ISTANBUL - ISLAM şi MOSCHEE

De fapt ce este Islamul şi care sunt atributele unui sanctuar al său, ale unei moschei?

Ca religie Islamul este un ansamblu de doctrine şi proceduri revelate de Mahomed şi înscrise în cartea Sfântă numită Coran. Ele s-au impus prin acţiunea şi darul convingerii datorat lui Mahomed, ajungând să cuprindă spiritul a aproape un miliard de oameni în zilele noastre. Apropiat de iudaism şi de creştinism, Islamul rămâne totuşi o replică şi o copie rudimentară a celor două credinţe mai vechi. De altfel, din incultură nu se putea naşte o spiritualitate superioară.

Musulmanul crede în lumea viitoare şi în reîncarnare, iar Coranul are 114 capitole, numite „sure“, compuse din 6666 de versete, număr satanic pentru credincioşii creştini. Coranul a împrumutat de la creştinism pe cei doi Arhangheli, pe Gabriel, prin intermediul căruia Mahomed a primit revelaţiile şi pe Mihail, care a transmis voinţele divine pe pământ. Printre profeţii care l-au precedat pe Mahomed, au fost recunoscuţi de Islam: Adam, Noe, Abraham, Moise şi Iisus. In Islam nu există sacramentele botezului şi a primei comuniuni.

Această religie se bazează pe cinci reguli, considerate drept „cele cinci comandamente“ ale sale: credinţa, rugăciunea, pomana (milostenia), postul şi pelerinajul.

Primul comandament sau, mai bine zis, prima poruncă cere ca musulmanul să creadă fără nici o îndoială în divinitatea Dumnezeului său, adică a lui Allah şi în profeţia lui Mahomed: „Nu există decât un Dumnezeu, iar Mahomed este reprezentantul său pe pământ“.

Cea de a doua poruncă cere credinciosului să facă cinci rugăciuni pe zi după reguli speciale. Din minaretul moscheii muezinul face apelul la rugăciune: prima în zori, a doua la mijlocul zilei, a treia după-amiază, a patra seara şi a cincia noaptea.

In chemarea sa muezinul strigă:

„Allah este atotputernic.

Eu adeveresc că nu există alt Dumnezeu decât Allah.

Eu adeveresc că Mahomed este profetul lui Allah.

Veniţi la rugăciune.

Veniţi la mântuire.

Allah este atotputernic.

Nu există alt Dumnezeu decât Allah“.

Fiecare rugăciune este precedată de o abluţiune (spălare rituală) pe timpul căreia credinciosul se spală pe picioare, pe mâini, pe faţă, pe urechi, pe gât şi pe coate. Acest act purifică corpul iar rugăciunea sufletul său.

Musulmanul poate să-şi îndeplinească rugăciunea în orice loc doreşte, cu excepţia rugăciunii de la mijlocul zilei de vineri, care trebuie făcută în moschee. Acea rugăciune principală a săptămânii corespunde slujbei de duminică la creştini. Cei care sunt împiedicaţi de muncă nu pot renunţa, pot înlocui rugăciunea sau rugăciunile pierdute ziua prin cea de noapte. Persoanele vârstnice, sau cu handicapuri fizice, care nu pot să se prosterneze, pot să-şi rostească rugăciunile din poziţia aşezată.

Pentru a se ruga, credinciosul se întoarce către Mecca, adică către sud-est în Turcia. Stă în picioare, se apleacă, se prosternează şi îşi lipeşte fruntea de covorul rugăciunii, se ridică şi repetă aceleaşi mişcări. O rugăciune poate dura aproximativ între zece şi douăzeci şi cinci de minute.

Cea de a treia poruncă cere fiecărui musulman care nu are datorii şi a câştigat destul pentru propria viaţă, să de pomană săracilor, văduvelor sărace, sau orfanelor. Pomana trebuie să reprezinte a patruzecia parte din câştigul anual.

Cea de a patra poruncă este postul, copiii şi călătorii fiind exceptaţi. Luna postului se numeşte Ramadan şi este cea de a noua lună a calendarului arab. Pe timpul Ramadanului, între răsăritul şi apusul soarelui este interzis mâncatul, băutul şi contactul sexual. Postul îl obişnuieşte pe musulman cu controlul propriului corp şi îi aminteşte de suferinţa celui sărac.

