ISTANBUL - BISERICA SF. SERGIUS SI BACCHUS

Biserica Sfinţii Sergiu şi Bacchus, astăzi moscheea, Kűçűk Aya Sofia Camîi, Este o nestemastă a arhitecturii creştine timpurii şi o nesremată a Constantinopolului.

Venerabila biserică, operă de început a arhitecturii bizantine, este pierdută într-un cartier turcesc de locuinţe vechi, prins ca într-o menghină. Spre faţă, turcii i-au delimitat o curte interioară tradiţională pentru o moschee. Curtea este încomjurată pe trei laturi de un portic simplu cu ziduri înalte. Deasupra porticului, din faţa locaşului, acoperişul este străpuns, din loc în loc, de nişte turnuleţe dreptunghiulare, strâmpte şi ţuguiate, cu deschideri mici pentru aerisiri.  Tot pe acea latură de faţadă a curţii, turcii au amenajat o poartă principală, acoperită de o cupolă mică, specifică arhitecturii lor. 

Pentru a intra în curtea bisericii, am trecut pe sub o poartă de piatră asemănătoare cu un mic arc de triumf. Spaţiul boltit era închis de o poartă grea de lemn cu două canaturi.

Pentru a vizita străvechiul monument creştin, a trebuit să apelăm la bunăvoinţa unui custode turc care locuieşte în apropiere. Acela a venit cu o cheie impresionantă şi după ce a deschis unul dintre canatele uşii lăcaşului, s-a aşezat pe un scaun din afară, scaun plasat în atrium lângă perete. Privindu-l dintr-o parte, apare senzaţia că bătrânul turc stă de strajă timpului. Aşa cu stătea fără să ridice capul şi fără să-şi ia ochii dinspre pământ, părea a urmări cum viaţa se duce la vale. Pentru o clipă am trăit aceleaşi gânduri triste.

Curtea strâmptă este învăluită linişte sfântă şi diafană. Pământul este parfumat, iar picăturile de rouă de pe frunzele arborilor din preajmă se joacă dimineaţa în lumina razantă a soarelui. Se simte suflul unei adieri marine peste casele mărunte din jur şi frunţile vizitatorilor extrem de rari sunt atinse de picături diafane. Un fior străbate firea din jurul acelei bijuterii creştine,  ca şi când o mână nevăzută ar atinge firea, mâna Theodorei.

 Ce-ar fi fost Theodora, răpitoarea femeie ajunsă împărăteasă, dacă n-ar fi fost atinsă de suflarea Fortunei ? - O femeie frumoasă ca atâtea altele, ceva mai darnică cu farmecele şi cu splendoarea ei, dar pierdută în tumultul unei lumi tulburate de naşterea unui nou imperiu şi a unei noi credinţe. Graţie acestei împărătese preocupate de aspectul ei până în ultima clipă a vieţii, dorinţele erotice au căpătat un titlu de nobleţe în lumea bizantină, o nostalgie secretă a tuturor supuşilor, nostalgie care a mai îmblânzit bruta din fiecare. A azvârlit o iarbă magică în paharul amar pe care l-a întins lui Justinian, dar într-o clipă de groază s-a făcut ascultată pentru a-i salva tronul.  

Pe lângă faptul că reprezintă un unicat pe pământul Constantinopolului, fiind singura biserică construită cu plan octogonal, Biserica Sfinţii Sergius şi Baccus este şi prima ctitorie a lui Justinian I-ul cel Mare după urcarea pe tron (527). Dacă această biserică ar fi fost construită mai târziu, în perioada de maximă putere şi de devoţiune a împăratului, ea s-ar fi bucurat şi de grandoarea Sfintei Sofia, pe lângă unicitatea planului său.

Trăsăturile arhitecturale şi artistice ale acestei biserici neobişnuite dau, celor care îi calcă pragul, celor crescuţi în spiritul preţuirii creaţiilor străvechi, motive profunde pentru emoţii estetice particulare, dincolo de emoţiile datorate venerabilităţii.

