ISTANBUL - MOSCHEEA SOKOLLU MEHMED PASA DIN KARDIGA SI MOSCHEEA SOKOLLU MEHMED PASA DIN AZAPKAPI

Proiectarea şi realizarea Moscheei Sokollu Mehmed Paşa (Sokullu Mehmet Paşa Külliyesi) i-a revenit marelui arhitect otoman, de origine armeană, Sinan (Mimar), el fiind deţinătorul demnităţii de arhitect imperial începând cu domnia sultanului Soliman I-ul Magnificul (1520-1566).

Moscheea a comandat-o Marele Vizir Sokollu Mehmed Paşa, soţul unei nepoate a sultanului Soliman Magnificul şi fiica lui Selim al II-lea. Lucrările s-a desfăşurat în anii 1572-1573, în cartierul Kadirga, Eminönü, în spatele Moscheei Albastre, pe locul unei biserici bizantine intrată în ruină, Hagia (Aya) Anastasia, din care au fost recuperate unele elemente (în special coloane şi elemente de piatră prelucrată.

Este vorba de un complex religios care mai cuprindea o şcoală, o mănăstire pentru dervişi (în spate şi puţin detaşată) şi o fântână de purificare în curtea interioară superioară. Fântâna are un plan decagonal şi este acoperită de o cupolă conică.

In paralel cu acesta, Sinan a construit şi complexul religios, de mare grandoare, de la Edirne, pentru sultanul Selim al II-lea (Selimiye).

 Moscheea a primit numele prinţesei Esmahan Sultan (sau Ismihan Sultan), dar comunitatea a păstrat numele soţului său celebru, socotit cel mai bun vizir al Imperiului Otoman. Sokollu Paşa a deţinut demnitatea de Mare Vizir timp de 14 ani, sub sultanii Soliman I-ul Magnificul, Selim al II-lea şi Murad al II-lea.

Moscheea este renumită pentru amplasamentul său dificil, pe un teren cu pantă accentuată. Sinan a rezolvat problema prin conceperea şi realizarea unei curţi cu două nivele. Nivelul inferior, astăzi în ruină, era destinat magazinelor a căror chirie trebuia să contribuie la întreţinerea stabilimentului. La nivelul superior, curtea era înconjurată de o colonadă acoperită cu mici domuri. Spaţiile dintre coloanele de pe trei laturi erau astupate cu zidărie, pentru a forma mici camere. Fiecare dintre acelea avea câte o fereastră, un şemineu şi o nişă pentru pat. Acele camere formau spaţiul de cazare al şcolii coranice (medresa). Instruirea elevilor se făcea în sala de rugăciuni, sau în dershane, o mare sală cu cupolă pe scara de apus. In curtea superioară, cea de la nivelul moscheei se poate ajunge pe o scară acoperită de un gang în pantă. Ea este înconjurată de un portic cu 30 de cupole mici. Cele mai multe coloane ale porticului sunt de origine bizantină. Faţada sălii de rugăciuni este constituită dintr-un portic cu şapte cupole, dintre care cel din centru este semnificativ mai mare. Minaretul, cu un singur balcon se găseşte în colţul de sud-est al sălii de rugăciune.

Sala de rugăciuni are un plan hexagonal înscris într-un pătrat şi acoperită de o cupolă şi patru semi-cupole în colţuri. Cupola centrală are un diametru de 13 metri şi o înălţime de 26 de metri. Greutatea cupolei este transferată la şase pilaştri „picior de elefant” din colţurile unui hexagon.  Portalul ei este dominat de stalactite magnifice şi de o cupolă ornată de faianţă. Este înconjurată pe trei laturi de o galerie din lemn, pictată cu fineţe.

Interiorul Moscheei Sokollu Mehmed este renumit prin marea cantitate de faianţă de Iznik (Niceea) folosită la decorare (ca şi Moscheea Rüstem Paşa). Culorile acoperă un evantai foarte divers de nuanţe de roşu bleu, violet şi verde, cu motive florare (maci şi crizanteme), alături de panouri caligrafice cu scriere albă pe fond bleu. La coloanele interioare s-a realizat policromie din marmură. Bogăţia de culori care umple moscheea este ajutată de prezenţa vitraliilor policrome de deasupra mihrabului.

Mimberul este realizat din marmură albă, minunat sculptată, cu un acoperământ conic cu plăci de faianţă de culoare tucoaz, ca şi mihrabul. Deasupra portalului, încadrat de un desen aurit, este fixată o bucată din Kaaba de la Mecca, stânca sfântă a mahomedanilor. Alte fragmente din Kaaba sunt prinse în structura mihrabului şi a mimberului.



Moscheea Sokollu Mehmed Paşa Azapkapi

 Moscheea este o mică bijuterie creată de Sinan, dar nu se bucură de prea mare popularizare în masa turiştilor care vizitează minunatul Sultanahmed.

In anul 1577 Marele Vizir Sokollu Mehmed Paşa a însărcinat pe Sinan să-i ridice o a doua moschee pr malul de nord al Cornului de Aur, în afara zidurilor cetăţii genoveze Galata. Cu ocazia asediului Constantinopolului din anul 1453, sultanul Mahomed al II.lea se angajase către genovezi să nu le afecteze bunurile şi bisericile dacă nu voe ajuta pe bizantini. Genovezii s.au învoit şi au păstrat o anumită autonomie pentru un timp. Bisericile din Galşata nu au fost transformate în moschei, cu o singură excepţie, biseria sfîntul Paul sau Sfântul Dominic. Turcii s-au văzut nevoiţi să contruiască la nord de Cornul de Aur propriile moschei, nu să transforme biserici.
Această a doua moschee a lui Sokollu Mehmed Paşa este un edificiu impresionant prin înşlţimea zidăriei laterale. După schema clasică a lui Sinan, are o cupolă centrală sprijinită pe semi-cupole, după modelul bisericii Snta Sofia.
Astăzi moscheea este foarte izolată de amenajarea noilor bulevarde şi de viitorul pod pentru metrou peste Cornul de Aur. De aceea este şi aproape eliminată din circuitele turistice.  

ISTANBUL - MOSCHEEA RUSTEM PASA

Moscheea este cuprinsă între monumentele otomane centrale, fiind situată în partea de apus a cartierului Eminönü, mini-cartierul Tahtakale. Este înghesuită între locuiri turce vechi şi sărace, cu destinaţii comerciale sau meşteşugăreşti.

Lucrările i-au fost încredinţate, între 1560-1564, renumitului arhitect turc de origine armeană, Sinan (Mimar), de către Marele Vizir Rüstem Paşa. Acela era soţul fiicei preferate a sulanului Soliman I-ul Mgnificul (1520-1566) şi a soţiei sale Roxelana.

Prinţesa se numea Mihrimah şi pentru ea sultanul a construit o moschee specială în extrema vestică a Constantinopolului, în apropiere de Poarta Adrianopol.

Conform unor cercetători, care au ţinut cont de data decesului Marelui Vizir, se pare că moscheea a fost comandată de prinţesa văduvă în memoria celui dispărut.

Moscheea a fost ridicată pe locul unei biserici bizantine, transformată în moschee de Haci Halil Aga. Moscheea este al treilea edificiu ridicat de arhitectul Sinan la cererea Marelui Vizir, în urma medresei  Rüstem Paşa (1550) şi a Moscheei Rüstem Paşa din Tekirdag (1553).

Moscheea (Rüstem Paşa Camîi) a suferit distrugeri pe timpul unui incendiu din anul 1660 şi a unui cutremur din anul 1766, dar de fiecare dată a fost reparată cu grijă. Probabil că a fost afectată şi de alte seisme, dar avariile nu au fost consemnate, având mai mică importanţă.

Cu toate că are talie mică, prin proporţiile sale moscheea lui Rüstem Paşa este un exemplu perfect de artă otomană, o capodoperă. Este apreciată îndeosebi pentru ornamentaţia ei interioară, cu faianţă de Iznik (Niceea) de cea mai bună calitate, cu ornamentaţie florară (lalele, crini, liliac, garoafe, margarete). Faianţa ornamentează întregul interior, mihrabul, mimberul, precum şi pereţii peristilului. La această faianţă s-a folosit o nuanţă de roşu-tomat. Nici o altă mosche din Istanbul nu etalează o asemenea bogăţie decorativă cu faianţă. Partea de sus a cupolelor este decorată cu frescă în culori asortate cu faianţa.

