ROMANIA - PRIMUL RAZBOI MODIAL - ARCUL NEUTRALITĂŢII - 1914-1916

ANII DE NEUTRALITATE. NEGOCIERILE CU ANTANTA.

Din Antanta făcea parte o ţară care a răpit şi ea de la români o bună parte din teritoriu. Este vorba, desigur, de Rusia. Acest imperiu, încă la sfîrşitul secolului XVIII, a anexat Bugo-Nistria, care, deşi din punct de vedere politic nu a făcut parte din Moldova istorică, era, totuşi, parte a pămînturilor de etnogeneză al poporului român. Inaintarea Rusiei spre sud a continuat, după cum se ştie, cu anexarea Basarabiei în anul 1812 şi a deltei Dunării în anul 1829. Să nu fi fost Războiul Crimeei care a oprit tăvălugul rusesc cine ştie ce soartă ar fi avut Ţările Româneşti. Este suficient să menţionăm că la începutul secolului XIX, la Sankt-Petersburg se vehicula ideea formării la nord de Dunăre a patru noi gubernii ruseşti: Valahia Mică, Valahia Mare, Moldova şi Basarabia (Bugeacul de astăzi).

Relaţiile ruso-române deteriorate grav în urma reanexării Basarabiei de Sud în anul 1878 au început a se îmbunătăţi abia la începutul secolului XX şi au culminat cu vizita din anul 1912 a ţarului Nicolai II la Constanţa şi a ministrului de externe rus, Sazonov la Bucureşti. Nu poate fi ignorată, după cum am mai menţionat, nici importanţa altor cîţiva factori: relaţiile de rudenie dintre viitoarea regină a României – principesa Maria - şi casa dinastică rusească; capitalul franco-belgian a luat locul celui german pe piaţa de investiţii străine din România; liberalii de orientare franco-britanică preiau puterea din mîinile partidului conservator progerman şi, în sfîrşit, în Balcani, axa Berlin-Viena mizează pe Bulgaria – inamicul firesc al României.

După începutul războiului a devenit evident că opinia publică românească era dispusă împotriva Puterilor Centrale. Bătrînul rege, Carol I nu a mai fost în stare să se opună liberalilor. Rezultatul a fost previzibil: la Consiliul de Coroană a fost luată hotărîrea de a păstra neutralitatea. Concomitent, se purtau tratative intense între România şi Antanta. Miza acestor negocieri era şansa de a-i reuni cu Ţara pe românii din Ardeal, Banat şi Bucovina.

Trebuie să consemnăm că propunerile „centralilor” privind retrocedarea Basarabiei, Bucovinei de Sud şi ţinutul Negotin din Serbia, despre care s-a vorbit mai sus, nu satisfăcea pe deplin Bucureştiul, căci lăsa nerezolvată principala problemă - discriminarea românilor ardeleni. Puterile Antantei, care aveau nevoie de concursul României pentru a slăbi teribila presiune militară germană, au promis României Bucovina [2], Banatul, inclusiv acea parte care astăzi intră în componenţa Serbiei, şi Transilvania (pînă la Tisa).

Vedem astfel că din toate punctele de vedere propunerile Antantei au fost cu mult mai generoase decît cele ale Puterilor Centrale. Din ce cauză marile puteri europene au fost gata să meargă la asemenea cedări României, cedări pe care ele niciodată nu le-ar fi făcut pe timp de pace? Relevante ni se par două explicaţii:

-    În primul rînd, ele erau interesate în resursele de materie primă ale României – produse alimentare şi ţiţei. Primul Război Mondial a fost primul în care tehnica militară a fost folosită pe larg. Petrolul devine „sîngele războiului”, iar unicul stat din Europa care dispunea pe atunci de rezerve importante de ţiţei era România.

-    În al doilea rînd, România dispunea de o armată care, împreună cu rezervele pregătite, număra circa un milion două sute de mii de oameni. După doi ani de război, părţile beligerante au pierdut pe cîmpurile de luptă mai multe milioane de oameni şi „milionul” românesc nu ar fi fost deloc de prisos.