Corpul principal al bisericii este precedat de un atrium prelung sprijinit pe opt coloane zvelte, unite prin arcade ronde. Şase dintre coloane se aliniază pe frontul cel larg al atriumului, iar celelalte două, îl închid la dreapta şi la stânga, pe laturile laterale. Coloanele sunt unite în partea superioară de arcuri largi cu coturul puţin frânt. Intre cele şase coloane frontale ale atriumului se deschid cinci arcade. Deasupra celor cinci arcade sunt plasate tot atâtea cupole scunde, ce par a fi adaosuri turceşti. Arcada centrală, este mai îngustă, dar pusă în evidenţă de o zidărie, de un fronton ceva mai înalt, peste care tronează o cupolă asemănătoare celorlalte.

Dincolo de uşa grea şi roasă de timp a locaşului se pătrunde în mirajul unei dăinuiri de cincisprezece secole. Naosul este cuprins între opt piloni care marchează colţurile planului octogonal. Aceştia au în secţiune forma unui unghi obtuz deschis spre centrul naosului. Astfel prin liniile nevăzute dintre piloni se trasează laturile octogonului. Ei se avântă cu supleţe până la baza cupolei, parcurgând atât înălţimea parterului cât şi pe cea a etajului. In afara sălii octogonale centrale, de jur-împrejur, la parter, se desfăşoară un spaţiu numit deambulatoriu, iar la etaj o galerie numită matroneu. Galeria de la etaj este o platformă care înconjoară spaţiul central, şi are deschidere către acesta, un „balcon” înconjurător. In termeni tehnici este o loggie cu plan octogonal. La parter, spaţiile înconjurătoare octogonului central erau destinate bărbaţilor credincioşi, iar galeriile de la etaj, spaţiile din loggie, reveneau femeilor.

Construcţia circulară, cu octogon înscris şi deambulatoriu, elemente ce se găseau anterior numai la edificiile comemorative, numite martiria şi la baptiseriile paleocreştine, au fost transformate aici într-o structură spaţială omogenă, care reprezintă, fără îndoială, cea mai importantă realizare a arhitecturii timpului lui Justinian. Ordonarea spaţiului interior în funcţie de ziduri a fost înlocuită de folosirea unei cupole care domină toate elementele arhitecturale şi care asigură astfel unitatea spaţiului.

Atât la parter cât şi la etaj, spaţiile dintre piloni sunt subîmpărţite în trei spaţii mai reduse de câte două coloane de granit roşu sau verde. Cele şaisprezece coloane de la parter au capiteluri melon, iar cele de la etaj au capiteluri tip pseudo-tonic. La etaj cei opt piloni sunt uniţi şi prin câte o semicupolă deschisă spre naos, iar coloanele secundare din deschiderea ei sunt unite prin arcade circulare. In acest fel jocul liniilor de la etaj este mult mai bogat decât cel de la parter, cu multe forme ronde generoase. La etaj şi în cupolă, în dreptul fiecărei laturi a octogonului este practicată câte o fereastră cu dimensiuni modeste. Ferestrele aveau menirea de a filtra o lumină plină de mister şi de penumbre spre centrul şi pardoseala naosului, locul oficierii slujbelor.

Turcii au practicat şi la parter câte o fereastră pe laturile octogonului aşa că interiorul şi-a pierdut obscuritatea destinată reculegerii, cu care fusese investit. Numai închizând obloanele de la ferestrele parterului se poate retrăi atmosfera cucernică a creştinismului din sec.al 6-lea. Obscuritatea avea darul de a impresiona pe credincios, îl liniştea şi îl predispunea la meditaţie. Ea amintea de cenuşiul trecerii de la lumina vieţii spre întunericul necunoscut al morţii.