Este plasată pe o terasă înaltă, deasupra unui şir de arcade din zidărie veche cu magazine. Magazinele au fost amenajate pentru ca din chiriile încasate să fie susţinută moscheea. Patru scări în spirală asigură accesul spre platoul ridicat al mocheei. Pe străzile înguste din jur, moscheea se învecinează cu caravanseaiuri înnegrite de vremuri, dintre care unele datează de pe timpul bizantinilor. O restaurare recentă a pus edificiul din nou în valoare, dar cutremurul din 1999 i-a produs stricăciuni la cupolele cele mici.

Are un plan octogonal înscris într-un pătrat, cu o cupolă centrală sprijinită pe patru semi-cupole mai mici şi alte cinci cupole mai mici. Cele patru semi-cupole nu sunt orientate pe axele edificiului, ci pe diagonale. Cupola centrală are o înălţime de 22,8 metri şi un diametru de 15,2 metri şi este purtată pe un tambur cilindric, străpuns de 24 de ferestre. Alte deschideri patrulatere se găsesc la primul şi cel de al doilea etaj, precun şi în timpanele arcurilor principale. Pilaştrii care susţin cupola, opt la număr, au secţiune octogonală şi sunt numiţi generic „picioare de elefant”. Patru dintre ei sunt autonomi, iar ceilalţi patru sunt alipiţi de pereţii de la est şi vest, pentru întărirea structurii. In interior, pe laturile de nord şi sud, sunt amenajate galerii sprijinite pe pilaştri şi pe coloane subţiri de marmură între ei. La faţadă are un pridvor prelung sprijinit pe coloane delicate unite prin arcade, în cinci deschideri. Pridvorul este acoperit de cinci cupole mici, obişnuite arhitecturii otomane. In faţa acelui pridvor se mai găseşte un altul cu acoperiş în pantă.  Un minaret este plasat în colţul de vest al sălii de rugăciune. Cu toate că edificiul este înghesuit din exterior, dispune de o curte interioară spaţioasă cu portic pe un singur rând de coloane şi acoperit de cupole mici.

ISTANBUL - BISERICA SFANTA MARIA DIN BLACHERNES

O amintire a domeniului imperial Blachernes este biserica Sfânta Maria din Blachernes, care, sub aspectul extrem de modest de astăzi a rămas încă un loc sacru al creştinilor ortodocşi, în amintirea icoanei sale miraculoase şi a fântânii sacre (ayazma) din preajmă. Din antica biserică s-a păstrat surprinzător numai o mică parte destinată rugăciunii imperiale. Astăzi venerabila şi venerata biserică este amintită de o foarte modestă înlocuitoare, lipsită de înfăţişarea şi spiritul bizantin.

Venerabila biserică a însoţit viaţa Constantinopolui timp de un mileniu creştin şi o jumătate de mileniu musulman, prin resturile ei şi prin rezidirea modestă. Ea s-a numit Sfânta Maria Mama lui Dumnezeu după care în popor a devenit Sfânta Maria din Blachernes. Locaşul poate părea astăzi insinifiant, asemănător multor capele creştine de cartier, vizibile în Istanbul, dar a rămas un înalt loc de pelerinaj.

Primul edificiu sfânt l-a iniţiat aici împărăteasa Pulheria, în anul 452 e.N. Avea dimensiuni mici, de capelă şi era destinat a pune în valoare ayazma, izvorul cel mai sacru venerat de creştini în acele vremuri.

Locaşul păstra două relicve extrem de preţioase, Sfânta Rochie şi Sfântul Voal ale Fecioarei Maria, relicve aduse din Palestina.

După o legendă, fraţii Galbianus şi Candios, doi pelerini din Constantinopol, s-au întors de la Ierusalim cu cele două relicve, sustrase de la o evreică credincioasă. Ei au depus acest tezaur creştin într-un cartier valah al capitalei, unde au construit o biserică dedicată sfinţilor Petru şi Marcu. Mai târziu împărăteasa Pulheria a construit locaşul său pe locul izvorului sacru, în apropiere de biserica Sfântului Petru şi Marcu. După alte surse mai credibile, Pulheria ar fi primit obiectele sacre de la cumnata sa Eudoxia stabilită în Siria pentru credinţă.

Pentru a adăposti Sfintele Relicve, Pilheria a ridicat trei mari sanctuare dedicate Sfintei Maria la Constantinopol: cel de la Blachernes pentru Voalul şi Rochia sfântă, capela Manganes, pentru icoana Hodigetria (Sfânta Fecioară cu Pruncul, numită Conducătoarea), icoană ce se spunea a fi fost pictată de Sfântul Luca, şi biserica Sfânta Maria Chalcoprateea din cartierul Chalce, pentru Sfânta Centură.

In anul 473 e.N, împăratul Leon I-ul a construit o biserică mare alături de cea a Pulheriei. Biserica a primit hramul Sfânta Maria Mama Domnului dar mai era numită şi Sfânta Izgonire.

Aceasta s-a bucurat de atenţia tuturor dinaştilor ce au urmat şi de adorarea întregii populaţii. In ea se păstra şi o icoană făcătoare de minuni a Sfintei Fecioare (Blachernitissa), icoană cu care se mergea în pelerinaj pe ziduri în momentele de restrişte ale imperiului şi mai ales ale Constantinopolului.

Se spune că avarii au putut fi respinşi în anul 626, după invocarea protecţiei Sfintei Maria, printr-o procesiune a icoanei Blachernitissa făcătoare de minuni pe ziduri. In anul 717 a venit rândul arabilor să fie reduşi la neputinţă printr-o procesiune similară a icoanei, iar în 864 au fost puşi pe fugă şi ruşii veniţi din Marea Neagră. In fiecare zi de vineri icoana era purtată în procesiune spre un alt sanctuar al Sfintei Maria din Constantinopol, precum biserica Sfânta Maria Chalcoprateea, în alt capăt al oraşului. Relicvele sacre au fost furate în totalitate de cruciaţi, în 1204.

Biserica actuală are un plan basilical. In ea se pătrunde printr-un exonoartex din lemn, pe la apus, unde se găsea odată triclinium-ul bisericii Sfânta Izgonire. Fântâna se află în sudul edificiului într-o poziţie mai joasă faţă de sala principală. Robinetele permit tuturor credincioşilor să ia apă sacră. In ziua de 2 iulie şi în fiecare zi de vineri după Sfântul Paşte sunt organizate mari ceremonii împrejurul fântânii miraculoase. Izvorului sfânt i s-au atribuit totdeauna puteri miraculoase de vindecare, puteri la care face apel şi lumea creştină modernă Istanbulului, chiar şi musulmani.

Impăraţii Justinian I-ul, Vasile I-ul şi Leon al VI-lea şi-au adus prinosul la intervale mari de timp pentru renovarea, reconstrucţia şi înfrumuseţarea bisericii.

Se spune că împăratul Justinian şi-a găsit vindecarea unei boli la acest izvor Sfânt. Drept recunoştinţă el a reconstruit o biserică mai frumoasă şi mai mare după propria obişnuinţă. Apoi, distrus de mai multe cutremure, locaşul a fost restaurat de Vasile I-ul Macedoneanul şi mai târziu de fiul acestuia Leon cel Inţelept. După un incendiu din anul 1070 a avut parte de o nouă reconstrucţie.

Cu puţin înainte de căderea Constantinopolului în mâna turcilor, biserica şi-a părăsit poporul într-un incendiu întâmplător din anul 1434. Târziu i-a luat locul un edificiu sărac, construit după puterile unei populaţii oropsite religios.

ISTANBUL - GÂNDURI LA PLECARE 2009

In mai 2009, într-o dimineaţă, am lăsat în urmă locaşul Sfinţii Sergius şi Bscchus, care ar fi avut multe de povestit. Am plecat cu regretul de a nu-l voi mai vedea niciodată, de a nu apuca transformarea lui în muzeu şi eliberarea din strânsoarea caselor turceşti.

Tinereţea mea a fost prea plină de nelinişte, de bariere, de coşmaruri şi de întrebări numai de mine ştiute. Printre toate numai ferestrele deschise de familie şi de călătorii au aruncat raze calde de lumină şi de linişte. O astfel de rază, mult prea scurtă ca durată, dar neînchipuit de strălucitoare a fost prima vizită la Istanbul în 1975.