La sfârşitul Ramadanului urmează o sărbătoare de trei zile, numită în Turcia, Şeker Bayrami. Pe timpul acesteia se poartă haine noi, se fac vizite la părinţi şi prieteni, se servesc mâncăruri şi prăjituri. După rugăciunea de dimineaţă, familiile vizitează mormintele celor apropiaţi.

Cea de a cincia poruncă cere credinciosului mahomedan ca măcar odată  în viaţă să facă un pelerinaj la Mecca. Pelerinajul trebuie făcut până la sfârşitul a două luni după Ramadan. Pelerinii se îmbracă uniform, fapt ce aminteşte tuturor că orice fiinţă umană este egală în faţa lui Dumnezeu.

In străfundurile Islamului există multe alte prevederi cu caracter obscurantist despre poligamie, despre poziţia slugarnică şi lipsită de libertate a femeilor, despre supunere şi claustrare familială, despre lupta împotriva necredincioşilor, despre sacrificiu, despre multe altele care par stupide sau sălbatice celor din credinţele mari ale lumii. Norocul poporului turc a fost apariţia în istoria sa a marelui reformator Mustafa Kemal supranumit Atatűrk (1881-1938) care a transformat Turcia într-un stat laic, stat în care obscurantiştii rar mai au curajul să scoată capul sau să ridice pretenţii. Garantul laicităţii statului turc este armata sa, prin comandamentul său central.

Tipul de sanctuar al Islamului este moscheea. Stilul tuturor moscheilor s-a identificat cu locuinţa lui Mahomed de la Medina, care era formată din mici încăperi de locuit ce înconjurau curtea. Desigur că pe parcursul timpului construcţia moscheilor s-a stilizat puternic, conturând o arhitectură deosebită de cea de la începuturi, care a rămas reprezentată numai prin simboluri. Moscheea mai este şi locul reuniunilor politice sau sociale şi adăpostul credinciosului lipsit de locuinţă. Ca şi în cazul bisericilor creştine, între teorie şi realitate s-au produs rupturi de-a lungul istoriei.

Din punct de vedere constructiv moscheile s-au despărţit în două tipuri generale: cele cu curtea descoperită, pentru ţările calde şi cele acoperite pentru ţările mai reci. Dominaţiei otomane i se datorează dezvoltarea moscheilor cu plan ce cuprinde o cupolă centrală, stil care a atins perfecţiunea pe timpul domniei sultanului Soliman I-ul Magnificul, în sec. al 16-lea, şi datorită talentatului arhitect Sinan (1490-1588).

Longevivului arhitect Mimar Sinan i se atribuie ridicarea a peste 80 de mari moschei şi a 50 de moschei mai mici, alături de numeroase şcoli, spitale, poduri, apeducte şi băi turceşti, în total peste 320 de clădiri, dintre cele mai frumoase. Sinan a reprezentat un reper de cea mai mare valoare în istoria culturii turce.

Mimar Sinan, numit simplu Sinan, sau arhitectul Sinan, s-a născut la 15 aprilie 1490 la Kayseri (fosta Cesareea), în Anatolia şi a murit la vârstă foarte înaintată, la 17 iulie 1588, la Istanbul. De origine armeană el a devenit creatorul arhitecturii clasice otomane prin sinteza modelelor de moschei din Orientul Mijlociu şi Apropiat, cu experienţa şi grandoarea construcţiilor bizantine.

Moştenind, pe de o parte, liniile arhitecturii turcilor selciukizi din sec. 11-12, linii împrumutate de aceia din Orientul Mijlociu persan, trăsăturile şcolii de Bursa, din sec. 14-15, şcoală formatoare a moscheilor otomane, şi viguroasa arhitectură bizantină, cu exemplul central Sfânta Sofia, el a încercat să depăşească modelele. Odată cu el se asistă la instaurarea unor noi reguli arhitectonice în arhitectura otomană, reguli care s-au tradus prin transformarea progresivă a volumului cubic în volum semisferic tăiat în faţete. Treptat şi cu măsură, a introdus în numeroasele moschei construite, un joc de contra-cupole din ce în ce mai sofisticat. Sinan a reuşit să obţină un spaţiu interior foarte luminos, făcând să se retragă coloanele din ce în ce mai spre periferiile spaţiilor.

Şcoala de arhitectură de la Constantinopol, sau Sinaniană, a marcat apogeul arhitecturii otomane, reprezentând aproape tot ce a putut da mai valoros acea lume necizelată.