Brâul de marmură dintre parter şi etaj etalează astăzi numai o mică parte din vechea splendoare a sanctuarului. O inscripţie săpată în marmura albă a brâului înconjoară sala octogonală, vorbind despre gloria celor doi soţi imperiali, Justinian şi Theodora, cu destine istorice îngemănate în glorie. La sud, între cei doi piloni care încadrau intrarea imperială, se pot vedea încă monogramele lui Justinian şi Theodora. Turcii au adăugat pe pereţi ornamentaţii picturale discrete, unele însoţite de inscripţii caligrafice aurii în scriere arabă. In peretele dinspre Mecca s-a amenajat un mihrab şi un mimber, iar pe partea opusă a spaţiului s-a amenajat un balcon-strană, locul sfânt dintr-o moschee în care se aşază credincioşii pentru rugăciuni speciale.

Biserica Sfinţii Sergius şi Bacchus, asemănător altor monumente din conştiinţa omenirii, are o legendă a sa. Legenda spune că înainte ca Justinian să ajungă la tron, sau, mai precis, înainte ca unchiul său, de joasă origine, să ocupe tronul împăraţilor, s-a născut o conspiraţie împotriva împăratului Anastasius (491-518). La conspiraţie a luat parte şi tânărul Justinian. Conspiratorii au fost trădaţi şi condamnaţi la moarte. Intr-o noapte dinaintea execuţiei lor, Anastasius i-a visat pe sfinţii Sergius şi Baccus, protectorii armatei romane creştine. Sfinţii au cerut ca împăratul să ierte creştineşte pe conspiratori, deoarece puteau fi de folos imperiului în viitor. Acel vis a adus salvarea vinovaţilor.

Când a ajuns împărat, Justinian a decis să ridice o biserică în care să proslăvească amintirea celor doi sfinţi martiri, foşti legionari romani trecuţi la creştinism şi deveniţi protectori ai armatei romane creştine. Construcţia locaşului a durat nouă ani, între 527-536, el găsindu-se la limita de sud-est a domeniului Marelui Palat imperial.

In biserica consacrată de Justinian acelor sfinţi salvatori au ars candelele creştine şi lumânările timp de 900 de ani. Varul searbăd aplicat de musulmani peste decoraţiunile ei interioare, probabil mozaicuri inestimabile, nu i-a putut şterge trecutul, măreţia şi nobleţea. Aşteaptă singuratică un viitor pe măsura valorii sale într-un cartier turcesc sărac şi nesemnificativ. Dacă această nestemată arhitectonică avea şansa bisericii Sfintei Sofia de a fi transformată din moschee în muzeu, lumea ar putea trăi, probabil, un moment de reverie şi extaz, prin îndepărtarea stratului de var de pe pereţi. Ar putea ieşi la iveală, ca şi pe pereţii surorii mai mari, minunate mozaicuri lucrate sub semnul credinţei, migalei şi al bogăţiei.

Spre sud, o altă biserică cu hramul Sfântul Petru şi Paul a fost construită mai târziu în imediata apropiere. Din ea se mai iveşte timid numai rămăşiţa unui zid. Cele două biserici împreună cu dependinţele lor au servit mănăstirii construite mai la nord, numită mănăstirea lui Hormisdas.

Uneori Biserica Sfinţii Sergius şi Baccus mai este numită şi Mica Sfânta Sofia. In ea a predicat papa Vigilius în anul 555, la invitaţia împăratului Justinian. Pe atunci între cei doi existau relaţii apropiate, dar ulterior nesupunerea papei i-a atras excomunicarea din partea patriarhului din Constantinopol, foarte apropiat şi supus împăratului.

