Biserica Sfinţii Sergiu şi Bacchus, astăzi moscheea, Kűçűk Aya Sofia Camîi, Este o nestemastă a arhitecturii creştine timpurii şi o nesremată a Constantinopolului.
Venerabila biserică, operă de început a arhitecturii bizantine, este pierdută într-un cartier turcesc de locuinţe vechi, prins ca într-o menghină. Spre faţă, turcii i-au delimitat o curte interioară tradiţională pentru o moschee. Curtea este încomjurată pe trei laturi de un portic simplu cu ziduri înalte. Deasupra porticului, din faţa locaşului, acoperişul este străpuns, din loc în loc, de nişte turnuleţe dreptunghiulare, strâmpte şi ţuguiate, cu deschideri mici pentru aerisiri. Tot pe acea latură de faţadă a curţii, turcii au amenajat o poartă principală, acoperită de o cupolă mică, specifică arhitecturii lor.
Pentru a intra în curtea bisericii, am trecut pe sub o poartă de piatră asemănătoare cu un mic arc de triumf. Spaţiul boltit era închis de o poartă grea de lemn cu două canaturi.
Pentru a vizita străvechiul monument creştin, a trebuit să apelăm la bunăvoinţa unui custode turc care locuieşte în apropiere. Acela a venit cu o cheie impresionantă şi după ce a deschis unul dintre canatele uşii lăcaşului, s-a aşezat pe un scaun din afară, scaun plasat în atrium lângă perete. Privindu-l dintr-o parte, apare senzaţia că bătrânul turc stă de strajă timpului. Aşa cu stătea fără să ridice capul şi fără să-şi ia ochii dinspre pământ, părea a urmări cum viaţa se duce la vale. Pentru o clipă am trăit aceleaşi gânduri triste.
Curtea strâmptă este învăluită linişte sfântă şi diafană. Pământul este parfumat, iar picăturile de rouă de pe frunzele arborilor din preajmă se joacă dimineaţa în lumina razantă a soarelui. Se simte suflul unei adieri marine peste casele mărunte din jur şi frunţile vizitatorilor extrem de rari sunt atinse de picături diafane. Un fior străbate firea din jurul acelei bijuterii creştine, ca şi când o mână nevăzută ar atinge firea, mâna Theodorei.
Ce-ar fi fost Theodora, răpitoarea femeie ajunsă împărăteasă, dacă n-ar fi fost atinsă de suflarea Fortunei ? - O femeie frumoasă ca atâtea altele, ceva mai darnică cu farmecele şi cu splendoarea ei, dar pierdută în tumultul unei lumi tulburate de naşterea unui nou imperiu şi a unei noi credinţe. Graţie acestei împărătese preocupate de aspectul ei până în ultima clipă a vieţii, dorinţele erotice au căpătat un titlu de nobleţe în lumea bizantină, o nostalgie secretă a tuturor supuşilor, nostalgie care a mai îmblânzit bruta din fiecare. A azvârlit o iarbă magică în paharul amar pe care l-a întins lui Justinian, dar într-o clipă de groază s-a făcut ascultată pentru a-i salva tronul.
Pe lângă faptul că reprezintă un unicat pe pământul Constantinopolului, fiind singura biserică construită cu plan octogonal, Biserica Sfinţii Sergius şi Baccus este şi prima ctitorie a lui Justinian I-ul cel Mare după urcarea pe tron (527). Dacă această biserică ar fi fost construită mai târziu, în perioada de maximă putere şi de devoţiune a împăratului, ea s-ar fi bucurat şi de grandoarea Sfintei Sofia, pe lângă unicitatea planului său.
Trăsăturile arhitecturale şi artistice ale acestei biserici neobişnuite dau, celor care îi calcă pragul, celor crescuţi în spiritul preţuirii creaţiilor străvechi, motive profunde pentru emoţii estetice particulare, dincolo de emoţiile datorate venerabilităţii.
