ISTANBUL - MOSCHEA ALBASTRA - SULTANAHMED CAMÎI

Trăieşti o încântare privind Moscheea Albastră într-o dimineaţă de azur şi de aur solar. Este una dintre cele mai frumoase şi mai mari moschei din Istanbul şi din lumea islamică, desigur şi cea mai mediatizată. Ea tronează cu îndreptăţită mândrie în faţa venerabilei Biserici Sfânta Sofia, mândrie şi superlativ al creştinismului.

Moscheea a fost fondată de sultanul Ahmed I-ul (1603-1617) la vârsta de 20 de ani, pe aceeaşi axă cu biserica creştină inegalabilă, Sfânta Sofia. Ridicarea viitorului edificiu musulman grandios i-a fost încredinţată arhitectului imperial, Sedefhar Mehmed Ağa, unul din elevii marelui arhitect înaintaş Mimar Sinan. Lucrările au început în anul 1609, iar inaugurarea a avut loc în anul 1617, deşi pe poartă este înscris anul 1616. Edificiul nu era comlet terminat în ultimul an de domnie al ctitorului (1617), ultimile cheltuieli trecînd în sarcina succesorului, Mustafa I-ul.

Datorită faianţei cu nuanţă predominant albastru-verzui, folosită la placarea interiorului, moscheea a primit numele actual, cel de Moscheea Albastră, lăsându-se în planul doi meritul sultanului ctitor şi numele de Moscheea Sultanahmed Camîi, sau numirea populară de Ahmediyya.

Aceasta a fost prima moschee ridicată la Istanbul după scurgerea a mai mult de patru decenii. Ea s-a înălţat peste locul Marelui Palat al împăraţilor bizantini. Spre deosebire de predecesorii lui, sultanul Ahmed I-ul nu a putut finanţa lucrările din prăzile de război, deoarece nu a obţinut nici o victorie semnificativă pe timpul domniei. Cheltuielile imense le-a suportat tezaurul, ceea ce a provocat unele nemulţumiri în jurul său. Multe palate ale unor personalităţi, construite deja pe acele locuri, au fost cumpărate cu sume considerabile şi apoi demolate. Printre acestea s-a aflat şi palatul lui Sokollu Mehmed Paşa. In plus au trebuit demolate resturi din partea sudică a Hipodromului antic. ipodromului

Sultanii care au urmat au folosit această moschee pentru declaraţiile religioase importante. Aici s-au celebrat sărbătorile religioase ale elitei otomane şi tot de aici îşi începeau anual pelerinii drumul lor spre Mecca.

Moscheea Albastră este una dintre cele două moschei din lume şi din lume încadrate de şase minarete. Cea de a doua se află la Adana, în sudul Anatoliei. Când a realizat ctitoria sa, sultanul Ahmed I-ul a fost aspru criticat, fiind învinuit că ar fi încercat să egaleze moscheea cea mai sfântă de la Ka’ba, din Arabia. Pentru a rezolva problema el a subvenţionat construirea celui de al şaptele minaret la moscheea de la Ka’ba.  La Moscheea Albastră patru minarete sunt plasate în colţurile clădirii centrale. Acestea au câte trei balcoane în consolă cu stalactite. Celelalte două minarete sunt plasate la capătul esplanadei şi au numai câte două balcoane.

O legendă spune că la plecarea în pelerinaj spre Mecca, sultanul a cerut arhitectului să ridice minarete aurite. Din motive financiare, demne de înţeles, maestrul arhitect a considerat că ordinul este imposibil de realizat şi a apelat la un subterfugiu lingvistic.

In limba turcă cuvântul AUR este altin, foarte apropiat de cel ce semnifică cifra şase, adică alti aşa că a construit şase minarete zvelte, minunat dantelate şi cu câte trei balcoane.

Planul moscheei este inspirat din cel al bisericii Sfânta Sofia, construită cu mai mult de un mileniu înainte, şi din cele ale unor edificii construite în secolul anterior de arhitectul Sinan, respectiv planul moscheei lui Soliman I-ul Magnificul (Süleymaniye) şi planul Moscheei lui Baiazid al II-lea (Bayezid al II-lea), ambele inspirate tot din planul biseicii Sfinta Sofia. Concepţia ei generală este realizarea de vârf a două secole de dezvoltare a arhitecturii religioase otomane, fiind considerată ultima mare moschee din perioada clasică otomană.