In orice cultură factorul prim şi determinant se relevă a fi spiritul şi tendinţa umană de autodepăşire, care îmbracă forma religiei, a credinţei şi a idealurilor supreme. Din idealul suprem al lui Justinian s-a desprins o credinţă creştină profundă şi o dorinţă neţărmurită de refacere a Imperiului Roman în integralitatea lui. Absolutizarea credinţei şi a religiei, dominanţa ei în plămădirea unei culturi, precum cea a Imperiului Roman de Răsărit, îngustează o concepţie generoasă şi limpede, reducând la un singur numitor elanul vital al societăţii şi sensurile spiritualităţii ei. Una din marile cauze ale stingerii a acelui imperiu, numit acum Imperiul Bizantin, este supradimensionarea rolului credinţei şi al vieţii religioase, substituirea acestora unor idealuri sau direcţii reale ale vieţii statale. Anihilarea prin credinţă şi religie a unor laturi majore ale dezvoltării este urmată de anihilarea idealurilor pozitive ale fiinţei statale şi de alunecarea spre declin.

ISTANBUL - YEDI KULE

Cetatea celor şapte turnuri, o fortăreaţă de tristă amintire, plasată în colţul de sud-vest al anticelor fortificaţii ale Constantinopolului, se păstrează neaşteptat de bine. De fapt ea acoperă o suprafaţă mică, dar maiestuos apărată. Yedikule, după numirea turcească, reprezintă o structură fortificată interesantă şi în acelaşi timp impresionantă, dar şi loc de sălbăticie omenească şi de suferinţe, sau temeri nebănuite.

Cetatea celor 7 turnuri, Yedikule, reuneşte în trupul său colosal atât munca bizantină cât şi pe cea turcă. Turnurile închid o suprafaţă pentagonală acoperită de o iarbă nevolnică şi de o alee lipsită de semnificaţie. Nişte resturi de zidărie din curte sunt prezentate ca fiind baza unui fost minaret.

Amintirile unor foşti diplomaţi vorbesc chiar de existenţa unei bisericuţe pentru prizonierii creştini închişi aici. Locul nu a avut niciodată atributul de palat, sau de reşedinţă a unor căpetenii civile sau militare.

In anul 388 e.N, împăratul Theodosius I-ul, care stăpânea pe atunci întregul Imperiu Roman, a ridicat un Arc de triumf după vechea tradiţie a înaintaşilor. Acel arc a primit numele de Poarta de Aur, ea servind în secolele de prosperitate ca intrare şi ieşire triumfală pentru suverani, pentru solii respectate, sau pentru mari comandaţi de oşti. Acrul avea o deschidere centrală amplă şi două mai restrânse în părţile laterale. El a devenit poarta de gală a capitalei bizantine şi a fost cuprinsă între zidurile ei de apărare în sec.al 5-lea, atunci când acestea au  luat înfăţişarea cea mai mândră  şi solidă, construite de patricianul Anthemius, sub domnia lui Theodosius al II-lea (408-450).

De la Poarta de Aur, o cale de glorie, o via triumfalis, conducea prin mulţimea cartierelor populare spre centrul capitalei, acolo unde aştepta Marele Palat sau Palatul Sacru, dar şi nucleul religioas cu mulţime de locaşuri sfinte şi bogate.

Se spune că după recucerirea Constantinopolului de la apuseni, împăratul Mihail al VIII-lea Paleologos (1261-1282) şi-a făcut intrarea triumfală în capitală prin Poarta de Aur.

In acest colţ al oraşului împăratul Ioan I-ul Tzimiskes (969-976) a început o fortăreaţă cu patru turnuri, terminată de Manuel I-ul Comnen (1143-1180). Pentru aceasta s-au trasat două ziduri transversale între fortificaţia interioară şi cea exterioară. Din fortificaţia interioară au fost cuprinse patru turnuri puternice(notate de istorici cu numerele 8, 9, 10 şi 11).
Fortăreaţa a fost distrusă parţial după cruciada a IV-a. Pe la mijlocul sec.al 14-lea, Ioan al VI-lea Cantacuzino a refăcut-o. O nouă distrugere a survenit în 1391, la cererea turcilor, iar Mahomed al II-lea Cuceritorul a readus-o în circuitul nevoilor sale, în 1459. El a adăugat încă trei turnuri şi i-a dat o nouă măreţie şi trăinicie. In acest fel a devenit Cetatea celor şapte turnuri. 

