REGINA MARIA INAINTE SI DUPA RAZBOIUL DE REINTREGIREA NEAMULUI



 

                                 Palatul Balcic

 

                                Palatul Balcic

  

                                  Palatul Balcic

                                                                                           

Alteta sa, Principesa Maria, nascuta Marie Alexandra Victoria, s-a nascut la 29 octombrie 1875, la Eastwell Park, in Marea Britanie, fiind fiica principelui Alfred al Marii Britanii, principe de Saxa-Cobur-Gotha si duce de Edinburg, si a ducesei Maria Alexandrovna a Rusiei. De asemenea, era nepoata Reginei Victoria a Marii Britanii.

Regina Maria s-a logodit la 16 ani cu printul Ferdinand de Hohenzollern, mostenitor al tronului Romaniei, iar casatoria a avut loc la 29 decembrie 1892.

La scurt timp dupa venirea in Romania, calitatile sale o transforma intr-o figura publica binecunoscuta si iubita. A fost supranumita de popor “Mama Regina”, “Mama ranitilor”, “Regina soldat”, datorita actiunilor sale din perioada Primului Razboi Mondial, cand a ajutat soldatii aflati in spitalele de pe front. De asemenea si-a legat numele de viata culturala si artistica din Romania acelor ani.

Maria a devenit regina in 1914, dupa care a inceput o serie de turnee internationale prin care   promova interesele Romaniei, cel mai cunoscut fiind cel din Statele Unite ale Americii, din 1926. Desi rolul femeilor in politica, in acea perioada, era cel putin redus (ca sa folosim un eufemism), Regina Maria a fost sfatuitorul cel mai apropiat al Regelui Ferdinand, pana la decesul acestuia in 1927. In momentul in care fiul sau Carol a mostenit tronul, acesta a izolat-o complet de viata publica.

Regina Maria fost mama a sase copii: principele Carol, principesele Elisabeta si Marioara, principele Nicolae, principesa Ileana si principele Mircea.

Regina Maria a fost legata sufleteste de doua locuri: Balcic si Bran, locuri carora le-a imprimat o amprenta ce se poate vedea si astazi. "Balcicul si Branul sunt casele mele de vis, inima mea", spunea Regina Maria.

Se spune ca Balcicul l-a descoperit cu ajutorul lui Alexandru Satmari, care a insistat ca Regina sa mearga in acea zona in 1924. Un an mai tarziu avea sa inceapa constructia domeniului de la Balcic. An de an domeniul a fost infrumusetat cu constructii si celebrele gradini. Datorita Reginei, in acea perioada Balcicul va cunoaste un avant urbanistic. Primaria improprietareste artistii care veneau vara si pictau aici, iar acestia incep a-si construi case.

Regina era iubită in Balcic și i se spunea Sultana. Vila sa aduce cu construcțiile musulmane, avind un turn precum un minaret. Obisnuia sa se plimbe prin oras si sa imparta bani familiilor nevoiase.

Usor-usor, poate si din cauza izolarii la care o supusese Carol, Balcicul devine locul sau de refugiu. De aceea, in 1933 cand isi intocmeste testamentul, Regina Maria cere ca dupa moartea sa inima sa ii fie depusa in micuta capela pe care o construise pe malul marii: Stella Maris, iar corpul sa ii fie ingropat la Curtea de Arges, alaturi de ceilalti membri ai Familiei Regale.

Trei ani mai tarziu, in 1936, Regina se imbolnaveste. Moare la Sinaia, la 18 iulie 1938, in varsta de 62 de ani.

Dupa ce Bulgaria redobadeste Cadrilaterul, in 1940, inima Reginei Maria a fost luata din Balcic si dusa la Bran, celalalt loc la care Regina tinuse foarte mult. Inima se afla intr-o caseta de argint, aflata la randul ei intr-o caseta de aur incrustata cu pietre pretioase. De aducerea inimii reginei la Bran s-a ocupat printesa Ileana, mostenitoarea castelului Bran. Nici aici nu s-a putut însă odihni. In 1968, regimul comunist trece casetele si inima in patrimoniul asa-zisului tezaur al Romaniei, iar acum se afla, in cladirea Muzeului National de Istorie din Bucuresti.

Corpul Reginei se află înmormantat in biserica Manastirii Curtea de Arges, alaturi de sotul sau, Regele Ferdinand. In prezent, Ministerul Culturii din Romania spune ca inima ramane la muzeu. Regele Mihai a revendicat inima in 2006 si a cerut ca ea sa fie adusa inapoi la Bran si ingropata in firida amenajata in Magura Branului, deoarece Balcicul nu mai este teritoriu romanesc. Ministerul nu o inapoiaza, spunand ca asteapta clarificarea situatiei juridice a Castelului Bran, care a fost retrocedat, in 2007, mostenitorilor printesei Ileana.



            In 2008, Romfilatelia a introdus in circulatie o emisiune comemorativa de marci postale dedicata implinirii a 70 de ani de la decesul Reginei Maria. Emisiunea este formata din doua marci postale cu valoare nominala de 1 leu si 3 lei, machetate in coli de 16 timbre plus 4 vignete, minicoli de 8 timbre plus o vignieta si un bloc colita dantelata de 2 timbre.

La inceputul volumului sau autobiografic, Regina Maria a folosit ca motto un citat din Nietzsche: “Caracterul este destin”. 

Regina Maria a fost o persoana fascinanta, cu un stil propriu de viata, stil pe care l-a imprimat si domeniului de la Balcic. A colectionat si a creat lucrari artistice, si si-a decorat interioarele si exterioarele cladirilor in care a locuit, fiind unul dintre promotorii curentului Art Nouveau. A militat pentru interesele Romaniei in plan extern, fiind un adevarat ambasador al tarii. De exemplu, in perioada Conferintei de Pace de la Paris, dupa Primul razboi Mondial, a avut intrevederi cu conducatorii Antantei, militand pentru recunoasterea internationala a Romaniei Mari. Dupa incoronarea de la Alba Iulia, in 1922, a efectuat vizite externe in care a facut cunoscuta cultura poporului roman. Un popor pe care l-a iubit si despre care spunea in testamentul sau: 

“Țării mele si Poporului meu, cand veti ceti aceste slove, Poporul meu, eu voi fi trecut pragul Tacerii vesnice, care ramane pentru noi o mare taina. Si totusi, din marea dragoste ce ti-am purtat-o, as dori ca vocea mea sa te mai ajunga inca odata, chiar de dincolo de linistea mormantului. Abia implinisem 17 ani, cand am venit la tine; eram tanara si nestiutoare, insa foarte mandra de tara mea de bastina, si am imbratisat o noua nationalitate m-am straduit sa devin o buna Romanca. (...) Nimeni nu e judecat pe drept cat traieste: abia dupa moarte este pomenit sau dat uitarii. Poate de mine va veti aminti deoarece v-am iubit cu toata puterea inimei mele si dragostea mea a fost puternica, plina de avant: mai tarziu a devenit rabdatoare, foarte rabdatoare. (...) Te binecuvantez, iubita Romanie, tara bucuriilor si durerilor mele, frumoasa tara, care ai trait in inima mea si ale carei carari le-am cunoscut toate. Frumoasa tara pe care am vazut-o intregita, a carei soarta mi-a fost ingaduit sa o vad implinita. Fii tu vesnic imbelsugata, fii tu mare si plina de cinste, sa stai vesnic falnica printre natiuni, sa fii cinstita, iubita si priceputa.”

REGINA MARIA A ROMANIEI 2

 Prin faptele sale şi ataşamentul faţă de poporul care a adoptat-o, s-a mutat cu rădăcini cu tot pe pămîntul românesc, pentru care nici un sacrificiu nu i s-a părut prea mare. A fost mai româncă decît românii, “una dintre noi”, cum spunea cineva, care a luptat pentru idealurile românilor. Regina Maria a fost prima femeie de rang domnesc care nu s-a sfiit să încalce rigorile unei societăţi tradiţionale strîmbe şi închistate, avînd un profund sentiment al libertăţii. Pasionată de artă şi cultură, a continuat opera socială şi culturală a reginei Elisabeta, cunoscută sub pseudonimul literar Carmen Sylva. Între anii 1914 - 1918, şi-a îndeplinit cu prisosinţă îndatoririle de “Mamă a Românilor”. Îmbrăcată în uniforma surorilor de caritate, a fost deseori în tranşee, printre soldaţi, în spitale de campanie, printre răniţi şi bolnavi, alinîndu-le suferinţa. Îndurînd ea însăşi condiţiile vitrege ale refugiului, atunci cînd o mare parte din teritoriul ţării a fost ocupat de inamic”, iar conducerea statului şi armatei se afla la Iaşi, împărtăşind cu cei din jur durerile provocate de război, regina devenise un simbol al rezistenţei şi patriotismului. Farmecul, puterea de convingere şi inteligenţa ei i-au cucerit pe aristocraţii şi diplomaţii străini. Supranumită “Soacra Balcanilor”, a reuşit, prin căsătoria copiilor săi - Carol, Nicolae, Elisabeta, Maria şi Ileana - cu moştenitori ai ţărilor din Balcani şi ai Austriei, să întreţină o atmosferă de destindere şi încredere în această parte a lumii. În acelaşi timp a consolidat relaţiile cu Franţa, ca urmare a prieteniei cu generalul Henri Berthelot, şeful Misiunii Franceze în România, cu generalul Foch, Şeful Marelui Stat Major al armatei franceze, cu conducătorii Angliei, Rusiei, Italiei şi Japoniei. Relevant este şi faptul că, în Statele Unite ale Americii, în statul Oregon, a fost ridicat un muzeu al cărui parter a fost dedicat în întregime Reginei Maria şi ţării sale, România. Alături de copia coroanei purtate de regină la încoronarea din 15 octombrie 1922, de o brăţară moştenită de la regina Victoria a Marii Britanii, de costume populare româneşti, se află şi o serie de fotografii care prezintă vizita reginei Maria în Statele Unite, cînd a fost primită de preşedintele american John Calvin Coolidge. În vara anului 1918, cînd România se întregise în hotarele fireşti, regina a desfăşurat o activitate diplomatică neobosită de convingere a conducătorilor Franţei, Angliei, Statelor Unite şi Italiei şi de cîştigare a opiniei publice din aceste ţări pentru ca România să fie acceptată, de către învingătorii Primului Război Mondial, în noile hotare. La 15 octombrie 1922, la Alba Iulia, regina a fost încoronată alături de soţul său, Regele Ferdinand I, ca Regină a tuturor românilor… O mare parte a vieţii, Suverana României s-a dăruit, cu toată fiinţa sa, operei de binecuvîntare şi cinstire a celor care s-au sacrificat pe altarul Patriei. După război, pămîntul ţării era presărat cu oseminte de eroi, rămase pe cîmpurile de luptă… Se impunea, deci, constituirea unui organism care să se ocupe cu identificarea şi centralizarea acestora, pentru a putea fi înhumate în cimitire de onoare, cu ridicarea unor opere comemorative de război - troiţe, monumente, mausolee - în memoria celor căzuţi la datorie. Astfel, la 12 septembrie 1919, prin Înaltul Decret Lege nr. 4196, semnat de Regele Ferdinand, s-a înfiinţat “Societatea Mormintelor Eroilor Căzuţi în Război, avînd ca fondator şi preşedintele de onoare pe Regina Maria - care era şi Preşedinte al Crucii Roşii din România - iar ca preşedinte activ pe Mitropolitul primat Miron Cristea, devenit în scurt timp Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române… “Pînă la moartea reginei s-au înregistrat o serie de realizări importante şi anume: 118 cimitire de onoare ale eroilor, peste 3.000 de opere comemorative de război, 84 de cripte, 13 mausolee, 508 troiţe, identificarea şi amenajarea a 529.713 morminte, din care 72.870 în străinătate. Este un patrimoniu comemorativ impresionant, care s-a clădit şi prin contribuţia decisivă a Reginei Maria. În ultimii ani de viaţă, cu sănătatea slăbită, retrasă în singurătatea castelului ei de la Balcic, Regina Maria a scris două documente de valoare istorică, dar şi morală: “Scrisoare către ţară” şi “Testamentul meu”. Prin aceste rînduri, dar şi prin scrierile pe care le-a lăsat, regina îşi arată marea iubire faţă de poporul român, care a primit-o în mijlocul său ca pe propria-i fiică. În anul 1938, starea sănătăţii reginei s-a înrăutăţit vizibil şi este internată într-o clinică din Germania, la Dresda, dar la începutul lunii iulie, simţind că nu mai are mult de trăit, Regina a vrut să se întoarcă în ţară, la Sinaia. Dorinţa ei este îndeplinită. Astfel, în ziua de 17 iulie, este întîmpinată în gara din Sinaia de regele Carol şi de fiul său, Mihai. În noaptea de 17 spre 18 iulie 1938, regina a murit la orele 5 şi 36 de minute. A fost înmormîntată, la dorinţa ei, înscrisă în Testament, la Curtea de Argeş, lîngă Regele Ferdinand. Inima ei a fost aşezată sub lespedea bisericii ctitorite de ea la Balcic”.

IN MARELE RĂZBOI DE REINTREGIREA NEAMULUI

Pe data de 27 august (stil nou), România declară război Austro-Ungariei. După cum şi era de aşteptat, aliaţii acesteia – Germania, Turcia şi Bulgaria, ca răspuns, au declarat şi ele război României. Cele mai sumbre aşteptări ale României s-au adeverit – România s-a pomenit într-un cerc de fronturi, fără ca să aibă un sprijin efectiv din partea aliaţilor. Transporturile cu armament din Arhanghelsk şi Vladivostok s-au pierdut fără de urmă în „întinderile de nemărginite ale Rusiei”. Dacă e să fim mai exacţi, ele au fost folosite fără jenă de către comandamentul rusesc în propriile interese.

Frontul de la Tesalonic a rămas inert, iar ofensiva de pe Somme s-a încheiat cu înfrîngerea anglo-francezilor care deja nu se mai gîndeau decît la apărare. Generalul Alexeev aşa şi nu a mai trimis diviziile promise pe frontul român şi Dobrogea a rămas, practic, la discreţia inamicului. În ciuda tuturor acestor factori, armata română a escaladat trecătorile carpatine şi a eliberat aproape o treime din Transilvania, inclusiv Braşovul.

Iniţial, Puterile Centrale au fost cuprinse de panică. Wilhelm al II-lea i-a mărturisit unui confident de-al său că Germania a pierdut războiul. De aceeaşi părere era şi Ludendorf – principalul strateg al armatei germane în Primul Război Mondial [1]. Intrarea României în război de partea Antantei a însemnat crearea unei gigantice breşe în sistemul de apărare al Puterilor Axei. Drumul spre Budapesta şi Viena prin Transilvania era, practic, deschis, căci în august 1916 acolo se aflau doar cîteva unităţi de rezervişti ungari din miliţiile teritoriale ale „honved” [2]-ului.

Aşa cum am menţionat anterior, Primul Război Mondial a fost şi primul război al motoarelor cu ardere internă pe bază de combustibil lichid. Antanta se asigura cu petrol din alte surse, deoarece calea maritimă spre Constanţa era blocată de Turcia care stăpînea Strîmtorile, iar cea de uscat – de Austro-Ungaria. Aliaţii anglo-francezi cumpărau petrol din SUA, iar Rusia avea ţiţeiul său (sondele fraţilor Nobel din Bacu).

Considerăm important să remarcăm că România a fost unul dintre cei mai mari exportatori de produse alimentare din Europa şi unicul  izvor de aprovizionare a Germaniei cu aceste produse. Încetarea livrărilor cerealiere româneşti pentru „centrali” urma să aibă în perspectivă consecinţele cele mai nefaste. Fără îndoială, strategii Marelui Statul Major german înţelegeau prea bine acest lucru.

Prin urmare, catastrofa statelor Axei ar fi putut într-adevăr deveni totală, dacă ar fi fost îndeplinite cu toată răspunderea condiţiile convenţiei militare. Acest lucru, însă, nu s-a întîmplat şi avantajele geostrategice ale României s-au transformat brusc în dezavantaje. Configuraţia hotarelor ei parcă invita la lovituri puternice de pe flancuri care ar fi dus la fragmentarea apărării româneşti.

În curînd nemţii şi-au dat seama că aliaţii nu vor întreprinde nimic serios pentru a-i susţine pe români. Pe fronturi a intervenit o pauză destul de îndelungată care a fost folosită de către „centrali” pentru a astupa breşa românească. Ludendorf  a ordonat retragerea de pe alte fronturi a celor mai bune unităţi şi trimiterea lor împotriva României. În total pe frontul românesc Puterile Centrale au concentrat circa 40 de divizii.

Cu migala şi pedantismul care îi caracterizează, nemţii au început să realizeze în practică planul de război împotriva României elaborat încă în anul 1916 de generalul Erich von Falkenhein, înlăturat din postul de Şef al Marelui Stat Major chiar din cauza că nu a prevăzut la timp intrarea în război a României. Realizarea acestui plan i-a fost încredinţată mareşalului August von Makensen care avea reputaţia unui „spărgător de fronturi”.

Crucea eroilor - de pe muntele Caraiman a fost ridicata in 1926-1928 si este inchinata eroilor cazuti in primul razboi mondial. Crucea are 33 m înalțime. Beneficiind de răgazul oferit cu „generozitate” de către aliaţii României, Puterile Centrale au creat pe frontul românesc o superioritate de forţe considerabilă care le permitea să treacă la contraofensivă. Generalul Alexeev a refuzat categoric să trimită ajutoare armatei române strînse în cleşte de nemţi, austro-ungari, bulgari şi turci. El i-ar fi spus şefului misiunii militare franceze generalul Berthelot că e cazul să le dea de înţeles românilor că linia lor de apărare se află nu în Carpaţi, ci pe Siret.

În acest sens este semnificativă remarca diplomatului rus Polivanov: „Eşecul României nu e de natură de a displăcea Rusiei, căci România era în măsură să ne taie calea spre Constantinopol, cu atît mai mult cu cît ar fi devenit mai puternică. ... dacă lucrurile s-ar fi desfăşurat într-o astfel de manieră încît acordul politic şi militar din anul 1916 cu România să fie complet realizat, ar fi fost creat în Balcani un stat foarte puternic compus din Moldova-Valahia-Dobrogea (România actuală), din Transilvania, Banat şi Bucovina cu o populaţie de aproape 13 milioane de oameni. În viitor acest stat cu greu ar fi nutrit sentimente prieteneşti faţă de Rusia şi ar fi avut ca ambiţie să-şi realizeze visurile sale naţionale în Basarabia şi în Balcani”.

În alt context, ministrul de externe al Rusiei Sturmer i-a declarat deschis unei persoane suspuse din cabinetul rusesc că Rusia nu este interesată în Bucureşti şi Valahia şi că ar fi inutil să se verse sînge rusesc pentru aceasta [5]. Marele istoric român, Nicolae Iorga, care a fost contemporan al evenimentelor, afirma: „...Ruşii nu ţin să salveze România. Ei au aerul de a prefera să o vadă invadată, pentru ca apoi, politic vorbind, să devină eliberatori, să ceară compensaţii şi să deschidă drumul spre Constantinopol”.

Mai mult decît atît, României îi era pregătit vechiul rol de a fi o monedă de schimb între Rusia şi Puterile Centrale în cadrul unor negocieri ale unei păci separate. Despre aceasta se vorbea fără discreţie şi nici un fel de jenă nu numai în culoare, dar şi în presă - atît la Berlin şi Viena, cît şi la Petrograd. Şi V. I. Lenin, în ianuarie 1917, consemna: „...despre planurile de împărţire a României între Rusia şi Cvadrupla Alianţă se vorbeşte deschis în presa imperialistă germană”. Încă înainte de război, trecînd Siretul, baronul von dem Buche, ministrul Germaniei la Bucureşti, îi spunea secretarului american D. Andrews care îl însoţea pînă la Iaşi: „Iată Siretul, frontieră a Rusiei”.

România, pentru a cîta oară, a fost sacrificată intereselor egoiste ale marilor puteri şi, în primul rînd, ale Rusiei. Dacă aceasta ar fi dus la bun sfîrşit războiul, cu siguranţă s-ar fi împlinit sumbra prezicere a lui N. Iorga despre care am pomenit puţin mai înainte.

Istoricii şi cercetătorii ruşi ai Primului Război Mondial se străduiesc din răsputeri să diminueze aportul românesc la victoria asupra Puterilor Centrale. Soldaţii şi ofiţerii români sînt prezentaţi într-o lumină caricaturizată. Valerii Şambarov, unul dintre cei mai fundamentali autori ruşi în domeniu, scria cu ironie şi sarcasm că armata română era cea mai proastă armată din Europa, acuzîndu-i calomnios pe ofiţerii români că nu-şi cunoşteau soldaţii şi nu aveau habar de regulile elementare de strategie şi tactică. Şambarov le imputa chiar şi faptul că „...toţi pînă la unul cîntau la vioară”.

Faptele, însă, ne demonstrează contrariul. Armata română a fost singura care în anul 1917 a obţinut succese pe front atunci cînd cea rusă a fost cuprinsă de schizofrenia revoluţiei. În timp ce românii i-au bătut pe nemţi la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, ruşii fraternizau cu inamicul şi dezertau în masă. Numai armata română cu disciplina sa de fier a reuşit să oprească pentru cîteva luni tăvălugul german gata să strivească flancul de sud-est al Rusiei. Nu a fost vina ei că în urma celor două revoluţii consecutive care au zguduit Rusia în anul 1917 la putere în Petrograd s-au succedat bandele de trădători conduse de Kerenski şi Lenin care şi-au vîndut ţara duşmanului.

Cu toate că germanii au pus mîna pe resursele petroliere şi alimentare româneşti, situaţia „centralilor” în urma intrării României în război s-a înrăutăţit considerabil. Acelaşi Şambarov recunoaşte: „...situaţia strategică a Germaniei nu s-a îmbunătăţit, ci s-a înrăutăţit. Ea a fost nevoită în cadrul operaţiei să expedieze în România noi şi noi unităţi şi acolo se găseau, de acum, nu 9, ci 20 de divizii germane. Şi pentru nemţi şi austrieci frontul terestru s-a lungit cu aceiaşi 600 de kilometri, ceea ce, luînd în seamă inegalitatea resurselor, a fost cu mult mai grav pentru ei, decît pentru Antanta”.