O analiză mai atentă, însă, demonstrează că mult mai importantă decît bogăţiile naturale şi resursele de materie primă şi umane ale României a fost poziţia sa geostrategică. Pînă în anul 1916, între cele două flancuri ale Puterilor Centrale – cel de nord, alcătuit din Austro-Ungaria şi Germania şi cel de sud – Bulgaria şi Imperiul Otoman, nu exista o joncţiune directă. De aceea, aprovizionarea aliaţilor „sudici” se făcea exclusiv via România, deoarece căile de acces maritime erau blocate de către flota britanică.

O eventuală intrare în război a României de partea „centralilor” ar fi făcut foarte dificilă situaţia armatei ruse, mai ales în anii 1914 şi 1915, cînd Rusia a suferit înfrîngeri foarte grele la Tannenberg, lacurile Mazure (Prusia Orientală), Ivangorod (Polonia) şi intrîndul de la Gorliţa (Galiţia Orientală). O ofensivă românească împotriva Rusiei în direcţia sudică ar fi pus în pericol grînarul acesteia – Ucraina - şi principalul port rusesc la Marea Neagră – Odesa. Comandamentul german a intuit perfect de bine acest lucru şi pentru a atrage de partea „centralilor” România a exercitat presiuni intense asupra Vienei şi Budapestei pentru a accepta concesiuni teritoriale faţă de România în Bucovina şi să îmbunătăţească situaţia românilor din Transilvania. După cum era de aşteptat, elita politică ungară a fost împotrivă.

Avem temeiul să considerăm că mult mai interesată în susţinerea din partea României (mai ales în primii doi ani de război) a fost Rusia, dar nu ceilalţi aliaţi. Ministrul ei de externe, S. D. Sazonov, a promis că ţara sa va fi foarte conciliantă în ceea ce priveşte revendicările teritoriale ale României faţă de Austro-Ungaria. În istoriografia rusă este vehiculată cu insistenţă teza precum că Rusia nu a avut nevoie de concursul militar al României. Realitatea, însă, a fost cu totul alta: atunci cînd aveau nevoie, ruşii erau gata să promită marea şi sarea numai să obţină acest concurs. Astfel, în august 1914, S. D. Sazonov transmite prin ambasadorul român la Petrograd, Diamandi, un proiect al unei convenţii militare ruso-române care prevedea următoarele:

1)    România se obligă să sprijine cu forţele ei militare operaţiile Rusiei împotriva Austro-Ungariei.

2)    România nu va încheia pace cu Austro-Ungaria decît cu consimţămîntul Rusiei şi simultan cu ea.

3)    Rusia se obligă să nu înceteze războiul împotriva Austro-Ungariei şi să nu încheie pace cu ea, înainte ca ţările din monarhia austro-ungară, locuite preponderent de o populaţie românească, să fi fost alipite la coroana României.

După succesele ruseşti în Galiţia şi Bucovina din toamna anului 1914, Sazonov înaintează României o ofertă şi mai atractivă: este vorba deja de sudul Bucovinei şi Transilvania, concomitent cu garanţiile asigurării flancului de sud al României împotriva unui eventual atac din partea Bulgariei. I. C. Brătianu semnează o convenţie secretă cu Rusia care stipula dreptul României de a-şi alipi Transilvania şi Bucovina de Sud în orice moment ar fi găsit ea de cuviinţă, chiar dacă nu mai era vorba de intrarea României în război, ci numai de păstrarea unei neutralităţi binevoitoare faţă de puterile Antantei. Ea s-ar fi manifestat prin crearea unui coridor pentru tranzitul de armament spre Serbia şi interdicţia unui asemenea tranzit german spre Bulgaria şi Turcia.

Cel mai înverşunat adversar al intrării României în război în acea perioadă fost ... Marea Britanie (dar nu Rusia, după cum ne sugerează cu insistenţă izvoarele ruseşti)! Sir Edward Gray, ministrul de externe britanic, afirma că presiunile exercitate de unele părţi (se avea în vedere numai Rusia, căci în acel moment Franţa era împotrivă şi ea.) „... sînt o nebunie şi o imoralitate; însemna a se cere un sacrificiu imens din partea poporului român, care nu putea să ajute realmente pe aliaţi, ci doar să pricinuiască un rău incalculabil cauzei lor”.