Au urmat multe altele, dar cam prea târziu. După decenii am cântărit oamenii, visele, stelele, ideile, speranţele, toate cuprinse într-un oarecare haos. Am apucat uneori pe un drum şi când am ajuns la capătul lui am descoperit haosul. M-am întors şi am început o altă cale la capătul căreia era un abis. In tinereţe şi la maturitate am căutat multe căi spre o viaţă normală, dar peste tot m-am izbit de obstacole pe care a trebuit să le depăşesc cu prea multă sudoare şi tensiune. Am ajuns să cred uneori că toate speranţele, toate iniţiativele sfârşesc în abis, în obstacole, sau în haos.

Tinereţea şi maturitatea s-au dus învârtindu-se în jurul celor doi poli: frica şi speranţa. Dar acum la bătrâneţe stau liniştit pe marginea prăpăstiei, stau neînfricat, nu mai fug şi nu voi mai spera mult timp.

Stau liniştit şi visez la călătoriile pe care le-am făcut şi care mi-au umplut sufletul, la locurile pe care am râvnit să le văd dar la care nu am fost în stare să ajung, Le las celor ce au acelaşi dor. Le las, în primul rând fiului meu Cosmin care mă tachinează că nu voi vedea nicicând Egiptul, pentru că ezit să voiajez cu avionul. Nu înţeleg satisfacţia lui faţă de această nerealizare a mea. Nu-i înţeleg atitudinea mereu ostilă, chiar rău voitoare şi duşmănoasă uneori.

Vouă celor care citiţi aceste rânduri vă adresez îndemnul:  Vedeţi Lumea ! Nu aşteptaţi anii târzii ai vieţii ! Adio !

ISTANBUL - LITORALUL DE SUD-VEST AL BOSFORULUI

Pornind din piaţa Karaköy şi urmând spre nord litoralul Bosforului, se trece de biserica patrirhală Paraskevi a falimentarului Patriarhat ortodox turc şi se ajunge în zona numită Tofan, zonă aflată în preajma portului unde acostează imensele nave de croisieră moderne. Zona Tofan mărgineşte cartierului Pera, înspre apele strâmtorii, mai la sud de Palatul Dolmabahçe cu câteva sute de metri. Este o parte veche de oraş, unde otomanii au găsit utilitate terenului din vecinătatea cartierului Galata, încă din primele decenii ale stăpânirii lor.

Oprimă oprire trebuie făcută la Moscheea Kiliç Ali Paşa, cea mai veche din cartierul ocupat de apusenii genovezi. Este o lucrare de neconfundat, din 1580, a marelui şi prolificului arhitect Sinan (Mimar). Locuitorii o mai numesc şi Moscheea de la Tofan. Lângă ea sunt aşezate: o şcoală (medresa), o fântână monumentală (sebile), câteva morminte (tűrbe) şi o baie turcească (hammam). Apare ca o copie redusă a Sfintei Sofia. Cupola centrală este suportată de patru coloane, iar curtea este înconjurată de un portic pe care sunt figurate frumoase caligrafii islamice.

In epoca otomană devenise o cutumă ca un războinic viteaz şi cu avere, sau un conducător de armată, după mai multe victorii, să construiască propria sa moschee. Se prezenta în faţa sultanului cu solicitarea, iar acela, drept recompensă, îi desemna locul unde trebuia să înalţe viitorul sanctuar spre gloria lui Allah.

Amiralul de origine italiană, Kiliç Ali Paşa, după ce s-a distins în multe bătălii navale, s-a prezentat la palat. Din motive necunoscute, sultanul nu-l agrea, dar a respectat tradiţia şi nu i-a putut refuza cererea, spunându-i: „Fiindcă eşti stăpân al mării, va trebui să-ţi construieşti moscheea pe mare“. Ca atare i-a desemnat un teren mlăştinos din zona Tofan, la nord de Cornul de Aur, în apropiere de apele Bosforului. Pe atunci locul era foarte puţin populat şi cu foarte puţine edificii. Terenul a necesitat lucrări mari şi costisitoare de consolidare, înainte de a se începe lucrările de elevaţie.

Puţin mai la nord, pe partea stângă, se află Turnătoriile de la Tofan. Sultanul Mahomed al II-lea Cuceritorul a înţeles repede importanţa tunurilor în strategia militară, mai ales după asediul Constantinopolului, din 1453. Imediat după cucerirea marii capitale creştine a ordonat construirea unei turnătorii de tunuri la marginea „oraşului Galata“. Baiazid al II-lea a suplimentat spaţiile turnătoriei foarte curând după dispariţia tatălui. Dar soluţia nu s-a dovedit suficientă după câteva decenii, aşa că Soliman I-ul Magnificul (1520-1566), a dispus construirea unui atelier mult mai mare. Edificiile actuale au făcut parte, mai târziu, dintr-un ansamblu care cuprindea şi cazărmi. Ansamblul s-a închegat sub domnia sultanului Selim al III-lea, iniţiator al unei reforme a armatei otomane.

Turnătoria a trebuit să treacă printr-o restaurare parţială, în anul 1950. Cu acea ocazie au dispărut bătrânele cazărmi, pentru a se putea lărgi bulevardul ce trece paralel cu ţărmul Bosforului. In 1993, edificiile fostei turnătorii au fost atribuite Universităţii de Arte Frumoase Minar Sinan. Restaurarea s-a făcut cu atenţie, redându-se trăsăturile originale ale edificiului şi păstrându-se structurile valoroase.

Turnătoriile de tunuri Tofan au dat numele lor cartierului actual.

In anul 1880, valorosul arhitect, Sarkis Balyan, aparţinător unei adevărate dinastii de arhitecţi de origine armeană, a ridicat la Tofan, aproape de mare, un turn cu orologiu, Turnul Tofan. Lucrarea a fost comandată de sultanul Abadűlhamit al II-lea (1876-1909) şi a dăinuit mult timp, devenind un simbol al cartierului docurilor. Astăzi turnul este ascuns de noile construcţii deoarece înălţimea lui de 15 metri nu poate concura cu avalanşa de blocuri dimprejur. Turnul mai este numit Turnul Hamidiye.

Intre Turnul Tofan şi Turnătoria Tofan se găseşte Pavilionul Tofan, un palat de dimensiuni reduse, construit în anul 1850 de arhitectul englez care construise şi sediul ambasadei engleze din Galata. Comanda a primit-o de la sultanul Abdűlmecit (1839-1869), care a folosit bogatul edificiu drept pavilion de vară. Cartierul nu era încă urbanizat nici în acea perioadă, deşi se scurseseră trei secole de la cucerire.

Astăzi Pavilionul Tofan aparţine tot de Universitatea de Arte Frumoase Mimar Sinan ca şi Turnătoriile, fiind folosit numai pentru expoziţii temporare. Decoraţiunea murală originară nu a prea suferit, în schimb mobilierul original a dispărut cu totul.

La câţiva paşi de ansamblul Tofan, spre nord, se ridică Moscheea Nusretiye (Moscheea Victoriei), un exemplu pur al stilului baroc din epoca imperială modernă. Lucrarea a revenit arhitectului de mare valoare, Kirkor Baylan, din ordinul sultanului Mahmud al II-lea, în anul 1825.

Este alăturată acum portului modern al Istanbulului. Sub mica ei cupolă se descoperă magnifice caligrafii islamice datorate unor maeştri de renume în imperiu. Cele două minarete, puţin cam prea zvelte şi acoperite de sculpturi, sunt înconjurate fiecare de câte două balcoane. Intr-o latură a locaşului se ridică o fântână decorată tot cu caligrafii islamice. A fost deplasată, în 1958, tot pentru lărgirea bulevardului ce urmăreşte ţărmul Bosforului spre nord. Complexului îi mai aparţine o fântână de abluţiuni şi o sală de orologii. Lângă Moscheea Nusretiye, timp de câteva decenii, a existat o altă fântână, numită Noua fântână de la Tofan (Yeni Tofan Çeşmesi). Acea mică bijuterie de arhitectură Art Nouveau a fost opera arhitectului italian Aronco, cel ce a deţinut demnitatea de arhitect imperial mai mult de un deceniu, la trecerea dintre sec. al 19-lea şi sec. al 20-lea.