Fortăreaţa Yedikule de astăzi, are patru turnuri cuprinse în zidurile antice ale lui Anthemius şi altele trei adăugate.

Zidurile acestei fortăreţe de tristă amintire sunt covâşitor de înalte, reci şi ameniţătoare. Spiritul celor chinuiţi aici planează peste toate şi prin mijlocirea povestirilor de groază, a legendelor, şi a visurilor tulburătoare, se dăruieşte un suflet aparte fiecărui colţ, fiecărei pietre predestinate răului.

Aici, la Yedikule, departe de minunăţiile artistice ale Istanbulului imperial, călătorului care are ochi să vadă şi minte să înţeleagă, călătoria în marea metropolă înseamnă o unitate magică neîntreruptă, o trecere de la o victorie spirituală la alta, de la fapte înălţătoare la mârşăvii zguduitoare.
Urmele renumitei Porţi de Aur se mai pot distinge şi astăzi, mai ales cele ale porţii centrale, străjuită de două coloane înalte cu capitele corintice. De o parte şi de alta mai sunt lipite de zidăria brută a fortificaţiei şi alte câteva coloane mai subţiri. Poarta de Aur a fost opturată şi anulată din raţiuni de apărare, în epoca târzie a Imperiului Bizantin.

In epoca otomană, Yedikule a servit, pentru un timp, ca tezaur public şi ca depozit pentru prăzile. Apoi, pentru o perioadă îndelungată, a servit ca închisoare cu înfricoşător renume şi ca loc pentru execuţii. La dreapta intrării se ridică Turnul ambasadorilor, loc sinistru unde erau puşi la păstrare solii ţărilor cu care otomanii se aflau în război. Unul dintre cei scăpaţi de acolo, a relatat că cei închişi primeau învoirea de a ieşi în curtea cetăţii în anumite zile, dar numai după plata unui bacşiş. Turnul din stânga Porţii de Aur a avut aproape permanent destinaţia de închisoare dură. In anul 1622, tânărul sultan Osman (1618-1622), de numai 17 ani, a fost executat între acele ziduri. Tânărul sultan a urcat pe tron la numai 14 ani, dar a dat dovadă imediat de un incredibil spirit reformator. In faţă cu un puternic corp de demnitari antireformatori, el a fost capturat, dus la Yedikule şi ştrangulat.

Spre calea de rond de pe muchia zidurilor se ajunge pe o scară de piatră grosieră cu trepte înalte, scară lipită intim de corpul zidului. Nu are nici o balustradă aşa că eşti obligat să-ţi păstrezi echilibrul atingând din când în când piatra rece a fortificaţiei pe lângă care te strecori. Sus priveliştea este captivantă, lăsându-te să descoperi mari monumente îndepărtate, cartiere întinse cu locuinţe vetuste, străzi întortocheate şi prelingerea fortificaţiilor antice spre miazănoapte. Pe tot parcursul, atât pe calea de rond, cât şi prin turnurile cu trecut trist, călătorul este urmărit obstinant de umbrele celor ce au avut aici un tragic sfârşit.

Fiecare colţ, sau fiecare piatră din trupul rece al acestor ziduri este atât de îmbibată de durere încât adună unul dintre cele mai pline de lacrimi şi de rătăciri crâmpeie de istorie otomană. 