Arhitectul şi-a întemeiat planul inspirându-se după cel al moscheei Şehzade (1543-1548), operă a lui Sinan. Totuşi planul este neregulat deoarece a trebuit să fie adaptat după constrângerile impuse de terenul afectat.

Moscheea Albastră are o cupolă magnifică, care atinge la interior înălţimea de 43 de metri, cu un diametru la bază de 23,5 metri. Patru pilaştri gigantici cu secţiune circulară, placaţi cu marmură în partea de jos şi cu faianţă în partea de sus, suportă cupola gigant şi o parte din greutatea unor semi-cupole laterale. Cei patru pilaştri masivi amintesc de moscheea Selimiye de la Edirne, o altă capodoperă a lui Sinan. Se pare că Arhitectul Mehmed Paşa s-a simţit timorat de grandoarea edificiului aşa că a supradimensionat pilaştrii, degradând parţial proporţiile elegante ale cupolei prin talia lor opresivă. Aceste “picioare de elefant” au în partea de jos multiple striaţii de marmură, în timp ce în partea de sus este pictată şi separată de cea de jos printr-o bandă cu cuvinte aurite. Privită din exterior, moscheea prezintă o succesiune armonioasă de cupole şi semi-cupole, într-o armonie perfectă care conduce privirile spre vârful cupolei centrale.

Moscheile imperiale otomane aveau o sală de rugăciune, o curte exterioară şi o curte interioară. Cu timpul urbanismul a înghiţit curţile exterioare, cele pe care erau amplasate, mausolee, şcoli coranice (medrese), băi turceşti, (hammam), cantine pentru săraci, spitale, ospicii, şi altele. Curţile exterioare erau suprafeţe înconjurătoare afectate moscheilor imperiale, dar fără împrejmuiri, fapt ce a dus treptat la restrângerea lor. Unele din edificiile din preajm au dispărut, iar altele au primit noi utilizări. 

Clasica curte exterioară a Moscheei Albastre s-a contopit astăzi cu împrejurimile urbane, precum anticul Hipodrom şi parcul dinspre biserica Sfânta Sofia. De aceea vizitarea începe prin poarta curţii interioare, poartă de piatră unde este suspendat un lanţ de fier cu zale mari, fixat de la ambele capete pentru a forma o buclă mare în jos. A fost pus acolo pentru ca de fiecare dată când sultanul ajungea acolo călare să fie obligat să încline capul, ceea ce însemna, desigur, o mişcare de respect pentru Alah. Din păcate majoritatea vizitatorilor nu remarcă acel lanţ grosier şi nici nu-i află rostul.

Privită din interiorul curţii, poarta cu lanţ este magnific dantelată în piatră cu stalactite arabice. Suprafaţa curţii interioare este complet pavată cu dale mari. Ea are aceeaşi întindere ca şi sala de rugăciune de sub cupolă, având un plan dreptunghiular de 64x72 de metri. Perimetrul curţii este bordat de 26 de coloane de granit, cu capiteluri bogat dăltuite. Colonada formează un portic pe trei laturi, acoperit de 30 de mici cupole. Centrul curţii este ocupat de o fântână octogonală acoperită, în jurul căreia sunt distribuite egal scăunele de piatră pe care se aşează credincioşii pentru spălarea rituală. Apa ţâşneşte prin robinete moderne, iar susurul lor te îndeamnă să-ţi astâmperi setea. Nu este permis şi, pe deasupra, robinetele sunt fixate prea jos, foarte apropiate de jgheabul de scurgere.

In sala de rugăciune, adică în moscheea propriu zisă, se poate pătrunde prin trei portaluri diferit plasate pe laturi. Prima, cea de acces dinspre curtea interioară, este intrarea principală şi cea mai mare. La ea se ajunge urcând un număr de trepte largi până la platforma de piatră pe care este aşezat monumentul. Pe timpul zilei, poarta este obturată de o draperie din piele de cămilă. Credincioşii şi vizitatorii se strecoară pe lângă ea.

Dincolo de intrare se deschide un spaţiu imens, un spaţiu aerat şi senin, caracterizat de o lumină caldă pe tot timpul zilei. Zidurile înconjurătoare, dintre cupola pierdută la înălţime ameţitoare şi pardoseală, sunt străpunse de 260 de ferestre, cele mai multe cu vitralii colorate discret. Sticla colorată a fost oferită sultanului de către Senioria veneţiei, dar în prezent multă este de provenienţă modernă. Pe timp de Ramadan, când soarele îşi prelinge razele peste faianţele albastru-verzui şi peste covoarele roşii de pe pardoseală, sala de rugăciune fascinează pe vizitatori.

