ISTANBUL - PODUL GALATA

Podul Galata este o realitate, dar şi un simbol istoric al Istanbulului de astăzi. El reprezintă una din inimile marelui Istanbul, o legătură vitală între capitala veche, vechiul Constantinopol şi „Oraşul Nou“, în accepţiunea otomană, oraş al comercianţilor străini, al băncilor şi diplomaţilor apuseni. „Oraşul Nou” este o parte a metropolei care şi-a păstrat până astăzi trăsături cu totul deosebite în raport cu arhitectura, urbanismul şi atmosfera turcească orientală. Cele două părţi distincte, de pe malul european, ale fostei capitale bizantine şi otomane sunt despărţite de apele mirificului golf Cornul de Aur. La sud se află vechiul Constantinopol, iar la nord cartierele cosmopolite şi mult europenizate formate în jurul aşezării şi cetăţii genoveze Galata, devenită apoi numai un cartier. „Oraşul Nou” este astăzi incomparabil mai întins, dar şi mai anodin decât vechiul „Stanbul“, urmaşul capitalei bizantine cucerite în 1453.

Primul pod dintre malurile Cornului de Aur s-a născut sub domnia lui Justinian cel Mare, în sec.al 6-lea. Acela s-a aflat într-o poziţie din profunzimea golfului, adică mai departe de unirea apelor acestuia cu ale Bosforului. Pornea chiar de sub zidurile oraşului în porţiunea lor cea mai apuseană, din lungul golfului. Pentru a împiedica pătrunderea vaselor inamice în Cornul de Aur, bizantinii i-au închis apele cu un lanţ gros de fier, lanţ ce nu putea fi depăşit de eventuale nave inamice. De acel lanţ grozav s-au lovit şi navele turceşti de atac şi de transport trupe, la asediul final din anul 1453. Pe malul sudic al golfului lanţul era fixat la baza unui turn al cetăţii Constantinopol, iar la nord era prins din preajma turnului cel mai puternic al cetăţii genoveze, turn numit ulterior Turnul Galata, rămas şi el un simbol al fostei capitale.

Pentru a depăşi obstacolul sultanul Mahomed al II-lea, supranumit ulterior „Cuceritorul” (Fatih), a dispus construirea unor vase speciale care să fie tractate pe un şenal de pământ din apele Bosforului până în apele Cornului de Aur, în spatele lanţului. Şenalul trecea peste colina acoperită astăzi de cartiere ale “Oraşului Nou”, pe lângă zidurile cetăţii genoveze, pornind de pe malul European al Bosforului, din localitatea suburbană numită de turci Baltalimani (adică „portul Toporului“), în amintirea şantierului naval amenajat pentru construirea navelor destinate a fi tractate peste colină.

Odată ajunse navele şi o parte din trupele turceşti pe malul de nord al Cornului de Aur, s-a închegat un pod plutitor de nave până la malul sudic, în acelaşi an, 1453. Podul a servit transportului trupelor şi materialelor de asalt spre acea parte a zidurilor Constantinopolului.

După o jumătate de secol, prin anii 1502-1503, s-a discutat pentru prima oară despre construirea unui pod turcesc care să unească Constantinopolul cu malul de nord al Cornului de Aur, acolo unde turcii începuseră să se instaleze alături de apusenii cu care făceau comerţ şi afaceri.  

Sultanul Baiazid al II-lea i-a solicitat un proiect lui Leonardo da Vinci. Marele umanist a proiectat un pod la care a utilizat trei principii bine cunoscute ale geometriei în arhitectură: bolta în semicerc, curba parabolică şi cheia de boltă. In acest fel a creat planurile unui pod fără precedent, cu un tablier unic. Podul trebuia să aibă o lungime de 240 de metri şi o lăţime de 24 de metri, devenind cel mai lung şi mai lat din lume pentru acel timp. La cei 240 de metri se mai adăugau porţiuni de unire cu cele două ţărmuri. Proiectul ambiţios nu a primit aprobarea sultanului incult şi temător.

Curând s-a cerut unui alt artist italian să-şi prezinte proiectul. Turcii s-au adresat Michelangelo, dar acela a refuzat propunerea. Ideea de a construi un pod peste Cornul de Aur a fost abandonată până în sec.al 19-lea, când trecerea rapidă de pe un mal pe altul a devenit stringentă. „Oraşul Nou” se dezvoltase rapid prin aportul şi pentru interesele vest-europenilor.