Emoţia cuprinde întotdeauna pe cel ce se plimbă prin Yedikule, îl face să trepideze şi să se teamă de necunoscut. Cetatea este prea încărcată de viaţă şi de moarte, încât oricine se simte neputincios s-o judece cu claritate. Nu se simte nici tristeţe, nici frică de moarte, nici linişte de veci. Se imaginează numai lungi şiruri de morţi care nu reprezintă întunericul cel rece, ci lumina ce-i îndemna să reînceapă lupta. Pe zidurile aspre, mirosul de sare şi de iarbă de mare pătrunde de sute de ani. Prin trăinicia piatrei reci şi sure, această cetate împiedică morţii să moară în amintirile posterităţii.Printre crenelurile de la Yedicule se înţelege că şi epoca noastră, aparent pacifică, este una feroce în care puterea întunericului subpământean a scăpat prin scoarţa căscată a pământului. Viaţa tihnită, cavalerismul, armonia, echilibrul, fericirea, toate acestea au fost virtuţi şi bucurii de la care trebuie să ne luăm, cu destul curaj, rămas bun. Ele au aparţinut altor epoci, sau vor aparţine unora viitoare. Fiecare epocă are esenţa sa, cea a vremurilor noastre, la trecerea dintre milenii, este ferocitatea, avariţia, indolenţa, corupţia, lipsa de respect şi de milă. Pe toate, sufletele plăpânde nu au curajul să le privească în faţă, să li se împotrivească, ci le tratează ca pe o fatalitate.

In ultima perioadă a existenţei Imperiului otoman Cetatea celor şapte turnuri a servit ca arsenal, iar după proclamarea republicii, în 1923, a devenit muzeu. Yedikule este un urât solid şi dominator, destinat să înfricoşeze pe oameni şi să-i coboare din demnitatea lor. Simt că cei ce îi treceau pragul se simţeau efemeri, neajutoraţi şi neînsemnaţi. Mă bucur că astăzi acel monstru de piatră nu mai este motiv de temere, că şi-a pierdut puterea malefică. Astăzi se ascunde sub vălul altei raţiuni de a trăi, pentru că cea veche, cea care i-a dat naştere şi-a pierdut forţa şi nu mai poate susţine edificiul uman. Fericit este omul care aude strigătele vremurilor trecute de pe acele ziduri, pentru că fiecare epocă are strigătul său propriu ce vrea să se facă auzit de posteritate. Noi ne trăim epoca în iureş şi nu ajungem să o înţelegem pe deplin. Dar dacă cugetul de astăzi aprinde şi reînnoieşte lumea, atunci intrăm în primul cerc de foc. Multe secole de acum înainte este posibil ca epoca noastră să fie numită un ev mediu, nu o renaştere. Un ev mediu este un interval istoric între o civilizaţie care oboseşte şi o nouă civilizaţie. Yedikule reprezintă civilizaţia obosită, decăzută din drepturi. In acelaşi timp este unul dintre monumentele medievale cele mai celebre ale Istanbulului.

CONSTANTINOPOL - URBANISM -VIA TRIUMFALIS

Urbanistic, Constantinopolul sec. al 5-lea era împărţit în paisprezece cartiere. Primul era aşezat în vârful peninsulei acoperit astăzi de Palatul Topkapî. Următoarele cartiere formau nişte benzi semicirculare concentrice care porneau de la Cornul de Aur şi se terminau la Marea Marmara. Prima bandă cuprindea cartierele 2, 3, 4, cea de a doua cartierele 5, 6, 7, cea de a treia bandă cartierele 10, 8 şi 9, cea de a patra bandă, cartierele 14, 11 şi 12. Cel de al 13-lea cartier îl constituia locuirea majoritar străină de la nord de Cornul de Aur, cartier numit generic Galata.

De la Forul Augusteum pornea o arteră spre nord-vest, trecând la mică distanţă prin Forul lui Constantin, aşezat pe cea de a doua colină a oraşului. Acela era punctul din care împăratul asediase vechiul Bizantion. Forul avea o formă eliptică, sau rondă, fiind înconjurat de un portic cu două abside, centrul lui fiind ocupat de o mare fântână decorată cu basoreliefuri de inspiraţie creştină. La o extremitate a fântânii era plasată statuia zeiţei Cybele, statuie despre care se pretindea că ar fi fost consacrată de către argonauţi. La cealaltă extremitate a fântânii se găsea statuia zeiţei Fortuna a Bizantion-ului. In acest forum se ridica coloana de porfir care încă poate fi văzută astăzi şi numită “coloana arsă”.