Pentru rugăciunile de seară şi de noapte moscheea este luminată strălucitor. Nu se face nici o economie de energie. Din cupolă este prins un candelabru imens, total deosebit de cele cu care suntem obişnuiţi în Europa. Este un candelabru circular cu diametru larg cât toată baza cupolei, care poartă sute de becuri pe circumferinţă. Candelabrul nu dispune numai de un singur cerc, ci de patru cercuri concentrice aşa că numărul de becuri poate atinge o mie, sau mai mult. Părţile laterale ale spaţiului sunt şi ele luminate fără economie. Toate candelabrele sunt apropiate de pardoseala sălii, astfel încât iluminaţia este feerică pentru cei de jos. Odinioară, marele număr de lămpi erau aurite şi cu putre preţioase. Printre globurile sticlă se puteau găsi ouă de struţ şi globuri de cristal.

Iluminarea generoasă a interiorului este o caracteristică a tuturor moscheilor din Turcia, spre deosebire de cea a bisericilor creştine. Este mai surprinzătoare şi lipsită de economie.

De jur-împrejurul spaţiului interior, pe trei laturi, se desfăşoară galerii ridicate la nivelul unui etaj, destinate femeilor ce participă la rugăciune. Pardoseala galeriilor destinate femeilor se sprijină pe coloane delicate şi au pereţii acoperiţi de cele mai frumoase faianţe ale ediciului.

Pe partea de jos a zidurilor şi în galerii toată decoraţia cu faianţă este realizată cu 21.000 de plăci fabricate în sec.al 17-lea la Iznik (antica Niceea), reprezentând mai mult de cincizeci de modele florale. Desenele delicate de pe plăcile de faianţă reprezintă flori de liliac, garoafe, lalele, trandafiri şi chiparoşi, toate în nuanţe albastru-verzui şi maro-roşcat. Unele dintre plăcile din spate ale galeriei din spate au fost recuperate de la palatul Topkapî, incendiat în anul 1574. Preţurile ridicate au determinat ca în ultima parte a lucrărilor placile să fie de mai slabă calitate, cu un colorit mai estompat şi cu un alb mai puţin clar.

Islamul nu permite reprezentarea divinităţilor cu figură umană aşa că în moschei nu există nici o reprezentare a vreunei fiinţe umane. Este de bănuit că acest precept a fost împrumutat pentru o perioadă de unii împăraţii bizantini, numiţi iconoclaşti. Acei împăraţi au interzis reprezentările sfinţilor în biserici, a icoanelor de orice fel şi chiar au distrus ornamentaţia cu reprezentări umane din bisericile existente.

Decoraţiile cuprind versete din Coran, dintre care multe sunt opera Seyyid Kasim Gubari, considerat ca cel mai mare caligraf al timpului său. Mari panouri de pe peteţi conţin nume de califi şi versete coranice executate în sec.al 17-lea de caligraful Ametli Kasim Gubarim, dar au fost acesea restaurate. Pavimentul este acoperit de covoare donate de credincioşi şi reînnoite atunci când se uzează.

Partea superioară a moscheii lui Ahmed I-ul, pereţii, arcurile şi bolţile au fost decorate în frescă cu o culoare predominant albastră. Ansamblul decoraţiei este completat cu caligrafii şi arabescuri aurite. Mihrabul (nişa de rugăciune - altarul) şi mimberul (tronul de vineri) sunt executate din marmură albă de Marmara, reprezentând exemple rafinate a sculpturii din epoca construcţiei. Mihrabul are sculptate stalactite şi un panou dublu de inscripţii deasupra. Lemnul sculptat şi încrustat cu fildeş sau cu sidef, de la porţile de acces, de la obloanele ferestrelor de la parter şi de la tronul de rugăciune, sunt şi ele excelente exemple de sculptură. Marmura lojei sultanului (Hünkâr Mahfil), împreună cu grilajul de bronz ce o înconjoară, reprezintă alte preţioase munci artistice şi dovezi de talent. Loja este susţinută de zece coloane de marmură. Ea are propriile mihraburi, ornate odinioară cu jad roz şi aurit. Mai avea şi pupitre încrustate şi aurite pentru corane.

In fosta curte exterioară a moscheei se află, conform tradiţiei, mausoleul ctitorului, sultanul Ahmed I-ul, mausoleu vecin cu Fântâna germană de la capătul fostului Hipodrom antic. Tot acolo s-a construit şi medresa (şcoala pentru Coran). Ambele se ridică în colţul de nord-vest al moscheii, la o oarecare depărtare, înspre biserica Sfânta Sofia.