La exterior Sinan a folosit o împletire savantă de volume destinate a crea un efect de supleţe şi uşurinţă a zidăriilor, precum la Sűleymanie. La interior decorarea cu ceramică geometrică şi florală a devenit din ce în ce mai elaborată.

In jurul vârstei de 22 de ani tânărul armean s-a convertit la mahomedanism şi a intrat în serviciul sultanului având cunoştinţe de zidărie şi dulgherie de la tatăl său. Mai târziu, după vârsta de 25 de ani a făcut parte din corpul ienicerilor. Pe parcursul anilor petrecuţi în armată s-a perfecţionat în arta zidăriei, devenind şeful constructorilor în piatră şi al construcţiilor de război. La începutul carierei militare a activat un timp la palatul lui Ibrahim Paşa aflat şi astăzi pe marginea Hipodromului, vis-a-vis de Moscheea Albastră. Timpul petrecut la acel palat l-a folosit din plin ca ucenicie de înaltă calitate. Soarta a decis ca acesta să fie singurul palat de demnitar otoman construit din piatră şi cărămidă care să străbată secolele de până la noi. Acum, este bine reamenajat şi consolidat pentru a adăposti Muzeul de artă turcă şi musulmană. Este o zidire care a străbătut cu tenacitate drumul lung, de la mândrie, la mizerie, şi apoi la renaştere.

In cursul anului 1539, la vârsta de 49 de ani, Sinan a primit demnitatea de şef al arhitecţilor imperiali din partea celui mai glorios sultan, Soliman I-ul Magnificul.

Importanţa lui Mimar Sinan, arhitectul imperial care a avut fericirea să dispună de resurse practic nelimitate pentru a-şi exprima talentul, provine în primul rând din încercarea sa, pe tot parcursul vieţii, de a se apropia de perfecţiune. A mai rămas important pentru numeroasele lui inovaţii în metodele de construcţie, dar şi pentru geniul cu care a condus arhitectura otomană „clasică“ la apogeu. Sinan a influenţat considerabil pe arhitecţii ce i-au succedat, printre care şi Sedefkar Mehmed Ağa, elevul său, care a construit la cererea sultanului Ahmed I-ul, Moscheea Albastră. Sinan a ştiut să alăture seninătăţii mobile a clasicismului otoman o imaginaţie creatoare de o bogăţie inegalabilă. Arhitectura otomană a terminat prin el procesul de sinteză a diferitelor surse de inspiraţie, trecând în faza de căutări a perioadei clasice. Utilizarea simplă şi clară a cupolei, element foarte important în arhitectura monumentală, şi a sistemului său de portanţă, transformarea cupolei în nucleul arhitecturii monumentale este o contribuţie majoră a arhitecturii otomane la arhitectura mondială.

La Istanbul se mai învaţă, pe de altă parte, că moscheile se împart şi după criteriul ctitorului. Există moschei „imperiale“, construite de sultani, sau de către membri ai familiei dinastice şi  moschei simple, construite de personaje particulare. Moscheile „imperiale“ sunt construcţii ample, dotate cu două sau mai multe minarete, construcţii ce înglobează curţi, sau pământuri sfinte, unde sunt înhumaţi sultanii ctitori sau apropiaţii lor. Acestor moschei măreţe li s-au adăugat ca anexe şcoli coranice, biblioteci, spitale, cantine publice pentru săraci, băi turceşti (hammam), ospicii, etc. In ele se găsesc loji imperiale, unde sultanii şi haremul lor îşi făceau rugăciunile.

Moscheile simple au dimensiuni mai mici şi dispun, în general, numai de un singur minaret. Alături au o grădiniţă sau o mică curte, unde, în principiu, se afla mormântul ctitorului. Curtea precedă sala de rugăciune.

La toate moscheile turceşti în mijlocul zidului de sud-est îşi află locul altarul, numit mihrab, de unde imamul conduce serviciul religios de cinci ori pe zi. La dreapta mihrabului este situat amvonul numit mimber. Acesta este alcătuit dintr-o scară de piatră, sau de marmură, cu balustrade robuste care conduce spre un tron oficial. In mod curent, în partea de jos a scării accesul este oprit de o draperie, iar tronul se sus este lipit de zidul mihrabului.