O versiune redusă a posdului proiectat de Leonardo da Vinci s-a realizat, în 2001, la Oslo, în Norvegia. Arhitectul contemporan, Vebjørn Sand a fost primul inginer civil care s-a bazat pe un proiect al marelui renascentist.

In 1836, sultanul Mahmud al II-lea (1808-1839) a decis construirea unui pod la o oarecare distanţă de actualul amplasament, folosind muncitorii şi echipamentul arsenalului naval turcesc. Podul s-a închegat prin alăturarea de pontoane, dar întrerupea circulaţia prin golful Cornul de Aur, locuit pe ambele maluri spre profunzime. Acel pod s-a inaugurat la 3 septembrie 1836 şi a primit numele popular de Hayratiye („bine făcut”). El unea unea malurile mai în profunzimea golfului, în dreptul cartierelor de azi Azapkapî şi Unkapanî. Proiectul a aparţinut Marelui Amiral Fevzi Ahmed Paşa. După istoria lui Lufti, acest pod avea lungimea între 500 şi 540 de metri.

Primul pod Galata, plasat la gura de răsărit a Cornului de Aur, spre Bosfor, s-a construit în 1845 prin voinţa mamei sultanului  (mama sultanului = Sultan Valide). Sultan era Abdűlmecit I-ul (1839-1869). Podul a servit numai 18 ani şi a fost cunoscut sub numele turcesc de Cisr-i Cedid, sau „Podul nou”. Era astfel deosebit de podul precedent construit ceva mai în profunzimea golfului, cunoscut drept Cisr-i Attik, adică „Podul vechi”.

Incepând de atunci trecerea pe pod a trebuit plătită cu diverse tarife pentru pietonii turci, pentru călători, animale de tracţiune, caleşti, sau animale de gospodărie. Pentru pietoni se percepea taxa de 5 para, pentru alţi trecători, probabil străini, 10 parale, pentru animale mari 20 de parale, pentru caleşti 100 para, iar pentru oi, capre şi alte animale mici 3 para de cap. Taxa de trecere, numită mürüryie, s-a perceput, până la 31 mai 1930, de către funcţionari în uniformă albă, plasaţi la cele două capete ale podului. Primele trei zile de traversare au fost gratuite.

Podul era construit din lemn, iar pe malul lui de nord, în cartierul Karakőy, se găseşte o inscripţie cu un vers al poetului Sinasi, în care se spune că podul a fost construit de Abdűlmecid Han şi că: „ Primul a trecut peste pod a fost sultanul Abdűlmecid, şi că primul care a trecut pe sub el a fost căpitanul francez Magnan la bordul vasului său le Cygne”.

Un al doilea pod de lemn s-a construit în 1863, probabil mai larg, prevăzându-se o vizită a împăratului francez Napoleon al III-lea. A fost construit de Ethem Pertev din ordinul sultanului Abdulaziz (1861-1876).

Următorul pod a fost construit de companie engleză G. Wells între anii 1872-1875. Avea o lungime de 480 metri, o lăţime de 14 metri, şi se sprijinea pe 24 de pontoane. Folosit până în 1912, acest pod a fost tras în interiorul Cornului de Aur pe locul podului cu pontoane din 1836.

Cel de-al patrulea pod de pe amplasamentul actual l-a construit, în 1912, compania germană MAN AG. Era un pod flotant lung de 466 metri şi lat de 25 de metri. Fiind distrus de un incendiu în 1992, a fost remorcat în afara Cornului de Aur pentru a lansa locul liber unei alte construcţii.

Astăzi se trece pe podul terminat în 1994. Acesta este un pod cu basculă, lung de 490 de metri şi cu o anvergură de 80 de metri. Platforma propriu-zisă are 42 de metri lărgime, pentru trei căi de circulaţie pe fiecare sens şi cu cale pietonală dublă. Ulterior s-a amenajat şi calea ferată de tramvai metrou care conduce către Palatul Delmabaçe, în apropiere de aeroportul internaţional Atatűrk. După tradiţie, actualul pod are un etaj inferior destinat activităţilor comerciale şi restaurantelor. Numai porţiunea destinată trecerii navelor spre şi dinspre interiorul Cornului de Aur nu este dublată.