Odată cu lucrările de lărgire a bulevardului de pe ţărmul apusean al Bosforului, fântâna a fost mutată la intrarea în Parcul Maçka, spre interiorul locuirii colinare.

Executată numai din marmură, fântâna este apărată de un acoperiş piramidal cu streşini largi. Picturile de pe partea internă a streşinilor au dispărut. Pe fiecare latură a planului său dreptunghiular  s-a conceput câte un bazin cu robinete de alamă, astăzi înlocuite. Este un exemplu tipic de fântână publică a Istanbulului, fântâni cu care cartierele sunt împânzite. Raimondo d'Aronco a mai lăsat Istanbulului şi alte fântâni în acelaşi stil, precum Fântâna Laleli din Galata şi Fântâna Mausoleului Şeih Zafir în cartierul Besiktaş. Pe toate le-a creat între anii 1902-1904.

Dincolo de staţia terminus a tramvaiului-metrou, staţia Kabataş, la numai 3-400 de metri se pătrunde „domeniul“ imperial Dolmabahçe, unde se regăseşte una dintre nestematele Istanbulului, o nestemată din galeria palatelor imperiale europene. La nord de acesta se ajunge curând la palatul Çiragan.

Spre Dolmabahçe şi Çiragan conduce bulevardul Meclisi Mebusan, plantat pe ambele părţi cu arţari imenşi.

ISTANBUL - MOSCHEEA ARABILOR (ARAP CAMÎI)

Moscheea Arabilor este un monument remarcabil, atât prin unicitatea şi valoarea arhitecturală, cât şi prin trecutul său. Este situată în cartierul Galata, nu departe de malul Cornului de Aur. Pentru ea s-a folosit biserica catolică Sfântul Paul şi Sfântul Dominic, aflată în grija călugărilor dominicani în momentul cuceririi Constantinopolului.

Pe locul respectiv s.a construit în sec.al 6-lea e.N. o biserică bizantină dedicată Sfintei Irina. Astăzi numai o mică bucăţică de zidărie mai aminteşte de ea.

Conform unei legende tradiţionale, o moschee s-a construit pe timpul asediului arab din anii 717-718, condus de Maslama, un comandant de oşti al califului Umar-ibn-Abdulaziz, care ocupase Galata şapte ani. Mai târziu, arabii fiind izgoniţi ca un nor de lăcuste, bizantinii au transformat edificiul în biserică ortodoxă.  Primele înscrisuri de pe edificiu coboară la anul 1232. Pe atunci biserica era dedicată Sfântului Hyacinth, dar  din 1233, vechiul edificiu a făcut loc unuia nou, dedicate Sfântului Paul şi acordat în grijă călugărilor dominicani.

Trcuseră cinci secole de existenţă a lăcaşului ortodox până când genovezii apuseni, din Galata, şi-au impus cultul lor catolic, dedicând biserica Sfinţilor Paul şi Dominic şi transformând-o după gustul lor. O piatră tombală pare a indica anul 1260 drept an al ridicării edificiului ce poate fi văzut şi astăzi In anul 1299 un călugăr dominican, fratele Guillaume Bernard de Severac, a cumpărat un edificiu din apropierea bisericii şi a înfiinţat omănăstire cu doisprezece călugări. Clădirea care se vede astăzi a fost ridicată în anul 1325, ocazie cu care a fost dedicată Sfântului Dominic. Dar obişnuinţa locală a mrnţinut şi vechea dedicaţie către Sfântul Paul. In anul 1407, papa Grigore al XII-lea a acordat lăcaşului dreptul de a vinde indulgenţe, pentru a obţine sumele necesare întreţinerii. Biserica dominicanilor are un aspect tipic apusean, cu o campanilă specific italiană, care serveşte astăzi drept minaret. Era o copie a bisericii mănăstirii Chiari din Piemont, Italia şi a celei din Liguria, Finale Ligure.

In momentul crizei finale a statului bizantin, în 1453, genovezii au colaborat cu otomanii prin faptul că nu au luat parte la apărarea Constantinopolului. Drept recompensă, printr-un tratat, Mahomed al II-lea Cuceritorul le-a acordat dreptul  a-şi păstra bunurile şi bisericile din „oraşul lor“, Galata. Cu privire la biserica Sfântul Paul şi Sfântul Dominic otomanii nu şi-au respectat cuvântul. Acesta a fost singurul locaş creştin pe care otomanii l-au transformat în moschee după cucerire.

Intre anii 1475-1478, după mici modificări, biserica a fost transformată în moschee chiar de către sultanul Mahomed al II-lea, devenind Moscheea din Galata (Galata Camîi), cunoscută şi sub numele de Marea moschee (Camikebir). Dominicanii au fost mutaţi la biserica Sfântul Petru din Galata, în anul 1476. Atunci obiectele de cult au fost mutate la Genova, iar arhiva la Caffa. In 1492, unii refugiaţi mauri din Spania au venit la Constantinopol unde sultanul i-a recompensat cu acea moschee. Donaţia a adus o nouă denumire noscheei, pe cea de Moscheea Arabilor (Arap Camîi). In anul 1731, cartierul Galata a fost devastat de un mare incendiu, care a cuprins şi edificiul de cult. In anii următori, 1734-1735, mama sultanului Mahmud I-ul, Saliha Sultan (Saliha Valide Sultan), a întreprins renovarea moscheei. Cu acea ocazie ferestrele în stil gotic şi portalul, au fost înlocuite cu unele în stil otoman.  Trebuie amintit că cea mai celebră dintre fântânile Galatei a fost construită tot de Sliha Sultan, în 1732. Fântâna a urmat stilul baroc otoman, are cupolă şi prezintă minunate basoreliefuri ca o dantelă de marmură. Moscheea Arabilor a suferit un nou incendiu în anul 1808. La mijlocul sec.al 19-lea, Adile Sultan, fiica sultanului Mahmud al II-lea a reparat-o din nou. In anul 1868 s-a adăugat  o fântână rituală (şadirvan)  

Cu ocazia unor renovări şi săpături din anul 1913, sub dalele pavimentului s-au găsit morminte de călugări dominicani care au fost transferate în depozitele Muzeului Arheologic. Galeriile de lemn adăugate de otomani nu au darul de a pune în valoare monumentul, au un stil mizer. De altfel, din ornamentaţia originală nu s-a mai păstrat nimic.

Biserica având caracteristici arhitecturale total deosebite de cele bizantine şi moscheea rezultată a devenit una cu trăsături unice şi foarte interesantă. Are trei nave rectagulare şi o zidărie din cărămidă şi piatră tăiată. Avea ferestre şi portal gotic, iar pe laturi capele ale unor familii genoveze. Acoperişul plat, care i-a redus din înălţime şi galeriile de lemn, specifice moscheilor, s-au adăugat la reparaţiile dintre anii 1913-1919. A rămas totuşi cea mai mare moschee din Galata.

ISTANBUL - PIATA TAKSIM



Monumentul Independenţei - Piaţa Taksîm



Piaţa Taksîm, se află la capătul bulevardului Istiklal (Independenţei), pe platoul cel mai înalt al colinei pe versanţii căreia se caţără cartierele Galata şi Pera. Are o suprafaţă grandioasă şi este socotită piaţa principală a „oraşului nou“. Este un centru nervos multicultural al metropolei, centru care trăieşte 24 de ore din 24 şi atrage un trafic rutier extrem de intens în jurul sensului giratoriu din mijlocul său.

In mijlocul ei se ridică Monumentl Independenţei (Istiklal Aniti), creat de sculptorul italian Canonica, în anul 1928. O latură a monumentului îl prezintă pe Atatűrk pe timpul unei lupte decisive contra grecilor, după primul război mondial. Intr-o altă latură, Atatűrk este reprezentat împreună cu Ismet Inőnü şi cu mareşalul Çakmak, anunţând proclamarea republicii. Pe latura de est şi vest armata turcă este simbolizată de un soldat ce ţine drapelul Turciei moderne. Tot în piaţă se mai găseşte şi un edificiu vechi, din sec.al 18-lea, care a servit drept „staţie de distribuţie”a apelor potabile, de la care îşi trage şi numele chiar piaţa (în arabă taksîm înseamnă distribuţie). Piaţa este şi un centru nodal al traseelor de autobuze care circulă către foarte multe cartiere, chiar şi către cele mai îndepărtate.