In partea de nord-est a edificiului, înspre ţărmul Mării Marmara, se ditinge un mic pavilion, mai puţin vizitat şi prezentat, pavilion prin care sultanul avea acces direct la loja sa. După anul 1978 în spaţiul acela s-a organizat cu un interesant muzeu de tapiţerie. Imaginea laturii de nord este îmbogăţită de două  loggii suprapuse şi prelungi. Cea de la parter se află la nivelul platformei generale a moscheei. Capătul ei apusean se deschide în curtea interioară, pe platforma intrării principale. Cea de la etaj este acoperită cu semi-cupole mărunte. Structura loggiilor diversifică ornamental acea latură a moscheei, gonind austeritatea zidăriei de piatră.

Se spune că asemănător lui Mahomed al II-lea Cuceritorul, sultanul Ahmed I-ul a dorit ca moscheea lui să întreacă în dimensiuni şi ornamentaţie biserica Sfânta Sofia, luată ca pradă de la creştini, dar nu a reuşit. Planurile avântate ale arhitectului Sedefkar Mehmed Ağa, nu au egalat pe teren dimensiunile maxime ale bisericii concurente. La data ridicării moscheei toată splendida decoraţie în mozaic a Bisericii Sfinta Sofia fusese acoperită de  o tencuiala grosieră şi de varul turcilor, menite a ascunde ornamentaţia creştină. Aşa că în domeniul bogăţiei interioare nu a existat un termen de comparaţie solid nici pentru sultan şi nici pentru arhitect. Deşi strălucitor, prin coloritul şi luciul faianţei, interiorul moscheii a rămas sărăcăcios şi provincial în raport cu cel al lăcaşului creştin. Inălţimea cupolei, la interior, este de 55,60 metri la Sfânta Sofia şi numai de 43 de metri la moschee. Diametrul cupolei Sfintei Sofia atinge 31-32 de metri la bază, iar al moscheii numai 23,5 metri.

Cu toate acestea Moschea Sultanahmed rămâne unul dintre cele mai impresionante monumente ale lumii, un superlativ al arhitecturii şi ornamentaţiei otomane. Ea a fost vizitată şi de Papa Benedict al XVI-lea la 30 noiembrie 2006, pe timpul unei vizite în Turcia. Cu acea ocazie a spus: Toţi credincioşii se identifică cu un Dumnezeu unic şi demonstrează o adevărată fraternitate.

ISTANBUL - ISLAM şi MOSCHEE

De fapt ce este Islamul şi care sunt atributele unui sanctuar al său, ale unei moschei?

Ca religie Islamul este un ansamblu de doctrine şi proceduri revelate de Mahomed şi înscrise în cartea Sfântă numită Coran. Ele s-au impus prin acţiunea şi darul convingerii datorat lui Mahomed, ajungând să cuprindă spiritul a aproape un miliard de oameni în zilele noastre. Apropiat de iudaism şi de creştinism, Islamul rămâne totuşi o replică şi o copie rudimentară a celor două credinţe mai vechi. De altfel, din incultură nu se putea naşte o spiritualitate superioară.

Musulmanul crede în lumea viitoare şi în reîncarnare, iar Coranul are 114 capitole, numite „sure“, compuse din 6666 de versete, număr satanic pentru credincioşii creştini. Coranul a împrumutat de la creştinism pe cei doi Arhangheli, pe Gabriel, prin intermediul căruia Mahomed a primit revelaţiile şi pe Mihail, care a transmis voinţele divine pe pământ. Printre profeţii care l-au precedat pe Mahomed, au fost recunoscuţi de Islam: Adam, Noe, Abraham, Moise şi Iisus. In Islam nu există sacramentele botezului şi a primei comuniuni.

Această religie se bazează pe cinci reguli, considerate drept „cele cinci comandamente“ ale sale: credinţa, rugăciunea, pomana (milostenia), postul şi pelerinajul.

Primul comandament sau, mai bine zis, prima poruncă cere ca musulmanul să creadă fără nici o îndoială în divinitatea Dumnezeului său, adică a lui Allah şi în profeţia lui Mahomed: „Nu există decât un Dumnezeu, iar Mahomed este reprezentantul său pe pământ“.