Podul Galata reprezintă o legătură simbolică între Istanbulul istoric, unde se găsesc palatele imperiale, marile moschei, vechile bazare, majoritatea instituţiilor religioase, sau laice ale statului şi cartierele noi din nordul Cornului de Aur. Este vorba de cartierele Galata, Karakőy, Beyoglu, Şişhane, Kabataş şi Taksîm, în care locuieşte o numeroasă populaţie nemusulmană şi de străini. Comercianţi, bancheri şi diplomaţi, trăiesc şi muncesc în acele cartiere. Dincolo de cartierele amintite Istanbulul s-a întins spectaculos cu multe alte cartiere foarte noi.

Podul leagă, în principiu, două culturi distincte. Când se trece la nord de el se pune piciorul într-o civilizaţie şi o cultură diferită, mult europenizată.

Dincolo de caracterul său funcţional, imaginea romantică a Podului Galata atrage ca un magnet pe pictori, gravori şi fotografi. Locul trebuie vizitat neapărat şi în apropierea serii, atunci când soarele se culcă peste pod, peste tramvaiul său, peste şirurile nesfârşite de maşini, peste puzderia de pietoni şi când pescăruşii fac un zgomot de infern. Departe de căldura după-amiezii, comercianţii şi truditorii se agită în jurul pescarilor impasibili, care speră într-un ultim succes. Alături, spre Bosfor, Gara maritimă Eminőnű, cu mirosuri de peşte prăjit, atrage încă pe turiştii ce vor să facă croaziere de noapte prin renumita strâmtoare şi să-şi încânte ochii cu priveliştile inedite ale unor cartiere scâteietoare, sau cu siluete de minarete ale căror semiluni se apropie de cerul înstelat.  De partea cealaltă a podului, tot pe malul sudic, se întinde un chei portuar mai mic de unde pleacă croazierele în lungul Cornului de Aur şi unde se „parchează” o mulţime de vase utilitare de dimensiuni mai reduse. Cele două cheiuri comunică printr-un pasaj subteran, practicat pe sub capul lat al podului.
Tabloul extrem de animat, dar şi romantic din preajma podului, fascinează şi ajută pe străini să înţeleagă mai intim atmosfera acestei metropole cu un ritm de viaţă atât de particular.

La capătul sudic al podului se intră într-o agitaţie umană brauniană cu adevărat orientală. Tramvaie, autobuze, maxi-taxiuri, covoare de autoturisme şi taxiuri, vapoare şi vaporaşe lipite de cheiuri, mulţime de oameni ce-şi urmează direcţiile şi interesele. Spaţiul pietonal este aglomerat până la încâlceală şi acoperit pe margini cu tonetele vânzătorilor ambulanţi de peşte prăjit, de porumb fiert, de seminţe, de covrigi şi de câte altele. Printre aceştia răsar tonetele stabile cu răcoritoare şi fel de fel de patiserii, cu produse preambalate, cu fructe şi cu sandvişuri cu kebab, dar şi cu kebab adevărat. Printre vânzători şi tonete se învârt samsarii vapoarelor, sau căpitanii de vaporaşe, care îşi caută călători pentru mici sau mari croaziere pe Bosfor, pe Marmara, sau pe Cornul de Aur. Se fac tocmeli, se stabilesc ore de plecare, se pleacă şi se revine, apa clipoceşte şi ea în cheiuri plină de toate murdăriile pământului, dar lumea este vioaie şi agitată. Sfidând gălăgia şi agitaţia, pe bordura cheiurilor şi la balustradele podului îşi aşteaptă norocul o mulţime de pescari amatori pierde-vară. Peştele pe care speră să-l prindă, este mic şi atras la mal de mizeriile, uneori comestibile, aruncate de oameni.

Dincolo de cheiuri, spre inima vechiului Constantinopol se deschide emblematica şi întinsa piaţă Eminönü, străjuită la răsărit de silueta impresionantă a moscheei Sultan Valide, sau Yeni Camîi (Moscheea Nouă), iar la sud de Bazarul Egiptean, plin de parfumuri orientale. Pentru a ajunge la platforma pieţei pietonii trebuie să străbată un pasaj subteran destul de lat şi de lung pentru a fi fost transformat într-un mic bazar. Pasajul trece pe sub benzile de circulaţie auto şi pe sub linile tramvaiului metrou, care despart cheiurile de suprafaţa pieţei şi de cartierele bătrâne ale acelei laturi a oraşului.