Piaţa Taksîm (Taksîm Meydani) s-a dovedit un spaţiu ideal pentru defilări, adunări pentru sărbători naţionale, adunări politice, manifestaţii politice şi chiar pentru confruntări politice sângeroase. Din această cauzăpiaţa este puternic supravegheată de poliţie.

La răsăritul pieţei se ridică Opera şi hotelul de lux Etap–Marmara. Mai departe atrag privirile alte hoteluri de primă clasă ale Istanbulului: Sheraton, Hilton şi Ritz-Carlton. In acelaşi sector se găseşte un teatru în aer liber, Palatul Sporturilor şi al Expoziţiilor, Universitatea Tehnică a Istanbulului şi Centrul cultural Atatürk. Nimic atractiv, totul modern şi anodin.

Mult mai atractiv decât ansamblul pieţii foarte largi, este Muzeul Militar, amenajat în cartierul Pancaldi din apropiere. Instalat odinioară în Biserica Sfânta Irina din spaţiul Palatului Topkapî, acesta este cel mai vechi muzeu al oraşului, fiind fondat în 1726. Mutat în 1959 pe noul amplasament, muzeul oferă acum o foarte bogată colecţie de arme din epoca otomană (sec. 15-20).

Fanfara Ienicerilor, aparţinătoare muzeului, oferă în fiecare zi între orele 15-16 un concert simbolic. Este o ocazie unică de a-ţi face o idee, cât mai apropiată de realitate, despre corpurile armatei otomane care a terorizat Europa întreagă pe timpul sultanilor. Costumaţia celor din fanfară, ritmul lor de marş, agresivitatea şi ritmicitatea muzicii intonate cu putere din instrumente ale vremii, tobe şi suflători, fac să ţi se încreţească pielea pe corp. Muzica şi mişcările soldăţimii otomane dau măsura unei forţe armate cutremurătoare.

Famfara şi parada trupelor se mai repetă, cu unele ocazii, la intrarea în Palatul Dolmabahçe, pentru deliciul turiştilor. Costumaţia celor din fanfară, ritmul lor de marş, agresivitatea şi ritmicitatea muzicii intonate cu putere de instrumentele vremurilor apuse, tobe şi suflători, fac să ţi se încreţească pielea pe corp. Muzica şi mişcările soldăţimii otomane dau măsura unei forţe armate cutremurătoare.

ISTANBUL - CARTIERUL PERA



Tranvaiele vechi de pe Istiklal Caddesi

 Cartierul Pera s-a dezvoltat în urma cartierului Galata, spre nord şi răsărit de acesta, adică spre culmea dealului de vis-a-vis de Constantinopol. Numele de Pera pare a veni de la un vechi nume grecesc al locului, d'en Sykais de Peran de, adică „câmpul de cealaltă parte“.



Aznavur Pasaji

 De altfel, privind harta Istanbulului, Pera apare ca o extensie a „oraşului genovez“ mai vechi. Colina pe care se întinde Pera s-a urbanizat în sec. al 16-lea, fapt ce o cataloghează ca „mai tânără“ decât cartierele centrale mai joase. Cu toate că numirea este puţin desuetă, se utilizează încă pentru a desemna locuirea cuprinsă între pieţele Tűnel şi Taksîm.

Pera reprezintă una dintre cele mai importante cartiere centrale al Istanbulului şi în mod cert unul dintre cele mai pline de viaţă. Este înconjurat din trei părţi numai de cartiere moderne ale metropolei. Pera era la începutul sec. al 20-lea mândria Istanbulului. Ambasade, şcoli prodigioase, imobile falnice, teatre, cinematografe, restaurante şi taverne, făceau viaţa istanbulioţilor vie şi bogată. Pera începuse a fi numită „Parisul Oriental“.






 Devenise fieful unor puternice familii şi instituţii străine, dar Revoluţia turcă a pus sfârşit nu numai privilegiilor străinilor şi ale minoritarilor, dar şi rolului de capitală al Istanbulului, după anul 1923.

In anii 30, un prim val de locuitori a părăsit cartierul pentru a se stabili în noile suprafeţe urbanizate la nord (Pancaldi, Bomonti, Sisli, etc.). Apoi, evenimentele din septembrie 1955, au precipitat plecarea în masă şi forţată a grecilor din întregul oraş, precum şi din Pera, unde erau foarte numeroşi. Apusenii au părăsit Pera în masă între anii 1964 şi 1974. Mulţi au optat pentru noile cartiere de la nord, est şi vest de aglomeraţia istanbuliotă, dar cea mai mare parte pentru a se restabili în străinătate.

Intre 1980 şi 1990, Pera prezenta un tablou trist de delăsare, fiind greu de imaginat splendoarea trecută. Astăzi se fac eforturi pentru revigorarea cartierului. Vechea mare stradă a Perei – Istiklal Caddesi – care uneşte Piaţa Tűnel cu cea de la vârful colinei, Piaţa Taksîm, trecând prin Piaţa Galata Saray, este o cale pietonală prin care circulă calm un tramvai bătrân cu cremalieră.

Pe această stradă explodează toată tinerimea acestei părţi de oraş şi toate resursele de revigorare a pierdutei bogăţii. Aici supravieţuiesc vechile tradiţii legate de modernism.



Tarabă cu dulciuri în piaţa Galata Saray

 Pera, cu toate că face parte din centrul istoric al Istanbulului, are ca direcţie de dezvoltare a o modernitate cu pecetea „Anilor Nebuni“. Noile cartiere ce se întind ca braţele unei caracatiţe în interiorul provinciei, nu se bucură, ca Pera şi Galata, de dualitatea modernismului şi tradiţiei bogate, ele sunt depersonalizate ca oricare alt oraş modern al Europei, cu largi bulevarde, cu supermagazine şi cu turnuri de beton şi de sticlă.

Vechiul Constantinopol, desemnat astăzi generic cu numele Sultanahmed, cu toate că îşi păstrează o veche pecete orientală, nu oferă locuri la fel de atractive noaptea, ca cele din Galata şi Pera, pentru cei ce vor să se distreze sau să se destrăbăleze. Istanbulul vechi îşi păstrează însă valurile de vizitatori, gata să se mire, să admire şi să cumpere, dar pregătiţi ca  la o anumită oră să se retragă pentru o bine meritată odihnă.



Cicek Pasaji - Pera

 Ajunşi în Pera, în centru, după un urcuş greu şi împletit cu deviaţii laterale şi cu multe opriri pe la magazinele bulevardului Istiklal Caddesi, nu ne-am putut abţine de a arunca câteva priviri prin renumita Piaţă Galata Saray, una dintre cele mai atractive ale oraşului. Plasată chiar în inima cartierului şi în pofida creşterii numărului de turişti ea îşi păstrează aspectul de mică piaţă de cartier. Se pot vedea acolo magazinaşe înghesuite cu mese supraîncărcate, unele dughene restaurant, ceainării, negustori ambulanţi, pasaje şi străduţe sub cerul liber. Se pot petrece cu uşurinţă ore întregi inspirând parfumurile şi apreciind culorile unui colţ de lume cu adevărat pitoresc.



Cicek Pasaji - interior

 Produsele care se vând aici sunt renumite pentru calitatea lor excelentă, fiind destinate în principal locuitorilor oraşului, buni cunoscători şi mai puţin turiştilor. Aici se poate găsi cel mai bun locum (rahat), cele mai bune baclavale, cel mai bun fistic, caviar, sugiuc şi multe altele nenumărate. In piaţă pătrund numeroase pasaje laterale. Pasajul Europei (Avrupa-Drob) este plin de magazine de antichităţi şi bijuterii. Pasajul Crepsin adună anticari, iar pasajul Pera sau al Florilor, grupează restaurante scumpe şi ademenitoare într-un frumos şi inedit decor din sec. al 19-lea.

Mai departe şi mai la „altitudine” am ajuns în punctul terminus al traseului zilei, în Piaţa Taksîm, aflată la capătul bulevardului Istiklal.