In faţa amvonului, a mimberului, spre interiorul spaţiului de rugăciune de sub boltă, se găseşte strana, un spaţiu dreptunghiular acoperit, dar cu zidurile deschise. De acolo muezinul recită cu voce tare rugăciunile care precedă slujba. Tot din acelaşi spaţiu, muezinul intonează cântările religioase.

In partea opusă stranei, pe cealaltă parte a spaţiului interior, se află alt amvon, aşezat oarecum simetric faţă de strană în raport cu axa moscheii. De acolo imamul vorbeşte practicanţilor înainte de rugăciunea de vineri.

La extrema sud-estică a zidului cu mihrab, în direcţia Mecca, este plasată loja sultanului, din care el se ruga împreună cu cele 4 soţii legitime. Loja sultanului poate fi găsită numai în moscheile imperiale şi este înconjurată de un grilaj ornamental, eventual aurit, din care sultanul putea vedea interiorul moscheii, dar nu putea fi văzut de credincioşii de rând.

De jur-împrejurul moscheilor, înconjurând ca o potcoavă spaţiul de sub boltă, sunt prevăzute galerii, sub formă de portic, rezervate numai femeilor. Bărbaţii au dreptul de a se ruga în spaţiul central al moscheii.

Moscheea imperială, este precedată de o curte interioară patrulateră, în centrul căreia este plasată Fântâna ablaţiunilor. De jur-împrejur această curte este înconjurată de un portic cu coloane acoperit de semibolţi sferice, atât de dragi lumii persano-arabe. In exteriorul moscheii şi a curţii interioare există o altă suprafaţă afectată locaşului, spaţiu numit curtea exterioară. De cele mai multe ori în curtea exterioară se găsesc mormintele sau mausoleele sultanilor şi ale altor rude sau apropiaţi.

Un călător neavizat caută cu privirea curtea exterioară la moscheile imperiale. In trecut acestea au fost delimitate, dar în prezent ele sunt reprezentate de suprafeţe deschise ce înconjoară sancuarul şi pe care sunt construite unele anexe bătrâne ale moscheei (mausolee, medrese-şcoli coranice, băi-hammam, biblioteci, cantine pentru săraci, spitale, ospicii, etc.) O mare parte din construcţiile vechi ce acopereau fosta curte exterioară a moscheilor imperiale, au dispărut, sau sunt folosite în prezent pentru alte destinaţii.

ORAȘE DISPĂRUTE - SERAPEION LA PERGAM - TURCIA

O construcţie bizară, în raport cu tradiţia arhitectonică greco–romană, se înalţă cu o grandoare greoaie în câmpia de la poalele Pergamului.

            Serapionul sau ,,Curtea Roşie” după cum îi spun localnicii, constituie un ansamblu arhitectonic, cu caracter religios, edificat din cărămidă roşie.

            Construcţia reprezintă cel mai mare templu ridicat de romani pe pământul Asiei Mici. Cu piaţa înconjurătoare (temenos) ocupă o suprafaţă cu laturile de 260 x 100 metri. Templul propriu-zis are dimensiunile de 60 x 26 metri şi o înălţime a ruinelor de 19 metri, fără partea superioară a zidăriei care este prăbuşită.

            Ansamblul arhitectonic unde se află templul are formă rectangulară şi se compune dintr-un edificiu impresionant, dreptunghiular, anexat la două construcţii circulare, în formă de turn. Turnurile se găsesc amplasate de o parte şi de alta a intrării, având 15 metri diametru şi 19 metri înălţime.

            Intre turnuri şi construcţia principală dreptunghiulară, se găseşte câte o curte tip peristil, înconjurată de galerii cu coloane şi întărită cu suporţi formaţi din cariatide aşezate spate în spate reprezentând atlanţi. Acest tip de suporţi constructivi amintesc puternic de caracteristici ale construcţiilor egiptene. Faptul nu surprinde atunci când se ia în consideraţie că templul era destinat zeităţilor egiptene Isis şi Harpokrate, precum şi lui Serapis (de unde denumirea templului de Serapeion).

            Curţile cu galerii şi suporţi de tip egiptean conţineau bazine placate cu onix, precedate de puţuri adânci de 3 metri.

            Intre cele două turnuri urmate de curţile cu colonade, se forma o curte alungită de intrare spre templu. Şi aceasta era dotată cu o colonadă ce preceda intrarea înaltă de 14 metri şi lată de 7 metri.