Corpul principal al bisericii este precedat de un atrium prelung sprijinit pe opt coloane zvelte, unite prin arcade ronde. Şase dintre coloane se aliniază pe frontul cel larg al atriumului, iar celelalte două, îl închid la dreapta şi la stânga, pe laturile laterale. Coloanele sunt unite în partea superioară de arcuri largi cu coturul puţin frânt. Intre cele şase coloane frontale ale atriumului se deschid cinci arcade. Deasupra celor cinci arcade sunt plasate tot atâtea cupole scunde, ce par a fi adaosuri turceşti. Arcada centrală, este mai îngustă, dar pusă în evidenţă de o zidărie, de un fronton ceva mai înalt, peste care tronează o cupolă asemănătoare celorlalte.
Dincolo de uşa grea şi roasă de timp a locaşului se pătrunde în mirajul unei dăinuiri de cincisprezece secole. Naosul este cuprins între opt piloni care marchează colţurile planului octogonal. Aceştia au în secţiune forma unui unghi obtuz deschis spre centrul naosului. Astfel prin liniile nevăzute dintre piloni se trasează laturile octogonului. Ei se avântă cu supleţe până la baza cupolei, parcurgând atât înălţimea parterului cât şi pe cea a etajului. In afara sălii octogonale centrale, de jur-împrejur, la parter, se desfăşoară un spaţiu numit deambulatoriu, iar la etaj o galerie numită matroneu. Galeria de la etaj este o platformă care înconjoară spaţiul central, şi are deschidere către acesta, un „balcon” înconjurător. In termeni tehnici este o loggie cu plan octogonal. La parter, spaţiile înconjurătoare octogonului central erau destinate bărbaţilor credincioşi, iar galeriile de la etaj, spaţiile din loggie, reveneau femeilor.
Construcţia circulară, cu octogon înscris şi deambulatoriu, elemente ce se găseau anterior numai la edificiile comemorative, numite martiria şi la baptiseriile paleocreştine, au fost transformate aici într-o structură spaţială omogenă, care reprezintă, fără îndoială, cea mai importantă realizare a arhitecturii timpului lui Justinian. Ordonarea spaţiului interior în funcţie de ziduri a fost înlocuită de folosirea unei cupole care domină toate elementele arhitecturale şi care asigură astfel unitatea spaţiului.
Atât la parter cât şi la etaj, spaţiile dintre piloni sunt subîmpărţite în trei spaţii mai reduse de câte două coloane de granit roşu sau verde. Cele şaisprezece coloane de la parter au capiteluri melon, iar cele de la etaj au capiteluri tip pseudo-tonic. La etaj cei opt piloni sunt uniţi şi prin câte o semicupolă deschisă spre naos, iar coloanele secundare din deschiderea ei sunt unite prin arcade circulare. In acest fel jocul liniilor de la etaj este mult mai bogat decât cel de la parter, cu multe forme ronde generoase. La etaj şi în cupolă, în dreptul fiecărei laturi a octogonului este practicată câte o fereastră cu dimensiuni modeste. Ferestrele aveau menirea de a filtra o lumină plină de mister şi de penumbre spre centrul şi pardoseala naosului, locul oficierii slujbelor.
Turcii au practicat şi la parter câte o fereastră pe laturile octogonului aşa că interiorul şi-a pierdut obscuritatea destinată reculegerii, cu care fusese investit. Numai închizând obloanele de la ferestrele parterului se poate retrăi atmosfera cucernică a creştinismului din sec.al 6-lea. Obscuritatea avea darul de a impresiona pe credincios, îl liniştea şi îl predispunea la meditaţie. Ea amintea de cenuşiul trecerii de la lumina vieţii spre întunericul necunoscut al morţii.
Brâul de marmură dintre parter şi etaj etalează astăzi numai o mică parte din vechea splendoare a sanctuarului. O inscripţie săpată în marmura albă a brâului înconjoară sala octogonală, vorbind despre gloria celor doi soţi imperiali, Justinian şi Theodora, cu destine istorice îngemănate în glorie. La sud, între cei doi piloni care încadrau intrarea imperială, se pot vedea încă monogramele lui Justinian şi Theodora. Turcii au adăugat pe pereţi ornamentaţii picturale discrete, unele însoţite de inscripţii caligrafice aurii în scriere arabă. In peretele dinspre Mecca s-a amenajat un mihrab şi un mimber, iar pe partea opusă a spaţiului s-a amenajat un balcon-strană, locul sfânt dintr-o moschee în care se aşază credincioşii pentru rugăciuni speciale.