ISTANBUL - CISTERNE DE APĂ - CISTERNA PHILOXENOS

Cisternele, sau rezervoarele pentru depozitarea apei, numite în limba greacă κινστερραί sunt tipul de monumente cel mai răspândit în capitala fostului Imperiu Bizantin. Devenit oraşul cu cea mai mare populaţie de la sfârşitul evului antic şi până spre sfârşitul evului mediu, Constantinopolul avea mare nevoie să înmagazineze apă pentru perioadele secetoase din timp de vară şi pentru eventuale asedii. Nu dispunea de o apă curgătoare prin apropiere şi nici de izvoare care să-i acopere necesităţile imense pentru acele timpuri. Sursele de apă s-au găsit în afara zidurilor sale gigantice, la diverse şi mari  depărtări. De la surse apa era adusă prin clasicele apeducte antice, subterane, sau supraterane. In jurul marelui Istanbul de astăzi se găsesc multe ruine ale unor apeducte supraterane de tip roman, precum şi tunele de aducţiune săpate în stâncă , sau căptuşite cu tuburi de ceramică aesă. Foarte multe dintre aducţiuni au fost folosite, încă mult timp de cuceritorii otomani, după 1453.

Un superb vestigiu de apeduct este Apeductul lui Valens, construcţie impresionantă prin masivitate aflată chiar în inima actualului megalopolis.

Constantinopolul dispunea atât de cisterne sub cerul liber, ca nişte imense bazine şi de rezervoare sucterane, cu o apă mai bine protejată. Se apreciază că rezervoarele deschise aveau o capacitate de reţinere de aproximativ 900.000 de mc de apă, iar cele amenajate în subteran aveau o capacitate de 160.000 de mc. Se estimează că numărul cisternelor subterane ar fi fost în jur de 80, dintre care unele au supravieţuit până în epoca contemporană, într-o stare mai bună sau mai deteriorată.

Cea mai mare parte a cisternelor s-au amenajat în primele patru secole de la data transformării oraşului grecesc, Byzantion, în capitala imperiului roman, adică între secolele 4 şi 7 e.N. Consumul de apă al Constantinopolului estimat pentru acele timpuri este de circa 10.000 mc. Printre cei mai mari consumatori erau băile populare, în jur de patruzeci, plaltele imperiale şi patriciale cu fântini proprii şi grădini întinse, cazărmile, mănăstirile şi bisericile, acestea avâd toate fântâni pentru populaţia din parohie.

Astăzi nu se mai pot vedea cisternele descoperite, dar se pot localiza toate după numeroase consemnări istorice şi după tradiţii locale ale unor cartiere. Cele mai remarcabile au fost: Cisterna Aetios sau Aetius, din sec. al 5-lea (421 e.N), acoperită astăzi de un mare teren de sport, Cisterna Bonus, situată la nord de moscheea sultanului Selim şi transformată acum în grădină, amenajată tot în sec. al 5-lea, Cisterna Mocius, din sec. al 6-lea, transformată astăzi în fosă. Niciuna din ele nu ar putea stimula vreun interes în prezent, Erau alimentate de izvoare neînsemnate, de ploi şi de unele aducţiuni prin apeducte. Aveau apa cea mai puţin curată, dar există informaţii în ele, ca şi în cele subterane, se stimula creşterea unor plante cu capacităţi de purificare şi oxigenare. Aceasta nu înseamnă că nu ne putem gândi cu groază la calitatea acelei ape de iaz sau eleşteu, apă supusă tuturor furtunilor cu praf şi resturi vegetale, în contact cu apa scursă de pe maluri, sau în contact cu orice fiinţă nesocială. Pe deasupra exista un risc permanent de infiltrarea unor ape freatice infestate de la dejecţiile marelui oraş.

Cea mai mare cisternă în aer liber a fost  Cisterna Aetius. Ea măsura 244 x 85 de metri şi avea o adâncime de 14metri. Putea reţine circa 250-300.000 de mc de apă.