Cea de a doua poruncă cere credinciosului să facă cinci rugăciuni pe zi după reguli speciale. Din minaretul moscheii muezinul face apelul la rugăciune: prima în zori, a doua la mijlocul zilei, a treia după-amiază, a patra seara şi a cincia noaptea.

In chemarea sa muezinul strigă:

„Allah este atotputernic.

Eu adeveresc că nu există alt Dumnezeu decât Allah.

Eu adeveresc că Mahomed este profetul lui Allah.

Veniţi la rugăciune.

Veniţi la mântuire.

Allah este atotputernic.

Nu există alt Dumnezeu decât Allah“.

Fiecare rugăciune este precedată de o abluţiune (spălare rituală) pe timpul căreia credinciosul se spală pe picioare, pe mâini, pe faţă, pe urechi, pe gât şi pe coate. Acest act purifică corpul iar rugăciunea sufletul său.

Musulmanul poate să-şi îndeplinească rugăciunea în orice loc doreşte, cu excepţia rugăciunii de la mijlocul zilei de vineri, care trebuie făcută în moschee. Acea rugăciune principală a săptămânii corespunde slujbei de duminică la creştini. Cei care sunt împiedicaţi de muncă nu pot renunţa, pot înlocui rugăciunea sau rugăciunile pierdute ziua prin cea de noapte. Persoanele vârstnice, sau cu handicapuri fizice, care nu pot să se prosterneze, pot să-şi rostească rugăciunile din poziţia aşezată.

Pentru a se ruga, credinciosul se întoarce către Mecca, adică către sud-est în Turcia. Stă în picioare, se apleacă, se prosternează şi îşi lipeşte fruntea de covorul rugăciunii, se ridică şi repetă aceleaşi mişcări. O rugăciune poate dura aproximativ între zece şi douăzeci şi cinci de minute.

Cea de a treia poruncă cere fiecărui musulman care nu are datorii şi a câştigat destul pentru propria viaţă, să de pomană săracilor, văduvelor sărace, sau orfanelor. Pomana trebuie să reprezinte a patruzecia parte din câştigul anual.

Cea de a patra poruncă este postul, copiii şi călătorii fiind exceptaţi. Luna postului se numeşte Ramadan şi este cea de a noua lună a calendarului arab. Pe timpul Ramadanului, între răsăritul şi apusul soarelui este interzis mâncatul, băutul şi contactul sexual. Postul îl obişnuieşte pe musulman cu controlul propriului corp şi îi aminteşte de suferinţa celui sărac.

La sfârşitul Ramadanului urmează o sărbătoare de trei zile, numită în Turcia, Şeker Bayrami. Pe timpul acesteia se poartă haine noi, se fac vizite la părinţi şi prieteni, se servesc mâncăruri şi prăjituri. După rugăciunea de dimineaţă, familiile vizitează mormintele celor apropiaţi.

Cea de a cincia poruncă cere credinciosului mahomedan ca măcar odată  în viaţă să facă un pelerinaj la Mecca. Pelerinajul trebuie făcut până la sfârşitul a două luni după Ramadan. Pelerinii se îmbracă uniform, fapt ce aminteşte tuturor că orice fiinţă umană este egală în faţa lui Dumnezeu.

In străfundurile Islamului există multe alte prevederi cu caracter obscurantist despre poligamie, despre poziţia slugarnică şi lipsită de libertate a femeilor, despre supunere şi claustrare familială, despre lupta împotriva necredincioşilor, despre sacrificiu, despre multe altele care par stupide sau sălbatice celor din credinţele mari ale lumii. Norocul poporului turc a fost apariţia în istoria sa a marelui reformator Mustafa Kemal supranumit Atatűrk (1881-1938) care a transformat Turcia într-un stat laic, stat în care obscurantiştii rar mai au curajul să scoată capul sau să ridice pretenţii. Garantul laicităţii statului turc este armata sa, prin comandamentul său central.

Tipul de sanctuar al Islamului este moscheea. Stilul tuturor moscheilor s-a identificat cu locuinţa lui Mahomed de la Medina, care era formată din mici încăperi de locuit ce înconjurau curtea. Desigur că pe parcursul timpului construcţia moscheilor s-a stilizat puternic, conturând o arhitectură deosebită de cea de la începuturi, care a rămas reprezentată numai prin simboluri. Moscheea mai este şi locul reuniunilor politice sau sociale şi adăpostul credinciosului lipsit de locuinţă. Ca şi în cazul bisericilor creştine, între teorie şi realitate s-au produs rupturi de-a lungul istoriei.