Băile, sau Termele lui Zeuxippes, vecine cu Biserica Sfânta Sofia şi Marele Palat, au fost înfrumuseţate de Constantin cel Mare aşa încât să eclipeseze toate edificiile similare din imperiu.

Din Forul lui Constantin, spre apus, adică spre adâncul uscatului, se ajungea curând la Forul Taurului (mai târziu Forul lui Theodosius I-ul.

Din acel for se desprindeau trei artere principale: - artera ce conducea spre nord-vest şi ajungea la Poarta lui Hadrian, sau Poarta Adrianopolului, mergând paralel cu apeductul lui Valens; - o a doua arteră pornea direct spre nord şi atingea ţărmul Cornului de Aur cam în dreptul Podului Atatűrk de astăzi; - cea de a treia şi cea mai importantă arteră era cea numită via triumfalis, care trecea pe parcurs prin Forul Boului, prin Forul lui Arcadius şi ajungea la Poarta Selymbria, numită de unii autori „cea de a doua poartă militară“. Această ultimă arteră urma un traseu de la est la vest. Mai la sud de ea se găsea o altă arteră principală care unea direct Poarta de Aur cu centrul oraşului, copiind ţărmul Mării Marmara.

Se ştie că prin Poarta de Aur îşi făceau intrarea triumfală împăraţii şi tot pe acolo trecea via Egnatia, cale strategică a Imperiului Roman care venea de la Dyrrachium, port la Marea Adriatică, trecând pe parcurs prin Thessalonic. Odată pătruns prin Poarta de Aur cortegiul  triumfal nu urma artera de sud spre centru, cea paralelă cu ţărmul Mării Marmara, ci se abătea pe traseul forurilor, locuri în care populaţia se putea aduna în număr mare.

Forul lui Arcadius era dominat de coloana triumfală ridicată, în anul 401 e.N, pentru a comemora victoria împăratului împotriva mercenarilor goţi, conduşi de Gainas, în anul anterior. Decorarea coloanei s-a terminat abia în anul 421, destul de târziu după moartea, din 408, a suveranului. Atunci monumentul a fost redestinat noului împărat, Theodosius al II-lea (408-450).

Puternic inspirată de coloana lui Theodosius I-ul (379-395), ridicată de acela în Forul Taurului în anul 393, coloana din Forul lui Arcadius a urmat tradiţia coloanelor triumfale din Roma, asemănătoare coloanei lui Traianus şi a lui Marcus-Aurelius. Coloana a fost distrusă târziu după ocupaţia turcă, în sec. al 16-lea, din ea ne mai existând decât o masivă rămăşiţă de bază şi soclu. Detalii din decoraţiunea ei   s-au păstrat totuşi într-o serie de desene realizate în anul 1575. Avea o decoraţiune în serpentină şi soclul din granit roşu.

Pe prima arteră de care am amintit, care din Forul Taurului se îndrepta spre nord-vest, spre Poarta Adrianopol (Charistios) se afla grandioasa Biserică Sfinţii Apostoli, iniţiată de Constantin cel Mare, lângă care şi-a ridicat şi un somptuos mausoleu. Biserica a dispărut cu desăvârşire după jajul cruciaşilor din Cruciada a IV-a şi a demolării în primii ani de ocupaţie turcă. O imagine a ei poate fi reprodusă privind biserica San Marco din Veneţia, biserică ce pare a fi o copie a celei Constantinopolitane.