O observaţie care se impune în acest context este că un limbaj mercantil era folosit mai degrabă de Rusia, şi nu de diplomaţii români. Astfel, după intrarea Italiei în război de partea Antantei, Sazonov l-a întîmpinat pe ambasadorul român cu cuvintele: „Acum, fiindcă Italia a intrat în război, tariful României a scăzut!”. Ministrul rus nu mai vrea să cedeze Bucovina de Sud şi Banatul de Sud-Vest, motivînd aceasta prin necesitatea protejării populaţiei slave din aceste regiuni.

În vara anului 1915, însă, situaţia de pe fronturi s-a schimbat din nou în defavoarea ruşilor. Ei sînt nevoiţi să se retragă din Polonia, Lituania, Kurlanda, Galiţia şi Bucovina. Pierderile ruseşti erau estimate la peste un milion de morţi, răniţi şi prizonieri. Poziţia Rusiei a suferit din nou schimbări radicale. Sazonov, constrîns de împrejurări a acceptat toate condiţiile României, inclusiv recunoaşterea drepturilor româneşti asupra întregului teritoriu al Bucovinei, Banatului şi Transilvaniei. În plus, pentru a nu se repeta umilinţa de la Berlin din anul 1878, I. C. Brătianu a cerut şi a obţinut ca la viitoarea conferinţă de pace ţara sa să participe ca un partener cu drepturi depline alături de marile puteri. Convenţia militară ruso-română urma să fie semnată şi de către reprezentanţii Angliei, Franţei şi Italiei.

Totuşi, intrarea în război a României a fost posibilă numai în anul 1916. Pînă atunci puterile Antantei duceau lipsă de muniţii (mai ales Rusia) şi efective disponibile pentru acordarea asistenţei necesare noului aliat. În anul 1916 situaţia s-a schimbat atît pe plan economic, cît şi militar în defavoarea Puterilor Centrale. În Germania au început să se resimtă efectele dezastruoase ale blocadei maritime britanice. Statele Unite şi-au trecut formidabila lor economie pe picior de război şi alimentau din belşug fosta lor metropolă (Marea Britanie) cu armament şi tehnică militară. În sfîrşit, aliaţii au deschis un nou front la Tesalonic şi ar fi putut susţine România în cazul unei eventuale ofensive bulgare în regiunea Cadrilaterului.

ROMANIA - PRIMUL RAZBOI MONDIAL - POLITICA EXTERNĂ PREMERGĂTOARE MARELUI RAZBOI DE INTREGIREA NEAMULUI XXX

         Politica externă a României de la formarea statului unitar până în ziua de astăzi este apreciată de către unii dintre autori (majoritatea ruşi) ca una trădătoare, lașă şi mercantilă. Drept argumente pentru o atare calificare servesc frecventele schimbări ale direcţiei politicii externe româneşti după anul 1878. Autorii ruşi (şi nu numai) susţin că ingrata Românie, care îşi datorează independenţa Rusiei, a trădat-o, aderînd în anul 1883 la Tripla Alianţă. Mai apoi, ea a mai trădat o dată - de data aceasta pe germani, - luptînd împotriva lor de partea Antantei în Primul Război Mondial. Se afirmă că în anul 1918 Bucureştii au trădat din nou Rusia, încheind cu Puterile Centrale Pacea de la Buftea şi – culmea trădării - anexînd Basarabia. In anul 1941 mareşalul Ion Antonescu a dat renumitul său ordin: „Ostaşi, ordon: Treceţi Prutul!”, pentru ca peste trei ani, regele Mihai să întoarcă armele împotriva puterilor Axei. Astăzi, românilor li se reproşează că au aderat la NATO după cincizeci de ani de apartenenţă la Tratatul de la Varşovia (bloc militar-politic condus de URSS şi alcătuit din ţările socialiste din Europa Răsăriteană).
           Sub aspect cronologic şi faptic, aparent lucrurile se potrivesc, dar, nici unul dintre cei care acuză România nu au dorit să analizeze cauzele ce au făcut-o să-şi schimbe vectorul politicii externe, aliații și inamicii. Orice prezentare unilaterală a evenimentelor, însă, încalcă principiile de bază ale adevărului istoric: „Sine ira et studio!” şi „Audia et altera pars!” („Fără ură şi părtinire!” şi „Ascultă şi partea cealaltă!”). De aceea reflecțiile superficiale şi, cu atât mai mult, insinuările murdare care afectează nu numai imaginea elitei politice românești, ci a tuturor românilor, în genere, trebuie combătute cu fermitate de pe poziția cunoașterii istoriei.
         In alte articole și reflecții personale, consacrate trădării românilor de către Rusia în anii 1812, 1821 şi 1878, au devoalat cauzele care au făcut ca România să-şi piardă încrederea în imperiul țarist şi să adere la Tripla Alianță. Un studiu privind politica României în cele două războaie balcanice din anii 1912 şi 1913 va trebui realizat separat.  

DECLANŞAREA PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL

           In anul 1914 a avut loc o acțiune teroristă care, prin absurditatea ei, nu-şi are analogie în istoria mondială. Ea, însă, a servit drept motiv pentru declanşarea Primului Război Mondial. Este vorba, desigur, de asasinatul de la Sarajevo - acea „scânteie” din care „s-a aprins flacăra unui război devastator”. In legătură cu acel asasinat apare din nou factorul iraționalismului elitelor politice balcanice. Unii istorici au lansat o ipoteză care, la prima vedere, sună cam bizar: autoritățile sârbe au provocat intenționat Marele Război. Or, ele erau absolut conștiente de efectele pe care le-ar fi putut avea asasinatul unei persoane de asemenea rang, precum moștenitorul tronului austro-ungar, arhiducele Franz-Ferdinand.
         Organizația teroristă sârbă „Mlada Bosna” („Bosnia Tînără”) nu era decât o jucărie ghidată de organizația masonică „Crna Ruka” („Mâna Neagră”), ai cărei membri erau mulți dintre înalții demnitari de la Belgrad. Urmele asasinatului duceau direct la serviciul sârb de informaţii şi contrainformaţii condus de legendarul colonel Dimitrievici (cunoscut sub pseudonimul masonic de „Apis”). Greu de crezut că un asemenea serviciu (unul dintre cele mai puternice şi eficiente din Europa acelor timpuri) să nu fi prevăzut consecințele posibile ale acestei acțiuni nesăbuite.
       Iresponsabilitatea şi absurditatea asasinatului de la Sarajevo mai apare şi dintr-un alt aspect: arhiducele Franz-Ferdinand era partizanul transformării Austro-Ungariei dintr-o monarhie dualistă în una trialistă. Cel de-al treilea element urma să devină cel slav, uitând de cel român. Arhiducele însuși, fiind căsătorit cu o cehă, vorbea mai mult în limba soţiei sale, decît în germană.
         Conducerea Serbiei, îndeplinind ordinul mentorilor săi masoni (presupuși a fi de obediență britanică sau iudeo-americană), a acționat premeditat. Ea era absolut sigură de reacţia Austro-Ungariei şi implicarea inevitabilă a Rusiei în conflict. In plus, o influență foarte mare asupra țarului şi țarinei îndeosebi o aveau două prințese muntenegrene (poreclite şi „prințesele negre”) care, bineînțeles, au mai avut grijă să arunce vreascuri pe foc.
        Ceea ce a urmat este cunoscut: ultimatumul Vienei respins de Belgrad pe motiv de a fi inacceptabil pentru o țară suverană şi independentă; Austro-Ungaria a declarat război Serbiei, iar mai departe s-a desfășurat o reacție în lanț a declarațiilor de război ca urmare a îndeplinirii angajamentelor („casus foederis”) asumate conform tratatelor defensive bilaterale (Rusia-Serbia) şi multilaterale (Antanta și Tripla Alianță a Puterilor Centrale) încheiate anterior.
         Anticipând evenimentele, se poate remarca că, pentru a nimici toate urmele implicării şi culpei sale directe în declanșarea războiului mondial, guvernul sârb în anul 1917 a ordonat arestarea şi executarea colonelului Apis în baza unor învinuiri false. Dintr-o altă perspectivă se apreciază că, într-un fel sau altul, consecințele acestui comportament irațional se resimt și după un secol.

ANII DE NEUTRALITATE AI ROMÂNIEI:PRESIUNILE EXERCITATE DE CĂTRE PUTERILE CENTRALE

   

            In conjunctura politică concretă, România s-a pomenit într-o situație foarte delicată. Pe de o parte, ea era legată de Austro-Ungaria şi Germania printr-un tratat de alianță, iar, pe de altă parte, relațiile cu aceste țări se deterioraseră simțitor în ultimii ani (mai ales după cel de-al II -lea Război Balcanic). In afară de aceasta, piața financiară a României nu se mai afla sub controlul capitalului german, ci a celui franco-belgian. Nici conjunctura politică internă nu-i mai favoriza pe „centrali”, deoarece pendulul politic român s-a deplasat simțitor spre stânga, locul conservatorilor filogermani la guvernare fiind preluat de către liberalii care erau orientați spre o alianță cu Antanta.
         Nu trebuie trecuți cu vederea alți câțiva factori: scandalurile financiare în care au fost implicate băncile germane şi persoane din imediata apropiere a lui Carol I. Din această cauză bătrînul monarh, cunoscut prin poziția sa germanofilă, nu mai putea influența politica externă în măsura de mai înainte. Prinţul moştenitor Ferdinand (nepotul de pe frate al lui Carol I care nu a avut moştenitor) se afla sub influenţa soţiei sale prinţesa Maria (nepoata reginei britanice Victoria şi vară primară cu țarul rus Nicolaie al II-lea) care, la rândul ei, a fost o adeptă convinsă a alianței cu Antanta.

          După declanşarea ostilităţilor, la Sinaia, pe data de 3 august 1914, a fost convocat în regim de urgenţă Consiliul de Coroană. Discuțiile s-au purtat în limba franceză, conform dorinței regelui, franceza fiind limba diplomației. Aliații austro-ungari şi germani cereau cu insistenţă ca România să-şi îndeplinească angajamentele asumate prin acordul secret din anul 1883. Adepţi ai intrării în război de partea Puterilor Centrale au fost numai regele Carol I şi bătrînul lider conservator Petre Carp. Ultimul s-a exprimat în următorii termeni: „Trebuie de ajutat germanismul să zdrobească slavismul. Nu mă preocupă opinia publică; datoria omului de stat este să conducă el opinia publică”. 
         In Consiliul de Coroană au prevalat, însă, adepții neutralității. Argumentele invocate de adepţii neutralităţii în favoarea neîndepliniii condiţiilor Tratatului din anul 1883 au fost următoarele:

1. Tratatul cu țările din „Tripla Alianță” a fost unul defensiv şi nu ofensiv. Or, România era obligată să intervină numai în cazul în care Rusia ar fi început prima ostilităţile împotriva Austro-Ungariei. După cum se ştie, evenimentele au evoluat altfel: Austro–Ungaria a fost puterea agresoare în conflictul cu Serbia, iar Rusia a fost nevoită să reacționeze potrivit principiului „casus foederis” (obligația de a sări în ajutorul aliatului atacat). Deci, sub aspect formal, adepţii neutralităţii aveau dreptate.
2. Atât timp cât în Transleitania (partea ungară a monarhiei dualiste habsburgice) drepturile românilor erau încălcate în modul cel mai grosolan posibil, nu putea fi vorba de un război alături de asupritori.
3. Devenise clară poziția Bulgariei care era gata să intervină de partea Puterilor Centrale. Or, având în vedere evenimentele din timpul celui de-al II-lea Război Balcanic, o frăție de arme cu bulgarii era mai mult decât nefirească.
4. Unul dintre fondatorii Triplei Alianţe, Italia, nu se grăbea nici ea (din aceleaşi motive ca şi România) să-şi onoreze obligaţiile. De ce ar fi făcut-o România care numai a aderat la tratat?
5. Acordul din anul 1883 a fost ţinut în secret şi de el nu ştiau decît un cerc foarte restrîns de persoane. Majoritatea membrilor Consiliului de Coroană au luat cunoştinţă de el abia în ziua consiliului. Deci, nu poate fi vorba de o schimbare premeditată şi cu bună ştiinţă a vectorului politic extern din partea Guvernului român.

         Timp de doi ani, până în anul 1916, ambele blocuri beligerante au încercat să atragă de partea lor România, făgăduindu-i creșteri teritoriale pe contul adversarului și facilități economico-financiare. Nu a fost vorba de un mercantilism de care a fost acuzată România de către foștii săi aliați, ci de apărarea interesului național al țării care la acel moment era primordial: reunirea tuturor pământurilor locuite de români băștinași (sau a cât mai multe posibile) în cadrul unui singur stat unitar și indivizibil.
         Trebuie subliniat că Bucureștiul nu a purtat tratative decât cu Antanta. Puterile Centrale au recurs la presiuni continue care aveau drept scop de a forţa România „să-şi îndeplinească datoria de aliat”. România, la rândul ei, înainta revendicări care erau apriori inacceptabile, mai ales pentru componenta maghiară a monarhiei dualiste austro-ungare.
        Adevărul este că România nu a fost niciodată un „stat-șacal”, căci nu a pretins teritorii străine. Nici apartenența unor teritorii la spațiul de etnogeneză a poporului român și, respectiv, existența acolo a unei numeroase populații românești, nu a fost pentru ea un argument suficient de a le alipi. Acesta a fost cazul Pocuției (1919), Parțiumului (1920),  Maramureșului de Nord (1939) și Bugo-Nistriei (1941-1944). Unicul criteriu de care s-a condus România în cererile ei a fost ca teritoriile să fi aparținut politico-statal, mai îndelungat, la vreuna dintre formațiunile statale românești anterioare.
        Tratativele cu Puterile Centrale au fost apriori sortite eșecului, deoarece ungurii nu acceptau nici un fel de compromis. Budapesta nu recunoştea pe teritoriul „Coroanei Sfîntului Ştefan” nici un fel de minorităţi naţionale, cu excepţia croaţilor, saşilor şi şvabilor care se bucurau de o oarecare autonomie. Toţi ceilalţi erau consideraţi „maghiari vorbitori de alte limbi”!
          Centralii au promis României că, în cazul biruinței, ea va avea de câştigat Basarabia, Odesa şi unele regiuni din Serbia (ţinutul Negotin). Se vehicula ideea cedării de către Austria a regiunii Sucevei. Bucovina aflată sub ocupaţie rusească fusese deja promisă românilor de către ministrul de externe a Rusiei, S. D Sazonov. Germania exercita presiuni asupra austro-ungarilor să facă cedări. Impăratul german, Wilhelm al II-lea, îi scria celui austriac, Franz-Joseph al II-lea, că marea cheie a reușitei în războiul contra Rusiei se află în mâinile României.
           Austro-Ungaria, însă, era o monarhie dualistă. În imperiul Austriac propriu-zis (Cisleitania), românii din Marele Ducat al Bucovinei se bucurau de drepturi politice egale cu cele ale reprezentanţilor naţiunii titulare (germanii austrieci) şi cu ale altor etnii conlocuitoare. Viena, conştientă de situaţia precară de pe fronturi, era dispusă să facă chiar şi unele cesiuni teritoriale.
        O cu totul altă situaţie era în Transleitania. Românii de pe teritoriul „Coroanei Sfîntului Ştefan” (Banat, Transilvania, Crişana şi Maramureş) erau discriminaţi sub toate aspectele: etnic, lingvistic, confesional şi politic. Deşi întreaga lume pășise în secolul al XX-lea, în Ungaria timpul se oprise în secolul al XVIII-lea. Primul ministru al Ungariei, contele Tisza Istvan, nu accepta nici un fel de compromisuri în principala chestiune - problema românilor ardeleni.
           Presat din toate părțile, Tisza Istwan (primul-ministru ungar) a făcut doar unele promisiuni vagi în ceea ce privește lărgirea sferei de predare a limbii române în învățământul primar și mărirea nesemnificativă a numărului de deputați români în Dieta de la Buda (parlamentul Ungariei). Premierul maghiar afirma: „Statul ungar nu e un conglomerat de popoare de diferite rase, ci un stat dobândit şi făurit de o singură naţiune ... Le dau (naţionalităților) tot ce se poate împăca cu caracterul naţional şi unitatea naţională a statului ungar, dar peste această graniță nu trec nici cu o literă”.
        Se pune întrebarea dacă putea România să lupte alături de un imperiu care, înglobând aproape o jumătate din numărul românilor din afara hotarelor și pe care îi trata ca pe o rasă inferioară și cu care nu era dispus să accepte nici un fel de compromisuri serioase. Care stat ar fi reacţionat într-un alt mod? România, fiind impusă să aleagă între două rele, l-a ales firesc pe cel mai mic şi nimeni nu este în drept să o condamne pentru o asemenea alegere.