ISTANBUL - TURNUL GALATA

Turnul Galata, una dintre singurele mărturii ale începuturilor fortificaţiilor vechiului oraş de colonişti apuseni, Galata, a fost construit de genovezi în anul 1348, înlocuind un turn mai vechi, Castellin ton Galatou (în limba greacă). In prima etapă a primit numele de Turnul lui Christos.

Turnul Galata şi parte de cartier, văzut din Constantinopolul vechi

Structura sa de piatră este circulară, puţin tranconică spre vârf, şi dominatoare peste ambele maluri ale Cornului de Aur. Târziu, când au intrat în stăpânirea lui, otomanii l-au folosit ca închisoare, apoi ca turn de observaţie pentru semnalarea incendiilor. Intre anii 1964-1967, i s-a adăugat un acoperiş conic, care se armonizează bine cu restul structurii.

O cale de rond circulară, la înălţimea de 69 de metri de la sol, oferă o panoramă de 360 de grade asupra vechiului Constantinopol, asupra Cornului de Aur, asupra cartierelor Galata şi Pera, dar şi asupra Bosforului şi a Mării Marmara, cu insulele Prinţilor la orizont. Pe timp senin şi clar se pot percepe chiar crestele Bithyniei, cu vârful Olimpul Bithyniei (Ulu Dagi), din preajma marelui oraş Bursa. La calea de rond a turnului se ajunge cu  ajutorul unui ascensor şi cel mai bine este să caute priveliştile din prima parte a zilei, pentru a folosi cele mai favorabile momente ale luminii solare spre răsărit, sud şi apus, mai ales peste Constantinopolul antic.

Pe timpul perioadei bizantine în dreptul Turnului Galata, exista un turn vechi ce servea la acţionarea unui lanţ gigantic şi greu. Lanţul, scufundat puţin sub luciul apei bara trecerea vaselor în Cornul de Aur pe timp de război. Pentru a-şi trece navele de asalt dincolo de barajul lanţului, în apele Cornului de Aur, Mohamed al II-lea Cuceritorul s-a văzut nevoit să le tracteze pe uscat peste actualul pinten de deal al Galatei. Le-a trecut din Bosfor în Cornul de Aur pe un făgaş terestru. El a urmat metoda aplicată de ruşii invadatori dinspre Marea Neagră cu şase sute de ani înainte. Ruşii au venit la atac îmbarcaţi în monoxile, vase rudimentare scobite în trunchiuri de copaci. Acele au trecut mai uşor din Bosfor în Cornul de Aur, dar au fost spulberate de renumitul „Foc grcesc”, folosit de bizantini.

Mahomed al II-lea urma să devină un supraom al epocii sale, o forţă malefică pentru creştinism şi pentru Europa viitoarelor secole. Odată cu el, turcii au uitat de zdrobitoarea înfrângere aplicată lor şi sultanului Baiazid I-ul „Fulgerul” de către neîndurătorul Timur Lenk în urmă cu cincizeci de ani, în 1402 , lângă Ankara (fosta Angora). Sultanul cuceritor trebuie să-şi fi amintit că un înainaş al lui Timur Lenk, inegalabilul cuceritor asiatic, Gingis Han, avea un inel de fier pe care era gravat principiul: “Puterea este dreaptă”.

Turnul pentru lanţ exista încă pe timpul Cruciadei a IV-a, dar a suferit mari distrugeri. Genovezii l-au reconstruit după alungarea urmaşilor cruciaţilor şi a veneţienilor de către împăratul Mihail al VIII-lea Paleologos. Intre 1273 şi 1453 a colonia genoveză s-a transformat într-o aşezare independentă faţă de puterea bizantină.

In sec. al 17-lea, primul turc zburător, Hezarfen Ahmed Çelebi, s-a lansat de pe Turnul Galata cu aripile fabricate de el. Se spune că a reuşit să traverseze Bosforul aterizând în piaţa cartierului Űskűdar. Sultanul Murad al IV-lea l-a recompensat generos, acoperindu-l în aur, dar, mai târziu, din invidie l-a exilat în Algeria otomană.

In prezent din fortificaţiile „oraşului“ Galata nu au mai rămas decât câţiva zeci de metri, porţiuni pierdute în mijlocul construcţiilor mai recente. Singura poartă originală a fortificaţiei genoveze care a mai poate fi văzută este cea numită Poarta Sfântului Gheorghe, sau Poarta Sfântului Anton. Se află în partea de răsărit a „oraşului“ şi este puţin reprezentativă în raport cu înălţimea de odinioară a zidurilor. Deasupra ei este prinsă o placă veche de bronz cu blazonul Republicii Genova, Crucea Sfântului Gheorghe. Blazonul este încadrat de blazoanele Casei Doria şi Casei de Meruda, nobile şi puternice familii genoveze.

Subteranele din preajma Turnului Galata au servit multe secole ca închisoare înfricoşătoare, apoi, din sec. al 17-lea, un demnitar otoman religios a obţinut aprobarea de a le transforma în moschee, Moscheea Subterană. Celebrul lanţ care bara navigaţia înspre Cornul de Aur pornea din preajma emblematicului Turn Galata şi se unea cu baza unui turn al fortificaţiilor Constantinopolului, de la baza Palatului Topkapî, palat construit ulterior.

Bolta Moscheii Subterane este suportată de 54 de pilaştri masivi, ca de cetate. In partea de sud-vest a spaţiului se găseşte un mihrab minuscul de lemn, iar alături, câteva morminte ascunse în nişe zidului, aparţin unor personaje sfinte. O raită prin această moschee bizară este incintată numai la gândul suferinţelor îndurate de foştii condamnaţi în spaţiul ei apăsător. Are două intrări care permit trecerea din bulevard spre cheiul Galata.

Turnul Galata, prin silueta mândră, elegantă şi robustă reprezintă o emblemă şi o mândrie a Istanbului. Imaginea lui este familiară, putând fi admirată de la mari depărtări şi din mulţime de cartiere.

ISTANBUL - CARTIERUL GALATA

Vizitatorul nu realizează o imagine completă asupra marii metropole, Istanbul, fără a vizita şi partea ei europeană, cea de la nord de Cornul de Aur, parte numită generic „Oraşul Nou“, parte gigantică de oraş care poartă o pecete adâncă a lumii ne-otomane, ne-islamice, parte care este cu totul europenizată şi modernizată. Acolo este un alt Istanbul, o altă lume turcă, unde diversitatea etnică şi culturală estompează orientalismul.



Cartier Galata văzut din vechil Constantinopol

 „Oraşul Nou” nu este cu adevărat nou pentru că locuirea lui se pierde adânc în trecutul Imperiului Roman de Răsărit, în trecutul Constantinopolului.

Este aşezat pe un pinten de deal cuprins între apele Cornului de Aur, la sud şi cele ale Bosforului la răsărit, aflându-se chiar la hotarul îngemănării lor. Dintotdeauna pe acel pinten au locuit străini neîncadraţi în marea capitală. Odată cu sec. al 13-lea locuirea s-a intensificat prin organizarea unui cartier de negustori şi bancheri genovezi, atraşi, toleraţi, şi folosiţi de împăraţii bizantini, de Curtea bizantină în continuă lipsă de fonduri, gata să-şi vândă părţi din suveranitate pentru obţinerea de împrumuturi şi alte ajutoare oneroase.

In mod tradiţional, când se vorbeşte de „Oraşul Nou” gândurile se îndreaptă spre cele mai reprezentative şi mai vechi cartiere ale lui, despre Galata şi Pera (astăzi Beyoğlu), de la nord de Cornul de Aur.

 Cartierul Galata, marcat de emblematicul turn cu acelaşi nume, se desfăşoară exact în faţa oraşului istoric, privindu-l dinspre nord. Are un plan triunghiular, cu baza între Podul Galata şi Podul Atatűrk şi cu vârful undeva spre culmea dealului, spre Piaţa Taksîm. Cartierul Pera acoperă partea de la nord şi răsăriteană a dealului, la nord de Turnul Galata şi coboară, spre răsărit, până la apele Bosforului. In vârful colinei el atinge Piaţa Taksîm, dincolo de care încep cartierele cele mult mai noi.