Din punct de vedere constructiv moscheile s-au despărţit în două tipuri generale: cele cu curtea descoperită, pentru ţările calde şi cele acoperite pentru ţările mai reci. Dominaţiei otomane i se datorează dezvoltarea moscheilor cu plan ce cuprinde o cupolă centrală, stil care a atins perfecţiunea pe timpul domniei sultanului Soliman I-ul Magnificul, în sec. al 16-lea, şi datorită talentatului arhitect Sinan (1490-1588).

Longevivului arhitect Mimar Sinan i se atribuie ridicarea a peste 80 de mari moschei şi a 50 de moschei mai mici, alături de numeroase şcoli, spitale, poduri, apeducte şi băi turceşti, în total peste 320 de clădiri, dintre cele mai frumoase. Sinan a reprezentat un reper de cea mai mare valoare în istoria culturii turce.

Mimar Sinan, numit simplu Sinan, sau arhitectul Sinan, s-a născut la 15 aprilie 1490 la Kayseri (fosta Cesareea), în Anatolia şi a murit la vârstă foarte înaintată, la 17 iulie 1588, la Istanbul. De origine armeană el a devenit creatorul arhitecturii clasice otomane prin sinteza modelelor de moschei din Orientul Mijlociu şi Apropiat, cu experienţa şi grandoarea construcţiilor bizantine.

Moştenind, pe de o parte, liniile arhitecturii turcilor selciukizi din sec. 11-12, linii împrumutate de aceia din Orientul Mijlociu persan, trăsăturile şcolii de Bursa, din sec. 14-15, şcoală formatoare a moscheilor otomane, şi viguroasa arhitectură bizantină, cu exemplul central Sfânta Sofia, el a încercat să depăşească modelele. Odată cu el se asistă la instaurarea unor noi reguli arhitectonice în arhitectura otomană, reguli care s-au tradus prin transformarea progresivă a volumului cubic în volum semisferic tăiat în faţete. Treptat şi cu măsură, a introdus în numeroasele moschei construite, un joc de contra-cupole din ce în ce mai sofisticat. Sinan a reuşit să obţină un spaţiu interior foarte luminos, făcând să se retragă coloanele din ce în ce mai spre periferiile spaţiilor.

Şcoala de arhitectură de la Constantinopol, sau Sinaniană, a marcat apogeul arhitecturii otomane, reprezentând aproape tot ce a putut da mai valoros acea lume necizelată.

La exterior Sinan a folosit o împletire savantă de volume destinate a crea un efect de supleţe şi uşurinţă a zidăriilor, precum la Sűleymanie. La interior decorarea cu ceramică geometrică şi florală a devenit din ce în ce mai elaborată.

In jurul vârstei de 22 de ani tânărul armean s-a convertit la mahomedanism şi a intrat în serviciul sultanului având cunoştinţe de zidărie şi dulgherie de la tatăl său. Mai târziu, după vârsta de 25 de ani a făcut parte din corpul ienicerilor. Pe parcursul anilor petrecuţi în armată s-a perfecţionat în arta zidăriei, devenind şeful constructorilor în piatră şi al construcţiilor de război. La începutul carierei militare a activat un timp la palatul lui Ibrahim Paşa aflat şi astăzi pe marginea Hipodromului, vis-a-vis de Moscheea Albastră. Timpul petrecut la acel palat l-a folosit din plin ca ucenicie de înaltă calitate. Soarta a decis ca acesta să fie singurul palat de demnitar otoman construit din piatră şi cărămidă care să străbată secolele de până la noi. Acum, este bine reamenajat şi consolidat pentru a adăposti Muzeul de artă turcă şi musulmană. Este o zidire care a străbătut cu tenacitate drumul lung, de la mândrie, la mizerie, şi apoi la renaştere.

In cursul anului 1539, la vârsta de 49 de ani, Sinan a primit demnitatea de şef al arhitecţilor imperiali din partea celui mai glorios sultan, Soliman I-ul Magnificul.