Biserica Sfinţii Apostoli a fost fondată, după un plan basilical, de împăratul Constantin cel Mare odată cu transformarea Bizantion-ului în capitală. A dorit să o îmbogăţescă cu relicve de la toţi cei 12 Sfinţi Apostoli ai lui Iisus şi a desemnat-o ca adăpost de veci al propriului mormânt. Locuitorii capitalei o numeau Polyandrion sau Myriandrion. Nu s-a reuşit decât aducerea a numai trei relicve importante, ale Sfântului Andrei, ale Sfântului Luca şi Timotheus (cei doi din urmă nefiind apostoli ci propovăduitori).

Justinian şi Theodora au reconstruit-o şi au mărit-o, între anii 530-550. Noul locaş avea un plan de cruce greacă şi era acoperit cu o mare cupolă centrală şi alte patru în colţuri. Impăratul Justin al II-lea a adăugat un plus de bogăţie şi de strălucire ornamentaţiei.

Măreaţa biserică a atras în preajma ei necropola imperială. Sarcofagele celor mai mulţi împăraţi s-au împărţit între două mausolee exterioare, unul la nord şi altul la sud de absidă, numite Heroonul lui Constantin şi Heroonul lui Justinian. Biserica în sine nu adăpostea nici un mormânt, nici măcar pe al fondatorului, iar aşezarea sarcofagelor în fiecare heroon nu respecta ordinea deceselor, sau pe cea dinastică.

 Dethier, un erudit care a trăit în Constantinopol şi care cunoştea bine topografia oraşului medieval, a precizat că 19 sarcofage se aflau în heroonul lui Constantin şi 17 în cel al lui Justinian. Byzantios, un autor grec modern, a socotit că ar fi existat cinci sarcofage de împăraţi în primul heroon şi altele nouă în cel de al doilea. Multe altele au aparţinut probabil unor membri ai familiilor imperiale.

Relicvele adăpopstite de marele şi bogatul sanctuar erau numeroase. La cele amintite se mai adăugau relicvele primului episcop de Efes, Matheus (Matei) şi ale sfinţilor anargiri Comos şi Damian.

Incinta Bisericii Sfinţii Apostoli era înconjurată de porticuri somptuoase, de mai multe stoa (postamente), în lungul cărora erau dispuse sarcofage izolate. Toate sarcofagele erau din marmură şi acoperite de ornamente valoroase şi minuţioase, înconjurate de lame de argint, de pietre încrustate sau montate. Efectul era grandios şi orbitor, atunci când razele soarelui le atingeau. Cea mai mare parte a capacelor sarcofagelor aveau formă de acoperiş în două ape. In afară de minunăţia exterioară, fiecare sarcofag conţinea câte un mic tezaur de bijuterii opulente.

Mulţi Patriarhi, dintre cei mai respectaţi, îşi aveau mormintele tot la biserica Sfinţii Apostoli. S-a păstrat numele multora dintre cei înmormântaţi acolo, în particular cel al lui Ioan Chrysostom.

Mormintele au fost profanate de către nemernicul de împărat trădător Alexis (Alexios) Anghelos pentru a se folosi de tezaurele din ele la cumpărarea păcii şi bunăvoinţei cruciaţilor, cărora le făcuse promisiuni fără acoperire. Cruciaţii nu s-au lăsat mai prejos şi au continuat jefuirea mormintelor imperiale în noaptea dintre 13 şi 14 aprilie 1204, fără nici un respect creştin.

Dervişii fanatici ai lui Mahomed al II-lea definitiv tot ce mai rămăsese. Din relatările lui Critobulos, dervişii au petrecut paisprezece ore pentru a sfărâma ultimele rămăşiţe ale sarcofagelor cu lovituri de ciocan şi cu bare de fier.

Cea mai mare moschee a Istanbulului, Moscheea Fatih Camîi, sau Moscheea Cuceritorului, a fost construită pe fundaţiile vechii biserici. La trecerea pe străzile alăturate se mai pot vedea întâmplător cuve de marmură lustruită, care pot resturi ale sarcofagelor imperiale creştine.