Numai o singură latură mică a fostului cartier Pera se orientează către Constantinopolul istoric, în rest priveşte numai spre ţărmul asiatic, prin cartierele mai mici Galatasaray, Cukurama, Cihangir, Findikli şi Katabas. Cartierul Pera este despărţit de cartierul Galata, orientat spre Cornul de Aur, de către cartierul numit Tűnel. Principala arteră a acestei părţi de oraş este numită Istiklal Caddesi (Strada Libertăţii).



Istiklal Caddesi - tramvaiul cel vechi (1871)

 Dincolo de cele două cartiere istorice, Oraşul Nou s-a întins aproape nemăsurat, numai cu cartiere moderne şi cu o reţea rutieră aerisită şi fluentă. El este căutat astăzi de toate investiţiile străine şi de toate instituţiile bancare, comerciale, de armatori şi industriaşi.

Este greu să abordezi această parte cu totul deosebită a metropolei numai într-o singură zi.

Galata prezintă două caracteristici majore: este un oraş în alt oraş, iar la începutul sec. al 21-lea este un oraş occidental într-un oraş oriental. Occidentalii şi-au impus urbanismul în această parte a Istanbulului, deşi peste veacuri acolo li s-au alăturat mulţi orientali, greci, armeni, evrei şi turci.

Când Paleologii şi-au recucerit capitala, în 1261, de la urmaşii cruciaţilor apuseni şi de la viclenii veneţieni, ce o ocupaseră în mod necinstit în 1204, au avut nevoie pentru a face faţă ostilităţii creştine şi mai ales a puternicei republici veneţiene, de ajutorul genovezilor, inamici ereditari ai Serenisimei. Alianţa bizantino-genoveză s-a consfinţit printr-o primă concesiune acordată genovezilor de a construi un oraş propriu pe celălalt mal al Cornului de Aur, cel de nord. Era vorba de o primă aşezare, înconjurată de palisade şi cu acces la mal de mare. Aşezarea genoveză s-a dezvoltat continuu, cerând concesiunea succesivă de noi terenuri spre vârful colinei de vis-a-vis de Constantinopol. S-a afirmat drept o colonie genoveză, între anii 1273-1453, până la căderea Imperiului Bizantin. Otomanii i-au păstrat pe genovezi, dar le-au anulat statutul de largă independenţă.



Turnul Galata

  Turnul lui Christos ( Christea Turris) de pe locul actualului Turn Galata s-a înfipt într-un punct de ruptură unghiulară şi dominant a pantei. Colonia genoveză a devenit din ce în ce mai puternică. Ea s-a transformat într-un adevărat oraş occidental, cu propriile ziduri fortificate, cu case înalte de piatră, cu străzi rectilinii şi paralele, cu un ansamblu constituit din bisericile catolice Sfântul Paul (1233), construită de Dominicani şi Sfântul Francisc, pe de o parte, şi cu catedrala Sfântul Mihail de cealaltă, în marginea pieţei centrale, unde se organiza şi piaţa comercială.

Astăzi din fortificaţiile oraşului genovez nu mai poţi vedea decât resturi întâmplătoare şi Turnul Galata, iar dintre casele de piatră, atât de obişnuite Italiei, nu au mai rămas decât câteva într-o stare avansată de degradare, scorojite şi chiar înclinate.

Strada principală, a vechiului oraş genovez, porneşte de la Turn, trece prin faţa caselor patricienilor, agăţate de pantă şi pe lângă loggia podestatului (guvernatorului primar), unde se reuneau negustorii, apoi taie piaţa catedralei, pentru a descinde la mare, în punctul cel mai strâmt al Cornului de Aur, punct destinat trecerii peste ape în vechiul Constantinopol. Astăzi este vorba de strada Persembe Pazari, în lungul căreia încă se mai pot vedea ultimele „case france“, case din piatră din sec. al 17-lea şi al 18-lea, care erau locuite numai de străini, numiţi generic „franci“. Tot pe această stradă se descoperă în starea lor deplorabilă, Vechiul tribunal genovez şi Vechea închisoare, din sec. al 13-lea. Astăzi Palatul Podestatului serveşte ca atelier de nichelaj găsindu-se într-o stare de plâns, cu toate că beneficiază o protecţie sumară din partea Ministerului Culturii.

La nivelul pieţei centrale, această stradă, perpendiculară pe mare, este tăiată de o a doua axă importantă a cartierului, paralelă cu litoralul, axă care merge de la poarta Arsenalului la poarta Tophane (Turnătoria de tunuri), pe partea Bosforului. Turnătoria a devenit acum Centrul Cultural de Arte, centru numit Mimar Sinan, în amintirea epocalului arhitect otoman al sec. al 16-lea.



Capătul podului Galata dinspre cartierul Galata

 Genovezii din Galata au rămas spectatori la asediul Constantinopolului de către otomani şi au semnat un act de predare faţă de otomani. Prin tratat li se garanta siguranţa persoanelor şi a bunurilor. In plus li se acorda dreptul de a-şi păstra bisericile şi o anumită autonomie.

Otomanii au transformat puţin după aceea biserica Dominicană în moschee, actuala Moschee a Arabilor (Arap Camîi), pentru a crea împrejur un cartier de lucrători şi de şantiere navale, dar şi pentru refugiaţii mauri din Spania, izgoniţi după anul 1492.



Comerţ stradal specific

 Această modificare a constituit unica acţiune otomană de încălcare a pactului, pentru mult timp. Marile moschei construite pe acea parte a Cornului de Aur (Sokollu Mehmed Paşa, în 1576, Kiliç Ali Paşa, în 1580) s-au plasat în afara zidurilor genoveze, a cartierului Galata de atunci. Turiştii se miră când întâlnesc sărbătorirea unui carnaval, sau când văd procesiuni obscurantiste de flagelare creştină în această parte de oraş.



Palatul Podestatului genovez

 Otomanii au considerat totdeauna cartierul Galata drept un ghetou al apusenilor. Acolo trebuiau instalate ambasadele străine creştine, pe măsura venirii lor în capitală, cu excepţia celei a împăratului german, singurul care se putea considera egalul sultanului. In Galata se putea bea vin în tavernele grecilor, licoare după care unii turci traversau Cornul de Aur. Din Galata se făcea şi comerţul cu Apusul. Levantinii din Galata erau mijlocitorii, intermediarii privilegiaţi ai comerţului cu Europa. Puterea şi importanţa acelora a dus la afirmaţia că Galata a încetat cu timpul de a mai fi un ghetou, pentru a deveni o inimă economică a capitalei. Cămătarii greci, armeni, sau evrei, care împrumutau guvernul otoman în momentele de  dificultate, dar şi bancherii, se instalau în mod natural în această enclavă ne-otomană. Pe timpul războiului din Crimeea, 1854, Imperiul Otoman a fost plasat sub tutela economică a Europei occidentale, iar Galata şi-a organizat propria stradă a băncilor (Bankalar Caddesi), în acelaşi timp cu organizarea primei municipalităţi a Imperiului Otoman.

San Paolo - Galata

Presată de ambasadorii străini de a stabili servicii municipale în capitală, administraţia otomană a împărţit oraşul în paisprezece zone şi a instaurat o „municipalitate - model“ numai pentru cea de a şasea zonă, adică pentru Galata şi Pera. Primul consiliu municipal, compus în cea mai mare parte din creştini şi evrei, cu participarea pentru titlu consultativ a străinilor stabiliţi în oraş, a decis să paveze străzile, să demoleze zidurile vechi şi să deschidă o cale carosabilă pentru a urca panta între ţărm şi marea arteră din Pera (actuala Istiklal Caddesi). Pe această stradă numită strada băncilor, astăzi Voyvoda Caddesi, străbătută de primele tramvaie cu cai (1869), s-a instalat ulterior Banca Imperială Otomană, organism franco-englez, urmată apoi de alte instituţii bancare, precum Banca Camondo (bancă a evreului Abraham Salomon Camondo) , mărginită de o elegantă scară în stil baroc cu rol de stradă în pantă, construită din fondurile băncii în 1860. Un funicular, numit şi metrou, celebrul „Tűnel“ a legat Galata de Pera. Era un funicular subteran lung de 565 de metri, pus în funcţiune în 1871, care parcurgea distanţa în 80 de secunde.