Importanţa lui Mimar Sinan, arhitectul imperial care a avut fericirea să dispună de resurse practic nelimitate pentru a-şi exprima talentul, provine în primul rând din încercarea sa, pe tot parcursul vieţii, de a se apropia de perfecţiune. A mai rămas important pentru numeroasele lui inovaţii în metodele de construcţie, dar şi pentru geniul cu care a condus arhitectura otomană „clasică“ la apogeu. Sinan a influenţat considerabil pe arhitecţii ce i-au succedat, printre care şi Sedefkar Mehmed Ağa, elevul său, care a construit la cererea sultanului Ahmed I-ul, Moscheea Albastră. Sinan a ştiut să alăture seninătăţii mobile a clasicismului otoman o imaginaţie creatoare de o bogăţie inegalabilă. Arhitectura otomană a terminat prin el procesul de sinteză a diferitelor surse de inspiraţie, trecând în faza de căutări a perioadei clasice. Utilizarea simplă şi clară a cupolei, element foarte important în arhitectura monumentală, şi a sistemului său de portanţă, transformarea cupolei în nucleul arhitecturii monumentale este o contribuţie majoră a arhitecturii otomane la arhitectura mondială.

La Istanbul se mai învaţă, pe de altă parte, că moscheile se împart şi după criteriul ctitorului. Există moschei „imperiale“, construite de sultani, sau de către membri ai familiei dinastice şi  moschei simple, construite de personaje particulare. Moscheile „imperiale“ sunt construcţii ample, dotate cu două sau mai multe minarete, construcţii ce înglobează curţi, sau pământuri sfinte, unde sunt înhumaţi sultanii ctitori sau apropiaţii lor. Acestor moschei măreţe li s-au adăugat ca anexe şcoli coranice, biblioteci, spitale, cantine publice pentru săraci, băi turceşti (hammam), ospicii, etc. In ele se găsesc loji imperiale, unde sultanii şi haremul lor îşi făceau rugăciunile.

Moscheile simple au dimensiuni mai mici şi dispun, în general, numai de un singur minaret. Alături au o grădiniţă sau o mică curte, unde, în principiu, se afla mormântul ctitorului. Curtea precedă sala de rugăciune.

La toate moscheile turceşti în mijlocul zidului de sud-est îşi află locul altarul, numit mihrab, de unde imamul conduce serviciul religios de cinci ori pe zi. La dreapta mihrabului este situat amvonul numit mimber. Acesta este alcătuit dintr-o scară de piatră, sau de marmură, cu balustrade robuste care conduce spre un tron oficial. In mod curent, în partea de jos a scării accesul este oprit de o draperie, iar tronul se sus este lipit de zidul mihrabului.

In faţa amvonului, a mimberului, spre interiorul spaţiului de rugăciune de sub boltă, se găseşte strana, un spaţiu dreptunghiular acoperit, dar cu zidurile deschise. De acolo muezinul recită cu voce tare rugăciunile care precedă slujba. Tot din acelaşi spaţiu, muezinul intonează cântările religioase.

In partea opusă stranei, pe cealaltă parte a spaţiului interior, se află alt amvon, aşezat oarecum simetric faţă de strană în raport cu axa moscheii. De acolo imamul vorbeşte practicanţilor înainte de rugăciunea de vineri.

La extrema sud-estică a zidului cu mihrab, în direcţia Mecca, este plasată loja sultanului, din care el se ruga împreună cu cele 4 soţii legitime. Loja sultanului poate fi găsită numai în moscheile imperiale şi este înconjurată de un grilaj ornamental, eventual aurit, din care sultanul putea vedea interiorul moscheii, dar nu putea fi văzut de credincioşii de rând.

De jur-împrejurul moscheilor, înconjurând ca o potcoavă spaţiul de sub boltă, sunt prevăzute galerii, sub formă de portic, rezervate numai femeilor. Bărbaţii au dreptul de a se ruga în spaţiul central al moscheii.

Moscheea imperială, este precedată de o curte interioară patrulateră, în centrul căreia este plasată Fântâna ablaţiunilor. De jur-împrejur această curte este înconjurată de un portic cu coloane acoperit de semibolţi sferice, atât de dragi lumii persano-arabe. In exteriorul moscheii şi a curţii interioare există o altă suprafaţă afectată locaşului, spaţiu numit curtea exterioară. De cele mai multe ori în curtea exterioară se găsesc mormintele sau mausoleele sultanilor şi ale altor rude sau apropiaţi.

Un călător neavizat caută cu privirea curtea exterioară la moscheile imperiale. In trecut acestea au fost delimitate, dar în prezent ele sunt reprezentate de suprafeţe deschise ce înconjoară sancuarul şi pe care sunt construite unele anexe bătrâne ale moscheei (mausolee, medrese-şcoli coranice, băi-hammam, biblioteci, cantine pentru săraci, spitale, ospicii, etc.) O mare parte din construcţiile vechi ce acopereau fosta curte exterioară a moscheilor imperiale, au dispărut, sau sunt folosite în prezent pentru alte destinaţii.

