poporului său, care dorea reîntregirea cu Transilvania. Pentru această decizie, Ferdinand a fost supranumit şi Ferdinand cel Loial, deoarece a decis să meargă alături de poporul său pe o cale presărată cu spini, chiar împotriva ţării care i-a dat naştere, împotriva familiei sale şi a neamului care l-a crescut şi format. Un rege reprobat de familia sa, dar idolatrizat de poporul său pe care era chemat să-l conducă. Alipirea Basarabiei şi a Bucovinei urma să o decidă istoria viitoare deoarece cele două provincii se aflau în tabere militare diferite şi opuse.

România a intrat în război pe frontul oriental alături de ruşi, dar fără să ştie că aceştia îi pregăteau de la început pierzarea. S-a spus că momentul nu a fost bine ales, dar tocmai ruşii erau cei ce presau mai mult ca oricând România să intre în război. „Acum ori niciodată” s-a spus de câteva ori, iar România a crezut în promisiunile aliaţilor, mai cu seamă în cele ale ruşilor, care trebuiau să se coordoneze cu armata sa în efortul militar comun. Tratatul încheiat de România cu puterile aliate prevedeau şi noile graniţe de după victorie, dar nici acestea nu au fost pe de-a întregul respectate, mai cu seamă în problema Banatului, din care o treime îi va reveni Serbiei la Conferinţa de Pace de la Paris, deşi aceasta nu a stăpânit niciodată acest teritoriu populat majoritar de către români.

României i s-a promis că la începerea operaţiunilor sale militare în Transilvania, va beneficia de întreg sprijinul aliaţilor, printr-o ofensivă pe frontul de vest, iar pe frontul de est la nord, în Galiţia, ofensiva lui Brusilov va reîncepe mult mai energic, iar la sud, generalul Sarrail va începe propria ofensivă. Era vorba de un complex de măsuri militare care să faciliteze avansul românilor de pe crestele Carpaţilor pe o linie mai scurtă de front, în centrul Transilvaniei, undeva pe valea Mureşului. Noua linie astfel a frontului se dorea mai dreaptă şi mai uşor de controlat.

Până la urmă s-a dovedit că aceste promisiuni nu au fost îndeplinite, ofensiva lui Brusilov a stagnat din lipsă de forţe (mai mult, prin oprirea ofensivei a fost ameninţată dreapta avansată a armatei române de nord ce pătrunsese în Transilvania), iar generalul Sarrail, prin rapoartele transmise comandamentelor superioare menţiona că nu are resurse nici măcar pentru defensivă, cu atât mai puţin pentru a prelua ofensiva promisă de Aliaţi, pentru blocarea armatei bulgare. România a fost minţită şi păcălită pentru a servi ca front cu trupe de sacrificiu. Cu toate acestea, a intrat în război şi a înaintat în Transilvania. Cu această mişcare sinucigaşă a salvat nu numai armata generalului Sarrail şi pe a lui Brusilov, dar a slăbit şi presiunea pe frontul  francez de la Verdun. Marea victorie franceză de la Verdun i se datorează indirect armatei române, lucru uitat cu desăvârşire după război. Mai multe divizii germane au fost retrase de la Verdun pentru a fi concentrate în Transilvania, împotriva românilor, prin aceasta comandamentul german renunţând definitiv la cucerirea Verdun-ului în acel an.

Mai mult, trupele bulgare întărite cu cele germane au renunţat la atacul împotriva armatei lui Sarrail pentru a fi aruncate împotriva românilor în Cadrilater şi mai departe în Dobrogea. O sută de mii de oameni contra a treizeci de mii de apărători. A urmat apoi dezastrul de la Turtucaia şi pierderea Dobrogei, dar armata lui Sarrail a fost salvată. Promisiunile ruşilor conform cărora bulgarii nu vor intra în luptă împotriva noastră şi a lor, la fel ca şi promisiunile de ajutor ale trupelor ruse în Dobrogea s-au dovedit a fi la fel de mincinoase. Tunurile şi armamentul comandat şi plătit cu ani în urmă către Franţa, Statele Unite şi Japonia stătea încă în decembrie 1916 prin gările ruseşti, la Chişinău, Kiev sau Razdelnaia, nu numai din cauza birocraţiei, ci şi din cauza unei rele voinţe a Rusiei faţă de România la cele mai înalte nivele, ulterior dovedindu-se că însuşi ministrul de război rus, Sturmer, era mai mult decât favorabil Germaniei.

In majoritatea bătăliilor, inclusiv în Dobrogea sau, mai ales, în bătălia de pe Argeş-Neajlov pentru Bucureşti, ruşii au refuzat să ne acorde cel mai mic sprijin, o întreagă armată stând în aşteptare, cu arma la picior, când românii le-au cerut doar să taie o linie de aprovizionare a inamicului ce trecea la câţiva kilometri de tabăra rusească. La sfârşitul anului, când ne-am retras în Moldova, ruşii spuneau statului major român că aici doreau să ne aducă, ei propunând de la începutul campaniei noastre retragerea în Moldova şi abandonarea întregii Muntenii şi a capitalei, Bucureştiul. Ce fel de aliat era acesta care propunea de la începutul campaniei abandonarea capitalei şi a două treimi din teritoriul naţional român? Privind logica imperială rusească, era normal, deoarece pentru ei nu era de dorit o armată română victorioasă, care mai târziu ar fi putut ridica pretenţii asupra Basarabiei româneşti. Era de preferat o Românie învinsă, scăpată mai apoi de către ruşi, care ar fi putut anexa la încheierea păcii fără probleme încă o bucată zdravănă din teritoriul românesc. Doar la fel procedaseră ruşii şi în 1878, când au anexat din nou sudul Basarbiei tocmai de la aliatul care îi salvase în timpul campaniei împotriva Turciei, în războiul 1877-1878.

Cu toate lipsurile materiale, mai ales în artilerie, cu toată perfidia şi trădarea rusească recunoscută şi de aliaţii occidentali, românii s-au bătut cu un nemaipomenit eroism. Pe o lungime a frontului de 1300 km (identică cu întreaga lungime a frontului rusesc şi cu mult mai mult decât întreg frontul de vest care avea doar 800 km), luptând unul contra cinci, contra celor mai bune trupe germane şi austro-ungare, la care se adăugau cele bulgare şi turceşti, au produs pierderi mari atacatorilor. De exemplu, pe frontul de la Jiu, unde a căzut la datorie generalul Dragalina, o singură divizie românească a rezistat fără să fie schimbată timp de 80 de zile la trei divizii germane dintre care una (a 11-a bavareză) a fost complet nimicită. Iar exemplele pot continua şi vor continua în anul următor, anul marilor victorii de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, dar şi al marilor trădări din partea aliaţilor noştri ruşi, care se vor transforma în cei mai mari duşmani ai Regatului României.