S-au inventariat 24 de cisterne mari, iar restul fiind rezervoare cu capacităţi mai modeste, amenajate după noi necesităţi în plină epocă bizantină. Cele mai renumite cisterne subterane sunt Cisterna Bazilică ( Yerebatan Sarayi) şi Cisterna Philoxenos. (Birbindirek Sarnici). Despre prima se relatează într-un articol separat.

Cea din urmă a fost mult timp închisă accesului deoarece a avut nevoie de ample renovări şi consolidări. Era situată între Forumul lui Constantin şi Hipodromul antic, în actualul cartier istoric şi central, Sultanahmed. S-a găsit foarte mult timp sub un palat identificat drept Palatul lui Lausos din sec.al  4-lea e.N. Avea o suprafaţă de 3640 mp (64 x 56,4 m) şi putea stoca  40.000 de mc de apă. Se prezenta sub forma unei unei vaste săli hipostile, acoperită de arcuri şi bolţi din cărămidă îngustă romană.

Deşi este numită Cisterna celor 1001 coloane, nu are decât decât 224 de coloane, aşezate pe 16 rânduri a câte 14 coloane. Acestea aveau înălţimi 14-15 metri. In fapt erau compuse fiecare din câte două coloane suprapuse, unite printr-un inel de marmură. Platforma cisternei a necesitat o consolidare puternică, aşa că numai una dintre coloanele suprapuse poate fi văzută, cea superioară. Din cea inferioară se vede numai o parte. Totuşi o parte din elevaţia originală s-a păstrat la intrare. Cea mai mare parte dintre coloane şi capiteluri, şi multe postamente poartă monograme sau abreviaţii cu  două, trei, litere greceşti.

Cisterna a fost restaurată prin sec.al 6-lea, când palatul s-a năruit complet. După cucerirea otomană, din 1453, cisterna a căzut în uitare şi a fost redescoperită în sec.al 17-lea, când Fazli Paşa a început construirea unui palat.

Admirabil restaurată, Cisterna Philoxenos serveşte acum ca sală pentru diverse evenimente care cer o ambianţă specială, spectacole, concerte, parade de modă, etc. Totodată cisterna s-a deschis şi publicului, dar pentru început este mult mai puţin cunoscută şi vizită decât Cisterna Bazilică.

Alte monumente similare subterane, care aşteaptă atenţia cuvenită pentru punerea în valoare, sunt Cisterna de la mănăstirea Stoudion şi Cisterna lui Aspar. Aşteaptă la rând cel puţin alte douăzeci.

ISTANBUL - CISTERNA BASILICA - YEREBATAN SARAYI

Cisterna Bazilică a fost un rezervor subteran de apă pentru alimentarea şi rezerva Constantinopolului. El a fost construit pe timpul domniei împăratului Justinian I-ul cel Mare, în urma revoltei Nika din anul 532 e.N. In acele timpuri toate cetăţile dispuneau de cisterne ( în limba greacă kisternai) pentru depozitarea apei necesare atât în timp de pace, cât şi pentru caz de asediu. Constantinopolul, cel mai mare oraş de la sfârşitul antichităţii şi începutul evului mediu, a dispus de mai multe rezervoare de apă, pe măsura întinderii şi a populaţiei celei mai numeroase.

Unele cisterne erau subterane, iar altele în aer liber, sub forma unor lacuri. Se apreciază că Constantinopolul avea 80 de cisterne subterane, cu o capacitate de 160.000 de metri cubi şi cisterne neacoperite cu o capacitate de 900.000 de metri cubi. Apa era adusă prin apeducte de ala mare distanţă. Un exemplu impresionant este porţiune rămasă din Apeductul lui Valens, în zona centrală a oraşului. Cea mai mare parte dintre cisterne s-au amenajat între secolele 4 şi 7 e.N, iar consumul estimat era de 10.000 de metri cubi zilnic. Cele mai mari consumuri se înregistrau la băile publice, care aveau câte o cisternă apropiată. Cea mai mare cisternă sub cer liber a fost cea numită Cisterna lui Aetius, după numele eparhului (prefectului) oraşului. Datată din anul 421 e.N, ea măsura 255 X 85 metri şi avea o adâncime de 14metri. Putea reţine circa 250-300.000 de metri cubi de apă.