            Podeaua templului era pavată cu marmură, iar în nava centrală conţinea un bazin şi un puţ, ambele de adâncime mică. In spatele acestora se ridica un podium de 1,5 metri înălţime, cu un soclu pe care se afla statuia divinităţii.

            Printr-un pasaj, ascuns sub paviment, marele preot putea pătrunde în interiorul statuii, ce măsura aproximativ 10 metri, de unde vorbea prin gura zeităţii.

            Nava centrală a templului se departaja de navele laterale prin colonade de marmură aşezate pe două nivele. Zidurile laterale ale navelor conţineau câte cinci nişe impresionante, deasupra cărora se deschideau cinci ferestre pentru luminarea templului în timpul zilei. Partea din spate a templului nefiind prevăzută cu ferestre rămânea în penumbră. Acolo, de o parte şi de alta a absidei centrale, două scări duceau, fiecare, spre partea superioară a monumentului; una spre acoperiş iar alta la galeriile laterale de la etaj.

            Pe sub pavimentul templului erau construite două tunele, cu o direcţie oblică, prin care curgea apa râului Selinus. Tunelele aveau o lărgime de 9 metri şi o lungime de 200 de metri. După 1800 de ani tunelele se găsesc în stare perfectă şi dirijează în continuare apele aceluiaşi râu.

            Aşezarea templului în apropierea unui râu şi prezenţa cariatidelor, întăresc trăsăturile egiptene ale templului, dar rămâne un mister faptul că grandioasa construcţie s-a înălţat peste ape fără a avea vreo comunicare secretă cu acestea. De altfel săpăturile arheologice de la acest monument antic sunt încă departe de a se încheia.

            Serapeion-ul, ridicat în secolul 2 d.Ch., probabil sub domnia lui Hadrianus (117–138 d.Ch.), când cultele orientale deveniseră obişnuite în lumea romană, a adăpostit pe timpul Imperiului Bizantin o biserică dedicată Sfântului Ioan.

            Vremurile cuceririlor arabe şi apoi turce au eliminat orice viaţă din Serapion dar nu i-au putut produce şi dispariţia. Masivitatea covârşitoare a zidurilor de cărămidă, trăinicia lor legată cu cimentul roman, a îndepărtat cutezanţa eventualilor demolatori şi aminteşte actualilor locuitori din împrejurimi cât de târziu au urcat pe scara civilizaţiei.

ORAȘE DISPĂRUTE - ASCLEPION LA PERGAM

Este o fostă aşezare independentă, cu caracter de sanatoriu, amplasată spre vestul oraşului propriu-zis, în câmpia mănoasă şi împădurită cu ,,pini umbrelă”. Numele aşezământului provine de Asclepios, semizeul şi apoi zeul medicinei.

            In secolul al 4-lea a.Ch., modelul stabilimentului medical sacru de la Epidauros, din Grecia continentală a fost copiat şi în Asia Mică, la Pergam. Săpăturile arheologice au evidenţiat 18 nivele distincte de construire înainte de epoca romană. Suprafaţa Asclepion-ului s-a extins continuu, atingând apogeul în epoca romană când a devenit unul dintre cele mai celebre centre medicale ale antichităţii.

            Vestigiile ce se prezintă acum privirilor datează, în majoritate, din primele secole ale erei creştine şi foarte multe din timpul domniei împăratului Hadrianus (117–138 d. Ch.).

            Prin destinaţia sa cu totul aparte, Asclepion-ul reprezintă o curiozitate arheologică de primă importanţă. Pe timpul locuirii şi funcţionării acestui mare sanatoriu toate amănuntele legate de monumente  s-au bucurat de o deosebită atenţie. Atenţia acordată de guvernatori, de împăraţi, de oamenii bogaţi ce îşi căutau vindecarea şi chiar de donatori îndepărtaţi, a îmbogăţit spectaculos întreaga aşezare, dar şi fiecare edificiu în parte. Utilităţile balneare şi de tratament au evoluat şi s-au înfrumuseţat, acestora adăugându-li-se utilităţi culturale bogate şi elegante.

            Acumulările spectaculoase de frumuseţe arhitectonică şi de construcţii cu caracter vindecător se pot numai contura într-o scurtă trecere în revistă.