ORAȘE DISPĂRUTE - SERAPEION LA PERGAM - TURCIA

O construcţie bizară, în raport cu tradiţia arhitectonică greco–romană, se înalţă cu o grandoare greoaie în câmpia de la poalele Pergamului.

            Serapionul sau ,,Curtea Roşie” după cum îi spun localnicii, constituie un ansamblu arhitectonic, cu caracter religios, edificat din cărămidă roşie.

            Construcţia reprezintă cel mai mare templu ridicat de romani pe pământul Asiei Mici. Cu piaţa înconjurătoare (temenos) ocupă o suprafaţă cu laturile de 260 x 100 metri. Templul propriu-zis are dimensiunile de 60 x 26 metri şi o înălţime a ruinelor de 19 metri, fără partea superioară a zidăriei care este prăbuşită.

            Ansamblul arhitectonic unde se află templul are formă rectangulară şi se compune dintr-un edificiu impresionant, dreptunghiular, anexat la două construcţii circulare, în formă de turn. Turnurile se găsesc amplasate de o parte şi de alta a intrării, având 15 metri diametru şi 19 metri înălţime.

            Intre turnuri şi construcţia principală dreptunghiulară, se găseşte câte o curte tip peristil, înconjurată de galerii cu coloane şi întărită cu suporţi formaţi din cariatide aşezate spate în spate reprezentând atlanţi. Acest tip de suporţi constructivi amintesc puternic de caracteristici ale construcţiilor egiptene. Faptul nu surprinde atunci când se ia în consideraţie că templul era destinat zeităţilor egiptene Isis şi Harpokrate, precum şi lui Serapis (de unde denumirea templului de Serapeion).

            Curţile cu galerii şi suporţi de tip egiptean conţineau bazine placate cu onix, precedate de puţuri adânci de 3 metri.

            Intre cele două turnuri urmate de curţile cu colonade, se forma o curte alungită de intrare spre templu. Şi aceasta era dotată cu o colonadă ce preceda intrarea înaltă de 14 metri şi lată de 7 metri.

            Podeaua templului era pavată cu marmură, iar în nava centrală conţinea un bazin şi un puţ, ambele de adâncime mică. In spatele acestora se ridica un podium de 1,5 metri înălţime, cu un soclu pe care se afla statuia divinităţii.

            Printr-un pasaj, ascuns sub paviment, marele preot putea pătrunde în interiorul statuii, ce măsura aproximativ 10 metri, de unde vorbea prin gura zeităţii.

            Nava centrală a templului se departaja de navele laterale prin colonade de marmură aşezate pe două nivele. Zidurile laterale ale navelor conţineau câte cinci nişe impresionante, deasupra cărora se deschideau cinci ferestre pentru luminarea templului în timpul zilei. Partea din spate a templului nefiind prevăzută cu ferestre rămânea în penumbră. Acolo, de o parte şi de alta a absidei centrale, două scări duceau, fiecare, spre partea superioară a monumentului; una spre acoperiş iar alta la galeriile laterale de la etaj.

            Pe sub pavimentul templului erau construite două tunele, cu o direcţie oblică, prin care curgea apa râului Selinus. Tunelele aveau o lărgime de 9 metri şi o lungime de 200 de metri. După 1800 de ani tunelele se găsesc în stare perfectă şi dirijează în continuare apele aceluiaşi râu.

            Aşezarea templului în apropierea unui râu şi prezenţa cariatidelor, întăresc trăsăturile egiptene ale templului, dar rămâne un mister faptul că grandioasa construcţie s-a înălţat peste ape fără a avea vreo comunicare secretă cu acestea. De altfel săpăturile arheologice de la acest monument antic sunt încă departe de a se încheia.

            Serapeion-ul, ridicat în secolul 2 d.Ch., probabil sub domnia lui Hadrianus (117–138 d.Ch.), când cultele orientale deveniseră obişnuite în lumea romană, a adăpostit pe timpul Imperiului Bizantin o biserică dedicată Sfântului Ioan.

            Vremurile cuceririlor arabe şi apoi turce au eliminat orice viaţă din Serapion dar nu i-au putut produce şi dispariţia. Masivitatea covârşitoare a zidurilor de cărămidă, trăinicia lor legată cu cimentul roman, a îndepărtat cutezanţa eventualilor demolatori şi aminteşte actualilor locuitori din împrejurimi cât de târziu au urcat pe scara civilizaţiei.