Casa genoveze

Cu timpul s-a produs o deplasare a centrului de interes dinspre Galata spre Pera (Beyoğlu) şi apoi de acolo spre Piaţa Taksîm din vârful colinei ocupate de străini. Fenomenul a lăsat în urmă cartiere degradate, ocupate progresiv de emigranţii şi artizanii rurali. Procesul a început în primii ani de Republică şi s-a sfârşit în cursul anilor 50. Cu toate acestea oraşul genovez şi-a păstrat poziţia excepţională, păstrând în continuare sediile bancare, alături de vestigii interesante, de un comerţ înfloritor şi de o viaţă de noapte ce nu ţine cont de preceptele mahomedane.

Procesul de europenizare s-a accentuat cu fiecare deceniu scurs după naşterea Republicii Turcia (1923) şi se s-a accelerat în ultimele decenii şi în ultimii ani, când Turcia aspiră la cuprinderea ei în Uniunea Europeană. Dinclo de arealul tradiţional modern, Galata, metropola Istanbul a luat un avânt edilitar greu de imaginat, extinzându-se gigantic spre nord şi noed-vest.

ISTANBUL - MOSCHEEA YAVUZ SELIM

Moscheea Yavuz Selim, se află între Patriarhia ortodoxă şi marea Moschee Fatih, sau Moscheea Cuceritorului.

Pe cea de a cincia colină a vechiului Constantinopol, din cele şapte peste care se întindea, precum Roma, sultanul Soliman I-ul Magnificul a ridicat un complex religios, cu o moschee în onoarea tatălui său Yavuz Selim, sultan între 1520-1522. Moscheea a acoperit ruinele palatului bizantin Bonos.

Complexul a suferit multe distrugeri din cauza unor cutremure de pământ şi al unor incendii. Astăzi nu mai există decât moscheea, nişte mausolee şi fântâni. Baia turcească (hammam), şcoala, biblioteca şi cantina săracilor au dispărut. Locul este foarte frecventat pe timpul Ramadamului şi de pelerini.

Având calitatea de construcţie imperială, moscheea este precedată de o curte cu portic, pe patru laturi, peste care sunt aşezate 22 de cupole sprijinite de 18 coloane. Este opera arhitectului Mimar Sinan, care a finalizat-o după trei ani de la moartea sultanului Soliman I-ul. Mausoleele prinţilor (Sehzadelor Tűrbesi) adăpostesc rămăşiţele copiilor lui Soliman I-ul Magnificul, patru la număr. Alături se află şi mausoleul sultanului Abdulmecit I-ul construit de arhitectul armean Balyan în sec. al 19-lea. Din curtea moscheii se deschide o perspectivă largă asupra Cornului de Aur şi asupra Fanar-ului.

De numele arhitecţilor din familia Baylan se leagă o serie de monumente de seamă ale capitalei Imperiului Otoman în secolul său de sfârşit, precum Palatul Dolmabahçe, Palatul Beylerbey, Moscheea Nusretiye, Biserica gregoriană a celor Trei Altare, Mausoleul Sultanului Mahmud al II-lea (Gavur Sultan) şi Şcoala Militară din Kuleli, toate exemple ale barocului turcesc influenţat de apusul Europei.

ISTANBUL - PALATUL CANTACUZINILOR - RESEDINTA LUI DIMITRIE CANTEMIR

In imediata apropiere, spre Patriarhatul ortodox, se poate intra în muzeul amenajat de curând pe locul greu de delimitat al Palatului Cantacuzinilor şi reşedinţă a lui Dimitrie  Cantemir. Oprirea este provocată numai de o simplă curiozitate, pentru că locul, în ansamblu, nu este deloc atrăgător sau promiţător.

Marile familii din Fanar, de pe timpul Imperiului Otoman, descindeau din aristocraţia grecească bizantină. După cucerirea din 1453, cele dorutoare au fost autorizate să se stabilească în cartier, beneficiind de o anumită autonomie legată de credinţă şi afaceri. Nu se poate afirma că acele familii au aparţinut celui mai de respectat eşantion al fostei nobilimi bizantine. Din acest nefast cartier s-au abătut asupra ţărilor române o serie de domnitori impuşi de Poartă, pe parcursul unui secol, între începutul sec.al 18-lea şi începutul sec.al 19-lea. Numai credinţa îi îndreptăţea să conducă acele ţări. In rest totul era corupţie, începând de la cumpărarea tronurilor şi sfârşind cu jefuirea nemiloasă a locuitorilor şi cu acceptarea unor tributuri exorbitante (haraci).

Până prin anii 1940, burghezia şi falsa nobilime de sorginte bizantină trăiau în fanar, unde se mai găseau proprietăţi ale familiilor Paleolog, Cantacuzino, Mavrocordat şi Cantemir… Intr-un fel rămăşiţele palatelor fanariote par a dispărea cu totul într-un viitor foarte apropiat.

Este greu de imaginat cum a arătat reşedinţa uneia dintre cele mai bogate familii fanariote, văzând ceea ce a mai rămas astăzi după reconstituirea Palatului Cantacuzinilor. Acesta a avut şansa renovării foarte, în 2007. Lucrările au fost consacrate amintirii principelui Dimitrie Cantemir, personalitate de renume mondial în vremea sa (sec. 17-18), primul autor de valoare al unei Istorii a Imperiului Otoman şi domnitor al Moldovei pentru perioade scurte, 1693, 1710-1711.

Imediat în stânga intrării „princiare” apar două edificii în trepte. Primul are două etaje, iar următorul numai unul, deoarece terenul este în creştere. Zidurile din spatele acestora mărginesc o străduţă cu scări, care trece pe lângă proprietate. La dreapta intrării se găseşte un edificiu mai voluminos, cu două etaje. Acesta a fost transformat în mănăstire împreună cu alte componente ale proprietăţii. Din motive necunoscute nouă, mănăstirea a fost abandonată după un timp. După primul război mondial locul gol a atras aşezarea unor familii sărace, care au contribuit la continuarea degradării incintei.

Un pasaj permite să se ajungă la biserica Sfântul Mormânt (numită şi Sfântul Gheorghe), alăturată incintei. In faţă, un alt edificiu vechi este înfipt pe flancul colinei. Vast, dar numai cu un singur etaj, el este urmat de o altă clădire, din care a dispărut o parte. Clădirea din urmă are un parter din piatră şi două etaje din lemn. In spate se continuă numai cu un singur etaj, tot din cauza pantei colinei. Pentru a intra în acel edificiu trebuie urcată o mare scară ce porneşte din prima curte, din apropierea porţii. Se ajunge pe o terasă vastă ce domină biserica Sfântul Mormânt a cărei curte se află la circa 7 metri mai jos. Un alt edificiu cu două etaje din lemn se găseşte la capătul curţii din apus. El este precedat de o mică clopotniţă deasupra scărilor ce conduc spre biserică. Un pasaj permite să se circule prin spatele edificiilor urmărind un zid înalt de 3 metri, zid care proteja grădinile de odinioară, dotate cu o seră pe latura de apus şi cu o cisternă pe latura răsăriteană. La apus o altă scară conducea la nişte grădini în terasă, cu o altă cisternă la intrare. In continuare se întindea o grădină de zarzavaturi cu un mare rezervor de apă. La capătul proprietăţii Cantacuzinilor se disting resturile vechii biserici de familie, cu structurile calcinate. Oricum, este greu de descris îngrămădirea de construcţii, culoare, scări şi spaţii descoperite. Sunt o aglomerare de edificii perisabile cu puternice influenţe de arhitectură şi de atmosferă turcească.

Vizitatorul nu are sentimentul că păşeşte pe locul sfânt al marelui cărturar român şi nici nu rămâne impresionat de complexul de edificii adunate pe loc prea strâmpt. Intinderea proprietăţii cu grădini, scări, ziduri şi biserică nu poate înlătura impresia de înghesuială şi nici lipsa elementelor de bogăţie a interioarelor. Un efect neplăcut este dat şi de vecinătăţile insalubre ale cartierului.

Efortul de a transforma rămăşiţele vechiului palat în muzeu sunt lăudabile, dar lucrarea este străină şi rece. Atmosfera din Fanar nu este una care să bucure o zi de vacanţă, nu lasă amintiri plăcute. Ca urmare vizitatorul simte nevoia să se îndepărteze cât mai repede, să iasă dintre pereţii unei locuiri mizerabile, de tristă amintire comportamentală şi aflată la limita insalubrutăţii.