            Asclepion-ul reprezintă numai simbolul bogat al unei preocupări profund umane şi ştiinţifice. Făcându-se abstracţie de metodele curative specifice timpului, trebuie reţinut efortul spectaculos al lumii greceşti şi elenistice spre evoluţia organizată a medicinei.

            Vestigii dedicate medicinei, de o asemenea grandoare şi complexitate, nu s-au remarcat la alte civilizaţii antice şi nici în evul mediu până târziu spre epoca modernă. Practicarea organizată şi centralizată a ştiinţei vindecării constituie un mare salt al civilizaţiei şi Pergamul a avut şansa să participe la el.

            Obiectivul principal al Asclepion-ului era marea ,,piaţă sacră” înconjurată pe trei laturi de galerii susţinute pe coloane de marmură cu capiteluri ionice sau corintice. Cea de a patra latură (estică) era constituită din Propilee (intrarea) ample, Templul zeului Asclepios, Edificiul circular cu destinaţii de tratament şi ampla Bibliotecă.

            Dimensiunile ,,pieţei sacre” (o vastă incintă) erau de 130 x 110 metri. Galeriile înconjurătoare, frumos ornamentate cu coloane şi cu ziduri placate cu marmură, serveau plimbării bolnavilor  ,,cu picioarele goale”, odihnei lor zilnice şi chiar somnului celor ce se simţeau extenuaţi.

            La extremitatea de nord–vest a galeriei nordice se găsea un teatru roman, cu o capacitate de 3.500 locuri, construit pe o excavaţie pietroasă a terenului. Suprafaţa centrală inferioară, destinată orchestrei, sau actorilor, era pavată cu dale de marmură multicoloră. Construcţia destinată scenei propriu-zise se ridica la un metru înălţime, având placare de marmură albă. In spatele scenei se ridica (asemănător altor teatre antice) un fundal zidit din trei etaje şi prevăzut cu nişe pentru statui.

            Marea ,,piaţă sacră” şi-a păstrat importanţa de la începuturi până în ultima zi. Trei temple, dintre care unul pentru Asclepios, s-au înălţat aici încă din epoca elenistică. Multe încăperi cu destinaţie de tratament şi odihnă, bazine cu apă sacră pentru tratament, surse de apă adusă prin conducte de plumb, un bazin central placat cu marmură şi cu trepte pentru plajă şi odihnă. Multe altare, sau statui omagiale, acopereau centrul şi laturile ,,pieţei sacre”. Aproape de mijlocul pieţei, nu departe de ,,sursa sacră” de apă se afla o galerie subterană (foarte bine păstrată) de 80 de metri lungime, cu luminatoare naturale la suprafaţa solului şi cu un pavaj de andezit, pe sub care curgea, susurând, apa. Galeria era destinată tratamentului de liniştire a bolnavilor în condiţiile de răcoare, de curent de aer şi de zgomot liniştitor de apă curgătoare.

            Galeria era considerată sacră, numindu-se ,,cryptocorpus”. Prin ea bolnavii puteau ajunge la primul nivel al unui edificiu circular, cu un diametru de 26,5 metri – templul lui Telesphor. Aici se mai putea ajunge coborând o sacră din ,,piaţa sacră”.

Edificiul circular al sanatoriului avea două nivele. Cel de jos, placat cu marmură, avea aspectul unei galerii monumentale, închisă de bolţi. Aici dominau instalaţiile de apă şi bazinele. O terasă pentru băi de soare se alătura edificiului spre sud.

            La etajul, complect dispărut în prezent, existau 6 abside adânci în ziduri. Ca şi la galeriile ce înconjurau “piaţa sacră”, sau la alte edificii, acoperişul era confecţionat din lemn şi ţiglă.

            Intre Templul lui Telesphos şi Propilee se afla Templul lui Asclepios, templul circular, asemănător templului ,,Romei şi al lui Augustus” de lângă Pantenonul Atenei. Templul acesta era, însă, de dimensiuni mai reduse şi mai tânăr cu 20 de ani. Fusese ridicat drept cadou pentru Pergam, de către consulul roman Lucius Rufinus.

            Accesul în templu se făcea dinspre vest urcând treptele spre colonada circulară. In interiorul templului, acoperit cu o cupolă, existau şapte nişe alternative, unele semicirculare şi altele unghiulare. Statuia zeului medicinei, Asclepios, domina atenţia în nişa din faţa intrării. Pereţii din cărămidă erau placaţi cu marmură multicoloră. Cupola avea un diametru de 23,85 metri, iar la partea inferioară era acoperită cu mozaic. Ca şi cupola Pantenonului din Roma, prezenta o deschidere circulară în centru, pentru efecte de lumină în timpul zilei şi pentru aerisire.