Biserica Sfinţii Sergius şi Bacchus, asemănător altor monumente din conştiinţa omenirii, are o legendă a sa. Legenda spune că înainte ca Justinian să ajungă la tron, sau, mai precis, înainte ca unchiul său, de joasă origine, să ocupe tronul împăraţilor, s-a născut o conspiraţie împotriva împăratului Anastasius (491-518). La conspiraţie a luat parte şi tânărul Justinian. Conspiratorii au fost trădaţi şi condamnaţi la moarte. Intr-o noapte dinaintea execuţiei lor, Anastasius i-a visat pe sfinţii Sergius şi Baccus, protectorii armatei romane creştine. Sfinţii au cerut ca împăratul să ierte creştineşte pe conspiratori, deoarece puteau fi de folos imperiului în viitor. Acel vis a adus salvarea vinovaţilor.
Când a ajuns împărat, Justinian a decis să ridice o biserică în care să proslăvească amintirea celor doi sfinţi martiri, foşti legionari romani trecuţi la creştinism şi deveniţi protectori ai armatei romane creştine. Construcţia locaşului a durat nouă ani, între 527-536, el găsindu-se la limita de sud-est a domeniului Marelui Palat imperial.
In biserica consacrată de Justinian acelor sfinţi salvatori au ars candelele creştine şi lumânările timp de 900 de ani. Varul searbăd aplicat de musulmani peste decoraţiunile ei interioare, probabil mozaicuri inestimabile, nu i-a putut şterge trecutul, măreţia şi nobleţea. Aşteaptă singuratică un viitor pe măsura valorii sale într-un cartier turcesc sărac şi nesemnificativ. Dacă această nestemată arhitectonică avea şansa bisericii Sfintei Sofia de a fi transformată din moschee în muzeu, lumea ar putea trăi, probabil, un moment de reverie şi extaz, prin îndepărtarea stratului de var de pe pereţi. Ar putea ieşi la iveală, ca şi pe pereţii surorii mai mari, minunate mozaicuri lucrate sub semnul credinţei, migalei şi al bogăţiei.
Spre sud, o altă biserică cu hramul Sfântul Petru şi Paul a fost construită mai târziu în imediata apropiere. Din ea se mai iveşte timid numai rămăşiţa unui zid. Cele două biserici împreună cu dependinţele lor au servit mănăstirii construite mai la nord, numită mănăstirea lui Hormisdas.
Uneori Biserica Sfinţii Sergius şi Baccus mai este numită şi Mica Sfânta Sofia. In ea a predicat papa Vigilius în anul 555, la invitaţia împăratului Justinian. Pe atunci între cei doi existau relaţii apropiate, dar ulterior nesupunerea papei i-a atras excomunicarea din partea patriarhului din Constantinopol, foarte apropiat şi supus împăratului.
In orice cultură factorul prim şi determinant se relevă a fi spiritul şi tendinţa umană de autodepăşire, care îmbracă forma religiei, a credinţei şi a idealurilor supreme. Din idealul suprem al lui Justinian s-a desprins o credinţă creştină profundă şi o dorinţă neţărmurită de refacere a Imperiului Roman în integralitatea lui. Absolutizarea credinţei şi a religiei, dominanţa ei în plămădirea unei culturi, precum cea a Imperiului Roman de Răsărit, îngustează o concepţie generoasă şi limpede, reducând la un singur numitor elanul vital al societăţii şi sensurile spiritualităţii ei. Una din marile cauze ale stingerii a acelui imperiu, numit acum Imperiul Bizantin, este supradimensionarea rolului credinţei şi al vieţii religioase, substituirea acestora unor idealuri sau direcţii reale ale vieţii statale. Anihilarea prin credinţă şi religie a unor laturi majore ale dezvoltării este urmată de anihilarea idealurilor pozitive ale fiinţei statale şi de alunecarea spre declin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu