ROMANIA - PRIMUL RAZBOI MODIAL - ARCUL NEUTRALITĂŢII - 1914-1916

ANII DE NEUTRALITATE. NEGOCIERILE CU ANTANTA.

Din Antanta făcea parte o ţară care a răpit şi ea de la români o bună parte din teritoriu. Este vorba, desigur, de Rusia. Acest imperiu, încă la sfîrşitul secolului XVIII, a anexat Bugo-Nistria, care, deşi din punct de vedere politic nu a făcut parte din Moldova istorică, era, totuşi, parte a pămînturilor de etnogeneză al poporului român. Inaintarea Rusiei spre sud a continuat, după cum se ştie, cu anexarea Basarabiei în anul 1812 şi a deltei Dunării în anul 1829. Să nu fi fost Războiul Crimeei care a oprit tăvălugul rusesc cine ştie ce soartă ar fi avut Ţările Româneşti. Este suficient să menţionăm că la începutul secolului XIX, la Sankt-Petersburg se vehicula ideea formării la nord de Dunăre a patru noi gubernii ruseşti: Valahia Mică, Valahia Mare, Moldova şi Basarabia (Bugeacul de astăzi).

Relaţiile ruso-române deteriorate grav în urma reanexării Basarabiei de Sud în anul 1878 au început a se îmbunătăţi abia la începutul secolului XX şi au culminat cu vizita din anul 1912 a ţarului Nicolai II la Constanţa şi a ministrului de externe rus, Sazonov la Bucureşti. Nu poate fi ignorată, după cum am mai menţionat, nici importanţa altor cîţiva factori: relaţiile de rudenie dintre viitoarea regină a României – principesa Maria - şi casa dinastică rusească; capitalul franco-belgian a luat locul celui german pe piaţa de investiţii străine din România; liberalii de orientare franco-britanică preiau puterea din mîinile partidului conservator progerman şi, în sfîrşit, în Balcani, axa Berlin-Viena mizează pe Bulgaria – inamicul firesc al României.

După începutul războiului a devenit evident că opinia publică românească era dispusă împotriva Puterilor Centrale. Bătrînul rege, Carol I nu a mai fost în stare să se opună liberalilor. Rezultatul a fost previzibil: la Consiliul de Coroană a fost luată hotărîrea de a păstra neutralitatea. Concomitent, se purtau tratative intense între România şi Antanta. Miza acestor negocieri era şansa de a-i reuni cu Ţara pe românii din Ardeal, Banat şi Bucovina.

Trebuie să consemnăm că propunerile „centralilor” privind retrocedarea Basarabiei, Bucovinei de Sud şi ţinutul Negotin din Serbia, despre care s-a vorbit mai sus, nu satisfăcea pe deplin Bucureştiul, căci lăsa nerezolvată principala problemă - discriminarea românilor ardeleni. Puterile Antantei, care aveau nevoie de concursul României pentru a slăbi teribila presiune militară germană, au promis României Bucovina [2], Banatul, inclusiv acea parte care astăzi intră în componenţa Serbiei, şi Transilvania (pînă la Tisa).

Vedem astfel că din toate punctele de vedere propunerile Antantei au fost cu mult mai generoase decît cele ale Puterilor Centrale. Din ce cauză marile puteri europene au fost gata să meargă la asemenea cedări României, cedări pe care ele niciodată nu le-ar fi făcut pe timp de pace? Relevante ni se par două explicaţii:

-    În primul rînd, ele erau interesate în resursele de materie primă ale României – produse alimentare şi ţiţei. Primul Război Mondial a fost primul în care tehnica militară a fost folosită pe larg. Petrolul devine „sîngele războiului”, iar unicul stat din Europa care dispunea pe atunci de rezerve importante de ţiţei era România.

-    În al doilea rînd, România dispunea de o armată care, împreună cu rezervele pregătite, număra circa un milion două sute de mii de oameni. După doi ani de război, părţile beligerante au pierdut pe cîmpurile de luptă mai multe milioane de oameni şi „milionul” românesc nu ar fi fost deloc de prisos.

O analiză mai atentă, însă, demonstrează că mult mai importantă decît bogăţiile naturale şi resursele de materie primă şi umane ale României a fost poziţia sa geostrategică. Pînă în anul 1916, între cele două flancuri ale Puterilor Centrale – cel de nord, alcătuit din Austro-Ungaria şi Germania şi cel de sud – Bulgaria şi Imperiul Otoman, nu exista o joncţiune directă. De aceea, aprovizionarea aliaţilor „sudici” se făcea exclusiv via România, deoarece căile de acces maritime erau blocate de către flota britanică.

O eventuală intrare în război a României de partea „centralilor” ar fi făcut foarte dificilă situaţia armatei ruse, mai ales în anii 1914 şi 1915, cînd Rusia a suferit înfrîngeri foarte grele la Tannenberg, lacurile Mazure (Prusia Orientală), Ivangorod (Polonia) şi intrîndul de la Gorliţa (Galiţia Orientală). O ofensivă românească împotriva Rusiei în direcţia sudică ar fi pus în pericol grînarul acesteia – Ucraina - şi principalul port rusesc la Marea Neagră – Odesa. Comandamentul german a intuit perfect de bine acest lucru şi pentru a atrage de partea „centralilor” România a exercitat presiuni intense asupra Vienei şi Budapestei pentru a accepta concesiuni teritoriale faţă de România în Bucovina şi să îmbunătăţească situaţia românilor din Transilvania. După cum era de aşteptat, elita politică ungară a fost împotrivă.

Avem temeiul să considerăm că mult mai interesată în susţinerea din partea României (mai ales în primii doi ani de război) a fost Rusia, dar nu ceilalţi aliaţi. Ministrul ei de externe, S. D. Sazonov, a promis că ţara sa va fi foarte conciliantă în ceea ce priveşte revendicările teritoriale ale României faţă de Austro-Ungaria. În istoriografia rusă este vehiculată cu insistenţă teza precum că Rusia nu a avut nevoie de concursul militar al României. Realitatea, însă, a fost cu totul alta: atunci cînd aveau nevoie, ruşii erau gata să promită marea şi sarea numai să obţină acest concurs. Astfel, în august 1914, S. D. Sazonov transmite prin ambasadorul român la Petrograd, Diamandi, un proiect al unei convenţii militare ruso-române care prevedea următoarele:

1)    România se obligă să sprijine cu forţele ei militare operaţiile Rusiei împotriva Austro-Ungariei.

2)    România nu va încheia pace cu Austro-Ungaria decît cu consimţămîntul Rusiei şi simultan cu ea.

3)    Rusia se obligă să nu înceteze războiul împotriva Austro-Ungariei şi să nu încheie pace cu ea, înainte ca ţările din monarhia austro-ungară, locuite preponderent de o populaţie românească, să fi fost alipite la coroana României.

După succesele ruseşti în Galiţia şi Bucovina din toamna anului 1914, Sazonov înaintează României o ofertă şi mai atractivă: este vorba deja de sudul Bucovinei şi Transilvania, concomitent cu garanţiile asigurării flancului de sud al României împotriva unui eventual atac din partea Bulgariei. I. C. Brătianu semnează o convenţie secretă cu Rusia care stipula dreptul României de a-şi alipi Transilvania şi Bucovina de Sud în orice moment ar fi găsit ea de cuviinţă, chiar dacă nu mai era vorba de intrarea României în război, ci numai de păstrarea unei neutralităţi binevoitoare faţă de puterile Antantei. Ea s-ar fi manifestat prin crearea unui coridor pentru tranzitul de armament spre Serbia şi interdicţia unui asemenea tranzit german spre Bulgaria şi Turcia.

Cel mai înverşunat adversar al intrării României în război în acea perioadă fost ... Marea Britanie (dar nu Rusia, după cum ne sugerează cu insistenţă izvoarele ruseşti)! Sir Edward Gray, ministrul de externe britanic, afirma că presiunile exercitate de unele părţi (se avea în vedere numai Rusia, căci în acel moment Franţa era împotrivă şi ea.) „... sînt o nebunie şi o imoralitate; însemna a se cere un sacrificiu imens din partea poporului român, care nu putea să ajute realmente pe aliaţi, ci doar să pricinuiască un rău incalculabil cauzei lor”.

O observaţie care se impune în acest context este că un limbaj mercantil era folosit mai degrabă de Rusia, şi nu de diplomaţii români. Astfel, după intrarea Italiei în război de partea Antantei, Sazonov l-a întîmpinat pe ambasadorul român cu cuvintele: „Acum, fiindcă Italia a intrat în război, tariful României a scăzut!”. Ministrul rus nu mai vrea să cedeze Bucovina de Sud şi Banatul de Sud-Vest, motivînd aceasta prin necesitatea protejării populaţiei slave din aceste regiuni.

În vara anului 1915, însă, situaţia de pe fronturi s-a schimbat din nou în defavoarea ruşilor. Ei sînt nevoiţi să se retragă din Polonia, Lituania, Kurlanda, Galiţia şi Bucovina. Pierderile ruseşti erau estimate la peste un milion de morţi, răniţi şi prizonieri. Poziţia Rusiei a suferit din nou schimbări radicale. Sazonov, constrîns de împrejurări a acceptat toate condiţiile României, inclusiv recunoaşterea drepturilor româneşti asupra întregului teritoriu al Bucovinei, Banatului şi Transilvaniei. În plus, pentru a nu se repeta umilinţa de la Berlin din anul 1878, I. C. Brătianu a cerut şi a obţinut ca la viitoarea conferinţă de pace ţara sa să participe ca un partener cu drepturi depline alături de marile puteri. Convenţia militară ruso-română urma să fie semnată şi de către reprezentanţii Angliei, Franţei şi Italiei.

Totuşi, intrarea în război a României a fost posibilă numai în anul 1916. Pînă atunci puterile Antantei duceau lipsă de muniţii (mai ales Rusia) şi efective disponibile pentru acordarea asistenţei necesare noului aliat. În anul 1916 situaţia s-a schimbat atît pe plan economic, cît şi militar în defavoarea Puterilor Centrale. În Germania au început să se resimtă efectele dezastruoase ale blocadei maritime britanice. Statele Unite şi-au trecut formidabila lor economie pe picior de război şi alimentau din belşug fosta lor metropolă (Marea Britanie) cu armament şi tehnică militară. În sfîrşit, aliaţii au deschis un nou front la Tesalonic şi ar fi putut susţine România în cazul unei eventuale ofensive bulgare în regiunea Cadrilaterului.