            Pe aceeaşi latură (est) a ,,pieţei sacre” se găseau şi Propileele (intrarea) monumentale, ce cuprindeau o curte dreptunghiulară cu colonade pe trei laturi şi o poartă monumentală spre incintă.

            La nordul Propileelor se înălţa marea Bibliotecă a Asclepionului. Construcţia era prevăzută cu un paviment de marmură multicoloră, tăiată regulat pentru a forma figuri geometrice asemănătoare unui covor. Zidurile duble asigurau curenţii cu aerul necesar eliminării eventualei umidităţi ce ar fi dăunat volumelor păstrate în suluri de papirus sau pergament. Salonul de lectură avea laturile de 16,5 x 18,5 metri şi era accesibil atât medicilor cât şi bolnavilor. Săpăturile arheologice au scos la iveală în bibliotecă o statuie colosală a împăratului Hadrianus.

            In exteriorul incintei Asclepion-ului se întind alte două obiective remarcabile. Dinspre nord–est se întinde spre Propilee ,,via sacra”, adică o cale monumentală lungă de aproximativ 820 metri şi lată de 18 metri, bordată de coloane monolit, unite prin arcade. Această cale sacră era menită să impresioneze pe vizitatori şi pe bolnavi, înainte să ajungă la intrarea în Asclepion prin Propilee. Intrarea pe calea sacră se făcea printr-o poartă monumentală aflată în zona amfiteatrului şi a stadionului, obiective amplasate în afara zidurilor Pergamului, la poalele muntelui. De o parte şi de alta a căii se întindeau magazine, se înălţau statui, sau susurau fântâni.

            La Asclepion terapia aplicată bolnavilor se baza pe sugestie, pe curăţenie, pe băi de “apă sacră” (hidroterapie), pe băi de nămol şi de soare, pe destindere la teatru, pe concerte şi pe medicamente obţinute din ierburi cu virtuţi vindecătoare.

            Scopul principal al Asclepion-ului era lupta cu bolile, intrarea morţii în acest orăşel sanctuar era interzisă. Aceasta se putea remarca încă de la Propilee unde era săpată o lege: ,,Prin mărinimia zeilor intrarea morţii în acest loc sacru este interzisă”. Celor bolnavi grav nu li se păermitea a pătrunde în Asclepion, neavând autorizaţia de a se găzdui nici în împrejurimi.

            Bolnavii sosiţi la Asclepion erau consultaţi la marea poartă de intrare spre ,,via sacra” şi erau acceptaţi numai dacă sufereau de maladii vindecabile.

            Intr-una din scrierile sale, Pansanias afirma cu amărăciune: ,,Oamenii sărmani care-şi trăiau ultimele zile nu erau acceptaţi la Asclepion, iar cei care prin hazard pătrunseseră dar se apropiau de moarte, erau imediat alungaţi. Nu erau lăsaţi să moară în Asclepion”.

            Orăşelul sanatoriu întindea tentacule de locuire şi tratament chiar şi în afara ,,pieţei sacre”. Un exemplu este interesanta ,,Stoa” descoperită abia în 1967, în vestul incintei. Pornea de la galeria de pe acea latură a ,,incintei sacre” având o lungime de 93 de metri. Construcţia, în totalitate din andezit, s-a dovedit de provenienţă elenistică.

            Oratorul Aristeides chiar preciza, în scrierile sale, că practicase băi de nămol într-un bastiment sacru, ce se afla pe acele locuri de la vest de ,,incinta sacră”. Precizarea deschide perspectiva unor noi dezvăluiri arheologice în zona înconjurătoare a nucleului sanatorial.

Prin poziţia sa fără curenţi de aer, prin locurile de tratament şi de convalescenţă, prin apele sale vindecătoare, prin galeriile de plimbare şi odihnă, prin teatrul său şi prin biblioteca sa, Asclepionul  s-a prezentat ca unul din centrele medicale celebre pe toată perioada existenţei.

            Intre medicii celebri ai Asclepion-ului de la Pergam se pot enumera: Calos, Antipas, Galenos, Nichomedes, Flavius, Hemocrates şi Claudius.