Cisterna Bazilică a fost construită în zona centrală a capitalei, zonă în care erau concentrate principalele edificii publice, multe palate, inclusiv Marele Palat al împăraţilor şi care era locuită în principal de patricieni şi slujbaşi ai Curţii imperiale. A rămas unul dintre monumentele cele mai spectaculoase ale vechii capitale bizantine, care a traversat timpurile până în epoca noastră.

Cisterna a fost excavată sub un mare edificiu cu portic, numit popular Basilica. Procopius din Cesareea a descris cu amănunte, în lucrarea sa Edificiile, reconstruirea Basilicii şi motivele amenajării acestei vaste cisterne. Era cuprinsă între artera numită Mese (în greacă Meson Odos), adică „calea de mijloc”, la sud şi biserica Theotokos Chalkoprateia, la nord. Mese a fost o cale de procesiuni atât în epoca bizantină, cât şi în cea otomană. Incepând de la Poarta Adrianopol, ea ajungea la biserica Sfânta Sofia şi , pe lângă acesta, la palatul Topkapî. Turcii numesc astăzi artera Divan Yolu, adică strada Divanului, în vechime Divan-lolu-su, adică strada Consiliului. Intrarea în cisternă se află pe o altă arteră ce porneşte tot dinspre biserica Sfânta Sofia şi formează un unghi ascuţit cu cea anterioară, stradă numită Yerebatan. De la aceasta provine şi numele turcesc de astăzi al cisternei, cel de Yerebatan Sarayi (palatul Yerebatan).

Giganticul rezervor era alimentat cu apă dintr-o pădure aflată la 19 km de oraş, pe malul european al Bosforului, pădurea numită de turci Pădurea Belgrad, după anul 1521 când au cucerit capitala sârbilor. Capacitatea cisternei era de 78.000 de metri cubi, având lungimea de 138 de metri, şi lăţimea de 64,6 de metri. Are ziduri din cărămidă groase de 4 metri şi acoperiţi cu o tencuială specială hidraulică.

Cisterna a fost acoperită cu arcuri şi bolţi din cărămidă îngustă de tip roman şi susţinută de  12 rânduri a câte 28 de coloane, în total 336. Dintre acestea au 28 au capiteluri corintice-bizantine. Restul coloanelor prezintă o diversitate deconcertantă de capiteluri, fiind aduse de împăratul creştin de la diverse temple antice cu structuri grandioase a căror identitate nu mai este cunoscută. Cele mai multe coloane au fost prelucrate în timpul amenajării cisternei, cu grijă numai pentru fusul robust şi înalt, fără preocupare artistică pentru capiteluri şi baze. Coloane măsoară în medie 8 metri înălţime, fiind egalizate din postamentele variate pe care au fost aşezate. Intre ele distanţele variază de la 4,75  la 5,10 metri, ceea ce înseamnă o precizie remarcabilă pentru o construcţie ascunsă privirilor.

Una dintre coloane este cu totul bizară, având săpate pe lungime unele imitaţii de lacrimi curgătoare, sau de picături de apă. Aceea provine din Forumul Taurului, de la Arcul de triumf al lui Theodosius I-ul. Altele, mai scurte, s-au ridicat pe adaosuri de piatră, sau de marmură, dislocate tot din construcţii antice. Două dintre coloane, lucrate minunat dintr-o marmură albă, au fost ridicate pe două blocuri tot din marmură albă, blocuri care reprezintă cu câte un cap de meduză pe una din laturi. Cale două postamente cu cap de meduză au fost aduse de la Didima (Didyma), din sud-vesul Asiei Mici, din Ionia grecească. Acolo făceau parte dintr-un grandios templu antic grecesc, cu adyton. Un bloc asemănător se află răsturnat de cutremure în faţa templului de la Didima.

Cele două coloane sprijinite pe „meduze“ sunt retrase într-unul din colţurile cele mai profunde ale cisternei şi sunt puse în evidenţă de luminile unor reflectoare speciale. Spaţiul subteran al cisternei pare a fi parte a unui templu grandios care respectă mistica lui Hades. Cu toate că este ascuns privirilor, templul subteran al apei exprimă esenţa austerităţii şi a pustietăţii spirituale, cu toate că dă o probă a măiestriei antice, a unei priceperi care îţi taie răsuflarea.