ROMANIA - REGINA MARIA - AMINTIRI DESPRE INTOARCEREA LA BUCURESTI DUPĂ VICTORIE

„O apropiată împărtăşire a bucuriei poporului meu...”

 

Intre 1914-1916, din cauza înfrângerilor repetate suferite de armata română din partea armatei germane, Familia Regală s-a retras la Iaşi, acolo unde au funcţionat şi instituţiile importante ale statului. In 1918, Familia Regală se întoarce în capitală, după doi ani de exil, moment evocat de Regia Maria în volumul „Maria, Regină a României – Povestea vieţii mele”.
Iată cum evocă Regina Maria, în capitolul „Intoarcerea la Bucureşti după victorie”, în timp ce la Alba Iulia avea loc Unirea Transilvaniei cu Regatul României.

Cotroceni, Duminică 18 Noembrie/ 1 Decembrie 1918.
Ne-am întors cu adevărat, ne-am întors acasă după un surghiun de doi ani. Să îndrăsnesc oare să rostesc marele cuvânt? Ne-am întors triumfători!...
Adjectivele sună parcă a gol, când vrei să pui toate pe hârtie. A fost o zi de entuziasm, de delir, în pofida greutăţilor de transport şi a distrugerii lăsate de duşmani; până şi vremea ne-a fost propice, însă ploile torenţiale prăpădiseră cu totul drumurile stricate dinainte. Trenul nostru ajunse totuşi aproape la ceasul prescris... Pe cap purtam o căciulă de astrahan cenuşiu, cu o cureluşă sub bărbie, care-mi dădea infăţişarea unui flăcău voinic şi bucălat.. Acest costum era completat de o lungă manta militărească, cenuşie cu guler de blană...
Am fost întâmpinaţi la gara Mogoşoaia de generalul Berthelot şi de câţiva ofiţeri francezi şi englezi, şi, bineînţeles, de generalii noştri în frunte cu Prezan.
Era acolo şi Radu Rosetti cu un zâmbet strălucit pe chipul lui prietenos. Îşi poate cineva închipui cu ce adâncă sguduire ne-am salutat. Caii ne aşteptau la gară. Eu trebuia sa încalec pe marele şi voinicul Jumbo, o adevărată namilă plin de putere, care nu se lăsa turburat de nici un fel de sgomot. E o făptură înţeleaptă, vrednică, de încredere, tocmai ce-mi trebuia în această zi de manifestaţii furtunoase.
Carol intrase călare în oraş, în fruntea regimentului său, iar fiicele noastre plecaseră înainte într-o trăsură trasă de patru cai. Noi am pornit cei din urmă. Regele cu mine, Niky deoparte şi generalul Berthelot de cealaltă. După noi veneau generalii şi toţi adjutanţii noştri şi astfel trecurăm solemn de-a lungul preacunoscutei şosele Kisselef, pe care erau înşirate numeroase trupe; întâi cele franceze şi britanice, apoi ale noastre, în frunte cu regimentul meu 4 Roşiori.
Era întâia oară când salutam pe pământul nostru trupe aliate; bucuria de a le vedea în jurul nostru astăzi, era aproape mai mult, decât puteam suporta. Ne vedeam însfârşit prietenii! Fusesem despărţiţi, fără nădejde, de ei în depărtatul nostru colţişor de lume. În tot timpul războiului nu fusesem niciodată în legătură cu armate aliate, afară de cele ruseşti; iar acestea, la sfârşit, se prefacuseră într’un prilej de groază în loc de a ne fi sprijin.
La mijlocul drumului ne-a întâmpinat un sobor de preoţi în odăjdii strălucitoare; veniseră să binecuvânteze întoarcerea noastră, steagurile noastre şi ale aliaţilor. S’au înălţat cântări solemne şi ni s’a dat să sărutăm crucea.
A doua oprire s’a făcut în piaţa Victoriei. Aici ne-a întâmpinat după datină, primarul cu pâine şi cu sare, guvernul nostru, numeroşi foşti miniştri din toate partidele, corpul diplomatic, precum şi o mulţime de doamne entuziaste care mă acoperiră cu o ploaie de flori, lucru nu tocmai uşor de înfruntat când eşti călare. După aceasta, urmă intrarea în oraş de-a lungul vestitei Căi Victoria, scumpă inimilor româneşti...
Peste tot steaguri fâlfâiau la ferestre, pe acoperişuri, la felinare, şi steguleţe în mâna fiecărui copil.
Era o simfonie ameţitoare de roşu, galben şi albastru. Eu de pe voinica spinare a lui Jumbo, puteam privi deasupra capetelor mulţimii drept în ferestrele caselor şi puteam prinde însufleţirea de pe fiecare chip, să răspund fiecărui zâmbet, să bag de seamă înfrigurarea fiecărui copil şi să simt o apropiată împărtăşire a bucuriei poporului meu...
Bucureştii cunoscuseră toate grozăviile ocupaţiei sub apăsarea unor asupritori nemiloşi, cari împilaseră poporul cu o grea tiranie. Nu mai era omul stăpân pe sufletul său, românul nostru galben la faţă, cu capul plecat trebuise să se supună soartei lui. Niciun glas nu îndrăsnea să se ridice deasupra soartei, nimeni nu mai avea dreptul să umble slobod după treburile sale, afară de cei ce intraseră la învoială cu duşmanul; cei credincioşi trăiseră clipe grele.
Iar acum, după aceşti doi ani cumpliţi, ne întorserăm biruitori în ciuda nenorocirii şi a umilinţii, iar visul de veacuri al României, era acum împlinit. Nu e de mirare că-şi ieşise din fire poporul de atâta bucurie, nu e de mirare că până şi pietrele de sub picioarele noastre păreau că ne aclamă şi, că se îmbată de gloria întoarcerii.
Uitându-mă de sus, la toate acele feţe întoarse spre mine, mi se părea că citesc în ochii fiecăruia suferinţele prin care trecuseră.
Alaiul nostru îşi urma drumul până în piaţa unde se înălţa statuia lui Mihai Viteazul, cu sabia ridicată în vârful braţului stâng. Aici, de când venisem în ţară la 1893, mireasă nevinovată şi plină de dor de ţara ei, fusesem de faţă la defilarea de fiece an la 10 Mai, însă niciodată la o paradă ca aceasta în care luau parte armata franceză şi cea engleză. Poporul însoţea cu urale de entuziasm nebun, trecerea desrobitorilor noştri, care veniseră de peste Dunăre, drum lung ca să fie alături de noi în această zi de pomină.
După defilare urma un Te-Deum, oficial la Mitropolie. Pe când soseau oaspeţii, am avut 10 minute de răgaz, în care să-mi schimb uniforma în haine de sărbătoare. Slujba a fost scurtă, solemnă şi impunătoare; biserica întunecoasă, era luminată de 1000 de făclii, iar pe când îngenunchiam ca să înălţăm mulţumiri către Domnul, cântarea unui cor de multe glasuri plutea în valuri deasupra capetelor noastre. La ieşirea noastră din biserică, înaintă spre noi generalul Grigorescu şi în numele armatei rugă pe rege să primească bastonul de mareşal. Această idee o dădusem eu generalilor, care se învoiseră cu entuziasm, însă pentru Nando fusese ceva neaşteptat. A fost adânc mişcat.
După aceasta plecarăm spre casă, la căminul nostru, la Cotroceni, unde zăcuse Mircea doi ani în singurătate, asteptând întoarcerea noastră...
Aici las să-mi cadă pana din mână. Nu e sfârşitul povestei, căci numai basmele se sfârşesc cu «fericire, cu veşnica fericire», şi aceasta nu e un basm, ci povestea vieţii mele.
Ceea ce a urmat apoi e lung, foarte lung, vrednic poate de luare aminte, dar totuşi e mai bine să-mi sfârşesc aici cartea, acum când m’am întors la mormântul lui Mircea, şi în vechiul meu cămin. Într’o zi voi scrie poate ce au mai urmat. Aceasta rămâne de văzut. Azi simt însă că trebue să sfârşesc evocând cuvintele unuia ce cunoaşte mult din durerile Regilor: «Această trudă dureroasă a dat-o Dumnezeu oamenilor, ca să se oţelească prin ea, Am văzut toate muncile ce se fac sub soare şi iată: toate sunt deşertăciune şi sbuciumare a gândului.»”.