Pereţii laterali ai cisternei, tencuiţi cu un ciment roman, poartă şi astăzi urmele negricioase lăsate de unele niveluri ale apei depozitate, până undeva sus la 8 metri de la bază. Se pot observa şi urmele unor niveluri mai scăzute, repetate ca un răboj pe fusurile coloanelor şi pe pereţi. Purificarea apei era realizată de nişte plante speciale ce se dezvoltau în ea, plante despre care actualii stăpânitori nu mai ştiu nimic. Secretul purificării apelor din cisternele cetăţilor antice continuă a rămâne un mister. Acea lume dispărută a luat cu ea o mulţime de secrete din toate domeniile vieţii şi ale practicilor din diverse domenii ale cunoaşterii. Multe din ele ar putea fi de mare folos vieţii moderne.

Pentru vizitare cisterna a fost amenajată cu grijă. S-a gândit un traseu optim pentru punerea ei în valoare, traseu pe care s-a amenajat un podeţ larg de lemn cu balustrade. Podeţul trece peste un strat cristalin de apă, adânc de 50-60 de centimetri. Toate coloanele au bazele afundate în apa transparentă. Lângă fiecare coloană este plasat câte un reflector cu lumina gălbuie distribuită în sus, spre înaltul fusului de piatră sau de marmură. Iluminaţia discretă şi o muzică în surdină conferă spaţiului un plus de mister şi de venerabilitate.

Atmosfera din imensa subterană este umedă, iar de sub bolţile de cărămidă, sau în lungul coloanelor, picură apă provenită prin infiltraţii din solul de deasupra. Este o linişte profundă în tot spaţiul, iar vizitatorii vorbesc în şoaptă, parcă captivaţi de tăcerea veacurilor. Nu poţi să uiţi că deasupra acelor bolţi antice de cărămidă stau astăzi clădirile noului Istanbul, că nimic nu a putut clinti siguranţa acelui spaţiu vast, nici măcar nenumăratele cutremure trăite. Efortul şi priceperea pentru realizarea unui astfel de rezervor grandios sunt impresionante şi admirabile

Cu trei decenii în urmă, prin anul 1975, Cisterna bazilică se prezenta cu totul altfel. Pe atunci se cobora o scară îngustă până la un mic debarcader. Cisterna era pe jumătate plină cu apă şi scufundată în întuneric. Pentru a o parcurge se plătea un barcagiu care îi plimba pe turişti pe întinsul apei întunecate, mai aproape de bolţi şi într-o linişte de mormânt, linişte tulburată discret numai de clipocitul vâslelor. Barcagiul se apropia din loc în loc de câte o coloană, întrerupea lumina din urma bărcii şi o aprindea pe cea din faţa ei, pentru o anumită porţiune. Repetat operaţiunea aprinderii şi stingerii luminilor de mai multe ori, atât la dus cât şi la întors. In acele timpuri impactul asupra vizitatorilor era mult mai profund, mai misterios. Toată liniştea veacurilor se păstra numai pentru ei şi pentru barcagiu, iar iluminaţia slabă, absorbită de spaţiile ca de smoală, nu lăsa să fie admirate decât bolţile de cărămidă, capitelurile diverse şi fusurile umede ale coloanelor. Pe atunci se aventurau în cisternă puţini vizitatori, aşa că la întoarcerea la micul debarcader, foarte rar erau alţi curioşi care să aştepte pe barcagiu. Pe atunci Turcia nu era căutată turistic decât în mică măsură, pentru că era teatrul unor dese răsturnări politice şi nici nu dispunea de baza materială turistică de astăzi, bază multiplicată de zeci de ori şi exploatată cu abilitate.

Un om sensibil faţă de scurgerea istoriei pleacă din adânâcuril cisternei cu învăţăminte profunde şi unice despre viaţa, tehnica şi concepţiile strategice ale unor înaintaşi milenari. Pe lângă acestea este încercat şi de multe, foarte multe întrebări.

Nu departe, între Forumul lui Constantin şi Hipodromul antic se află o altă cisternă subterană spectaculoasă, cisterna Philoxenos, sau Cisterna celor o mie una de coloane, în limba turcă Binbirdirek Sarnici. Aceasta nu este deschisă publicului.